Etichetă: dramaturgi români

Teatru. „Tabelele” lui Caraman

…S-a jucat, la „Național”, în Sala 99, și întâlnirea cu dramaturgii români. Actul II. Exact cum mă așteptam. Exceptându-l pe amfitrion, Ion Caramitru, distinsul director al UNITER și al primei scene a țării, plin de intenții bune,  nici un alt director de teatre din România n-a catadicsit să participe la un  „tablou” scurt cu dramaturgii autohtoni contemporani!… Nici regizorii n-au dat buzna (la ce bun, nu-i așa?!), „florile rare” numindu-se Ștefan Iordănescu, venit de la Timișoara, și Dan Vasile! Câțiva studenți, tineri la început de vis și meserie și doar 7 (șapte) dramaturgi: Olga Delia Mateescu, Dinu Grigorescu, Ștefan Caraman (venit de la Tulcea), Radu Macrinici, sosit și el de departe, Emil Mladin, Dan Mihu și subsemnatul. Mai mulți critici (Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Iulia Popovici, Ileana Lucaciu, Constantin Paraschivescu, Nicolae Prelipceanu) și distinși oameni de teatru, cu maestrul Radu Beligan, Sanda Manu, Ilinca Tomoroveanu în primul rând. Context care, teoretic, stimula la discuții de fond…

…Teoretic, dezbaterea a început cu lectura impecabilă (de către colectivul de „zece actori” de la TNB) a unei piese, „Ziua perfectă”, scrisă de actrița Antoaneta Zaharia și laureată anul trecut la Concursul de dramaturgie UNITER. Un text ales, parcă, spre a susține ideea atâtor regizori și directori de teatre: n-avem dramaturgie română contemporană! Drama este că  unei asemenea scriituri, fără miză, fără acțiune, cel mult o culegere de replici frumoase, unele hazoase, i s-a acordat Premiul I !?! Nedumeriri și pentru maestrul Radu Beligan sau distinsa actriță Maria Teslaru care, după cum a mărturisit, dacă nu era obligație de serviciu, n-ar fi acceptat să participe la spectacolul-lectură cu un asemenea text (sincerități care au cam deranjat-o pe autoare!). Un text care neapărat trebuie să readucă în discuție Juriile și prestația lor…

…Tot teoretic, această întâlnire putea însemna un Moment. Eventual „Momentul Zero” al dramaturgiei autohtone contemporane. Practic, un asemenea iluzoriu „moment” a existat și acum un 10-12 ani, când, sub directoratul lui Dinu Săraru, tot la Naționalul bucureștean, s-a bifat o întâlnire cu dramaturgii români în viață. Promisiuni cât „Intercontinentalul” de alături, autocritici de circumstanță, un viitor anunțat atât de roz încât nu putea exista. Și nu s-a întâmplat nimic la nivel național, după acel Act I.

Dramaturgia română a rămas „Cenușăreasa”, atât a teatrelor, cât și a Uniunii Scriitorilor. Sigur, în acest deceniu, mulți dramaturgi n-au stat cu mâinile în sân, așteptând minuni. Nu am vrut să mă laud la întâlnirea din această săptămână, dar în răstimpul dintre cele două „momente” (unul ratat, al doilea… să mai așteptăm!) am avut, totuși, cinci premiere: două („Turnătorul și Actrița” și „Fata care dă cu pumnul”), la Teatrul Valah din Giurgiu, prima piesa fiind într-un turneu de real succes la New York!; câte una („Beethoven cântă din pistol”), la Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din București, la cel din Bacău („Dona Quijota”) și la Pitești („Jucătorul de baseball”, în regia lui Matei Varodi; piesă care i-a adus Teatrului „Alexandru Davila”, la Festivalul internațional al teatrelor de studio, în noiembrie trecut, Premiul pentru susținerea dramaturgiei românești contemporane)! Am vorbit despre ultimele mele premiere tocmai pentru a nu lăsa impresia „autovictimizării”, când insist de ani buni pe nedreptatea care se face dramaturgilor autohtoni actuali!…

…”Lovitura de grație” avea să o dea confratele Ștefan Caraman, inițiatorul Scrisorii către Parlamentul României, de anul trecut, semnată de mai mulți dramaturgi. Autorul „Coloniei îngerilor”, de la Teatrul Mic, a venit armat cu idei mari și clare,  multiplicate și oferite participanților la dezbatere. În „mapa lui Caraman” există și un excelent studiu de caz: câte piese românești s-au jucat în ultimii ani buni la 20 de teatre din… România? Concluzia este halucinantă: din 370 de reprezentații la 20 de teatre din țară, numai 41 cu piese românești contemporane!?! Adică, 11%!?!… Orice altă discuție devine inutilă, orice scuză a regizorilor și, mai ales, a directorilor de teatre, jenanta! Vremea vorbelor a trecut, e timpul trezirii, domnilor!…

