Jurnal de vară (2) COMENTATORUL DE FOTBAL versus DRAMATURGUL M.M.I.!

…Când mă aflu la Sibiu, la al 3-lea, ca dimensiune și valoare, Festival de Teatru din lume (după Avignon si Edinburgh!), cu aproape 4.000 de invitați, într-o seară magică, în …România (nu altundeva!), când Orașul de pe Cibin este o scena uriașă, când îți intersectezi pașii, pe câțiva zeci de metri, ba mai și faci poze cu unii dintre ei, amabili, cu Silviu Purcărete, Mikhail Bareșnikov, Marcel Iureș, George Banu, Miklos Bacs, Octavian Saiu, Vasile Șirli și câți alții, nu în ultim rând cu arhitectul acestui Festival de Vis, ajuns la a 24-a ediție, Constantin Chiriac, firește, te simți mândru că ești Român și numai la Frumos te poti gandi! Ca un respiro într-o Lume (n-am zis Țara!) nebună și din zi in zi mai rea! Mulțumesc, Sibiu!…
…Mulțumesc, „Pușlamua de la etajul 13”, minunat spectacol al Teatrului Național „Satiricus I.L.Caragiale” Chișinău, regizat încântător de Sandu Grecu și cu o cuceritoare Alexandra Grecu în rol principal, voi m-ați adus, azi, pe malul Cibinului, după 33 de ani!

…Chiar dacă taximetristul (care m-a luat de la Gară, unde am ajuns cu un autobuz de la…Șercaia), când i-am spus să mă ducă la Hotel Silva, m-a întâmpinat sec:”Vă duc la stadion, domnule Mircea M. Ionescu, deși nu mai avem Fotbal!”… Comentatorul de fotbal a învins, vineri, la amiză, pentru o clipă, Dramaturgul jucat în Marele Festival de Teatru de la Sibiu!…
…Povestesc fericit (cum altfel?!) „momentul”, spre miez de noapte, la masa cu vin roșu și un pui bine umplut de ciuperci și cașcaval, cu Sandu Grecu, Irina Rusu, Mariana Ciolan și Bebe Parhon, în acordurile Fanfarfei cu fete zvăpăiate ce străbate Orașul și flăcările ce însoțesc carele alegorice. La Sibiu nu se doarme!…

…Și ne mutăm în curtea Teatrului Național „Radu Stanca”, devenită Arca lui Noe, unde toată lumea cântă, râde și dansează, „Tinerețe, ritm și armonie” se intitulează, doar, un spectacol polonez din Festival, se mai soarbe o bere la doi mici excelenți sau un vin alb, e Lumea-ntreagă a Teatrului adunată de pe toate fusele orare… Ard timpul, renăscut, la o masă cu Matei Vișniec Sandu Grecu, Petru Hadârcă, directorul Naționalului „Mihai Eminescu” din Chișinău, cu Saviana Stănescu, merituos dramaturg venit de la New York, povestim fericiți, atâte istorii, de ieri și de azi, numai din lumea teatrului. Acum cinci zile nu credeam că mă voi ridica de la pat…
…A trecut un ceas și jumătate de miezul nopții,, în curtea Națonalului sibian „Magia poveștilor” e în toi, Matei se grăbește spre un pui de somn, dimineață pleacă în Franța, Petru se duce și el la hotel, azi, sâmbătă, e în Festival spectacolul lui „În largul mării”, cu piesa lui Mrozek, pe care am dus-o, acum doi ani, în Festivalul de la Giurgiu… Burează cu stropi de frumos peste Sibiul în noapte plină, o iau spre Hotelul Silva (pe vremuri Hotelul Partidului!), la câțiva zeci de metri de stadionul unde am trăit atâtea meciuri de fotbal… Îmi revine, acum, în minte un joc din Cupa României, disputat pe Cibin, Universitatea Craiova-Gloria Bistrița, 1-0 pe o ploaie nebună, cu un june fundaș central al bistrițenilor despre care am scris, a doua zi în Sportul: „De urmărit un adolescent de 17 ani și ceva, strălucitor în defensiva Bistriței!”. Adolescentul se chema Gavril Pele Balint!…

