Autor: mmi

Teatru pentru minte și suflet: Bogdan Ulmu

…Una dintre bucuriile acestul început de 2010 o reprezintă primirea unei cărți rare: „Jurnal teatral-4”, apărută în Editura „Opera Magna”. Autor este nu doar un vechi și prețuit prieten, Bogdan Ulmu, ci, în primul rând, un remarcabil om de teatru-total: cronicar dramatic, scriitor, scenograf, regizor, profesor universitar. Volumul acesta care, cu siguranță, este doar al 4-lea dintr-o Integrală, trebuie citit de fiecare iubitor al Thaliei, de la Măria Sa Actorul, directorii de teatru, secretari literari la așa-zișii cronicari de astăzi, regizori și chiar la dramaturgi sau spectatori.

…Cartea reprezintă o încântătoare istorie a teatrului, nu doar românesc, de ieri și de astăzi, o analiză profundă a fenomenului, o critică din vârful peniței a degradării unui univers nobil, o bucurie a spectacolului adevărat. Bogdan Ulmu mi-a fascinat (pentru a 4-a oară!) o noapte de lectură, cu valoroasa lui colecție de idei rare, de vorbe de spirit, cu analiza când foarte exactă, când neștiută a atâtor personalități, permițându-mi reîntâlniri cu Idoli și „Monștri sacri” ai scenei.

…Cel care a montat peste 140 de piese (dintre care circa treisferturi purtând semnătura dramaturgilor români!), cel care a semnat șapte dramatizări după Ion Creangă, neuitându-i nici pe cei mici (altă dragoste a lui!), criticul erudit și fără compromis, iubește cu luciditate mirifica lume a teatrului, pe care o înnobilează de fiecare dată. În multipla lui ipostază, de teoretician cultivat, dar și de practician complex, în largul lui în comedie, în dramă sau în teatrul de păpuși, întotdeauna triumfă idea de Frumos și de Adevăr.

…Un „Jurnal” pentru mintea și sufletul oamenilor de teatru, o mică enciclopedie a genului. Întâlniri rare ale autorului, în nuanțe neștiute, cu personalități marcante ale teatrului universal, de la Shakespeare, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Cehov (pe care i-a montat cu farmec personal), Camil Petrescu, Bulgakov, Gogol la Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Lev Dodin, Giorgio Strehler, Silviu Purcărete, de la Emil Botta, Toma Caragiu, Lazăr Vrabie, Gheorghe Dinică, Dumitru Furdui, Colea Răutu, Radu Beligan, Florin Piersic, Teo Vâlcu, Dorel Vișan la Valentin Silvestru, George Banu, tineri și nedocumentați cronicari de astăzi, de la spectacole minunate la căderi. Iar dincolo de toate, de la marea dragoste față nu doar de teatru, ci de cultura română la sinceritatea și curajul unei atitudini intransigente, atât de necesară mai ales acum. Fie că este vorba despre nedreptatea UNITER care vede într-un an 15 din cele 50 de spectacole bune din țară, despre primenirea repertoriilor și absența autorilor naționali la un Teatru Național (de fapt, mai multe din țară!) sau despre lipsa de cultură și de moralitate a unor creatori.

…Din fascinanta lectură a acestui „Jurnal teatral-4” am rămas cu câteva meditații grave subliniate de autor: „Un creator autentic știe să suporte și înfrângerea”; „Trăim într-o lume în care statutul de intelectual te complexează”; „Uneori înclin să-i dau dreptate lui Balzac: „Dacă presa n-ar fi existat, n-ar fi trebuit inventată!”. Îți strică ziua!”…

…O asemenea carte-document, pentru mintea și sufletul oamenilor nu doar de teatru, nu poate fi povestită. Ea trebuie citită (și recitită!) cu creionul alături…

Vancouver 2010. Olimpiada Albă nu-i pentru Români?

…Ne place, nu ne place, la Olimpiada de iarnă, noi, românii, am fost de cele mai multe ori turiști. Mulțumind francezului Pierre de Coubertin, părintele Jocurilor Olimpice moderne, pentru care important era să participi, nu să câștigi! Și totuși, chiar dacă sportivii noștri au însemnat de cele mai multe ori „elemente de decor”, avem o istorie interesantă și la Olimpiada albă…

…Sportivii români au participat la 18 din cele 20 de ediții disputate până acum! Au lipsit la debutul Jocurilor Olimpice de iarnă, în 1924, la Chamonix, chiar dacă Iorgu Arsenie și Tita Rădulescu au coborât cu bobul lor de lemn în turneul preolimpic. „Olimpicii” noștri n-au făcut deplasarea nici la a 8-a ediție a Jocurilor de iarnă, din 1960, în California!