…Din „tabelele lui Caraman”, cele mai multe te lasă absolut interzis. Credeați, spre exemplu, că mult-lăudatul, mediatizatul Teatru „Radu Stanca” din Sibiu nu știe de cinci ani încoace termenul de piesă românească, negăsindu-și una locul în 38 de premiere care au costat foarte mult?!… Zero absolut la capitolul „piesă românească” și în dreptul ultimilor ani la Naționalul „Lucian Blaga” din Cluj, la Naționalul din Tg. Mureș, la „Bulandra”, „Odeon”, la Satu Mare…

La „Nottara” nu s-a jucat decât o piesă autohtonă din 18 producții, a doua fiind semnată de actrița și regizoarea Diana Lupescu, soția directorului teatrului, pe care autorul studiului nu o consideră autor dramatic!… La „Comedie”, care de 4 ani, ține și un Concurs de comedie românească, n-au văzut lumina rampei decât două texte românești scrise în țară (tot din 18 premiere), ambele semnate de Adrian Lustig, și niciuna dintre piesele premiate în Concursul teatrului!?!… La Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, numai doi români pe afiș (din 19 spectacole)!… La Brăila, Galați, Piatra Neamț, Brașov, Ploiești, câte un autor român contemporan!…

…La jumătatea drumului, că nu pot spune „la polul opus”, Naționalul bucureștean, cu șapte dramaturgi români contemporani jucați, din 44 de premiere, în 7 ani; tot șapte texte autohtone, din 22 de spectacole, și pe afișul Teatrului Mic (împreună cu Foarte Mic!); din 21 de producții, 6 piese contemporane românești (3 scrise de către actorii teatrului!) la Naționalul din Iași; 5 texte românești montate (din 19) la Naționalul din Timișoara; 3 autori autohtoni (din 22 pe afiș!), la „Metropolis”….

Ce spuneți domnilor directori de teatre și responsabili ai sectorului „cultură” din Primării, Consilii Județene și Ministerul de resort?!

…Convins că piesa românească actuală Există, însă nu este citită, i-am sugerat inițiatorului ultimei dezbateri nobile în intenție, lui Ion Caramitru, să ceară dramaturgilor prezenți la Colocviul de la Sala 99, câte 3-5 texte alese de ei. Să fie citite și abia apoi să discutăm dacă avem dramaturgie românească. Ideea rămâne valabilă!…

La ora actuală, nu de Colocvii-alibi duc lipsă dramaturgii autohtoni (Există de ani buni Clubul dramaturgilor, în fiecare lună, la Uniunea Scriitorilor). Ci de montări făcute cu interes, cu dragoste, într-o necesară conclucrare regizor-dramaturg. Numai așa se poate ieși din Criza morală, infinit mai nocivă decât cea materială, invocată, pe bună dreptate, și la ultima visare a celor care nu se pot vindeca să scrie teatru în limba română!

…Pe freneticul confrate Ștefan Caraman (jucat cu trei piese în ultimii trei ani) l-am cunoscut personal, săptămâna aceasta, la „Sala 99”. Culmea e că noi eram parcă amici de multă vreme. Poate și pentru că eu sunt un vechi comentator sportiv îndrăgostit de când mă știu, până la obsesie, de teatru, iar el e nepotul fostului vârf al Farului Constanța, Dumitru Caraman, cel care a dansat de 143 de ori pe prima scenă fotbalistică a țării, în distribuții selecte ale Echipei Mării, pentru care a marcat 33 de goluri.

Fotbalul și Teatrul, două dintre bucuriile rare ale Vieții, aflate în impas în România zilelor noastre…

Dramaturgii români, băgați în seamă?