…Gata cu amintirile de suflet, trebuie să pregătesc… cronica dramatică pentru „Taifasuri”… La Chișinău, la ora asta trecută de miezul nopții, trupa minunatei „Pușlamale” se pregătește să plece cu noaptea pe umeri în lungul drum spre Sibiu…
…Duminica 18 iunie, la ora 16, va apare pe scena Marelui Festival „Pușlamaua de la etajul 13”, a 10-a montare, excelentă, a piesei mele la Nationalul „Satiricus I.L.Caragiale ” Chișinău, unde titlul a devenit „Puștoaica de la etajul 13 sau dragă Societate”! Va garantez că va fi seara Dramaturgului!… Nu a minunatului meu Alter-Ego, Comentatorul de Fotbal!…

P.S. În fotografia făcută, vineri 16 iunie, alături de uluitorul regizor Silviu Purcărete și minunata actriță Irina Rusu, de la Naționalul „Satiricus I.L.Caragiale” Chișinău.

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (2). MINI-CRONICĂ PE AEROPORT…

Otopeniul, Aeroportul,
nu orășelul,
Nu doarme,
Mi-e atât de foame,
De zbor,
De viață
Zările se spală de întuneric,
Abia a trecut de 4,
Eu merg la Gate 13,
Numărul meu favorit.
Profit
De timpul pierdut
O felie tort de mere,
Cere
O apă
Și-o cafea,
21 de Lei, nu?…
Nu vine presa decât pe la 6
Iau un braț de ziare
Durere
De dimineață
Viață
Legată cu ață
A murit Marele Gruia,
Legendă a Handbalului
Lumii,
Acolo,
Departe,
În Mexicul ultimului meu concediu.
Lăcrimez la București,
La Miami,
ai mei se pregătesc de somn
Aici, toți sunt cu privirea trează
Terorismul nu mai e de mult un joc pe computer,
Încerc să uit
Mă uit la stewardese,
Danezele par zâne,
Nordul lui Andersen,
Nu mi-e somn
Cum or fi fetele de la Lufthansa?,
Asta mi-e transa..
Mă sună Ducu,de peste Ocean,
Emoții n-am
Mai am 13 ore și un sfert de zbor,
Plus o oră și zece minute
La Frankfurt escală,
Din Boeing 737
Într-un Airbus A 380,
Voila, zbor!
Nu mi-e teamă de Îngeri
Ascunși într-un nor,
Importantă este decolarea
Și, la noapte, aici,
Amiază,
Acolo,
Aterizarea,
Sub Soare
Pe mal de Atlantic,
Voi asculta un cântec,
Un Colind
De pe CD-ul luat cu „Taifasuri”,
Doamne, ce vom mai vorbi la noapte aici,
Zi însorită la Miami!
De pe acum
Fără
Timp
Mi-e dor de voi,
Prieteni,
De aici
Și de acolo!
Unde e aici și unde e acolo?!
În lumea asta minunată
Schimonosită numai de neoameni…
Sărbători fericite!
Cineva,
Dumnezeu,
Oare,
Ne cheamă
La îmbarcare…


10 Decembrie 2015 · București 

*Poem apărut, într-o primă formă, în volumul meu de debut (în poezie)-„Condamnat la Libertate”.

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Trecut-au 27 de ani! Eram îndrăgostit de viață, la New York, sunt trist, la București…

..Acum 27 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…

…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…

…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Habar n-aveam de geografia New York-ului, simt că-mi alunecă și acum gheață pe șira spinării, ca atunci, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!

…Anul trecut, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…

…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…

…Post Scriptum.  Materialul acesta a fost citit, imediat de cum a apărut, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…

…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…

…Am și eu Serbările mele galante, rare: în fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (unde am fost colegi și cu tine!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua… Și 14 februarie, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York! Sunt două date la care ciocnesc (azi singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!

Ce bine este fără televizor!

…Credeți, nu credeți, sunt șase zile de când n-am deschis televizorul! Și mă simt excelent, liniștit, destresat, dezinteresat, odihnit cerebral, parol dacă exagerez… Din 30 decembrie 2011 și până astăzi, în ajun de Bobotează, n-am privit micul-marele parșiv ecran decât trei ore, pe 1 ianuarie 2012, la prânz, când s-a transmis, pe TVR 1, Minunea de la Viena, sublimul Concert de Anul Nou, pe care nu-l ratez de peste un deceniu… Muzica aceea divină mi-a vindecat sufletul pentru zile bune, m-a purificat, mi-a înmugurit lacrimă de fericire și n-aș putea un timp să mai urmăresc altceva…