…Cei mai mulți sportivi români la o Olimpiadă hibernală s-au consemnat în 1980, la Lake Placid, în SUA, unde s-au deplasat 35 de „tricolori”. Am avut 33 de concurenți la Innsbruck, în 1976, nereușind, însă, vreun punct! Zero puncte pentru noi și la ultimele Jocuri de iarnă, de acum 4 ani, la Torino, unde am deplasat 25 de competitori. La Vancouver vor luat startul și 28 de români. Cum va arăta punctajul?, iată o  întrebare incomodă…

…Cei mai puțini sportivi români la Olimpiadă albă, numai 11, la Calgary, în Canada, acum 22 de ani. Puțini și la Sapporo, în 1972, numai 14 la număr! Cei 14 s-au întors, însă, din Asia, cu două puncte!

…Cele mai bune rezultate la Jocurile de iarnă s-au înregistrat, de departe, la Grenoble, în 1968. Atunci, în Franța, s-a obținut Unica medalie pentru sportivii noștri, „bronzul” de la bob-2 persoane, datorat valorii de excepție a lui Ion Panțuru și Nicolae Neagoe. Tot la a 10-a ediție de iarnă, delegația română a mai reușit și o clasare imediat sub podium, prin bobul de 4 persoane (Ion Panțuru, Petre Hristovici, Gheorghe Maftei și Nicolae Neagoe), adică alte 3 puncte. Grenoble, unica noastră Olimpiadă de iarnă de 7 puncte! Și a aplauzelor primite de micuța Beatrice Huștiu, care, la 11 ani și jumătate, a devansat în concursul de patinaj artistic 12 competitoare, aducându-i laude și din partea reginei gheții de atunci, frumoasa americancă Peggy Fleming.

…Un alt loc 4 și la Albertville, în 1992, obținut la sanie-băieți, prin Ioan Apostol și Liviu Cepoi, cei care, peste doi ani, la Lillehammer, intrau din nou în punctaj, venind pe poziția a 6-a! Alt loc 6, la Albertville, prin patinatoarea de viteză Mihaela Dascălu, la 1.000 m., o frumoasă surpriză!

…Două locuri 5 pentru reprezentanții noștri. Gheorghe Vilmoș, la biatlon 20 km., în 1964, la Innsbruck, unde, în echipa de hochei a României a jucat și… Ion Țiriac! Al doilea loc de două puncte, poziția a 5-a, acum 38 de ani, la Sapporo, în Țara Soarelui Răsare, prin echipajul de bob-2 (Ion Panțuru-Ion Zangor), certați la întoarcere de „conducerea de partid” că n-au adus medalii! Despre condițiile mizerabile, în schimb, „conducerea pcr” tăcea chitic…

…Aceasta a fost zestrea noastră la Olimpiadele de iarnă. Unde, de 16 ani, de la acel loc 6 la sanie băieți, n-am mai adus un punct. Poate, acum, la Vancouver, vor răzbuna trimișii noștri lunga secetă de iarnă! „Veterana” Eva Tofalvi, proaspeții campioni mondiali de juniori Reka Ferencz și Paul Pepene… Visăm și noi la minuni, ca orice român, cum spuneam, săptămâna aceasta, la Telesport!

La București, Olimpiada de iarnă a început, de fapt, de peste o săptămână! Cu zeci de mii de participanți la schi fond și patinaj de supraviețuire, în fiecare zi, pe străzile Capitalei…

Olimpiada albă, ce frumoasă Carte cu povești!

…Toate drumurile sportului mondial duc spre frumosul Vancouver. Acolo, în Westul din Nordul american, ia startul, vineri, a XXI-a Olimpiadă de iarnă. Și lumea-ntreagă se pregătește de performanță și spectacol… Emisiunea mea de la Telesport, „History Sport”, mi-a prilejuit, prin documentarea necesară, o frumoasă călătorie în istoria Jocurile hibernale. Așa am descoperit o Carte cu povești adevărate pentru cei mari…

…Olimpiada albă urma să-și înceapă istoria exact la 20 de ani de la lansarea Jocurile Olimpice moderne de vară, în 1896, la Atena. În 1916, însă, Întâiul Război Mondial a mistuit visele și liniștea lumii. Așa încât Jocurile Olimpice albe pleacă la drum abia în 1924, în Franța, la Chamonix, sub titulatura „Săptămâna internațională a sporturilor de iarnă”. De atunci, 20 de ediții, cu șase mai puține decât Jocurile de vară…

…68 de ani, cele două Olimpiade, de vară și de iarnă, au mers mână-n mână. Din 1994, însă, iarna n-a mai fost ca vara, și, la Lillehammer, în Norvegia, a început  noul ciclu olimpic, Jocurile de iarnă disputându-se la 2 ani între cele de vară.

