Ioan Chirilă – Mircea M. Ionescu

Amintiri, Amintiri… UN DECENIU DE SPERANȚĂ. 9 MARTIE-11 ANI FĂRĂ CANCER!

…A mai trecut un an. Astăzi, 9 martie 2018, sărbătoresc 11 ani de când am luat Cancerul de coarne!… Chiar dacă unele puncte forte de sprijin uman (Iakimova, Iakimova!) m-au abandonat, lăsându-mă cu un picior in groapă, BUNUL DUMNEZEU a avut grijă de mine! MULȚUMESC, DOAMNE!

…Deloc întâmplător, una dintre cele mai bune piese ale mele (ce s-a jucat-prea puțin- la Arad și e de un an pe afișul Teatrului „Ariel” din Rm. Vâlcea) se numește… “FREUD ȘI BUNUL DUMNEZEU”! Prietenii și spectatorii știu despre ce vorbesc…
… Reproduc, tulburat, filele din “Jurnalul unui trăsnit”, scrise exact acum un an, când celebram Deceniul de la evadarea din Lagărul canceroșilor… Sper să nu mă prindă curând!

***

…Acum 11 ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă Stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață…

…M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer la prostată!”, a venit un ecou de Viață deasupra mea, era Îngerul acela scump, devenit neașteptat, peste puțin timp, Demon, ademenit de Freud!… Atunci, în 9 Martie 2007, m-am mai născut o dată…
…Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine până la la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele…
…PSA-ul meu ajunsese, parșiv de tăcut, la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4…
…A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, așteptând scintigrama era să-mi crape inima, Destinul juca albă-neagră cu mine, pot sau nu fi operat?!… Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu liniștit că am scăpat de un blestem masculin…

…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.

…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în ceafă au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și „a fost foarte reușită!”, mi-a spus Profesorul, atunci…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Care a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2008! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De opt ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!

…Luna viitoare, în aprilie, fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat, în aprilie 2014, Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, urma să merg, peste un an, la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, Familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)!… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, 5 ani, 7 luni și 22 de zile am făcut, cu elan adolescentin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că mă mândresc și cu două Certificate de bunic, minunata Genevieve și Celine, acolo, în California mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…

…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum zece ani,.Sunt incurabil optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate…
…14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine..
…13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”…
… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu…
…13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”…
…Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!…
…20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)…
…7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică” („N-aveți un mort de vânzare?”), la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…3 februarie 2017. Ultima Premieră din cariera mea de dramaturg, la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea: „Freud și Bunul Dumnezeu”…

…La Teatrul Național Radiofonic, piesa „Taximetrist de noapte la New York” a început repetițiile în regia experimentatului Gavriil Pinte… Doamne, cât mă răsfeți și ca dramaturg!
…7 martie 2017. Nu mai știu a câta corectură la ultima piesă, a cincea, din noul volum de teatru care, probabil, va da ochi cu distinșii cititori prin iunie, iulie care vin…
…Astăzi este pentru mine… 9 martie 2007! Sărbătoresc Zece ani de învingător, chiar dacă au mai existat și mici înfrângeri personale…Diseară, voi închina un pahar cu vin roșu pentru noua mea dată de naștere: 9 Martie 2007!

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de zece ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Jurnal de Toamnă fermecată. LA UN ȘPRIȚ CU FĂNUȘ NEAGU ȘI PANAIT ISTRATI…

…Am revenit la Brăila, după trei ani. Cu aceeași emoție și bucurie. Când eram student, cu buzunarele cam goale, în anul II, m-am îndrăgostit de o brăileancă, Vali o chema, și în prima lună, ba și în a doua, am luat, cu noaptea pe umeri, cu trenul de 5:50, drumul Brăilei, o dată pe week-end… Mă odihneam, dimineața, un ceas-două, în triaj, în vagoane garate, n-avem țechini de hotel… Noroc că idila n-a ținut mult…

…Aici, în briza Dunării, istoria te copleșește, literatura te înalță spre sublim. Și de data aceasta, în 11-XI-2017, am venit cu teatrul. Cu încă o „Pușlama”, jucată acum cu patos și nerv de Claudia Motea, ovaționată în final. Acum șase ani mă bucura în superbul Teatru „Maria Filotti”, în plin Festival, altă „Pușlama”, prima, ca istorie, din…dinastia de 11! Era fascinanta Anca Sigartău, întâia interpretă al acestui text al meu („Pușlamaua de la etajul 13”), scris în iarna lui 2010, între Crăciun și Noul An…

…Acum, interiorul Citadelei Thaliei brăilene este absolut fascinant, Lucian Sabados, directorul aflat la al doilea mandat, după primul de real succes, îmi face turul Teatrului,cu totul altul, după doi ani și jumătate de renovare. Este absulut fermecător, sunt într-un Muzeu al Frumosului, nu într-un teatru oarecare, în „Sala Panait Istrati” am senzația, o clipă, că mă aflu în splendoarea Galeriilor Uffizi din Florența. În Sala Maură, parcă-s într-un Muzeu din Toledo, superb este și Foaierul „Mihail Sebastian”, autorul nemuritoarei piese „Steaua fără nume” și al unui „Jurnal” ce nu poate scăpa niciunui literat… Am ajuns și la ultima sală intrată în circuitul teatral, „Avangarde”, este fascinantă această zi de toamnă în frumoasa Baladă care este Brăila, nu doar „Orașul cu salcâmi”, dar, poate și Cetatea cu cei mai mulți scriitori de elită, dintre care Panait Istrati este cel mai cunoscut Europei, cum se mândresc mulți brăileni…

…Claudia Motea și Alex Rădulescu rămân la teatru, în Sala Studio, să monteze decorul, să facă sunetul și luminile pentru reprezentația de la ora 19, precedată de o dublă lansare de carte, Poeziile de iubire, cu acel vers uluitor („De ce oamenii nu dăruie îngeri?!”), ale Claudiei Motea și ultimul meu volum, tot teatru, firește, „Bal Mascat cu Miss Liberty pe Queensboro Bridge”). Îl rog pe Lucian Sabados să mergem undeva, să mă bucur de o saramură cu inegalabilul crap de Dunăre… Ajungem la o terasă dragă lui Lucian, cu nume din istoria tumultoasă, cu atâtea subiecte picarești, a Brăilei: „TereNTe”… Pe un drum de scândură, de parcă ar fi o pasarelă ce duce spre un ponton neștiut, nevăzut, călcăm pe dansul arămiu al frunzelor de toamnă. În interior, cum intrăm, mă simt în romanele uluitorului Panait Istrati, în „Kyra Kyralina”, în „Codin”, „Neranțula” și câte altele, adie, parcă, istoria din filmul „Ciulinii Bărăganului”. Scriitorul de respirație europeană, prieten cu Kazantzakis, părintele lui „Zorba Grecul”, și Romain Roland, s-a născut, aici, în portul Brăilei, în 1884, zice-se din mamă spălătoreasă și un tată contrabandist grec… Nu reușesc să iau loc pe un scaun de lemn, la masa de povești, alături de Lucian Sabados, că privirile îmi sunt furate de peretele din față și cel din lateral dreapta, cum stau eu. Este ceva absolut fermecător. O veritabilă Istorie literară a Brăilei desenată cu atâta har de, aflu, Viorel Baciu, pentru unii un caricaturist de succes, pentru mine super-artist plastic. Mă privește, de la nici un metru, peste umăr, din dreapta, alt brăilean de Legendă, Regele metaforei, inegalabilul Nea Fane, Fănuș Neagu, cu fermecătoarele lui scriituri de geniu „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”, „Insomnii de mătase”, „Vara buimacă”, dar și piesele (da, textele dramatice!) rare „Scoica de lemn”, văzută la „Nottara” și „Echipa de zgomote” montată la „Odeon”… Taifasul meu cu actualul director al teatrului brăilean despre „chestii teatrale” -unele rezolvate, altele ba-, e supravegheat și de Panait Istrati, Mihail Sebastian, de ofițeri, poeți, profesori și negustori din istoria romanțată a Brăilei, aflați sub un vesel imperativ categoric aflat pe un perete: „Protejați apa, beți vin”, lângă desenul unui taraf de pe malurile fascinante ale Portului…