…Tot în vraja muzicii terminasem, absolut, întâmplător, și agitatul 2011, cu un musical de vis, la Opereta bucureșteană, „Rebecca”, spectacol de senzație, cu o primă parte de credeam că mă aflu pe Broadway, absolut fascinant show-ul, am să scriu mai multe despre el în „Taifasuri”, săptămânalul cu zeci de mii de cititori care-mi găzduiește cronica dramatică…

…Între cele două daruri de la Dumnezeu, pentru suflet și cuget, cum să mă mai prostituez cu TV-urile bolnave de rating și kitsch?!… Și ce să văd pe multele, prea multele canale de duzină?!… Aceleași moace posace, unele chiar prostănace, agramate și parașutate, același bâlci al deșertăciunilor, politic și sportiv, interminabila listă de maneliști și becaliști, tot crime, minciuni, silicoane și nesimțire, arestări de ochii fraierilor, gunoaie care ne-au asfixiat mai tot anul 2011, ca un replay pentru 2012?!

…Nu știu cât am să rezist fără tembelizor, pulverizator de adevăr, deocamdată îmi este atât de bine, îmi protejez ochii, ai minții și ai sufletului, încerc să rămân încărcat pozitiv de spiritul Sfintelor Sărbători, refuz să cred că va veni clipa blestemată când voi capitula, cât pot, oare, să amân revenirea la normalul nostru anormal?…

…Nu mă uit eu la televizor, însă umblu printre oameni, am reluat naveta zilnică la Giurgiu-mon amour și oamenii din microbuze, de pe străzile și de lângă Turnul Ceasornicului, „Farfuria” din Cetatea de la Dunăre, ca și cei din Capitală sunt abătuți, în taxiuri, tramvaie și în metrou, înțeleg că micul ecran le-a prezentat începutul de an cam în catran, căci, deși guvernanții o țin cu o ușoară creștere economică (?!?), se anunță noi disponibilizări, alte scumpiri, ploaie de biruri, un buget și mai mic… Aud că vine un an jalnic pentru cultură, cu vreo 40% mai mic bugetul în 2012, cui îi mai trebuie lumină pentru cuget și suflet, acolo sus, la Palatul Înfângerii, întreb revoltat, și nu doar pentru că m-am bucurat, pe 28 decembrie, de un Premiu pentru cultură la Gala „Zece pentru Giurgiu 2011”, ci pentru că unii vor să ne îngroape de vii!… La „telefonul fără fir” al străzii, am mai auzit că un laureat al Premiului Nobel în economie vede în austeritate o mare piedică pentru ieșirea din criza în care se scufundă planeta, ai noștri diriguitori-terminatori, însă, n-au nicio treabă, se vede, cu Nobel, cu cine și ce au, oare?!… Leul a luat-o iarăși la vale, forintul a ajuns în prăpastie în 24 de ore, căci Orban-ul ungurilor, care vrea să sfideze Westul, Estul, budapest-anul care ne dădea cu tifla, mai anul trecut, în Transilvania, n-ar prea avea treabă cu ce se întâmplă, astăzi, în lume. Lume, lume…

***

…Prin fotbalul nostru sub Burkina Faso, zice-se că-i același scenariu, milioane aruncate pe gloabe și epave, Becali și Badea se bat în transferuri de duzină, Pițurcă face eforturi să bată un liliputan numit Turkmenistan, în șușa din Antalya, presa aud că-l bate la cap cu un copil din flori, florile dalbe s-au cam ofilit pe la noi… Zic, optimist, că toate acestea sunt zvonuri, denaturări, cârcoteli, răutăți, n-am urmărit telenimicitorul de speranțe, așa încât nu pot da în scris că la noi 2012 a demarat cu un pas înapoi față de 2011…

…Ce bine îmi este fără tele (vizor, gondolă, comandă, conferință, scaun), cât mă mai lași să nu mă poluez iarăși, Doamne?

Am și „Adevărul” de partea mea!

