Etichetă: Teatrul Nottara

Jurnal de vară (5). 4-TH OF JULY, ACUM 31 DE ANI ȘI ASTĂZI!… INSULIȚA SCLAVILOR FERICIȚI

…Acum 31 de ani, în 4 IULIE, joc al Destinului, la ora 8 dimineața, am plecat, cu o Dacia 1300 burdușită, din fața blocului în care locuiam, în zona Polivalentă, să descopăr America!… Nu știa nimeni despre nebunia mea, nici Cornelia, nici minunatul meu tătic, Dumnezeu să-l odihnească în pace, nici surioara Mona, nici socrii, cumnata, nimeni! Doar Eu și Alter-Ego-ul meu… Riscam totul (carieră în gazetărie-presa scrisă, radio TV, dramaturgie) pentru Libertatea piciului meu scump, Ducu, de zece ani pe atunci… A fost nevoie de un surghiun de cinci luni și zece zile (ducă-se-n uitare!) în Lagărul de refugiați din Italia (Latina și Roma)! Am de ce sărbători, astăzi, 4 IULIE 2017!

…AZI, la București, am refăcut traseul ACELUI 4 IULIE 1986, lăcrimând de câteva ori.. După care, la prânz, am sărbătorit cu mezinul Mircea Robert, in Bucuresti, 4-th of July, cu un Seafood Combo Platter (Crispy Calamari, Popcorn Shrimps, cu Sweet Chili Mayo), udat cu un vin roșu sec (eu, cu oarecare umor) si o limonadă japoneză (Flăcăul meu cel mic), ambii cu gândul peste Ocean, toastând pentru minunatele Celine și Genevieve, Ducu, Cornelia și Karina!…

… Acum 31 de ani, la ora prânzului festiv de azi, din centrul Capitalei, plecasem cu Dacia 1300, spre… America! La ora când chefuim, acum 31 de ani, stăteam o oră și jumătate la coadă, într-o benzinărie din Slatina, să-mi umplu rezervorul ca să ajung la Timișoara, prima escală în lungul drum al nopții către…Libertate! Chestia aia cu benzina era ultima „bucurie”-vitamină din „societatea socialistă multilateral…îngropată”! (Lasă, că suport, astăzi, atâtea „lepșe” amare din
așa-zisa democrație română neocomunistă!)…

… În dimineața asta..de 4 Iulie 2017, mai exact pe la două în noapte, am terminat de rescris o piesă veche de…20 de aniI Sunt bucuros de ce-a ieșit în ultimele patru zile, când n-am ieșit din casă, cred că este unul.dintre cele mai bune texte dramatice ale mele, cu un final în care, efectiv, mi-a ieșit o formidabilă…lovitură de teatru!
… Piesei îi spunea „Pierdut în New York”, acum 20 de ani, când am scris-o și s-a bucurat de un excelent spectacol, în regia lui Florin Antoniu, la „Valahul” (pe atunci!) giurgiuvean, mult aplaudat, în… deplasare și pe scena de la Nottara!… Azi, după două decenii și mai multă experiență, are două titluri: „Azilul de noapte de la capătul Podului” sau „Insulița sclavilor fericiți”… Cel care m-a stârnit cu acest text, eminentul regizor Sandu Grecu, are de ales… Să mă pregătesc de Premieră?! Nu de alta, dar feciorul meu cel mare Ducu mi-a reamintit și azi-noapte, când, înconjurat, în Las Vegas, de minunile lui Celine, Genevieve și Karina (vâzându-nevăzut și discutând pe WhatsApp!), pe cât Noiembrie m-am decis să zbor spre Los Angeles, ca să-mi cumpere bilet de avion!
…Happy Birthday, America!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de toamnă (3). VOI PETRECE DOUĂ ZILE… DINCOLO DE GRATII!?!