…Dacă la ediția inaugurală, din 1924, au participat 16 țări, la ultima, cea de la Torino 2006, au defilat 85 de state, ceea ce va rămâne recordul absolut al competeției, din moment ce la Vancouver vor fi în arene sportivi sub 81 de drapele.

…În acest Februar, Canada găzduiește a doua Olimpiadă de iarnă, după cea din 1988, de la Calgary. Țara care a organizat cele mai multe Jocuri Olimpice de iarnă, însă, SUA, cu 4 ediții, dintre care două la Lake Placid, în 1932 și 1980, una în…California (Squaw Valley), în 1960, ultima în Utah, acum 8 ani. Câte 3 organizări a câștigat Franța, ediția de debut, Chamonix, în 1924, Grenoble 1968, ce nume frumos pentru noi, românii (cu unica medalie din istorie, „bronz” la bob-2, Panțuru-Neagoe!), și Abertville 1992. Austria, Elveția, Italia și Norvegia au găzduit câte 2 ediții, Germania-una, în timp ce Jocurile de la Sarajevo, din 1984, în Iugoslavia pe atunci, înseamnă unica Olimpiadă albă în Estul Europei. În 2014 va veni și a doua Olimpiadă estică, la Soci, în Rusia… Avem și două ediții asiatice, ambele în Japonia, Sapporo-1972 și Nagano-1998.

…Într-un cuvânt, din 20 de ediții disputate până acum, Europa a găzduit de 12 ori Jocurile Olimpice de iarnă, America de Nord în 6 rânduri (al 7-lea, acum, la Vancouver), în timp ce Asia are două orgănizări. Cum următoarea Olimpiada Albă se va diputa, în premieră, în Rusia, rămâne să-și tot aștepte rândul Australia sau, de ce nu, și Africa!

…Amatorii de statistici pot alcătui și un clasamentul pe medalii All Time. Un astfel de top este dominat de… URSS, care a câștigat nu mai puțin de 8 ediții: 1956, 1960, 1964, 1972, 1976, 1980, 1988, 1994 (când a participat sub drapelul Rusiei). Recordul de medalii al sovieticilor-29, în 1988, la Calgary. Cele mai multe medalii de aur-13, la Innsbruck, în 1976.

…Norvegia ocupă locul secund în top-ul medaliilor, cu 7 ediții câștigate: 1924, 1928, 1936, 1948, 1952, 1968, 2002. Cele mai multe medalii, în 2002, la Salt Lake City, 25, dintre care 13 de aur! … Germania, pe treapta de bronz a clasamentului pe medalii, cu 3 ediții câștigate, 1992, 1998 și ultima, la Torino, cu 29 de medalii (11 de aur)!

…La polul opus, cu câte un singur triumf în Olimpiada de iarnă, SUA-în 1932, acasă, la Lake Placid, Suedia, în 1948, la Saint Moricz, la egalitate cu Norvegia, și fosta RDG-în 1984, la Sarajevo!

…Într-un clasament al ocupantelor locului secund în totalul de medalii, de 4 ori apare ex-RDG, de 3 ori-SUA, Norvegia și Germania, de 2 ori-Austria și URSS.

Statele Unite dețin recordul locului 3 All Time în cele 20 de ierni olimpice, cu 5 poziții de bronz.

…Care va fi podiumul medaliilor la Vancouver?, aceasta-i întrebarea iernii! Încercați un pronostic?…

Euro 2012. Ghinionul lui Răzvan Lucescu!

…Toată lumea este de acord că antrenorul Naționalei noastre de fotbal, Răzvan Lucescu, a avut noroc cu carul, azi, la tragerea la sorți de la Varșovia. Căci, dacă vom privi sumar cele 9 grupe preliminare pentru Europenele din 2012 (din Polonia și Ucraina) imediat îi vom da dreptate lui Mitică Dragomir, care a afirmat imediat după verdictul sorților: „E cea mai ușoară grupa!”. Și este această serie D (D de la Destin?) în care fotbaliștii noștri vor întâlni…

Franța-care nu ne-a  bătut în ultimele trei confruntări directe (0-0, la Euro 2008; 2-2, la Constanța, remiză și la Paris, în preliminariile-pierdute de noi!-pentru Mondialul African)…

Bosnia, pe care am învins-o, avându-l pe generalul Iordănescu la timonă, cu 3-0, la Sarajevo, și cu 2-0, la Craiova, în preliminariile pentru Euro 2004 (ratate de noi)!…

Belarus, în fața căruia am câștigat, cu 3-1, și la Minsk și la București, acum trei ani, tot oficial, în preliminariile pentru Euro 2008 (unde am fost)…

Albania, în fața căreia am făcut scor (6-1), în ultimul meci susținut pe stadionul „23 August”, acum doi ani, când eram calificați la Euro 2008…

Luxemburg, echipă de decor, căreia în „dubla” din preliminariile CE 2008, i-am administrat un 7-0 sec, pe terenul lor, și un 3-0, la Piatra Neamț…

…Cu asemenea adversari, „convenabili”, vorba lui Mircea Sandu, chiar dacă nu treci de Franța, trebuie să speri la calificarea fară baraj, căci echipa de pe locul II cu cel mai bun punctaj din toate cele 9 serii ajunge automat la turneul final. Logic, ca mai toată lumea să ne vadă ca și calificați!