…Nu s-au stins ecourile declanșate de Jurnalul Național care, ieri, m-a onorat enorm decretându-mă „Omul Zilei”, pentru temeritatea de a visa la Performanță cu un teatru mic, cum este (deocamdată, cred!) cel din Giurgiu, că, astăzi, sunt din nou în centrul atenției presei centrale. „Performanță. Mircea M. Ionescu este primul gazetar de sport care a devenit director de teatru, după ce a câștigat postul pentru conducerea Teatrului Valah din Giurgiu”, subtitrează Adevărul, cel mai vândut cotidian din România. Un atât de frumos interviu luat de distinsul critic dramatic Simona Chițan, pendulând între cele două patimi fără de sfârșit ale mele, Fotbalul și Teatrul, fără a ocoli „capitolul New York”, atât de important în devenirea mea ca om și ca literat. Pentru că, vă spun sincer, dacă nu m-aș fi călit în inegalabilul, inconfundabilul New York, cu jungla sa, aș fi fugit (făcând record mondial pe suta de metri!) de la Teatrul Valah din primele ore ale prezentării mele, miercuri 7 iulie, ca director-manager! New York-ul m-a format, însă, pentru bătălii grele și lungi, e o luptă viața, vorba Poetului, deci mă lupt!… Este bine să știe și cei puțini care cred că mă pot întoarce din drum, prin lovituri sub centură!

…Important este că puținii oameni (puțini, dar buni!) întâlniți la sediul teatrului (uitat în nemișcare și degradare!), astăzi, vineri 9 iulie (ziua colegei mele de liceu Margareta Pâslaru, pe care am felicitat-o la telefon, dimineață, din…Giurgiu! La Mulți Ani, minunată Margo!), dar și necunoscuți de pe stradă s-au dovedit trup și suflet pentru Idealul meu declarat: Fenomenul Giurgiu în teatrul românesc!

…Gânduri tonice și din partea echipei de fotbal Dunărea Giurgiu, pe care am vizitat-o câteva minute, astăzi, printre drumuri la „atelierele de producție” și la un distins Branch Manager, Horia-Dan Nicoară, de la UniCredit Țiriac Bank, mare iubitor de sport și de teatru.

…La stadionul „Dunărea”, Narcis Coman, Legendă a fotbalului românesc, Emil Ursu, antrenorul principal al echipei și mai tot staff-ul clubului mi-au urat bun venit, succes, așteptând să invit toată „Dunărea” la prima premieră! Sper să fie pe 15 septembrie, cu „D’ale Carnavalului”, a nemuritorului I.L. Caragiale, într-o distribuție de zile mari. Până atunci, însă…

…Probleme uriașe, materiale și umane, efectiv peste orice așteptare! Sper ca împreună cu mai-marii orașului să le depășim în aceste vremuri cumplite nu doar pentru cultură, nu numai pentru Giurgiu…

…Câtă vreme am Adevărul de partea mea, mass-media centrală și locală, pe giurgiuveni și cei bolnavi de teatru, voi lupta!

…Mâine, altă zi grea. Cronica dramatică pentru „Taifasuri”, iar seara la Telesport, invitat să prefațez, de la 6 PM, ultimele meciuri, cele două finale de la Mondialul African.

…Fotbalul și Teatrul, patimile mele fără de sfârșit care mă țin tânăr sufletește…

Dramaturgia, Cenușăreasa Uniunii Scriitorilor!

…În aceasta după-amiază, s-au acordat Premiile Uniunii Scriitorilor din România, pe anul 2009. După lungi nominalizări, făcute de specialiști, promisiuni de fair-play și speranțe. Din păcate, pentru a nu știu câta oară, onorata conducere a USR-ului și-a demonstrat dezinteresul (să zic, oare, adversitatea sau ignoranța?!) față de dramaturgia autohtonă. Anul acesta, ca și în alți ani, pe ultimii metrii (mai exact în dimineața decernării premiilor) s-a decis să fie scoși de la festin dramaturgii români în viață. Care tot scriu (și unii scriu bine!), crezând, naivi, în criteriul valoric, un fel de OZN în România de astăzi. Ar fi trebuit să fiu la Gala Laureaților, printre cei trei nominalizați la secțiunea dramaturgie: eu, cu „Filozofia bășcăliei”, timișoreanul Aurel Gh. Ardeleanu, cu „Leoaică rănită sau ce față umană are fiara”, și Corneliu Teulea, cu „Damnații”. Simplul fapt că m-a nominalizat un Juriu format din oameni care știu ce înseamnă dramaturgia înseamnă un Premiu. Dacă vreți, în numele nemuritorului (dar anacronicului!) Coubertin, părintele Olimpiadei moderne, conform căruia „Important este să participi, nu să câștigi!”.