…O discuție serioasă despre starea jenantă a dramaturgilor români contemporani s-a născut, de fapt, după conferința de presă a ultimului Festival Național de Teatru, din finalul lui octombrie trecut. Atunci, la sediul UNITER, Ion Caramitru, nu doar ctitor al Uniunii respective și director al Naționalului bucureștean, ci și un distins om de teatru, mi-a mărturisit că vrea să programeze o dezbatere a stării actuale a dramaturgiei autohtone contemporane. Semnalul l-a dat „Scrisoarea” prin care Ștefan Caraman, inițiatorul, și alți câțiva semnatari (dramaturgi ai prezentului românesc) încercau să atenționeze Parlamentul, dar și Ministerul Culturii despre condiția de „Cenușăreasă” a textului dramatic românesc autentic (care există, însă trebuie căutat, cum sublinia, mai zilele trecute, într-un excelent interviu din „Adevărul literar și artistic”, și remarcabilul regizor Alexander Hausvater!)…

…Pentru unii, prețioasa „Scrisoarea” a lui Ștefan Caraman, ca un ultim S.O.S. („Salvați Sufletele Noastre”, în traducere!), dar și un meritat „cartonaș galben” arătat multor directori de teatru și regizori, însemna -citez, fără să dau nume, acum!- „O chestie comunistă”, „O prostie”! Ascultându-i, sincer m-am simțit mândru că am semnat acea Scrisoare!…

…Prostie era tăcerea vinovată de până acum a dramaturgilor români față de discriminarea lor în propria țară. „Scrisoarea” nu cerea altceva decât și jucarea dramaturgilor români (cu piese adevarăte, nu de mucava!), nu doar a celor străini, dintre care, fie vorba, unii sunt de duzină! Cum și în Franța există obligativiatea diriguitorilor teatrului din Hexagon de a monta dramaturgi autohtoni, așa-zisul argument al „chestiei comuniste” devine inutil!

…Săptămâna trecută, Ștefan Caraman mi-a trimis un mesaj-rază de speranță: „Ion Caramitru ne-a invitat la o dezbatere pe tema dramaturgiei contemporane, pentru miercuri 17 februarie, ora 11, la Teatrul Național, Sala 99”! Minunat, mi-am zis! Iată, în sfârșit, suntem băgați în seamă. Ba, le-am mărturisit distinșilor confrați Horia Gârbea și Doru Moțoc că este un Moment pe care nu avem voie să-l ratăm. Este nevoie de solidaritatea noastră de breaslă, acum, de claritatea și logica argumentelor, de fair-play și nu de orgolii mărunte.

…Peste două zile am primit și detalii despre întâlnirea de miercuri 17 februarie 2010, de la TNB. Evenimentul, intitulat „Piesa românească pe scenă-drepturi și obligații”(Sic!), urmează să fie deschis de lectura textului dramatic premiat la ultimul concurs de dramaturgie UNITER. Puteam crede, o clipă, în entuziasmul meu de moment, că-i vorba despre piesa câștigătoare la ediția din acest an a Concursului, care, se știe, își va anunța laureatul la finele lui…martie! Am citit, însă, titlul piesei („Ziua perfectă”, de Antoaneta Zaharia) și am apreciat… autocritica UNITER-ului. Este textul premiat anul trecut (!?!), care, în sfârșit, se va bucura de o lectură. Vorbim, doar, despre dramaturgia națională contemporană!… Și, uite așa, obsesia mea că textele românești nu prea-s citite devine logică…

…Entuziasmul mi s-a mai temperat, când am înțeles că vom asista, în fond, la două Evenimente: lectura unei piese premiate și discuția de fond despre starea dramaturgiei române contemporane. Este, consider, un „coupe” nu prea fericit. Fiecare moment înseamnă un Eveniment, care necesită timp de discuții serioase și trebuie tratat ca atare, nu grăbit spre superficialitate prin combinarea cu altceva. E ca și cum un regizor ar încerca să prezinte în aceeași seară, în 2-3 ore, un „coupe” cu „O scrisoare pierdută” și „Rinocerii”, să zicem…

…Încerc, totuși, să-mi recapăt optimismul. Să cred că vor veni la acest Eveniment, cu sufletul deschis, fără prejudecăți și interese personale, mulți directori de teatru și regizori, că discuțiile nu vor fi formale, sub presiunea timpului, ci sincere, profunde, cu soluții viabile, nu cu „drepturi și obligații”, veche sintagmă sindicalistă…

Nu este timpul și cazul să căutăm vinovați, ci leacuri să ne vindecăm de nefiresc. Măcar în dramaturgie…

Teatru pentru minte și suflet: Bogdan Ulmu

…Una dintre bucuriile acestul început de 2010 o reprezintă primirea unei cărți rare: „Jurnal teatral-4”, apărută în Editura „Opera Magna”. Autor este nu doar un vechi și prețuit prieten, Bogdan Ulmu, ci, în primul rând, un remarcabil om de teatru-total: cronicar dramatic, scriitor, scenograf, regizor, profesor universitar. Volumul acesta care, cu siguranță, este doar al 4-lea dintr-o Integrală, trebuie citit de fiecare iubitor al Thaliei, de la Măria Sa Actorul, directorii de teatru, secretari literari la așa-zișii cronicari de astăzi, regizori și chiar la dramaturgi sau spectatori.