…Știu, mulți mă vor huli, aflând că, așa, din senin, voi petrece, săptămâna ce începe mâine, două zile dincolo de gratii!…Orice om greșește-n viață… Și oricare ar trebui să învețe din pașii greșiți!… Sper ca, după acest două zile de pușcărie, copiilor mei să nu le fie rușine de tatăl lor… Ca rudele să nu mă renege… Ca amicii, confrații, fanii mei să nu șteargă, brusc, toate lucrurile bune făcute de mine până acum… Ca iubitele, bisericoasele, simandicoasele să nu mă trădeze mai al naibii decât au făcut-o până azi…

…În fond, eu am mai făcut ceva timp pușcărie!…

… Credeți că Lagărul de la Latina (mai ales) și Roma n-a fost o temniță?! Doar că aveam voie să mă mișc prin oraș… Sau că acei cinci ani și jumătate în “carcera galbenă”, taxiul, la New York, n-au însenmat un altfel de penitenciar?!…
…Am mai fost de două ori în pușcărie!… În ‘69, la Brașov, ca ziarist, și acum trei ani, în Penitenciarul din Giurgiu, ca scriitor în documentare…

…Ca o ironie a sorții, ultimul meu Premiu în Dramaturgie, l-am primit, la 1 octombrie, acest an, la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, pentru Cea mai bună piesă scurtă, “Bazuka lui Cehov” a cărei acțiune se petrece într-o…pușcărie!… “Ai căutat pușcăria cu lumănarea!”, parcă-i aud pe cârcotașii care abia așteptau să mi se întâmple un asemenea necaz…

…Sigur, nu-i voi avea colegi de celulă pe Becali, Copos, Stoica și alte somități, deveniți peste noapte… scriitori de temniță. Ei au ieșit demult, unii, parcă, fără să fi învățat ceva, dar cu “opere literare” la activ… În cele două zile nu-i posibil să scriu ceva. Chiar dacă, după o lună-două de meditații, de întors un subiect pe toate fețele, am așternut și în două zile pline câteva piese de teatru…
…Acum, tot Măria Sa Teatrul îmi va fi salvarea!

…Acum, două zile, miercuri și joi, le voi petrece între deținuți. Ca membru în Juriul (din care mai fac parte doi ziariști, Andreea Bârsan și Pompilius Onofrei) Festivalului MultiArt pentru deținuți-Dana Cenușă. Timp de două zile, pe scena generoasă a Teatrului Nottara, în a VIII-a ediție a ineditului Festival, vor fi prezentate spectacole realizate de șapte unități penitenciare (Bacău, București-Rahova, Codlea, Galați, Gherla, Tichilești și Timișoara), în care vor fi implicați peste 55 de deținuți. Creații proprii, dar și texte celebre de Durrenmatt și Agatha Christie.
…O fascinantă descătușare prin cultură, o Libertate spirituală regăsită și dincolo de gratii!

CRONICA DRAMATICĂ ȘI COMENTATORUL SPORTIV!

…Am găsit pe Facebook-ul personal postat un material apărut pe LiterNet.ro. Îl reproduc, completând puțin, acum, transcrisul cuvântului meu într-un reușit Colocviu în materie susținut în Fest(in)pe Bulevard, Festivalul de la Teatrul Nottara …

…La cronicarii sportivi de elită (regretații Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Victor Bănciulescu, Radu Urziceanu, Aurel C.Neagu, Ion Cupen, câțiva dintre profesorii mei!), când Mircea Lucescu, Cornel Dinu, Gicu Dobrin, Marcel Răducanu, Liță Dumitru, Loți Boloni, Mircea Sandu, Costică Ștefănescu, Ilie Balaci, Gică Popescu, Hagi și atâtea alte Valori făceau, omenește, și o partidă ceva mai modestă, nota lor nu sărea de 6-7. Vedete care primiseră, în ajun, în alte meciuri (spectacole, dacă vreți!) 8, 9, 10!… Există, oare, această exigență (ca să nu zic obiectivitate!) și la cronicarii dramatici, respectând diferența specifică?!… Spre exemplu, n-am prea citit un rând critic, în ultimii 3-4 ani, despre spectacole nu rele, însă mai puțin reușite ale unor regizori de excepție, nume sonore ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, Petrică Ionescu sau ale doi dintre „copiii teribili” ai regiei românești- Vlad Cristache și Alexandru Mâzgăreanu!?! Și exemple mai există, pariez cu oricine… Nu ne iartă Măria Sa Spectatorul dacă, în loc să spunem că un spectacol n-are nerv, nici idee clară, trenează pe alocuri, vorbim despre decor și costume!…
***
LiterNet.ro cu Oltita Cintec şi alţi 6.