…Plec beat de frumos, din terasa ce poarta numele celebrului „Rege al baltilor”, banditul de poveste, saramura a fost excelentă, ca și vinul roze de Ostrov, am și închinat al doilea pahar (și ultimul!) de șpriț cu desenul lui Nea Fane, într-un fel, omul care m-a îndemnat să mă țin de gazetăria sportivă, și m-am lăsat pradă visului și am văzut în flăcăul care ne-a adus carafele cu vin pe ucenicul de cârciumar care a fost, în tinerețe, Patriarhul literar al acestor locuri, Panait Istrati, dispărut rematur, la 51 de ani, în Orașul lui Bucur… Nu pot uita, însă, că Marele, inegalabilul Nea Fane, Regele Metaforei, m-a lăudat, la „Masa Presei”, în gura mare, după niciun an de gazetărie la „Sportul”?! Ca, după întâia mea transmisie a unui meci de fotbal (S.C.Bacău-Petrolul 1-0, în 1 aprilie 1972!) la Televiziunea Română, tot la „Masa Presei”, de față cu Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Eugen Barbu, Vadim, Dan Claudiu Tănăsescu, Ioan Chirilă, Nea Mache (Eftimie) Ionescu, Gheghe Nicolaescu și alții, Astrul Fănuș Neagu avea să se ridice și să-mi zică copleșitor: „Te-am urmărit la TV!”… Atunci, s-a-nvârtit Marele Stadion cu mine. Credeam că mă va desființa Nea Fane, știam cât de critic este în tiradele sale… Numai că Regele Metaforei, care a înnobilat și gazetăria sportivă, a continuat: “Bravoo, puștiule! Ai un limbaj frumos, cultivat! Nu ca mai toți cu limbă de lemn care se cred comentatori!”… Cum să uit vreodată, asemenea întâmplări?! Fără Nea Fane, atunci, în ’72, nu știu dacă aș fi ajuns la o jumătate de veac de gazetărie sportivă! Mulțumesc și acum, nemuritor Rege al Metaforei!

…Mulțumesc, Lucian Sabados, că m-ai dus la „TereNTe”. M-ai făcut atât de bogat, mai mult decât dacă mi-ai fi montat o piesă în Palatul de Frumos care este Teatrul „Maria Filotti” din cartea cu Legende sfinte numită Brăila!

…Ziua mea fascinantă la Brăila s-a încheiat, în ovații, și lacrimi, după „Pușlamaua de la etajul 13”, jucată tulburător de actrița româno-canadiană Claudia Motea. De față și cu a doua (în ordine istorică) interpretă a „Pușlamalei”, minunata Actriță Petronela Buta, venită special, de la Galați la Brăila, pentru ultima „Pușlama”, cum să uit că, tot pe Dunăre, în amonte, la Teatrul „Fani Tardini”, în 10 martie 2012, sala aplauda în cascadă „Pușlamaua de la etajul 13” montată cu atâta har de regizorul româno-bulgar, regretatul Vili Perveni Nikolov…

…Această inedită Sâmbăta de 11-XI-2017 a însemnat, pentru mine, una dintre cele mai scumpe călătorii printr-o Istorie fermecată… Îmi voi alimenta din ea Sufletul, multe zile și nopți, în deșertul gri al zilelor noastre de nesfârșită tranziție și pierdere de identitate…î

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de vară (7). JUNELE M.M.I. ȘI POVESTEA COSTUMULUI PURTAT LA ZAGREB, SEVILLA ȘI BARI!

… Da, am fost și eu un june-prim! Unul îndrăgostit de Viață și de meseria de comentator sportiv, chiar dacă am terminat Facultatea de…filosofie. Nu știu când am descoperit bucuria de a fi îmbrăcat elegant, musai cu sacou, cămașă albă și cravată. Așa am fost și în prima mea zi de…Taximetrist de noapte la New York, ținută ce i-a impresionat pe americanii-pasagerii mei care m-au întrebat din ce țară vin, iar când le-am spus din România, au vrut să știe dacă, acolo, toți taximetriștii sunt așa eleganți, iar eu le-am zis, fudul, că nu doar taximetriștii, ci mai toți oamenii sunt îmbrăcați civilizat la mine acasă, iar eu sunt…ziarist, nu taximetrist, am urcat în „office-ul galben” doar să fac o mână de bani, să-mi aștept familia, în America, în condiții civilizate și să scot un ziar în limba română, ceea ce s-a și întâmplat, la șase luni de la aterizarea pe J.F.Kennedy și la patru luni după ce m-am autocondamnat, pentru cinci ani și jumătate, la „carcera galbenă”…
…Costumul din fotografia aceasta, realmente de Arhivă sentimentală (mulțumesc mult lui Cristian Otopeanu, care a postat-o!), are o frumoasă, nostimă istorie…

…L-am îmbrăcat în premieră, nou-nouț, în deplasarea de trei zile de la Zagreb (6-8 mai 1977), unde Naționala noastră de fotbal, antrenată de legendarul Ștefan Kovaci, avea să întâlnească, în preliminariiile C.M., „Cea mai puternică Națională din ultimii 20 de ani a plavilor”, cum scria presa iugoslavă. La Zagreb, unde „tricolorii” noștrii, culmea ghiniorului, la îmbarcarea în charter, nu-i aveau pe Răducanu, Dinu, Dumitru, Lucescu, accidentați în ajun. Eu trebuia să transmit, pe 8 mai, meciul pentru TVR și, înainte de plecare, mi s-a transmis ferm, de două persoane „grele”, să fiu foarte atent la ce vorbesc, din moment ce 8 mai este ziua pcr!…Eram cocoșat de emoții, nu prea am mâncat, n-am putut dormi în cele două nopți, în camera cu nea Mache, alias Eftimie Ionescu, ba, cu vreo 18 ore înainte de meci, în toiul nopții, am preferat să ies în vestibulul din fața camerei și să simulez exerciții de…comentariu, cu gândul la partidă. Făcusem trei variante de final, ăsta era cel mai greu, transmiteam, doar, în… ziua partidului: 1. Ne bat sârbii de ne sună fotbalul în cap, și nu știam cum pot încheia comentariul unui asemenea meci?! 2. Ne bat greu, ceea ce ar fi onorabil… 3. Și, așa, ca o Iuzie, facem un norocos 0-0!
…La masa de prânz, din restaurantul hotelului, unde era Naționala, nea Piști a invitat toți ziariștii veniți pentru meci, La masa gazetariulor, Ștefan Kovaci a umplut paharele și a toastat pentru…victoria noastră!?! Eu,care înaintea transmiterea la TV a unui meci, darămite al Naționalei, nu mâncam și nu beam strop de alcool, am refuzat politicos să duc paharul la gură… Nea Piști s-a cam supărat, „Bine, nu vrei să-i batem pe sârbi?!”, mi-a dat o replică de KO, așa că am sorbit din licoare, ciocnind pentru Victoria noastră! Și a fost, incredibil, dar strict autentic, 2-0 pentru Naționala României, golurile fiind marcate de Dudu Georgescu și Iordănescu, în prima repriză!…

……Am avut șansa să fiu ales ca „secundul” lui Ioan Chirilă, profesorul meu în gazetărie, trimiși la meciul-meciurilor pentru fotbalul românesc, Finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla, în…7 mai 1986! Steaua contra colosului Barcelona!… Acum, se știe istoria partidei de Legendă pentru noi: Duckadam, Eroul, cu patru penalty-uri apărate, Balint și Lăcătuș, unicii transformeri, și… 2-0 pentru Steaua, devenită Regina Europei!… Seara, la vreo trei ore după meci, am făcut o fotografie (pe care am publicat-o de mai multe ori!), lângă Trofeul Cupei Campionilor Europeni, postat la intrarea în restaurantul de la Hotel Macarena. Eram în același costul pe care-l purtasem la Zagreb!…Costumul de 2-0!

