Bogdan Ulmu – Mircea M. Ionescu

· Jurnal de Primăvară (14). ASTĂZI, 13 MAI 2017, ESTE ZIUA MEA. ÎMPLINESC…38 DE ANI!

…Nu-i glumă. E pură realitate. 13 mai 1979. Arad. Teatru de Stat (azi Teatrul Clasic „Ioan Slavici”). Ora 19. După lupte grele, ce au durat cam 20 de ore, cu jandarmii Culturii de la Județeana de Partid Arad, am debutat, ca dramaturg, pe scena arădeană, cu o comedioară-„Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”! Fotbalul m-a învățat să lupt și în prelungiri. Și am învins!…Vineri 11 mai 1979, la ora 19, primeam viza Județenei de partid, adică trecusem cu bine de temuta vizionare, iar la ora 20:30 zburam liniștit spre București. A doua zi, însă, pe la ora 19, când am ajuns cu mașina în orașul de pe Mureș, cu doi cronicari dramatici de top la vremea aceea-regretatul Bogdan Ulmu, de la „România literară”, și Antoaneta Iordache-venită pentru revista „Teatru”, am aflat că „spectacolul a fost interzis”!.. La o primă vedere pentru că denigram, printr-o scenă de câteva minute cu un tablagiu tâmpit, Miliția română!… La o privire profundă, însă, am descoprit (ca orice ziarist care se respectă!) perfide jocuri de culise împotriva regizorului Costin Marinescu., profesionist care nu accepta cabotinismul…

…Am, vedeți, cu dovezi, 38 de ani de când sunt jucat pe scene din 5 țări. 33 de premiere. Se pregătește a 34-a, „Taximetrist de noapte la New York”, la Teatrul Național Radiofonic, în regia profesionistului Gavriil Pinte, dar, se discută, și de o premieră cu textul vieții mele pe o scenă bucureșteană, în regia eminentului regizor Alexander Hausvater…
…În această zi de 13 mai 2017, Bunul Dumnezeu mi-a hărăzit două Evenimente rare. Spectacolul „Puștoaica de la etajul 13 sau Dragă Societate”, cu minunata Alexandrina Grecu, în regia de excepție a lui Sandu Grecu, producție a Teatrului Național „Satiricus I.L.Caragiale” Chișinău, la București, pe scena TES. Spectacol încununat cu Premiul Juriului UNITEM (UNITER-ul de peste Prut!), acum o lună!…Pe 13 mai, ziua mea de dramaturg, „Pușlamaua de la etajul 13” de la Chișinău, la a zecea montare, în cinci țări, spectacol cu…13 personaje durând o oră și…13 minute! 13-cifra mea norocoasă!
…Tot astăzi 13 mai 2017, lansarea volumului de teatru „Bărbatul cu trei picioare”, apărut în… noaptea ce a trecut la Editura Tracus Arte! Îi mulțumesc inimosului și fremetic susținător al cărții de teatru Ioan Cristescu pentru darul pe care mi l-a făcut! Lansarea, în Foaierul prețuitului Teatru Evreiesc de Stat București, cu 20 de minute înainte de a începe spectacolul „Puștoaica de la etajul 13”. Vor prezenta volumul -cu 6 piese și o prefață competentă semnată de cunoscutul teatrolog Zeno Fodor-în câteva onorante „cuvinte potrivite”, vorba lui Arghezi, regizorul Sandu Grecu, Ioan Cristescu-directorul Muzeului Național al LIteraturii Române și, logic, autorul, ajuns la al 30-lea volum publicat în carieră, dintre care 17 de teatru! Teatrul, boala mea fără leac…
…Azi, 13 mai 2017, când împlinesc 38 de ani de dramaturg jucat pe scenă, este și Ziua de naștere a minunatei mele surori Mona! …Ani mulți și fericiți, alături de cei dragi, într-o nesfărșită Odă a Bucuriei, scumpă surioară!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

AZI, 37 DE ANI, DEBUTUL ÎN TEATRU, LA ARAD, CA UN FILM DE AVENTURI, CU…UTA ÎN SALĂ!

…Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de un film de aventuri. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will…
…Piesa mea de debut, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții” ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu a fost internat în stare gravă. Congestie cerebrală!…

…Vizionarea viitoarei premiere s-a dat fără VTP-uri. Vineri 11 mai 1979… Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jivoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășu’ Ionescu!”…

…Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroportul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată Romănia!

…A doua zi, sâmbătă dimineața, plecam cu “Lada” mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru “România literară” și Revista “Teatru”. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi grea de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera!… Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu absolute pe scenă.

…La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună adevărul. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!…

… Ziaristul din mine a luat foc și a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, tipul fiind un mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul…

…Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor, să nu ne mai poarte pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…
…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit…

…Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat pe tovarășul Zăvoianu. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și cunoscutul teatrolog Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul „Sportul” de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul despre care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon.

…Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, autorul inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze trei cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză! Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Am pus receptorul în furcă și am chiuit de bucurie. Știam că premiera va avea loc…

…Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați.
…La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct, care se opunea ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!” am întrebat. „Vreo 80-100!” a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane… Eu, actorii…

…La toți cunoscuții, prietenii din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani…
…La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, excelentul regizor Florin Fătulescu și valorosul actor, regretatul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, cu scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții, început cu zece ore în urmă…

…Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi, împreună cu Domide. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: „Fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!”…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, într-un rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri…

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 31, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău,Novi Sad, Vârșeț, Vidin, Ruse și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!
…Am 37 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt, la 70 de ani, șase luni și două săptămâni…

13 mai 2016

*(Din volumul „Jurnalul unui trăznit”, în curs de corectură)

Am împlinit 33 de ani!

…Știu, în buletin am un număr dublu de ani. Și totuși, astăzi, 13 mai 2012, împlinesc 33 de ani! Era 13 mai 1979, când debutam ca dramaturg pe scena Teatrului de Stat din Arad. Cu o comedioară, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”. Ca o replică la piesa argentinianului Cuzzani, „Centrul înaintaș a murit în zori”… Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de o piesă de teatru. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will… Piesa de debut ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu se internase în stare gravă. Congestie cerebrală sau așa ceva… Vizionarea s-a dat fără VTP. Vineri 11 mai 1979… Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jovoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășul Ionescu!”… Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroporul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată România…

…A doua zi, dimineața, plecam cu Lada mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru România literară și Revista Teatru. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera. Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu pe scenă. La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!… Ziaristul din mine a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, fiind mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul… Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor că nu ne mai poartă pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…

…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit. Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul Sportul de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon. Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, tatăl inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze două cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză. Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați. La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct care nu voia ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!”, am întrebat. „Vreo 80-100!”, a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane. La toți cunoscuții mei din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani… La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, regizorul Florin Fătulescu și actorul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, ca și scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții început cu zece ore în urmă… Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri.

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 15, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău, Vidin și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!

…Am 33 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt…

Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți (3)

Continuăm publicarea online a piesei sus citate. Astăzi, Scena 3, deschisă de câteva cuvinte scrise de remarcabila personalitatea a teatrului românesc, Bogdan Ulmu, în prefața volumului Premiul Nobel pentru Fotbal, în 2008:

MMI (cum îl alintă pe Mircea M. Ionescu mulții lui prieteni) reușește rara performanță de-a fi un fanatic iubitor al sportului, teatrului, presei și filosofiei. De-obicei, fanaticii sunt specializați: rar am văzut iubitori ramificați, pe domenii vag-complementare. Autorul despre care vorbesc are această abilitate: interesează, în egală măsură, microbiștii, gânditorii, gazetarii, regizorii și actorii. Rara avis!

Cele trei piese strânse între coperțile volumului Premiul Nobel pentru Fotbal, am putea spune că sunt autobiografice – în proporții diferite. „Eu voi primi Premiul Nobel!”, într-o mică măsură; „Goooooooooooooool” – prin ricoșeu; iar „Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți” (titlu care aduce aminte lungile sintagme din afișele pieselor lui D.R.Popescu, ori trouvaiurile mai recentului Vișniec)– este trăită cam în proporție de 90%. De altfel, acest ultim text mi se pare cel mai interesant.

Pentru a citi primele trei scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, sau index.

Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marţieni şi nou-născuţi (1)

O veste mult aşteptată. Astăzi publicăm prima scenă din piesa de teatru despre care întreabă atâta lume-Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marţieni şi noi-născuţi! Despre acest text, remarcabilul teatrolog, prof. universitar, regizor, scenograf şi scriitor Bogdan Ulmu scria, în 2008, în prefaţa la volumul (epuizat la lansare!) în care a apărut piesa (Premiul Nobel pentru Fotbal)…

…Trecînd la textul cu titlul cel mai lung – Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți-, trebuie să observ că este vorba chiar despre o istorie afectivă a fotbalului românesc. De la meciurile deceniului trei al secolului trecut, până la campionatul din 2008, fotbalul românesc este rememorat din cuțite & pahară, din document & lacrimă, din amintire tristă & anecdotă politică. E un text de teatru-document. E o dramă care rezumă o viață, nu doar o viață de fotbalist, ci, mai mult, una de român care a avut ghinionul să trăiască sub Ceaușescu, și acum are ghinionul să trăiască sub…Nimeni! Între Scylla comunistă și Charibda nedecisă, bietul mioritic, zice autorul, n-are scăpare: fotbalistul fără șansă din piesă îl reprezintă…