…Cartea reprezintă o încântătoare istorie a teatrului, nu doar românesc, de ieri și de astăzi, o analiză profundă a fenomenului, o critică din vârful peniței a degradării unui univers nobil, o bucurie a spectacolului adevărat. Bogdan Ulmu mi-a fascinat (pentru a 4-a oară!) o noapte de lectură, cu valoroasa lui colecție de idei rare, de vorbe de spirit, cu analiza când foarte exactă, când neștiută a atâtor personalități, permițându-mi reîntâlniri cu Idoli și „Monștri sacri” ai scenei.

…Cel care a montat peste 140 de piese (dintre care circa treisferturi purtând semnătura dramaturgilor români!), cel care a semnat șapte dramatizări după Ion Creangă, neuitându-i nici pe cei mici (altă dragoste a lui!), criticul erudit și fără compromis, iubește cu luciditate mirifica lume a teatrului, pe care o înnobilează de fiecare dată. În multipla lui ipostază, de teoretician cultivat, dar și de practician complex, în largul lui în comedie, în dramă sau în teatrul de păpuși, întotdeauna triumfă idea de Frumos și de Adevăr.

…Un „Jurnal” pentru mintea și sufletul oamenilor de teatru, o mică enciclopedie a genului. Întâlniri rare ale autorului, în nuanțe neștiute, cu personalități marcante ale teatrului universal, de la Shakespeare, Ion Luca Caragiale, Eugen Ionescu, Cehov (pe care i-a montat cu farmec personal), Camil Petrescu, Bulgakov, Gogol la Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, Lev Dodin, Giorgio Strehler, Silviu Purcărete, de la Emil Botta, Toma Caragiu, Lazăr Vrabie, Gheorghe Dinică, Dumitru Furdui, Colea Răutu, Radu Beligan, Florin Piersic, Teo Vâlcu, Dorel Vișan la Valentin Silvestru, George Banu, tineri și nedocumentați cronicari de astăzi, de la spectacole minunate la căderi. Iar dincolo de toate, de la marea dragoste față nu doar de teatru, ci de cultura română la sinceritatea și curajul unei atitudini intransigente, atât de necesară mai ales acum. Fie că este vorba despre nedreptatea UNITER care vede într-un an 15 din cele 50 de spectacole bune din țară, despre primenirea repertoriilor și absența autorilor naționali la un Teatru Național (de fapt, mai multe din țară!) sau despre lipsa de cultură și de moralitate a unor creatori.

…Din fascinanta lectură a acestui „Jurnal teatral-4” am rămas cu câteva meditații grave subliniate de autor: „Un creator autentic știe să suporte și înfrângerea”; „Trăim într-o lume în care statutul de intelectual te complexează”; „Uneori înclin să-i dau dreptate lui Balzac: „Dacă presa n-ar fi existat, n-ar fi trebuit inventată!”. Îți strică ziua!”…

…O asemenea carte-document, pentru mintea și sufletul oamenilor nu doar de teatru, nu poate fi povestită. Ea trebuie citită (și recitită!) cu creionul alături…

Aștept măcar o Trilogie bucureșteană!

…În ultimele trei luni, am avut bucuria să urmăresc o „Trilogie a Nordului”, pe scenele teatrelor noastre. Trei spectacole cu piese nordice (două norvegiene și una daneză) având un numitor comun: regizorul Vlad Massaci, ajuns la o încântătoare maturitate de creație. Fin psiholog, atent la orice detaliu, însă conștient că niciodată Întregul (adică Spectacolul!) nu poate fi o simplă sumă a părților, Vlad Massaci se află pe val. S-a aplecat cu atenție și pasiune peste filozofia Nordului, de la necomunicare (în piesa norvegiană „Frumos”, montată distins la Teatrul „Toma Caragiu”, din Ploiești), la incest („Aniversarea”, un dur text danez, ajuns excelent spectacol la „Nottara”) și grija pentru reintegrarea celor rătăciți în societate („Elling”, altă piesă norvegiană, un recital de gală regie-actori-scenografie, la „Comedie”). Despre toate aceste minunate spectacole realizate de Vlad Massaci am scris pe larg în rubrica mea săptămânală („Amanta mea Thalia”) din revista de mare titaj „Taifasuri”.