…Fericit nominalizat, am declinat civilizat invitația de a fi la Gală, primită aseară, pentru că astăzi, exact la aceeași oră a Galei, planeta se alinia la startul Mondialului African de fotbal. Și, chiar dacă am terminat eu filozofia și iubesc la nebunie, pe viață, teatrul, și am vreo 30 de piese scrise (14 jucate), și două Premii pentru textele mele, și chiar dacă țin o minunată rubrică de cronicar dramatic în „Taifasuri”, și am câștigat, recent, și Concursul pentru directoratul Teatrului din Giurgiu, nu puteam trăda Fotbalul! La ora Galei USR, eram la Telesport, gata să intru într-o „repriză” dedicată evenimentului care a magnetizat Lumea-ntreagă!

…Regret că nu am putut ajunge la pseudo-gala USR-ului, unde aș fi protestat în numele dramaturgilor români în viață față de caracterul discriminatoriu de care se „bucură” ei în România de astăzi: de la directori de teatru, regizori, la… Uniunea Scriitorilor. Am accentuat, cu bună știință, „pseudo-gala”, pentru că a tot elimina dramaturgia dintre genurile literare este un gest de jenantă desconsiderare pe care îl comite iresponsabil Uniunea Scriitorilor din România, în frunte cu președintele ei, Nicolae Manolescu, critic ales, însă nu prea atras de lectura dramatică. Din moment ce un Juriu de literați experți în dramaturgie a nominalizat 3 (trei) autori dramatici din noianul de cărți, înseamnă că alibiul USR-ului în asemenea cazuri („nu am găsit valori”!) este penibil. Când am scris „Filozfia bășcăliei” m-am gândit la pseudo-presa pe care o fac unii în acestre vremuri în România. Adaug, acum, cu tristețe, și USR-ul în bășcălia filozofiei noastre contemporane!

P.S. Aflu că nu s-au dat premii (ca și în alți ani!) nici la Secțiunea „Literatura pentru copii și tineret”. Pe cine să mai intereseze, măcar și la nivelul conducerii scriitorilor din România, generația de mâine?! Trăiască manelele, vanghelismele, becalismele, borcismele, coposismele, telenovelele politice! Numai nebunii se mai gândesc, astăzi, în România, la Literatură dramatică sau pentru copii și tineret!

…Sincer, mă bucur că sunt unul dintre puținii nebuni care mai crede în dramaturgia autohtonă!

Iarina Demian, Tudor și Ioan Chirilă

…Precizez de la bun început că această tabletă publicată, nu demult, într-o primă formă, redusă, în revista de mare tiraj „Taifasuri”, este o cronică sentimentală. N-aș putea scrie altfel despre oameni pe care îi respect de-o viață. Chiar dacă voi vorbi despre o recentă premieră, „O lume pe dos”, rămân fidel valorilor morale care mă încăpățânez să cred că nu s-au răsturnat chiar toate…

…În lumea de astăzi, absolut „pe dos”, Teatrul rămâne o oază de puritate și frumos, un veritabil drog moral. Pe care ni-l oferă, cu nobil sacrificiu, cei care se mai (z)bat pentru morala Thaliei, ignorând haosul de sensuri și abandonarea de principii. Un astfel de minunat trubadur al Teatrului este veșnic tânăra Iarina Demian, remarcabila Actriță de decenii bune, neobositul regizor din ultimii ani. Alături de ea, în ultimul deceniu, dedicat dramaturgiei americane, fiul cel mic, actorul și muzicianul în vogă Tudor Chirilă. Fiul cel mare, Ionuț Chirilă, și-a croit drumul său în Teatrul Viselor, care-i fotablul!…Pe toți trei îi știu și îi prețuiesc de-o viață. De când împărțeam aceeași chilie, la „Sportul”, cu profesorul de gazetărie și de Viață, întâiul lector al primelor mele texte dramatice, inegalabilul Ioan Chirilă, soțul distins al Iarinei și tatăl sever al lui Tudor, certat nu o dată la telefon că nu exersa suficient la flaut sau „corn”, ca și mediatorul între antrenorii de la Dinamo și feciorul lui cel mare, Ionuț…