Piesa începe și se termină între marginile aceluiași conflict, oarecum corneillean – datorie/ pasiune. Dar, în dialogul ramificat Tată-Fiu, repetat, în tonuri joase, de Călugăr și Mamă, este prins aproape un secol de mingicăreală, cu eroi și învinși, cu politruci și onești, cu anecdote și tragedii. Textul, repet, este documentar, pe alocuri, și deci amintește multe nume reale de fotbaliști, dar și de gazetari sportivi: personal, m-am bucurat că alături de celebrii jucători ai Naționalei, din ultima jumătate de secol, am regăsit în Istorie… și numele lui Ioan Chirilă, Aurel Neagu, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Cristian Țopescu. Și, ca vag amuzament (ori sigură crispare?) am găsit și oribile scene cu Ceaușescu și Ceaușeasca, teroriști ai sportului și ai demnității umane.

Nu închei fără a aminti că inteligentul dramaturg MMI și-a plasat acțiunea acestei drame sportive (și nu numai)…într-o biserică! Motivat demers!

Pentru a citi prima scena din piesă, accesați Scena 1 sau index.

Teatru pentru minte și suflet: Bogdan Ulmu

…Una dintre bucuriile acestul început de 2010 o reprezintă primirea unei cărți rare: „Jurnal teatral-4”, apărută în Editura „Opera Magna”. Autor este nu doar un vechi și prețuit prieten, Bogdan Ulmu, ci, în primul rând, un remarcabil om de teatru-total: cronicar dramatic, scriitor, scenograf, regizor, profesor universitar. Volumul acesta care, cu siguranță, este doar al 4-lea dintr-o Integrală, trebuie citit de fiecare iubitor al Thaliei, de la Măria Sa Actorul, directorii de teatru, secretari literari la așa-zișii cronicari de astăzi, regizori și chiar la dramaturgi sau spectatori.

…Cartea reprezintă o încântătoare istorie a teatrului, nu doar românesc, de ieri și de astăzi, o analiză profundă a fenomenului, o critică din vârful peniței a degradării unui univers nobil, o bucurie a spectacolului adevărat. Bogdan Ulmu mi-a fascinat (pentru a 4-a oară!) o noapte de lectură, cu valoroasa lui colecție de idei rare, de vorbe de spirit, cu analiza când foarte exactă, când neștiută a atâtor personalități, permițându-mi reîntâlniri cu Idoli și „Monștri sacri” ai scenei.

…Cel care a montat peste 140 de piese (dintre care circa treisferturi purtând semnătura dramaturgilor români!), cel care a semnat șapte dramatizări după Ion Creangă, neuitându-i nici pe cei mici (altă dragoste a lui!), criticul erudit și fără compromis, iubește cu luciditate mirifica lume a teatrului, pe care o înnobilează de fiecare dată. În multipla lui ipostază, de teoretician cultivat, dar și de practician complex, în largul lui în comedie, în dramă sau în teatrul de păpuși, întotdeauna triumfă idea de Frumos și de Adevăr.

…Un „Jurnal” pentru mintea și sufletul oamenilor de teatru, o mică enciclopedie a genului. Întâlniri rare ale autorului, în nuanțe neștiute, cu personalități marcante ale teatrului universal, de la Shakespeare, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Cehov (pe care i-a montat cu farmec personal), Camil Petrescu, Bulgakov, Gogol la Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Lev Dodin, Giorgio Strehler, Silviu Purcărete, de la Emil Botta, Toma Caragiu, Lazăr Vrabie, Gheorghe Dinică, Dumitru Furdui, Colea Răutu, Radu Beligan, Florin Piersic, Teo Vâlcu, Dorel Vișan la Valentin Silvestru, George Banu, tineri și nedocumentați cronicari de astăzi, de la spectacole minunate la căderi. Iar dincolo de toate, de la marea dragoste față nu doar de teatru, ci de cultura română la sinceritatea și curajul unei atitudini intransigente, atât de necesară mai ales acum. Fie că este vorba despre nedreptatea UNITER care vede într-un an 15 din cele 50 de spectacole bune din țară, despre primenirea repertoriilor și absența autorilor naționali la un Teatru Național (de fapt, mai multe din țară!) sau despre lipsa de cultură și de moralitate a unor creatori.

…Din fascinanta lectură a acestui „Jurnal teatral-4” am rămas cu câteva meditații grave subliniate de autor: „Un creator autentic știe să suporte și înfrângerea”; „Trăim într-o lume în care statutul de intelectual te complexează”; „Uneori înclin să-i dau dreptate lui Balzac: „Dacă presa n-ar fi existat, n-ar fi trebuit inventată!”. Îți strică ziua!”…

…O asemenea carte-document, pentru mintea și sufletul oamenilor nu doar de teatru, nu poate fi povestită. Ea trebuie citită (și recitită!) cu creionul alături…