„Criza nu este neapărat dată de publicurile captive şi care există şi în continuare. S-au întinerit publicurile captive, pentru că s-au întinerit cu publicurile corporatiste, care vin la teatru ca să-şi bea cafeluţa, să-şi scoată prietenii la o chestie de fiţe şi pe urmă să se ducă într-un club bun. Ceea ce teoretic ar trebui să ne dea sentimentul că atâta vreme cât publicurile întineresc, nu e nicio nenorocire. Ele întineresc la Bucureşti, dar nu întineresc şi la Petroşani, nu întineresc în oraşele de provincie, dimpotrivă. Zic că a venit într-un moment de sănătoasă criză, căci, criza-i alta: criza e între mersul mai degrabă liniar al instituţilor publice de stat şi extraordinara dinamică a instituţiilor de teatru independent, care în ultimii zece ani a ţâşnit peste tot în ţara asta: şi-n oraşele mai mititele, dar mai ales în oraşele mari, unde, cel puţin în zona Transilvaniei, există cel puţin patru-cinci instituţii independente care lucrează în paralel, uneori şi împreună, ceea ce nu fac instituţiile de stat.” (Miruna Runcan)

Mircea M. Ionescu: „Discuţia noastră trebuie pornită cred de la o premisă absolut dramatică. Mulţi dintre ordonatorii principali de credite n-au trecut pe la teatru în viaţa lor. De aici pleacă probabil şi un fel de răcire a relaţiei între public şi teatru. Nu vorbim despre Bucureşti, despre Cluj, Timişoara, marile oraşe, dar sunt atâtea teatre şi în oraşe mai mici… Există o a doua latură a acestei premise: cronica dramatică a cam dispărut, spaţiul pentru critica dramatică în presă şi la radio. În televiziune, din fericire, încă mai există. Ce putem face pentru a atrage atenţia, să sune un clopoţel pentru aceşti zei trecători, ca publicul să revină în sălile de teatru? Repet, Bucureştiul -şi eu am fost crescut ca spectator de teatru în Bucureşti de la 8 ani- a fost întotdeauna un exemplu fericit. În anul III de Facultate, la Estetică, profesorul meu, vestitul Ion Ianoși a făcut o remarcă ce m-a pus pe gânduri: „Să mergeți la teatru, dar să nu citiţi cronica dramatică!”. Înainte sau după?… Nu am mai dezvoltat subiectul… Acum opt ani, un redactor-şef, iubitor de teatru de la o revistă care era recunoscută pentru reţete culinare, naturiste, medicină populară, interviuri cu stele de muzică populară şi uşoară mai ales, mi-a propus să scriu în rubrica de cronică dramatică. Pentru că publicul nu-l atragi prin cum este spectacolul, trebuie să-i dai şi altceva în plus. Sigur, aici intervenea dibăcia unui ziarist, cum să atragi într-o revistă naturistă şi de reţete culinare? Am căutat pentru revista Taifasuri un titlu de rubrică puţin adaptat zilelor noastre: „Amanta mea, Thalia”! Și a prins. Redactorul-şef a mers pe notorietatea comentatorului sportiv, povara mea pe care am purtat-o toată vremea şi nu regret, şi a avut efect: această revistă cu 60.000 de cititori pe săptămână, la ora actuală cred că are între 600 şi 800 de cititori de cronică teatrală. E bine, e rău, e mult, e puţin?… Discuţia de fond este cronica teatrală astăzi şi raportul ei cu publicul. Cum îl formăm, cum îl atragem? Aud tot mai des unde ne sunt cronicarii dramatici de altă data? Și aşa este… Oare unde ne sunt cronicari ca Valentin Silvestru, Mircea Ghiţulescu, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Bogdan Ulmu şi mulţi, mulţi alţii… Eu vin şi spun că avem şi astăzi câțiva cronicari dramatici foarte buni…
…Cronicarul sportiv din mine – ştiu că îmi voi atrage câteva antipatii sau strâmbări din nas – vine şi spune: cronica dramatică românească din 2016 are un mare defect: nu este imparţială, nu respectă valoarea. Dacă un regizor de top are un spectacol, o montare ceva mai modestă, el tot „mare” apare în cronica dramatică, dacă un actor nu prinde o seară de graţie, el tot mare apare! Or, această joacă cu judecăţile de valoare dăunează criticii dramatice contemporane din România şi aşa obligate să înoate pe un spaţiu tot mai mic şi tot mai rar. Publicul să nu credeţi că nu sesizează tratamentul preferenţial al „zeilor”, dar publicul vine la teatru să afle adevărul. Dacă el vine la teatru şi citeşte alta, îl alungăm!”.