…Tocmai de aceea vin și zic: mare ghinion a avut Răzvan Lucescu! Într-o grupă ca asta nu ai decât de pierdut! Doamne ferește să nu treci de Bosnia, care a pierdut greu „barajul”, cu Portugalia, pentru Mondialul din Africa de Sud!… Sau să-ți pună o piedică bielorusul Hleb, amintind de pățania noastră cu Lituania, 0-3, la Cluj, în debutul preliminariilor mondiale!… De parcă Albania nu ar fi jurat răzbunare pentru acel tiranic 0-6 de pomină, fără sens, la Tirana, unde s-a lăsat cu ședință!…

…Știindu-l lucid pe Răzvan Lucescu, cred că i-a trecut repede zâmbetul pentru „cea mai ușoară grupă”, cum a decretat Corleone, „oracolul de Băcești”! Ar fi preferat, poate, grupa preliminară a tatălui său, Mircea Lucescu, pentru Euro ’84: cu Italia-proaspătă campioană mondială, Suedia, Cehoslovacia… Era cea mai grea grupă, din care nu aveai decât de câștigat. Și „Il Luce” a câștigat biletele pentru Europeanul francez, terminând pe locul 1 în serie, după răsunătoarele 0-0, la Florența, și 1-0, la București (gol Boloni, în poarta lui Zoff, pe 16 aprilie 1983!), cu Italia, regina lumii pe atunci, după spectaculosul 1-0, de pe „Rasunda” Stocholmului (ce gol a dat Cămătaru!), 1-1, la Bratislava, cu cehoslovacii (Geolgău, autorul golului ce deschidea scorul!)…

…Acum, în această grupă preliminară pentru al 14-lea turneu final european, nu avem decât de pierdut! Iar dacă nu vom accepta acest paradox al destinului, atunci chiar vom pierde. Refuz calculele care țin cont de amănunte întâmplătoare (ne-am calificat la ambele Europene organizate de două țări: Belgia și Olanda-2000, Austria și Elveția-2008). Acum, nu trebuie să ne gândim decât la căderea liberă în care se află fotbalul românesc și din care nu se va putea ieși doar vorbind. Fotbalul nu mai este demult parole, parole…

***

…Pentru a vă face o impresie de norocul-ghinionul lui Răzvan Lucescu, să dăm un ochi și pe celelalte grupe:

GRUPA A: Germania, Turcia, Austria, Belgia, Kazahstan, Azerbaidjan.
GRUPA B: Rusia, Slovacia, Irlanda, Macedonia, Armenia, Andorra.
GRUPA C: Italia, Serbia, Irlanda de Nord, Slovenia, Estonia, Insulele Feroe.
GRUPA E: Olanda, Suedia, Finlanda, Ungaria, Moldova, San Marino.
GRUPA F: Croația, Grecia, Israel, Letonia, Georgia, Malta.
GRUPA G: Anglia, Elveția, Bulgaria, Țara Galilor, Muntenegru.
GRUPA H: Portugalia, Danemarca, Norvegia, Cipru, Islanda.
GRUPA I: Spania, Cehia, Scoția, Lituania, Liechtenstein.

…Puneți România pe locul 2 din fiecare grupă (exceptând din cea în care se află-„D!) și faceți calcule!…

Cum a devenit Marx comentator sportiv (4)

Astăzi publicăm, în premieră pe blog, Scena 4 din piesa „Cum a devenit Marx comentator sportiv„, din volumul de teatru „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut în Editura „Play”, în 2008. Despre această carte, cunoscutul literat Horia Gârbea a scris, printre altele, la 8 octombrie 2008, în revista „Luceafărul”, următoarele:

Dacă s-ar acorda cu adevărat Premiul Nobel, nu pentru fotbal, ci pentru comentarea acestuia, Mircea M. Ionescu ar fi printre cei mai de seamă candidați. Cum îmi plac fotbalul, teatrul și comentariul sportiv al lui M.M.I., nu sunt în măsură să dau o judecată neafectată de subiectivism asupra pieselor sale. Dar cred ca pot certifica talentul autorului, pentru că aici mă sprijină numeroasele montări pe scenă, critica literară și opiniile fanilor nobilului sport.

Pentru a citi primele patru scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4 sau index.