…Vara lui ’90! Italia. Coppa del Mondo,. România calificată după 20 de ani la un Mondial. Sunt acreditat pentru ziarul meu de la New York, „Lumea Sporturilor”. Primul meci, la Bari, contra URSS, debutul în Grupa din care mai făceau parte Camerun și…Maradona! Începând să cred în fetișuri, am luat cu mine peste Ocean același „Costum de 2-0”, cum l-am numit cu drag!… Așa, ca un Destin, în 4 iulie 1986, când am părăsit Bucureștiul, luând drumul cumplit de greu al vizei pentru America (vezi Lagărul de refugiați de la Latina) între puținele haine din micul meu bagaj s-a aflat și…Costumul de 2-0! Era Trofeul meu sentimental…
…Înaintea jiocului cu sovieticii de la Bari, la Centrul de presă, reîntâlnire după patru ani cu mulți dintre confrații de la „Sportul” și din presa de sport din țară, cărora le adusesem și câte un mic souvenir american. Unii, aveam să aflu, după partidă, au cârcotit, că, vezi Doamne, am ajuns de rău de tot în America, de n-am avut bani să-mi cumpăr un costum nou, tot cu ăla din țară am venit!.!?!.. Dincolo de răutăți, rezultatul: România-URSS 2-0, ambele goluri marcate de Lăcătuș!

…Aceasta a fost frumoasa Istorie a unui costum și a unui june îndrăgostit de Viață și Sport, acum, de Teatru. Fără a uita vreodată Minunata mea istorie de Comentator sportiv!

Jurnal de Primăvară (13). AZI, 31 DE ANI, LA SEVILLA, FERICIT, CU REGINA EUROPEI, STEAUA! AZI, 7 MAI 2017, ACASĂ, TRIST, SCÂRBIT…

…Era 7 mai 1986. Azi, 31 de ani. Am trăit un Miracol, Fericirea de a vedea cum Steaua a fost altchimistă în Andalusia și a născut o Legendă pentru România!… A fost Magnifică, aruncând în aer toate calculele specialiștilor și speranțele spaniolilor, învingând marea Barcelona, chiar pe tărâm iberic, sub privirile pierdute ale Regelui Juan Carlos care bâiguia (îl văd și aud, parcă, și acum, acolo, la 10 metri în spatele meu!), ca un copil: „N-am văzut așa ceva în viața mea!”… Cum să vadă, nu văzusem nici noi, nu văzuse nimeni în Lume. Duckadam a apărat PATRU (unul, doi, trei, patru!) penalty-uri, Balint și Lăcătuș au transformat siguri pe ei, și STEAUA, condusă cu măestrie de Emecic Ienei, a învins cu 2-0, scor ce-a înconjurat imediat lumea, în acea Noaptea a Miracolelor, Noaptea Generalilor. când Steaua cucerea Cupa Campionilor Europeni și ne urca în Legendă, într-un Destin ce părea că ne e potrivnic!

…Azi, 31 de ani, am petrecut până în zori, cu maestrul meu Ioan Chirilă. la restaurantul din hotelul Macarena, până când Eroii de la Sevilla au urcat în camere să se odihnească, dacă vor putea…
…Am o imagine din acea Seară Magică, de Vis, făcută de un fan al Stelei, Costică Mijaica, venit la Sevilla de peste Ocean, de la New York, unde aveam să devenim, peste câteva luni, buni prieteni și să pornim (la 13 iunie 1987) întâiul Ziar de sport în limba română din afara țării: „Lumea Sporturilor”! Sunt la masă cu Regii Europei, un grup de jucători steliști, unii cu soțiile, în frunte cu Legendarul Duckadam, omul cu cele patru penalty-uri care au rescris Istoria Cupei Campionilor Europeni…

…Despre Legenda de la Sevilla ar trebuit să discutăm, cu sufletul plin, în fiecare an, pe 7 mai, de 31 de ani încoace! Și să toastăm, în fiecare seară de 7 mai, un pahar cu șampanie sau vin sănătos pentru Regina Europei ’86, inegalabila Steaua!

…Din păcate, azi, 7 mai 2017, cei mai mulți discută, cu „off”, despre cine va câștiga bătălia finală a unui campionat intern șchiop. Căci asta a ajuns, în ultimii doi-trei ani, Divizia A, mă rog, Liga 1, și primul vinovat este nababul din Pipera, J.B., patronul guraliv și arogant care a făcut din Regina Europei o neștiută FCSB!?!… Știu, unii vor spune, iarăși, că Don Jiji cel bogat a băgat bani, nu glumă, în Steaua! De acord, dar să nu uităm câți bani a scos latifundiarul din imaginea Legendei, făcându-și nume, relații și afaceri de neimaginat numai și numai datorită STELEI! Așa că, vă rog, mai încet cu pianul pe scări!…
…În loc să respecte Legenda și pe ai ei Meșteri, de mulți și-a bătut joc, în loc să facă o Academie cu acest nume sonor în Europa fotbalistică, J.B. nu s-a gândit decât la buzunarele lui, la cum să-i slăbească pe ceilalți care pot câștiga campionatul (Astra, anul trecut!), opunându-se ca el să facă alți și alți țechini cu milioanele din Liga Campionilor!

…Azi, 7 mai 2017, REGINA EUROPEI, STEAUA, are o sosie, numită în acte FCSB, iar în realitate o Selecționată Divizionară! Asta a făcut Conul Jiji Becali, a luat cei mai buni jucători din Liga 1, de la Astra, Viitorul, Dinamo, Pandurii, Craiova, Timișoara, Cluj, Voluntari etc. Și anunță cu o aroganță realmente nesimțită că va mai cumpăra alți 8-10 jucători! Că, dacă e patronul nabab, el e și antrenorul și strategul și Dumnezeul echipei!… Ceea ce nu a învățat, însă, nici în plimbările pe la Muntele Athos, nici măcar la…bulău, se vede, nababul din Pipera, este că Mintea și Omenia nu se cumpără, iar Dumnezeu nu doarme!…

…Nu știu dacă Selecționata Divizionară a lui Jiji Becali va câștiga or ba titlul. Nici nu mă interesează. Știu, doar, că și-a bătut joc de campionat, de toate echipele și suporterii lor, de etică (pardon?!), dacă nu și de lege, din moment ce ultima lui strategie, 100.000 de euro, primă de instalare pentru încă un jucător de la Astra, Morais, înaintea meciului direct, posibil decisiv, miroase a MITĂ, vinovați în fața legii (Ce m-a apucat, Doamne, cu legea?!) fiind cel care dă, dar și cel care primește!…Ba, el, chipurile mare bisericos, a trădat și toate învățăturile Scripturii! Și, atunci, cum să nu-l lovească Bunul Dumnezeu?!
…Cum să nu fiu trist, scârbit, în acest 7 mai 2017, zi în care, acum 31 de ani, STEAUA devenea REGINA EUROPEI, nu jucăria unui oier ajuns milionar?!