„M-a provocat povestea doamnei Rusiecki, pentru că am scris întotdeauna cu mare plăcere despre spectacolele pentru copii şi cred că aici este o problemă mult mai profundă, e o problemă de educaţie, de cultură şi de civilizaţie. Pentru că vin dintr-o zonă multiculturală, pot să fac deosebirea între cum merg anumiţi copii la spectacolele de teatru şi cât de educaţi sunt de acasă în a urmări un spectacol de teatru şi cum sunt alţii. Cred că aici este o problemă în care ar trebui să se pună de acord Ministerul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi să se introducă şi în programa şcolară la noi obligatoriu facerea de spectacole în şcoală, pentru că la noi, cel puţin în Ardeal este o veche, veche tradiţie în şcoala ardeleană, când asta era un punct în programele şcolare.” (Roxana Croitoru)
În cadrul celei de-a II-a ediţii a Întâlnirilor Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.RO), critici de teatru din întreaga ţară (Bucureşti, Cluj Napoca, Tg Mureş, Bacău, Iaşi etc.) au dezbătut subiectul Critica de teatru şi construcţia publicurilor (17 octombrie 2016). Moderatorii discuţiilor au fost Oltiţa Cîntec, Mihaela Michailov şi Cristina Rusiecki..

PIESA VIEȚII MELE…

…Uraaa! Astăzi, 15 octombrie 2014, feciorul cel mare, minunatul meu Ducu, mare maestru în computere, m-a reconectat la blog! Naivul, atehnicul de mine, tot așteptam, după Mondo-Samba, să-și revină blogul, care mă anunța că e deocamdată dereglat!… Am fost aproape trei luni rupt de lumea virtuală, unii speriindu-se că am dat colțul și de aceea nu mai scriu!… Bunul Dumnezeu mă ține încă în Viață, analizele sunt O.K., până pe 13 decembrie, când le voi repeata, înainte de îmbarcarea pentru…Miami, un fel de Cytera pentru mine!

…Multe s-au mai petrecut în aceste aproape trei luni! În primul rând, luni 13 octombrie, am împlinit… un an de când sunt Bunic! Ani mulți, mulți, sub un Arc de Soare, minunata mea nepoțică Genevieve! Buchet de urări de suflet ție, scumpilor tăi părinți și bunici, din București până-n Veracruz, în însoritul Orizaba, sub aer tonic de munte…

…Mi s-a lansat, toamna aceasta, și un volum intitulat simplu “Jurnal brazilian. Mondo-Samba, zvon de Kazacioc”, în Editura pentru Sport din Giurgiu, condusă de distinsul om de sport, galonat antrenor de atletism și generos prieten al scriitorilor giurgiuveni, prof. Liviu Roșca! Cartea Mondialului brazilian, așa cum l-am privit eu pe blogul personal! Condiții grafice de excepție, În volum, “Jurnalul de blog”, dar și toate datele statistice ale ultimei Gale fotbalistice și istoria Cupei Mondiale. Mulțumesc mult, Profesore!…

…Am dat, bucuros, volumul unor confrați de suflet, patru la număr. De o lună, niciun rând!… Probabil nu le-a plăcut cartea! Sau nu au avut timp să o citească. Probabil… Rămân, însă, cu de 3 X Prefață, sub semnăturile onorante ale lui Dumitru Pelican, Dan Claudiu Tănăsescu și Dan Mucenic, condeie din scripturi alese, prezenți și la lansarea de la Giurgiu, din Cafeneaua Artiștilor a Teatrului “Tudor Vianu”! Fotbalul și Teatrul, patimile mele fără de sfârșit, surori gemene ale Creației…