HAGI – 45

…Ziua lui Hagi! Ziua Regelui! Pe vremuri, Ziua Majestății Sale se sărbătorea la 10 mai. De vreo 15 ani, în fotbalul nostru ea se celebrează la început de Făurar, pe 5 februarie.

Se implinesc 45 de ierni-primăveri, de când, în Săcelele de lângă mare și nu de sub Postăvar, Zeii presărau pulbere magică pe ulițele satului pline de copilandri. Acolo, și, apoi, pe nisipul mirific al Tomisului, s-a zămilsit un Pescăruș cu zbor înalt și lung, ce l-a dus până pe tronul de Rege în imperiul fotbalului mare, alături de Pele, Maradona, Platini și atâția alții, încântați și ei de dansul fascinant al copilului Mării Negre și de „torpilele lui aerodinamice”, cum am zis la Telesport.

Este greu să găsești metafore pentru sărbătoritul de astăzi, din moment ce jocul lui înseamnă una dintre Metaforele „sportului-rege”, Platini decretând că „Hagi a dat o altă dimensiune legilor fizicii”. Un argument ar fi, cred, capodopera de la World Cup ’94, golul acela halucinant înscris în poarta Columbiei, suficient ca marele Pele să-l înnobileze drept „Cel mai bun de la Mondialul american”.

Țin de Legendă golul marcat de la centrul terenului, sub tricoul lui Real Madrid, cel din poarta Kievului, la Monte Corlo, în 24 februarie ’87, care așeza Supercupa Europei în vitrina de preț a Stelei, sau finalul de carieră, ca sultan divinizat pe Bosfor, la Galatasaray, unde, tot cu Lucescu-senior la timonă, a dus și o Cupă UEFA (4-1, cu Arsenal, la penalty-uri, în finala de la Copenhaga!) și altă Supercupă a Bătrânului Continent, după istoricul 2-1 cu „galacticii” Realului Madrid!

Peste „salba de aur” din Divizia A (două titluri de golgeter, cu Sportul Studențesc; 3 titluri de campion și 3 Cupe cu Steaua; 222 meciuri, 141 de goluri marcate, inclusiv pentru Farul, echipa în care a debutat pe prima scenă), dincolo de jocurile din arena spaniolă (două sezoane la Real și tot atâtea la Barcelona) și cea italiană (doi ani la Brescia), peste apoteoza de sub Semilună, se află cea mai dragă echipă a lui Hagi, Naționala!

…125 de jocuri sub tricolor! 35 de goluri marcate. 6 prezențe la turnee finale (3 la Mondiale, 3 la Europene). 18 ani ascultând Imnul, cu mâna la inimă. Cu debutul dintre fiorduri, în august ’83, 0-0, la Oslo, sub comanda lui Mircea Lucescu, și a doua retragere, definitivă, la Euro 2000, cu marea Italia adversar și Emeric Ienei pe bancă. Se mai retrăsese o dată, dar a revenit salutar să fericească milioane de români din lumea-ntreagă cu întâia victorie a „tricolorilor” în dauna Ungariei (2-0, la București)…

…Ca antrenor, a avut ghinion. A debutat în meserie direct la Națională, cu un 2-0 istoric, la Budapesta (întâia victorie românească oficială pe terenul ungurilor!). A urmat, din păcate, nefericitul „baraj sloven”, pentru Mondialul asiatic, 1-2, la Lubljana și 1-1, în Ghencea. Rezultate scrise și de doi arbitrii potrivnici, danezul Nielsen și germanul Krug. Dacă n-ar fi fost acei „cavaleri ai tristei figuri” și ghinionul ca Rudoanja să nimerească un gol, la București, cum n-ar mai izbuti în zece vieți, dacă Naționala ar fi mers la turneul final din Japonia și Coreea de Sud, astăzi, Hagi ar fi fost și un foarte mare antrenor. Așa, însă…

…A mai pregătit Bursaspor, Galatasaray, Poli Timișoara și Steaua. Succesele au fost câteva. A obținut Cupa Turciei, cu Cim-Bom-Bom, în mai 2005, după un 4-1 de senzație în finala cu eternul rival Fenerbahce. Și a calificat Steaua în grupele Ligii Campionilor, toamna trecută. Scârbit de „circul” patronului Gigi Becali, finul lui (!), s-a retras din antrenorat. N-a acceptat orice propunere. Nici Galata pentru câteva luni, nici o echipa oarecare din Spania, nici team-uri din Cipru, Rusia și Grecia, nici naționala Bulgariei. Ceea ce mă face să cred că antrenorul Gheorghe Hagi nu și-a spus ultima replică pe scena miracolelor…

…Peste șutul lui diabolic, peste ruperile de ritm paralizante, peste colecția de performanțe inegalabilă pe plan autohton, peste seriozitatea totală și dragostea-obsesie pentru acest veritabil Alter Ego, care a fost și rămâne Fotbalul, cel născut la început de Făurar, meșterul făurar al „Generației de aur” a urcat în Legendă prin Arta sa sublimă, suprinsă inegalabil de un senior al fotografiei artistice, Sorin Radu, din New York!  Cel  care l-a prezentat lumii pe Hagi în simbioză cu o minge vrăjită și cu arcușul fermecat al lui Stradivarius.