…După ultimul succes, cu „Biloxi Blues”, de Neil Simon, premiera oferită de Iarina Demian și Tudor Chirilă, acum, în Sala Studio la Teatrul de Comedie, un spectacol realizat și cu ARCUB de cei doi creatori de Frumos („O lume pe dos”), înseamnă un triptic american de piese scurte. Dramaturgi mai puțin cunoscuți la noi, descoperiți de Tudor Chirilă, pe undeva, prin Singapore: Terrence McNally (cu „Preludiu și Liebestod”), A.R. Gurney („Problema”) și Christopher Durang („Naomi în camera de zi”). Ultimul autor mi s-a părut un veritabil Eugen Ionesco american, absurdul textului fiind potențat de jocul admirabil al Iarinei Demian, vulcan de neliniște și eseu de expresivitate. Actrița s-a contopit cu regizorul într-o atenție definitorie la orice detaliu, de replică, psihologie și costumație. O revedeam, fermecat, pe încântătoarea Iarina din „Cercul de cretă caucazian”, de Brecht, tot la „Comedie”, cu Sanda Toma și… prichindelul (de șase ani, pe atunci!) Tudor Chirilă, și din „Fuga” lui Bulgakov (în traducerea lui… Ioan Chirilă, care asigurase varianta română și pentru „Turnul de fildeș” la același teatru), cu genialul Ștefan Iordache, în regia de top a Cătălinei Buzoianu. N-a fost unica bucurie a serii.

…M-a cucerit și actul I, prin jocul excelent, nuanțat și vivace, total trăit artistic, ca gest și rostire, de Tudor Chirilă, interpretul unui rol extrem de greu. Al dirijorului chinuit până la sinucidere de vicii și gânduri, sub bagheta căruia ne fascinează Wagner, cu nemuritoarea operă „Tristan și Isolda”, abilitatea tehnică a regizoarei contribuind, aici, din plin la transfigurare. De altfel, muzica este aliatul Iarinei Demian în tot spectacolul, nemuritorul Handel făcând legăturile între cele trei acte (al II-lea, sub cota celor amintite!). Marius Drogeanu, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea și Andrei Runcu, scenografia Ramonei Macarie și costumele Angelei Dumitrescu- în umbra celor doi…dirijori, însă într-un minunat joc de „orchestră”.

Aștept măcar o Trilogie bucureșteană!

…În ultimele trei luni, am avut bucuria să urmăresc o „Trilogie a Nordului”, pe scenele teatrelor noastre. Trei spectacole cu piese nordice (două norvegiene și una daneză) având un numitor comun: regizorul Vlad Massaci, ajuns la o încântătoare maturitate de creație. Fin psiholog, atent la orice detaliu, însă conștient că niciodată Întregul (adică Spectacolul!) nu poate fi o simplă sumă a părților, Vlad Massaci se află pe val. S-a aplecat cu atenție și pasiune peste filozofia Nordului, de la necomunicare (în piesa norvegiană „Frumos”, montată distins la Teatrul „Toma Caragiu”, din Ploiești), la incest („Aniversarea”, un dur text danez, ajuns excelent spectacol la „Nottara”) și grija pentru reintegrarea celor rătăciți în societate („Elling”, altă piesă norvegiană, un recital de gală regie-actori-scenografie, la „Comedie”). Despre toate aceste minunate spectacole realizate de Vlad Massaci am scris pe larg în rubrica mea săptămânală („Amanta mea Thalia”) din revista de mare titaj „Taifasuri”.

…Ochiul cronicarului râde, ochiul dramaturgului plânge. Pentru că, în contrast cu Trilogia Nordului, constat că nici noul an n-a demarat prea fericit pentru dramaturgii români contemporani. Un ianuarie interzis românilor pe scenele bucureștene, fără vreo premieră autohtonă în prima lună din 2010!?! Eterna scuză a majorității directorilor de teatre și regizorilor sună: „Nu avem dramaturgie română contemporană!”. Nimic mai fals! Dramaturgia aceasta, și cu umbre, însă și cu reale lumini, există. Trebuie doar citită! Sub acest aspect, numai laude pentru proiectul remarcabilului om de teatru Mihai Mălaimare care anunță deschiderea, în primăvară, a unei noi săli, la „Masca”, destinată textelor românești! Semn că piese există…

…Sunt lucid și n-am să visez ca prin Nordul continentului nostru (sau prin… Sud!) să se găsească un Vlad Massaci în stare să monteze o Trilogie Română! Ar fi curată Utopie!…

Mă tem, însă, că tot utopic este și gândul ca până la finele actualei stagiuni să consemnăm o Trilogie Română măcar pe scenele bucureștene. Ce părere aveți?!