…Am avut onoarea să fac parte din Juriul ediției jubiliare (a XX-a) a Festivalului Internațional de Teatru Scurt de la Oradea (21-28 septembrie). Este a doua oară când m-am bucurat de un asemenea privilegiu, debutul făcându-l, acum trei ani, ca președinte al Juriului Festivalului Dramaturgiei Basarabene de la Chișinău. La Oradea, boss-ul Juriului a fost remarcabilul regizor, de teatru și de film, Alexa Visarion. Opt zile de veritabilă istorie a teatrului românesc predată cu farmec aparte de Alexa Visarion, totodată și un distins profesor universitar. Ceea ce nu înseamnă că nu am avut și opinii diferite, pe care ni le-am respectat cu firesc cavalerism… Mă bucur că a prins viață idea mea de a nu despărți la Premiul de interpretare masculină, uluitorul cuplu George Mihăiță-Marcel Iureș din spectacolul “Păi…noi despre ce vorbim aici, domnule?”, dramatizarea “Moromeților” de la Teatrul Act. Oricum, aș recomanda tuturor teatrelor care organizează Festivaluri cu Premii să nu grăbească jurizarea celor intrați în concurs înaintea ultimului spectacol!…

…Oradea mi s-a părut fermecătoare! Parcă eram în străinătate, cu oameni liniștiți și bulevarde curate, frumoase… Am redescoperit o Primăvară, după două decenii. Așa am plecat de pe Crișul Repede, cu o lacrimă de fericire, născută, acolo, sus, în Turnul Primăriei. Oradea, mon amour!…

…Debut de octombrie plin la Giurgiu! Festivalul Teatrelor Dunărene, ediția a XVII-a, 6-10 octombrie. Ediție bogată, fie și în regim de criză financiară galopantă, cu o zi mai scurtă decât anul trecut. Cu trupe din Viena, Novi Sad, Ruse (Teatrul de dramă și cel de păpuși), Brăila, Galați, Giurgiu și invitați speciali din Chișinău (Irena Boclincă, de la Teatrul “Eugen Ionesco”, cu excelentul one-woman show-ul “Edit Piaf, femeia care a iubit”) și București, onorând publicul giurgiuvean, cu încântătoare recitaluri ad-hoc, George Mihăiță (“Îl cunoașteți pe George Mihăiță?”), Eugen Cristian Motriuc (“Nu vă încruntați.Zâmbiți!”) și gălățeanul Vlad Vasiliu (“Barbara”, recital de poezie Jacques Prevert). Un regal… La minunatul spectacol (“Jos armele!”, regia Geirun Țino) al Teatrului Pygmalion din Viena a venit în mod special și distinsa doamnă Elisabeth Markovici, directoarea Forumului Cultural Austriac de la București… În cele cinci zile de Festival la Giurgiu n-a fost prezentă nicio oficialitate locală!?!… Este deja axiomă: ne apreciază mai mult străinii!…

…Tot în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene, și Colocviul Național de Dramaturgie, căruia, după resurcitarea din toamna trecută, după nouă ani de absență iresponsabilă, i-am adăugat în titulatură și “Mircea Ghițulescu”, în memoria unuia dintre ctitorii săi. Din păcate, doar cinci dramaturgi prezenți: Lucia Verona, Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Ion Bogdan Martin și semnatarul acestor rânduri!?! Noroc cu remarcabilul om de teatru total Zeno Fodor, venit de la Tg. Mureș, cu doi-trei actori, doi regizori, tot atâția teatrologi, un ziarist, alți zece spectatori… Să fie un semn că dramaturgii autohtoni își merită soarta de marginalizați, ignorați, chiar umiliți de regizori, directori de teatre și cronicari dramatici?!… Oricum, după Colocviu, s-au prezentat, în spectacolele teatrului giurgiuvean, trei piese contemporane românești, în ziua de închidere a Festivalului: “Divorț în direct” de Horia Gârbea; “Secretul atomic” de Lucia Verona și “Școala de proști” de Mircea M. Ionescu, premieră absolută (a 25-a din palmaresul meu!) . Toate trei aplaudate, ba și ovaționate de săli arhipline, intrarea fiind liberă la acest Festival! Dovadă că dramaturgia autohtonă merită mai multă atenție!…

…Ultima bucurie, duminică 12 octombrie, la Teatrul Nottara, unde, în cadrul Festivalului Internațional „Fest(in) pe Bulevard”, mi s-a lansat volumul „Monolog in doi cu moartea la ușă”, piesa vieții mele, cea care a câștigat Marele Premiu al Juriului de Dramaturgie-monodramă, Gala Star 2014. De ce am scris-o?, m-au întrebat mai mulți. Pentru că eu cred in Viață! Ca un evadat din „Pavilionul canceroșilor”, al lui Soljenițîn, vreau să arăt celor trecuți pe Acolo că „blestemul negru” nu ne răpune, câtă vreme credem în noi și în Bunul Dumnezeu. Există prizonieri de război și prizonieri de…Viață!