Dincolo de arenă, Hagi este, astăzi, Ctitorul Academiei de fotbal ce-i poartă numele, în briza mării care l-a zămislit, ca o continuare a Fabricii de valori „Luceafărul” (ce idee excelentă a anilor ’80, abandonată iresponsabil!).

Gică Hagi mai înseamnă sportivul român despre care s-au scris 3 cărți (una de către Grigore Cartianu, două de către Gheorghe Nicolaescu) și o piesă de teatru („La răscruce de Hagi”, în 2005, purtând semnătura mea). Numele lui mai figurează și pe coperților altor două volume: „Cu Hagi &. Com. de la Roma la New York, via Cardiff”, de Gheorghe Nicolaescu, și „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, scrisă de mine, la cald, după Mondialul din Statele Unite, tulburat de bucuria de spectacol bun a yankeilor, care l-au urcat imediat pe Machedon într-un triptic magic pentru ei: Nadia-Ilie-Gică Hagi.

Ei sunt adevărații Ambasadori fără vârstă ai României în lume!

La început de februarie, când zările visează Primăvara, în fotbalul nostru se reaud acorduri din „Oda Bucuriei”.

La mulți ani, Gică Hagi!

Aștept măcar o Trilogie bucureșteană!

…În ultimele trei luni, am avut bucuria să urmăresc o „Trilogie a Nordului”, pe scenele teatrelor noastre. Trei spectacole cu piese nordice (două norvegiene și una daneză) având un numitor comun: regizorul Vlad Massaci, ajuns la o încântătoare maturitate de creație. Fin psiholog, atent la orice detaliu, însă conștient că niciodată Întregul (adică Spectacolul!) nu poate fi o simplă sumă a părților, Vlad Massaci se află pe val. S-a aplecat cu atenție și pasiune peste filozofia Nordului, de la necomunicare (în piesa norvegiană „Frumos”, montată distins la Teatrul „Toma Caragiu”, din Ploiești), la incest („Aniversarea”, un dur text danez, ajuns excelent spectacol la „Nottara”) și grija pentru reintegrarea celor rătăciți în societate („Elling”, altă piesă norvegiană, un recital de gală regie-actori-scenografie, la „Comedie”). Despre toate aceste minunate spectacole realizate de Vlad Massaci am scris pe larg în rubrica mea săptămânală („Amanta mea Thalia”) din revista de mare titaj „Taifasuri”.

…Ochiul cronicarului râde, ochiul dramaturgului plânge. Pentru că, în contrast cu Trilogia Nordului, constat că nici noul an n-a demarat prea fericit pentru dramaturgii români contemporani. Un ianuarie interzis românilor pe scenele bucureștene, fără vreo premieră autohtonă în prima lună din 2010!?! Eterna scuză a majorității directorilor de teatre și regizorilor sună: „Nu avem dramaturgie română contemporană!”. Nimic mai fals! Dramaturgia aceasta, și cu umbre, însă și cu reale lumini, există. Trebuie doar citită! Sub acest aspect, numai laude pentru proiectul remarcabilului om de teatru Mihai Mălaimare care anunță deschiderea, în primăvară, a unei noi săli, la „Masca”, destinată textelor românești! Semn că piese există…

…Sunt lucid și n-am să visez ca prin Nordul continentului nostru (sau prin… Sud!) să se găsească un Vlad Massaci în stare să monteze o Trilogie Română! Ar fi curată Utopie!…

Mă tem, însă, că tot utopic este și gândul ca până la finele actualei stagiuni să consemnăm o Trilogie Română măcar pe scenele bucureștene. Ce părere aveți?!

Franța, regina-reginelor pe „semicerc”

…La Viena, duminică seară, firește în acordurile lui Johann Strauss, a căzut cortina peste al 9-lea European la handbal masculin. Cu un rezultat de senzație, un record absolut care, în deceniile următoare, nu va putea fi decât egalat. Franța, nu doar că a cucerit titlul continental, după finala câștigată clar, cu maturitate și distincție în repriza secundă, în fața Croației, cu 25-21(12-12), dar a reușit să unifice cele trei „coroane”! După aurul olimpic, de la Beijing, cel mondial, de la Zagreb (triumf tot în dauna „cowboys”-ilor croați!), a urmat și cel al Bătrânului Continent. Simfonie franceză de vis, pe „semicerc”, marcând o epocă „blue”.