Jurnal de primăvară (10). FĂNUȘ NEAGU, ACARUL LUI DUMNEZEU CARE A SCHIMBAT ACELE DRUMURILOR VIEȚII MELE…

…Apare pe Facebook, azi, 7 aprilie 2017, o fotografie de arhivă sentimentală. Era prin anii ’70, la „Masa Presei”, pe „Stadionul 23 August” de atunci. Aveam mustață pana corbului, plete-n vânt și eram plin de mari vise, la 25 de ani. În imaginea aceasta, urmăresc un meci, alături de doi dintre profesorii mei, regretații Constantin Firănescu și Paul Ochialbi, mai apoi sunt doi valoroși colegi de generație, Victor Niță și Lucian Oprea, după ei alt confrate de top plecat prematur între îngeri: Vasile Căbulea!…Un rând-două, mai sus, trebuie să fi fost nelipsiții Fănuș Neagu, Ion Băieșu, Eugen Barbu, Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu și alții

…Culmea este că, ieri, 6 aprilie 2017, la Filiala de Știință și Artă a Academiei Române, a avut loc un veritabil Moment de Istoria Literaturii Române. Gânduri de mare prețuire, evocări, amintiri, întâmplări rare, pentru ziua când marele Fănuș Neagu ar fi împlinit 85 de ani. Au participat, printre alții, academicianul Eugen Simion, Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, profesori universitari, cronicari literari, rude și prieteni ai Scriitorului nepereche, Dan Claudiu Tănăsescu, Mihai Ispirescu și alții. În acest plen onorant am făcut o Mărturisire în premieră:

…Fănuș Neagu a fost pentru mine Acarul lui Dumnezeu care a schimbat în ultima clipă acele drumurilor vieții mele. Am refuzat oferta academicianului Tudor Bugnariu (ginerele lui Blaga) să fiu asistent la catedra de materialism istoric, la Facultatea de Filosofie a Universității din București, am refuzat sugestia academicianului Gulian -un post la Institutul de cercetări filosofice-, pentru a mă dedica cronicii sportive. Mă acaparase Stilul inconfundabil al lui Fănuș Neagu, Regele Metaforei, din tabletele lui semnate în „Scânteia tineretuluui”, la început, fascinantele „Cronici pestrițe” din lumea sportului pe care le-am citit, în volum, de cinci-șase ori, inegalabilul nea Fane, cel care a dat sportului altă dimensiune, în zbor de Metaforă, înnobilând gazetăria sportivă, zămislind, chiar, o adevărată Literatură sportivă .La care au aderat din mers, dezvoltând-o, Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Eugen Barbu, Alexandru Căprariu, Radu Cosașu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mircea Radu Iacoban, Ioan Chirilă, Ion Cupen, Dan Claudiu Tănăsescu, Dumitru Chirilă, Grigore Elisei și alții. „MASA PRESEI” a însemnat, pentru mine, în acele vremuri, un fabulos Curs de gazetărie sportivă de cinci stele, sub cerul liber!

…Când am aniversat, la Predeal, cu colegii, zece ani de la terminarea Facultății de Filosofie, academicianul Tudor Bugnariu m-a luat, într-un colț, în toiul petrecerii, și mi-a mărturisit: „Domnule Ionescu, zău dacă pot înțelege cum un student de vârf ca dumneata a dat cariera universitară pentru a transmite meciuri de fotbal, dintre 22 de nebuni care aleargă după o minge, în fața altor 50.00-60.000 de nebuni care îi aplaudă!?”… Am tăcut o clipă, după care am vorbit cu sufletul: „Vedeți dumneavoastră, domnule academician, într-un meci de fotbal se întâmplă mai multe decât în ani de viață. În 90 de minute ești la pământ și deodată pe aripile Triumfului, pari terminat, dar revii miraculos… Știți ce spunea Albert Camus despre Fotbal?! Că tot ce știe despre viață datorează Fotbalul! La fel susțin și eu”… Academicianul Tudor Bugnariu m-a privit lung, a meditat un timp, după care a scăpat un zâmbet: „Dacă-i așa, atunci nu te mai consider nebun de tot că ai renunțat la filozofie pentru fotbal!”…

…Acum, în primăvara lui 2017, câns scriu aceste rânduri de Jurnal sentimental, pot repeta: Dacă astăzi sunt în Viață, o datorez Fotbalului!… Dacă nu eram un cunoscut comentator de fotbal, în Lagărul de refugiați politici de la Latina, în vara lui ’86, și nu mă apărau microbiștii, noii prieteni din Lagăr, „cârtițele Securității” mă schilodeau sau mă lichidau!

…Mulțumesc Zeule Fotbal, Mulțumesc Rege al Metaforei, Fănuș Neagu!

Jurnal de primăvară (2). UN DECENIU DE SPERANȚĂ… 9 MARTIE-10 ANI FĂRĂ CANCER!

…Acum zece ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă Stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață.

…M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine până la la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele…
…PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Mihai Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…

…Luna viitoare, în prilie, fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițîn ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat, în aprilie 2014, Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, urma să merg, peste un an, la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate…
…14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine..
…13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”…
… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu…
…13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”…
…Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!…
…20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)…
…7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…3 februarie 2017. Ultima Premieră din cariera mea de dramaturg, la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea: „Freud și Bunul Dumnezeu”…
…7 martie 2017. Nu mai știu a câta corectură la ultima piesă, a cincea, din noul volum de teatru care, probabil, va da ochi cu distinșii cititori prin iunie, iulie care vin…
…Astăzi este pentru mine… 9 martie 2007! Sărbătoresc Zece ani de învingător, chiar dacă au mai existat și mici înfrângeri personale…Diseară, voi închina un pahar cu vin roșu pentru noua mea dată de naștere: 9 Martie 2007!

CRONICA DRAMATICĂ ȘI COMENTATORUL SPORTIV!

…Am găsit pe Facebook-ul personal postat un material apărut pe LiterNet.ro. Îl reproduc, completând puțin, acum, transcrisul cuvântului meu într-un reușit Colocviu în materie susținut în Fest(in)pe Bulevard, Festivalul de la Teatrul Nottara …

…La cronicarii sportivi de elită (regretații Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Victor Bănciulescu, Radu Urziceanu, Aurel C.Neagu, Ion Cupen, câțiva dintre profesorii mei!), când Mircea Lucescu, Cornel Dinu, Gicu Dobrin, Marcel Răducanu, Liță Dumitru, Loți Boloni, Mircea Sandu, Costică Ștefănescu, Ilie Balaci, Gică Popescu, Hagi și atâtea alte Valori făceau, omenește, și o partidă ceva mai modestă, nota lor nu sărea de 6-7. Vedete care primiseră, în ajun, în alte meciuri (spectacole, dacă vreți!) 8, 9, 10!… Există, oare, această exigență (ca să nu zic obiectivitate!) și la cronicarii dramatici, respectând diferența specifică?!… Spre exemplu, n-am prea citit un rând critic, în ultimii 3-4 ani, despre spectacole nu rele, însă mai puțin reușite ale unor regizori de excepție, nume sonore ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, Petrică Ionescu sau ale doi dintre „copiii teribili” ai regiei românești- Vlad Cristache și Alexandru Mâzgăreanu!?! Și exemple mai există, pariez cu oricine… Nu ne iartă Măria Sa Spectatorul dacă, în loc să spunem că un spectacol n-are nerv, nici idee clară, trenează pe alocuri, vorbim despre decor și costume!…
***
LiterNet.ro cu Oltita Cintec şi alţi 6.