…Ochiul cronicarului râde, ochiul dramaturgului plânge. Pentru că, în contrast cu Trilogia Nordului, constat că nici noul an n-a demarat prea fericit pentru dramaturgii români contemporani. Un ianuarie interzis românilor pe scenele bucureștene, fără vreo premieră autohtonă în prima lună din 2010!?! Eterna scuză a majorității directorilor de teatre și regizorilor sună: „Nu avem dramaturgie română contemporană!”. Nimic mai fals! Dramaturgia aceasta, și cu umbre, însă și cu reale lumini, există. Trebuie doar citită! Sub acest aspect, numai laude pentru proiectul remarcabilului om de teatru Mihai Mălaimare care anunță deschiderea, în primăvară, a unei noi săli, la „Masca”, destinată textelor românești! Semn că piese există…

…Sunt lucid și n-am să visez ca prin Nordul continentului nostru (sau prin… Sud!) să se găsească un Vlad Massaci în stare să monteze o Trilogie Română! Ar fi curată Utopie!…

Mă tem, însă, că tot utopic este și gândul ca până la finele actualei stagiuni să consemnăm o Trilogie Română măcar pe scenele bucureștene. Ce părere aveți?!

Dramaturgi români din toată țara, scrieți, că nu vă jucăm!

…Una dintre problemele grave ale teatrului românesc actual o reprezintă slaba reprezentare a dramaturgiei autohtone contemporane. Directorii și regizorii susțin că nu există piese demne de luat în seamă, ba unii (cazul celebrului Andrei Șerban) merg până într-acolo încât afirmă inconștient că „n-avem dramaturgie românească”!?! Drama cea mare este că până și Uniunea Scriitorilor n-a acordat premiul pentru dramaturgie anul trecut, pentru că respectivul juriu (fără vreun dramaturg sau critic de teatru!) nu s-a prea omorât cu firea să caute cărțile anului. Iar ele au fost! Nu capodopere (cum nici la proza sau poezie n-au existat volume de excepție), însă au existat!

…Culmea este că, an de an, se țin atâtea concursuri de dramaturgie, există câștigători, însă piesele laureate nu se joacă! Peste trei zile, pe 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu, se încheie perioada de primire a textelor pentru Concursul „Cea mai bună piesă românească a anului 2009”, la UNITER. Concursul acesta a devenit o tradiție. Nu discut, acum, felul în care s-au acordat mai toate premiile, de-a lungul ultimilor ani. (Imi este suficientă mărturisirea unui dramaturg valoros-Emil Mladin: „Am fost o dată nominalizat la UNITER, mai mult nu pot spera!”). Problema este câte dintre piesele premiate și tipărite de UNITER (cu finanțarea Casei Regale a României) s-au jucat?! Să se aștepte ctitorirea unui Teatru Regal pentru ca dramaturgii onorați la Concursul anual să-și vadă textele montate? Întrebarea aceasta îl vizează, în primul rând, pe creatorul și susținătorul (cu mari eforturi!) al minunatului eveniment care o reprezintă Gala UNITER, Ion Caramitru, remarcabil om de cultură (și nu doar pentru că a fost, cândva, ministrul culturii!), totodată și directorul Naționalului bucureștean…

…Concursul de dramaturgie de la UNITER nu-i singular. De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, are loc un Eveniment de ținută: Festivalul comediei românești, pe scurt „festCo”! Și aici, nelipsitul (și necesarul) concurs de dramaturgie, firește, la Teatrul de Comedie. Câte trei premii anual, ba și câte una-două Mențiuni. Normal, măcar piesa care a câștigat Premiul cel mare ar trebui să fie jucată de teatrul care patronează concursul. Normal nu-i, însă, un cuvânt în logica lucrurilor în România. Deci, nici în teatru. Nici la „Comedie”, unde nu s-au pus în scenă premianții!

…Cuprinși de lehamitea     cu care este tratat în România de astăzi textul dramatic, dramaturgii autentici au început să cam refuze să mai piardă timpul cu aceste concursuri-alibi. Pe 15 ianuarie, odată cu încheierea înscrierilor, la UNITER, pentru competeția „cea mai bună piesă românească a lui 2009”, începe o nouă aventură a dramaturgilor români. Vor avea ei aceeași soartă și în 2010?!