…O epocă de miracol a marcat, până acum peste trei decenii, și Naționala masculină a României, cu patru titluri mondiale în cont! Din păcate pentru noi, niciun titlu olimpic, ca să nu mai vorbim despre Europene, unde ne-am acoperit de rușine. Căci, în cele doar nouă ediții ale Campionatelor continentale, handbaliștii noștri n-au participat decât la două: la cea de debut, din ’94, când au ocupat locul 11 (din 12 competitori, învingând doar mediocra echipă lusitană, gazda!), și locul 9, în ’96, tot din 12 echipe. De atunci, șapte ediții consecutive ca telespectatori la Europene!

…Acum, dacă tot am fost telespectatori (și) la acest European (și de handbal!), ne-am făcut o impresie despre cum se mai prezintă „semicercul” mondial, crema Europei dominând și lumea handbalului mondial. Este cert că nu doar noi schimbăm generațiile (ca noi, însă, cam nimeni, de decenii bune!). Suedia, bunăoară, recordmana titlurilor europene, 4 (patru) la număr (primul în ’94, ultimul în 2004), a plecat umilită de la acest turneu, cu „lingura de lemn” de gât, fiind împreună cu Ucraina echipele fără vreun punct câștigat în Țara Valsului!?! Nici rușii (campioni europeni în ’96, când au învins Spania, în finală, la Madrid) n-au arătat mai bine, băieții din umbra Kremlinului au trecut icnind de grupa preliminară, dar au spus repede „Adio, metale prețioase!”, pierzând toate cele cinci dispute din seria semifinală! Decăderea lor reprezintă un semn bun, poate, pentru noi, din moment ce elevii lui Vasile Stângă îi vor întâlni pe ruși în barajul pentru Mondialele de anul viitor (meciul tur, în deplasare, pe 12 sau 13 iunie; returul, la București, în 19-20 iunie). Nici nemții, campionii europeni din Slovenia (în surprinzătoarea finală cu team-ul țării gazdă) n-au ieșit din mediocritate, aș zice nici măcar danezii, cu ultimii lauri europeni dinaintea bătăliei din Austria, nemaireprezentând o forță, locul 5 fiind sub cota așteptării specialiștilor.

…Revelația a fost, de departe, echipa Islandei, care a obținut bronzul European, după 29-26 (18-10!), cu Polonia-„bronzul” de la ultimul Mondial. „Pescarii” intră între cele 10 echipe care au ocupat podiumul în cele 9 ediții ale Europenelor, în afara echipelor amintite (cu finalistele de rigoare) a ajuns pe treapta de bronz și Iugoslavia, schimbul ei de ștafetă de acum, Serbia, nefăcându-și planuri decât pentru… găzduirea ediției din 2012!

…Finala a fost un barometru exact al actualului raport de forțe de pe semicerc. Franța, tripla campioană -olimpică-mondială-europeană, echipa neînvinsă de trei ani, prezintă o Generație de aur, cu uluitorul Nicola Karabatici (într-adevăr cel mai bun handbalist al lumii!), cu artiștii Abalo, Narcisse și Fernandez, cu formidabilul portar Omeyer, într-o încântătoare filozofie a handbalului în Hexagon, din moment ce și fetele sunt vicecampioanele lumii. Croația rămâne aceeași echipă de forță și elan, dintr-o „școală” sârbă de mare valoare. Neșansa băieților din Zagreb, tot pe podium în ultimii ani, indiferent de competiție, a fost această „eră albastră” a handbalului mondial, dominată spectaculos de „Les Blues”!

Cum a devenit Marx comentator sportiv (3)

Astăzi publicăm, în premieră, pe blog,  Scena 3 din comedia „Cum a devenit Marx comentator sportiv„, din volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut în 2008, în Editura Play. Într-un eseu dedicat volumului respectiv, remarcabilul poet și teatrolog Ion Cocora a scris:

Piesele cu tematică sportivă sunt frecvente în creația dramaturgică a lui Mircea M. Ionescu. Una de tinerețe l-a avut ca protagonist pe brazilianul Pele, decenii la rând un miracol pentru fidelii stadioanelor, alta mult mai recentă, tipărită în 2005, aduce „în lumina rampei” pe Hagi, alt miracol cu picioare de aur, dar și cu o identitate ce implică afectiv. Explicația interesului pentru asemenea subiecte și personaje într-o primă accepțiune pare simplă. Autorul e atras de un domeniu care îi este familiar și care îi oferă un plus de inedit. Se poate înțelege și un plus de atractivitate și chiar de pitoresc. Aspecte ușor de sesizat nu doar la nivel anecdotic, ci și în configurația personajelor, în însuși modul cum reacționează ca mentalitate și temperament într-o situație sau alta. E necesar să se rețină, pe de altă parte, că subiectul, ca semnificație, depășește detaliile anecdoticului. Ele rămân doar elemente de culoare, însemne ce marchează psihologic personajul, individualizîndu-l. În profunzime, în schimb, fabula se complică. I se conferă o problematică de ordin general, existențială și morală, structurată într-un univers dramaturgic în afara tiparelor  impuse de o tematică restrictivă. Nu numai conflictul în sine încorporează tensiune, ci și subtextul.