„Criza nu este neapărat dată de publicurile captive şi care există şi în continuare. S-au întinerit publicurile captive, pentru că s-au întinerit cu publicurile corporatiste, care vin la teatru ca să-şi bea cafeluţa, să-şi scoată prietenii la o chestie de fiţe şi pe urmă să se ducă într-un club bun. Ceea ce teoretic ar trebui să ne dea sentimentul că atâta vreme cât publicurile întineresc, nu e nicio nenorocire. Ele întineresc la Bucureşti, dar nu întineresc şi la Petroşani, nu întineresc în oraşele de provincie, dimpotrivă. Zic că a venit într-un moment de sănătoasă criză, căci, criza-i alta: criza e între mersul mai degrabă liniar al instituţilor publice de stat şi extraordinara dinamică a instituţiilor de teatru independent, care în ultimii zece ani a ţâşnit peste tot în ţara asta: şi-n oraşele mai mititele, dar mai ales în oraşele mari, unde, cel puţin în zona Transilvaniei, există cel puţin patru-cinci instituţii independente care lucrează în paralel, uneori şi împreună, ceea ce nu fac instituţiile de stat.” (Miruna Runcan)

Mircea M. Ionescu: „Discuţia noastră trebuie pornită cred de la o premisă absolut dramatică. Mulţi dintre ordonatorii principali de credite n-au trecut pe la teatru în viaţa lor. De aici pleacă probabil şi un fel de răcire a relaţiei între public şi teatru. Nu vorbim despre Bucureşti, despre Cluj, Timişoara, marile oraşe, dar sunt atâtea teatre şi în oraşe mai mici… Există o a doua latură a acestei premise: cronica dramatică a cam dispărut, spaţiul pentru critica dramatică în presă şi la radio. În televiziune, din fericire, încă mai există. Ce putem face pentru a atrage atenţia, să sune un clopoţel pentru aceşti zei trecători, ca publicul să revină în sălile de teatru? Repet, Bucureştiul -şi eu am fost crescut ca spectator de teatru în Bucureşti de la 8 ani- a fost întotdeauna un exemplu fericit. În anul III de Facultate, la Estetică, profesorul meu, vestitul Ion Ianoși a făcut o remarcă ce m-a pus pe gânduri: „Să mergeți la teatru, dar să nu citiţi cronica dramatică!”. Înainte sau după?… Nu am mai dezvoltat subiectul… Acum opt ani, un redactor-şef, iubitor de teatru de la o revistă care era recunoscută pentru reţete culinare, naturiste, medicină populară, interviuri cu stele de muzică populară şi uşoară mai ales, mi-a propus să scriu în rubrica de cronică dramatică. Pentru că publicul nu-l atragi prin cum este spectacolul, trebuie să-i dai şi altceva în plus. Sigur, aici intervenea dibăcia unui ziarist, cum să atragi într-o revistă naturistă şi de reţete culinare? Am căutat pentru revista Taifasuri un titlu de rubrică puţin adaptat zilelor noastre: „Amanta mea, Thalia”! Și a prins. Redactorul-şef a mers pe notorietatea comentatorului sportiv, povara mea pe care am purtat-o toată vremea şi nu regret, şi a avut efect: această revistă cu 60.000 de cititori pe săptămână, la ora actuală cred că are între 600 şi 800 de cititori de cronică teatrală. E bine, e rău, e mult, e puţin?… Discuţia de fond este cronica teatrală astăzi şi raportul ei cu publicul. Cum îl formăm, cum îl atragem? Aud tot mai des unde ne sunt cronicarii dramatici de altă data? Și aşa este… Oare unde ne sunt cronicari ca Valentin Silvestru, Mircea Ghiţulescu, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Bogdan Ulmu şi mulţi, mulţi alţii… Eu vin şi spun că avem şi astăzi câțiva cronicari dramatici foarte buni…
…Cronicarul sportiv din mine – ştiu că îmi voi atrage câteva antipatii sau strâmbări din nas – vine şi spune: cronica dramatică românească din 2016 are un mare defect: nu este imparţială, nu respectă valoarea. Dacă un regizor de top are un spectacol, o montare ceva mai modestă, el tot „mare” apare în cronica dramatică, dacă un actor nu prinde o seară de graţie, el tot mare apare! Or, această joacă cu judecăţile de valoare dăunează criticii dramatice contemporane din România şi aşa obligate să înoate pe un spaţiu tot mai mic şi tot mai rar. Publicul să nu credeţi că nu sesizează tratamentul preferenţial al „zeilor”, dar publicul vine la teatru să afle adevărul. Dacă el vine la teatru şi citeşte alta, îl alungăm!”.

„M-a provocat povestea doamnei Rusiecki, pentru că am scris întotdeauna cu mare plăcere despre spectacolele pentru copii şi cred că aici este o problemă mult mai profundă, e o problemă de educaţie, de cultură şi de civilizaţie. Pentru că vin dintr-o zonă multiculturală, pot să fac deosebirea între cum merg anumiţi copii la spectacolele de teatru şi cât de educaţi sunt de acasă în a urmări un spectacol de teatru şi cum sunt alţii. Cred că aici este o problemă în care ar trebui să se pună de acord Ministerul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi să se introducă şi în programa şcolară la noi obligatoriu facerea de spectacole în şcoală, pentru că la noi, cel puţin în Ardeal este o veche, veche tradiţie în şcoala ardeleană, când asta era un punct în programele şcolare.” (Roxana Croitoru)
În cadrul celei de-a II-a ediţii a Întâlnirilor Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.RO), critici de teatru din întreaga ţară (Bucureşti, Cluj Napoca, Tg Mureş, Bacău, Iaşi etc.) au dezbătut subiectul Critica de teatru şi construcţia publicurilor (17 octombrie 2016). Moderatorii discuţiilor au fost Oltiţa Cîntec, Mihaela Michailov şi Cristina Rusiecki..

DOBRIN N-A MURIT!… INEGALABILUL PRINȚ DIN TRIVALE, UN HAMLET AL FOTBALULUI ROMÂNESC!

…Vineri 26 august, Dobrin ar fi împlinit 69 de ani!… Piteștiul a transformat această Zi în Sărbătoare, un vibrant Omagiu lui Dobrin, la care au participat soția și fiul Marelui Fotbalist, mulți dintre foștii coechipieri ai Prințului din Trivale (antrenorii Athanasie Dima, Marcel Pigulea, jucătorii Ilie Bărbulescu, Marian Radu II, Radu Troi, Vasile Stan, Constantin Stancu, Ivan, Mihai Zamfir, Marian Popescu, Chivescu, Eduard, Nicolae Radu III etc.), Gheorghiță Geolgău și Jean Vlădoiu (din partea Federației), doi ziariști (Ilie Dobre și MMI), juni de la Școala de fotbal „Nicolae Dobrin”, Prefectul Cristian Soare, subprefectul Emilian Dragnea, presa argeșeană, autorități locale și mulți, mulți alții, dar și neașteptate absențe!

…La intrarea în Arena cu miracole, unde era lume de parcă ar fi urmat un meci, s-au depus flori și coroane la Bustul lui Nicolae Dobrin, plecat prematur spre Îngeri, acum nouă ani. S-a mers, apoi, pe stadionul care-i poartă numele, pășind pe gazonul cu nemuritoarele arabescuri, fentele fără egal, pasele măiastre ale unui Geniu al fotbalului românesc.

…După care s-a mers la Muzeul Județean, excelent organizat, pentru Comemorarea lui Gicu Dobrin. Buchet de amintiri și gânduri rare, lansarea, printre altele, a cărții „Un secol de fotbal în Argeș. Cu ocazia împlinirii a 69 de ani de la nașterea marelui fotbalist Nicolae Dobrin-26 august 1947” semnată de pasionatul, competentul profesor, suflet de fotbal nobil, Sevastian Tudor, ex-directorul Teatrului „Al Davila” din Pitești, prezentarea unui frumos filmuleț realizat de TVR, cu faze memorabile din marile meciuri ale lui Dobrin și fraze de antologie zămislite de Fănuș Neagu, Adrian Păunescu și Ioan Chirilă, rememorări, adevăruri târzii și Diplome de Excelență…
…Și am citit, în premieră absolută, în Lacrimă de prețuire și nemurire, poemul dedicat Prințului Dobrin, din volumul „Ambasadorii mei din Olimp”, în curs de apariție la cunoscuta Editură Palimpsest din București!…

…Legendele nu mor!… Magul Dobrin a fost, vineri, când s-au împlinit 69 de ani de la nașterea Prințului nedreptățit, cu noi, în Trivale și la Muzeul din Pitești, unde s-a prezentat în ținută de Gală mai toată echipa cea frumoasă a FC Argeș-ului, de două ori (1972, 1979) campioana României, echipă azi dispărută!?! În numele ei și, în special, al lui Dobrin, F.C. Argeș trebuie să revină urgent în Loja de onoare a Fotbalului Românesc, acolo une îi este locul!

Euro 2016 văzut de-Acasă (23). EXACT ACUM 30 DE ANI, PE 4 IULIE, luam Lungul drum al nopții către America!

…4 iulie 1986. Era într-o vineri. Abia se încheiase Mundialul de fotbal din Mexic. Îl “lucrasem” din redacție, la “Sportul”… În noaptea de joi spre vineri n-am prea dormit. Mașina mea Dacia 1300 era pregătită, pe trotuarul din fața blocului din Bulevardul Tineretului, pentru o lungă plecare. Un drum fără de sfârșit, de care nu știam decât eu!…

…Mă decisesem! Plec la controlul medical din Italia și cer azil politic, în Lagărul din Latina… Gândul acesta m-a mai chinuit în ultimii doi ani, chiar și la Sevilla, cu Steaua, unde știam că, fiind trimis ca ziarist, dacă rămân, voi fi condamnat la 7 ani de închisoare… De fiecare dată, când mă vizita gândul evadării, n-am găsit gramul de nebunie…

…Profesional, eram pe val, ceea ce a făcut mi mai grea decizia mea. Îmi mergea din plin la “Sportul”, la TVR și “Fotbal minut cu minut” de la Radio România Actualități… În dramaturgie, unde mi se joacau două comedii (“Adio, Pele!” la Brașov; “Aventura unei femei cuminți”, la Teatrul “Bacovia”) care mi-au adus elogii, până și în “România literară”, sub pana eminentului om de teatru Valentin Silvestru…
…Material, cele două comedii îmi aduceau lunar, numai din tantieme, cam patru salarii în plus, cel de la Sportul fiind de 3.600 lei. (O Dacia 1300 costa 70.000 lei, așa, pentru o idée!). Și, atunci, ce m-a apucat?!… Și astăzi aud glasul unei mătuși din New York, pe care nu o văzusem în viața mea, dar care, întâlnindu-se cu soția mea, Cornelia, i-a spus: “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”… Ducu era unicul meu copil, pe atunci!…

…Jos, în fața blocului unde aveam un apartament cu două camere, Dacia 1300 mă aștepta plină ochi. Patru canistre goale, să le umplu la Timișoara, înainte să trec granița… Două ziare ce anunțau spectacolul meu “Aventura unei femei cuminți” programat în 10 mai 1985, cu două reprezentații la Naționalul bucureștean, ceea ce nu s-a mai întâmplat, deși se vânduseră toate biletele! Un tovarăș m-a găsit la telefon, la prânz, în ziua celor două reprezentații din turneul teatrului băcăuan, și m-a făcut albie de porci, m-a trecut prin toate organelle sexuale, cum de-mi permit să scriu că “Tovarășa nu e femeie cuminte?!”,cum zice titlul piesei, și să mă amenințe în final că nu-mi mai văd copilul, dacă voi face vâlvă în fața Teatrului Național… Ziarele acelea și un caiet program al spectacolului “Aventura unei femei cuminți” reprezentau argumentul meu pentru azil politic, căci, nu puteam uita sau ascunde că n-aș fi terminat Filosofia și nici n-aș fi lucrat în presă dacă n-aș fi intrat în rândurile membrilor de partid comunist… …Cam jumătate din portbagaj era plin cu d-ale gurii, multe sticksuri, grisine, mere, pere, brânză topită, câteva sticle cu apă minerală, trei haine de schimb… Era o Dacia 1300 pregătită să devină hotel și restaurant. Nu aveam niciun dolar de luat cu mine, doar vreo 15.000 de lei (ce să fac, afară, cu ei?!)!… Nebunie curată… Azi, cu buzunarele goale, n-aș mai cuteza la o asemenea aventură!…

…Ultima noapte acasă a fost un calvar. Am ațipit de două-trei ori, și am visat că a venit Miliția să mă ridice de acasă, să nu-mi dea voie să plec…
…La ora 5, chiaun de nesomn și de atâta furtună interioară, scăpat de zori, eram în stradă, să-mi verific mașina. Mă temeam că a umblat cineva la ea… Am urcat în apartament, la 6:30, să-mi iau rămas bun de la minunata mea soție, ea urma să meargă la slujbă, nu i-am spus nimic, deși m-a întrebat, în toiul nopții, de două ori, de ce sunt atât de agitat… Mi-am îmbrățișat și pruncul sublim, l-am sătutat, cu sughițuri, avea 10 ani și 3 luni, și nu mă părăsea o întrebare-cuțit: oare cât timp nu o să-l mai văd?!…

…Când am plecat cu mașina din fața blocului, se făcuse 7:45, nu uit ora, parcă s-a întâmplat ieri… Plângeam ca un copil. Noroc că nu m-a văzut vreun milițian, și-ar fi dat seama că nu-i în regulă ceva cu mine… M-am dus la redacție, să-mi iau rămas bun de la colegi, nea Vania Chirilă, profesorul meu, nu șeful secției reporteri speciali (unde mai era și regretatul Ion Cupen), venise joi seara din Mexic, iar în acea vineri dimineață urma să ne vedem la redacție. Mi-a adus două suveniruri de la Mundialul ‘86 și mi-a mulțumit pentru colaborarea noastră de la distanță, pe circuitul telefonic București-Ciudad de Mexico… Sufletul a început să mi se strângă, respirația să mi se îngreuneze. Mi-am impus să fiu cât mai degajat, să spun glume…
…Am comis, însă, o gafă! În ziua aceea de 4 iulie, fie și dimineața, la 8:30, eu purtam o haină lungă de piele, nou-nouță, mă gândeam la zilele reci din Lagăr!?! Costică Alexe m-a luat la mișto, “Da friguros ești, băi, MMI-ului!”… Bine că n-am cedat nervos… Ne-am luat rămas bun, urma să revin peste 25 de zile, plecam în concediu… Drumul pe scări, de la etajul 4, a fost o Golgotă. Sufletul îmi plângea…