Pentru a citi primele trei scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3 sau index.

Va prelua Mircea Lucescu Naționala?

…Mircea Lucescu rămâne exemplul clasic al condiției antrenorului de fotbal în România. A fost dat afară de la Națională, în 10 septembrie ’86, incredibil,  după o victorie la scor, 4-0 (1-0), cu Austria, în preliminariile europene! Motivul? Era selecționer, însă și antrenorul lui Dinamo! Ceea ce deranja pe unii. Mai exact, pe conducători ai marelui adversar (ca să nu folosesc și eu sintagma „de moarte”!) Steaua, ajunsă Regina Europei, după uluitoarea cucerire a Cupei Campionilor Europeni, la Sevilla, în 7 mai ’86. Calificarea Naționalei la Euro ’84 (după acel succes de ecou, 0-0, la Florența, și 1-0, la București, în fața campioanei maondiale en-titre, Italia!), crearea unei selecționate tinere (Mircea Lucescu i-a debutat în Națională, printre alții, pe Hagi, Rednic, Andone, Gino Iorgulescu, Gabor, Gabi Balint, Duckadam, Iovan, Coraș), n-au însemnat argumente pentru mai-marii de atunci ai fotbalului românesc!

…Căpitanul „tricolorilor” de la Guadalajara (cu 70 de selecții), antrenorul în 59 de meciuri al Naționalei s-a ridicat peste marea nedreptate și a rămas în fotbal, la Dinamo, reconstruind echipa și obținând, pâna la urmă, titlul, în dauna Stelei, în primăvara lui ’90. După care a urmat frumoasul lui zbor european. Debut în Seria A, la Pisa, apoi 5 sezoane la „Brescia Romena” (cu Hagi, Sabău, Răducioiu), cu promovări și retrogradări, Reggiana, înapoi acasă, două sezoane și un titlu la… Rapid, în ’99, după care saltul uluitor la Inter Milano, fie și pentru câteva luni. Încă un sezon la Rapid. Anul 2000 avea să însemne debutul în fotbalul turc, cu succese răsunătoare (un titlu, Cupa UEFA și Supercupa Europei, cu Galatasaray; un titlu și cu Beșiktaș). Nici aceste performanțe absolut remarcabile n-au reprezentat argumente pentru ca Mircea Sandu să-l cheme la timona Naționalei, nu doar ca o reparație morală, ci, în special, pentru revenirea la marea performanță.

…Ignorat în continuare de mai-marii de acasă, în „buna” tradiție românească, „Il Luce” și-a văzut de drumul lui…ucraienan. Patru titluri cu Șahtior Donețk, plus Cupa UEFA, anul trecut. Straniu, însă strict dâmbovițean, nici aceste performanțe unice pentru un antrenor român, după Piști Kovacs, n-au avut ecou la Casa Fotbalului din București!

…Și totuși, în acest final de ianuarie 2010, Mircea Lucescu trebuie să dea răspunsul: preia sau nu Naționala? Nu a României (aceasta reprezintă un subiect închis, mai ales că a fost numit  fiul Răzvan!), ci a Ucrainei! Personal, cred că Mircea Lucescu ar trebui să accepte postul de selecționer la Kiev. Cum Ucraina va găzdui Europenele, în 2012, împreună cu Polonia, constructorul de echipe care este Mircea Lucescu (nu se poate uita „fenomenul” Corvinul, Dinamo, reprezentativa României în perioada 1981-1986, Galata, Șahtior) ar avea timp pentru a forma o puternică selecționată ucraineană și participa (cu succes, opinez!) ca antrenor la al doilea turneu final din carieră, după Euro ’84!

…Emeric Ienei a fost un an antrenorul reprezentativei ungare. Puiu Iordănescu a condus șase luni naționala Greciei. Gabi Balint a preluat, zilele trecute, selecționata Moldovei. Dacă Lucescu-senior va accepta „cârma” Ucrainei, am sta bine în Balcani și cu… vecinii. Ar mai rămâne să avem un selecționer român în Bulgaria, Turcia (unde „Il Luce” a refuzat postul de selecționer!) și Serbia.  Morala: ne apreciază alții valorile, nu noi. Filozofie dâmbovițeană contemporană.

Nu doar în fotbal, aceasta-i drama!…