…Am plecat la Cimitirul Sfânta Vineri să-mi iau rămas bun de la mama care m-a crescut, Emilia, îngropată de an și două luni. Și aici am comis o gafă. Am parcat mașina în fața Cimitirului, pe Calea Griviței, și am cumpărat toate florile de la țiganca din fața intrării, vreo șaizeci-optzeci de trandafiri. I-am pus toți pe mormântul mamei și m-a luat un zbucium nebun, plângeam și nu mă mai opream din tremurat! Cum să nu-mi mai văd părinții, copilul, nevasta, prietenii, colegii, cum nu o să mai merg la meciuri, pentru ziarul “Sportul” și revista “Fotbal”, pentru TVR și Radio, cum să nu mai dau pe la teatru?!… Capul îmi ardea, sângele zvâcnea în mine, ulcerul începuse să mă doară… Simțeam că nu o să rezist la acest Viitor, într-o altă viață, la unica mea condamnare din viață, Condamnarea la Libertate… “O să-l blesteme Ducu, că nu l-a scos din închisoarea asta de țară! Că și-a văzut numai de bucuriile lui!”, îmi vuiau urechile…

…Am sărutat mormântul mamei, am tras de câteva ori aer adând în mine, de parcă n-ar mai fi fost aer, mi-am șters fața, cu apă de la ciușmeaua din intrarea în Cimitir și au luat-o spre Autostrada de Pitești!… Era 4 iulie, ora 9:50, când părăseam Bucureștiul meu natal… Jocul destinului a făcut să fie Ziua Independenței Americii!…

…Vreo oră am stat la Slatina, la o coadă pentru a-mi pune benzină în mașină… Popularitatea comentatorului de fotbal m-a ajutat, și asta a venit ca o nouă durere în sufletul meu… Tot drumul aveam impresia că mă urmărește cineva. Pe la ora 22, am ajuns la Hotel Continental, în Timișoara, unde îmi rezervasem cameră pentru două nopți… Duminică 6 iulie, deși nu-mi era gândul la așa ceva și nici nu era trecut în program, am fost cu oameni de fotbal din Timișoara, la Reșița, unde, la ora 18, se juca turul unui baraj pentru promovarea în Divizia C, între Automecanica Reșița și Progresul Timișoara. Arbitra Mircică Axente, fostul atacant al UTA-ei, ne împrietenise dezastrul de la Varșovia, acel 0-8 cu Legia, la prima mea deplasare de cronicar sportiv!… Am schimbat multe vorbe, am glumit, înainte de meci, deși în sufletul meu era furtună… Timișorenii au câștigat cu 2-0, numai la meci nu mi-era mie capul, ne-am întors în noapte pe Bega… Prietenii de la “Poli” m-au ajutat, a doua zi dimineață, luni 7 iulie, să-mi umplu cu benzină, în acea perioadă de criză, de se stătea de cu noapte la cozi interminabile, rezervorul și cele patru canistre. Ba, unul m-a dus și până în vamă, să nu am probleme. Și mi-a dat un cartuș de Kent să-l înmânez vameșului iugoslav, înainte de a începe controlul în Hotelul-Restaurant-Secție Peco Dacia 1300!… Mulțumesc și acum, minunați prieteni!
…Cum să le spun oamenilor aceștia atât de atenți cu mine că eu nu mă mai întorc?! Că nu ne vom mai vedea la stadioane?! Că nu voi mai scrie o cronică și nu voi mai comenta la TV și Radio nicio partidă a lui Poli?!… Cum să nu fie jale în sufletul meu, de parcă murisem?!

…Doamne, cum am putut părăsi țara, în acea dimineață de 7 iulie 1986, pe la Stamora Moravița, pe unde mă văzusem, cu ochii visului, de atâtea ori, evadat?! Peste trei luni și jumătate urma să împlinesc 41 de ani!… Aveam să-i sărbătoresc în Lagărul de refugiați politici, muncit, umilit, ca niciodată în viața mea. Drumul spre America, spre Libertate nu urma să fie deloc ușor. Dimpotrivă!…Este făcut numai pentru oameni tari. N-am crezut niciodată că pot fi atât de rezistent! Dacă mi s-ar pune alături, acum, saci doldora de euro și dolari, n-aș mai putea repeat Experiența Lagăr și Viața de taximetrist de noapte la New York, Academia Vieții mele!… Am rezistat, însă, în Infern, Ducu e realizat, e fericit, acum, în California, am două nepoțele minunate, acolo, pe malul Pacificului… Mulțumesc, Bunule Dumnezeu! …
…Peste patru luni voi împlini 71 de ani, dar Amintirile mele de roman, născute din flăcări și țipăt de Viață mă țin tânăr în lupta cu un neașteptat de greu, nemeritat Final de partidă. În care trădările inumane m-au apăsat mai rău decât blestemul negru numit cancer, pe care îl țin încă sub bici, de 9 ani și 4 luni!
…Cum să uit vreodată Ziua de 4 Iulie?!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!
…Acum 30 de ani, eram în clocotul pregătirii să evadez către America!… …Acum, după 30 de veri și o experiență pentru 30 de vieți, fericit bunic, aștept în casa pe care o părăseam, în urmă cu trei decenii, ultimul sfert de finală de la Euro 2016, Franța-Islanda!
…Sunt un om fericit, Bunule Dumnezeu!

Jurnal de California (12). UBER ȘI PRIMUL MEU PROFESOR DE…AMERICA, PAUL ROMOȘAN

…Joi a plouat în Los Angeles și în împrejurimi. Ploaie mocănească, adusă, parcă, de pe potcoava de munți ce se refectă-n Pacific. În sufletul meu a fost, însă, Soare. Zi de suflet. Revedere, după 22 de ani, cu primul meu profesor de…America. Rudă (a fost soțul regretatei mele verișoare, minunata Tory), coleg de redacție la „Sportul”. Paul Romoșan, cel mai bun fotoreporter artistic din presa noastră sportivă. Nu doar pasionat, competent (el însuși a fost fotbalist la Dinamo Orașul Stalin-Brașovul din istorie și de azi; component al Naționalei de iaht), cât și dotat cu un har artistic rar în fotografia sportivă. Este suficient, cred, să amintesc de acel Album fascinant, de la Mundialul mexican din ’70, cu Guadalajara noastră de suflet, și acea fascinantă fotografie cu Pele și Dumitrache, despărțiți de un porumbel ajuns pe gazonul stadionului Jalisco!… Regretul lui Paul este că se tot reproduc în presa românească actuală, fără să se precizeze sursa, fotografii din acest Album de antologie, cu explicațiile prietenului de-o viață, inegalabilul Ioan Chirilă, veritabile poeme …

…Paul Romoșan, mereu vesel, om cu desăvârșit umor fin, băiat de gașcă, generos cu toată lumea!

…Ne-am văzut ultima oară în vara lui ’94, la World Cup. Ne-a invitat la el acasă, în Burbank, la doi pași de Pasadena, și ne-a cinstit cu o masă ca-n povești, farmecul reprezentându-l amintirile noastre comune. Eram, atunci, în 2 iulie, cu o zi înainte de meciul cu Argentina, pe Rose Bowl, la Paul în casă, alături de Ioan Chirilă, Gheorghe Nicolaescu și Costică Alexe, toți colegi la „Sportul”. Sigur că am discutat și despre meciul ce urma peste 24 de ore, cu un colos ca Argentina. Visam cu toții, însă eram rezervați. La un moment dat, Paul Romoșan a zis serios: „Țineți mine ce vă zic! Îi batem! Și nu pentru că nu joacă Maradona, ci pentru că suntem mai buni ca ei!”… Nea Vanea a dat din cap și a replicat imediat: „Paulică se aruncă rar în pronosticuri, dar când o face, nu greșește!”… În momentul acela, în dansul paharelor cu bere rece, tortilaa și picanterii mexicane, am devenit cu toții optimiști! „Batem Argentina!”, sub acest imperativ ne-am depărțit!…

…A doua zi a fost o victorie istorică pentru Naționala României: 3-2 cu Argentina!…

…De atunci nu l-am mai văzut pe Paul Romoșan. Am mai comunicat pe Facebook, i-am mai trimis, cu poșta, câte o carte de-a mea… El rămâne mereu Omul care, a doua zi după ce am debarcat în New York, în 19 decembrie 1986, m-a luat cu mașina lui, mi-a făcut turul Manhattan-ului, m-a dus până în Bronx, m-a dumirit, direct, fără ocolișuri, cum e cu soarta emigrantului român de primă generație. M-a pus și să conduc mașina lui automatică, era o premieră, m-a cutremurat cu relitățile dure prezentate, însă m-a și umplut de speranță. „Ai făcut pasul acesta pentru copilul tău, trebuie să strângi din dinți și să lupți. Viitorul lui va fi clar mult mai bun decât al tău! Să nu uiți asta!… Uiți, o perioadă, că ai fost cineva în România, America îți oferă și ea șansa asta, numai că trebuie să crezi în tine și în spiritul Americii…. Urcă pe taxi, la început, și eu am făcut-o, să înveți și limba engleză și să faci bani. Dar să nu mori pe taxi! Ești tânăr, inteligent, America oferă fiecărui șansa ce o meritră!”… A doua zi, Paul m-a dus la un maramureșean, care se ocupa cu pregătirea noilor veniți din România pentru a da examenul de șofer. L-a și plătit, cu o sută de dolari, pe băiatul acela care n-a făcut decât să mă ducă la examen și să-mi arate unde să stau la coadă. M-a certat când am ieșit de la testul scris, pe care l-a dat în…italiană, că trebuia să mai stau în sală, să meditez la întrebări, dar când s-a dat răspunsul și eu am fost singurul cu punctaj maxim a rămas mască! „Frate, am făcut școală în România!”, am fost eu ironic…

…Paul Romoșan, generos cu toată lumea, înclusiv cu regretatul Aristide Buhoiu și „Universul” din New York lui, la care lucra din pasiune, pierzând vreo 25.000 $, a fost singurul care m-a încurajat, când am decis să scot de unul singur primul ziar de sport românesc din afara României, la șase luni de la debarcarea între Zgârie Nori. Aristide mi-a râs în față, spunându-mi că îmi voi rupe gâtul, însă Paul i-a tăiat-o scurt: „E dreptul lui să încerce! E un ziarist sportiv excelent, cunoscut, lumea sportului îl știe și aici, de ce să nu riște?!”… Și am riscat câștigător pe „Lumea Sporturilor”, care a trăit vreo 19 ani, ultimii șase în colaborare cu prietenul Grigore Culian din New York.
…Mulțumesc și astăzi, Paul Romoșan!

…În această zi de joi 7 aprilie 2016, l-am găsit pe Paul Romoșan între chiparoși și pini înalți, mai spre munte, în Lakeview Terace, la vreo 50 de kilometri de zona centrală a Los Angeles-ului. Știam de la Oana, fata lui, cu care m-am întâlnit, în Florida, în ultimele cinci ierni, că Paul a suferit mai multe operații pe cord, bypass-uri pentru care s-au luat vene de la picior. Așa se face, acum, că Paul are probleme cu piciorul drept, care i-a salvat… inima. E umflat cât un trunchi de copac, nu poate conduce mașina, mersul îi este limitat prin casă și puțin pe afară, în natura ce înconjoară frumoasa terasă. Living-room-ul are o plasmă uriașă, la care urmărește mai ales evenimente sportive, deasupra televizorului un evantai mare de trofee cucerite în diferite regate.

…Paul e în continuare același mucalit fără pereche, optimist incurabil. Vorbim despre copiii și nepoții noștri, ajungem și la azilul politic, cerut de el, în ’74, în Germania, de mine, în ’86, în Italia, nu putem uita colegii de la ‘Sportul’, mulți s-au dus, Dumnezeu să-i odihnească în pace… Ține legătura cu Stelică Trandafirescu și Biță Stănculescu, e la curent cu tot ce e nou și, din păcate, învechit în sportul românesc…
…Ne amintim de acea calificare uluitoare a UTA-ei, în 30 septembrie ’70, trăită împreună la Arad, în fața campioanei Intercontinentale Feyenoord. „A opta minune a lumii” pentru care Paul Romoșan a aranjat cu șeful Aeroportului din Arad să amâne cu o jumătate de oră cursa de București, pentru a trimite filmele de la meci, să apară în „Sportul” de a doua zi fotografii de la meci, la ora aceea tehnica mass-media fiind rudimentară în România. Puțini credeau în Calificare, Paul a fost unul dintre ei, de aceea s-a și zbătul ca avionul să plece puțin mai târziu spre Capitală!

…Azi, la Lakeview Terace, am urmărit împreună prima repriză a meciului din Europa League, Borussia Dormund-Liverpool. În primul sfert de oră englezii ar fi trebuit să arunce prosopul, dar Paul a punctat calm: ”Tot englezii vor marca!”… Și așa a fost!… Mi-a revenit în minte flerul lui dinaintea meciului cu Argentina, din 3 iulie, acum 22 de ani…

…Ne-am despărțit cu lacrimi în ochi! Cine știe dacă ne vom mai vedea… Oricum, pe 13 aprilie, în ziua când eu voi părăsi California, îl voi suna să-i ofer un buchet de gânduri însorite pentru cei 86 de ani pe care îi va împlini. Deși nu-i trădează. El rămâne mereu tânăt la suflet și la spirit!
…Paul Romoșan va fi pentru mine totdeauna întâiul meu Profesor de… America!

…Și Uber, cel din titlul acestui material?! Cine este el?!… Cel mai modern fenomen din transportul în Los Angeles, New York, Miami, Mexico City și alte orașe mari ale lumii. Este numele companiei care a schimbat percepția transportului pasagerilor. Își faci un cont la această companie, accesezi prin aplicația pe mobil, spui unde vrei să ajungi, la ce oră, întrebi cât costă cursa pe care urmează să o faci cu mașini moderne, nu cele hodorogite ale multor taximetriști, nu dai un cent șoferului, totul se reține pe card, nu se folosește tip-ul, altfel spus ciubucul!… Instant primești prețul, numărul și marca mașinii care va veni, timpul în care va fi în fața ta și numele șoferului! Costă, la ora 10:45, 15$ până la Lakeview Terace, pentru 45 de kilometri!… Pentru a înțelege ce înseamnă acest Uber, să reținem că o cursă cu taxiul de la Aeroportul din Los Angeles până la adresa lui Ducu, la 10 kilometri, costă… 45$!…

…Urmăresc pe mobilul performant al lui Ducu unde se află mașina mea care mă va duce la Paul Romoșan, un Lexus elegant, vine, plec, șoferul la trei ace și el, civilizat, discutăm despre vreme și trafic, ca și inexistent la această oră, mă depune după 28 de minute la numărul 10519 al casei prietenului meu de suflet.., La întoarcere, Ducu îmi anunță ora și mașina ce mă va lua, șoferul este…Grace, vine o Toyota modernă și o Lady ca din filme la volan, o clipă și eu și Paul nu credem că am un asemenea șofer, plecăm, modelul de cinema e din Nigeria, a venit de șase ani, seara urmează cursurile unei facultăți, dimineața face job-ul acesta ca de Hollywood, nu cum am trudit eu cinci ani și jumătate pe atâtea rable de taxiuri, la New York!.. S-a modernizat lumea!…

…Joi 7 aprile a fost una dintre Zilele de suflet din superba mea vacanță în Califirnia 2016!