…A fost o lansare realmente de Gală, în Foaierul Sălii Mari-„Horia Lovinescu”! În fața a peste 200 de oameni care așteptau să intre la spectacolul (împins nefiresc spre erotism, față de premiera din vara trecută, în Gala Hop, de la Costinești!) „Hai Iu Iu NU Hi You You”, dedicat măiastrei Maria Tănase. Dar și flancat de remarcabili oameni de teatru, ca Ștefan Oprea, Constantin Paiu, Ion Parhon, Mircea Morariu, Carmen Mihalache, Marius Dan Zarafescu și alții. Cu trei prezentatori de marcă, teatrologul Marinela Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, criticul dramatic de excepție Doru Mareș și exegetul Ioan Cristescu, editorul, directorul Muzeului Literaturii Române. O seară de grație pentru mine. Mulțumesc, Teatrul Nottara!

…Cartea carierei mele de scriitor rămâne, negreșit, volumul de memorialistică “Taximetrist de noapte la New York”, apărut în două ediții, în 2000. Piesa Vieții mele-“Monolog în doi cu moartea la ușă”. Fără experiența uluitoare din “office-ul galben” new-yorkez, fără țeava pistolului simțită la tâmplă și lama cuțitului la beregată, nu cred că găseam tăria morală de a duce “cum laudae”, de 7 ani și 8 luni, bătălia cu blestemul negru numit Cancer. Moartea se chinuie la ușa mea, văzând cum eu merg la teatru, la Festivaluri, scriu piese, fac naveta la Giurgiu, mă arunc des și la Ruse pentru un proiect dunărean, sufăr pentru Naționala de fotbal-vraiște ca și societatea noastră, scot cărți, iubesc, mă chinui în singurătate, îmi fac bagajele să mai trec o dată Oceanul… Trăiesc! Cât?! Nu contează! Important este că mă bucur de fiecare zi, ca un Dar de la Bunul Dumnezeu!… Sunt un norocos. Mai ales că, de azi, a reapărut în viața meu și amicul blog!…

UNITER și Norii lui Eyjafjallajokull

…Două decenii de existență. 18 ediții. Două evenimente sărbătorite la ultima Gală UNITER, „momentul anului” mereu așteptat cu interes și speranță de Frumos în lumea teatrului românesc. Gala s-a ținut tot în studioul TVR, ca și anul trecut, semn că nu s-a ieșit din criză. Ba, dacă ar fi să căutăm „sâmburele de adevăr” din excelentul show al remarcabilului Toni Grecu (încoronat cu Premiul pentru divertisment), n-ar surprinde dacă viitoarele Gale s-ar desfășura în apartamentul lui Ion Caramitru, iar premiile anunțate prin SMS!…

…Gala s-a ținut la TVR. Nu la Teatrul Național, nici în Sala Palatului sau la Operă. Este un succes că ea a avut loc. Fie și în regim de criză (nu doar financiară!). Cum n-ajungea, însă, penuria banilor, dacă nu și cea a spectacolelor de excepție, a mai intervenit și „norul buclucaș” din Islanda, care a oprit din drum vreo două duzine de invitați de preț, printre care premianți și Altețe regale. Un rău nu vine niciodată singur… Neplăcut este că unii (inclusiv câștigătorii celor mai râvnite Premii, pentru regie și spectacol!) s-au dat „loviți” stând acasă, ceea ce pentru câțiva cronicari a semănat a „moft”. Acum, dacă și Woody Allen nu s-a dus la un Oscar, de ce n-am avea și noi ciracii autohtoni…

…Amfitrionul (ca și ctitorul Galei UNITER), Ion Caramitru, sobru, cu ironii fine, și-a văzut Spectacolul afectat serios de Cenușa vulcanului (era să zic „Cenușa Imperiului”, tic verbal de la titlul unui film). N-a fost, însă, singura nemulțumire a lumii teatrale. Cea mai mare ar fi producția bună de spectacole, dar fără vreo „lovitură” în anul teatral românesc 2009. Diagnosticul l-a pus un critic dramatic de substanță, membru al primului juriu, Ion Cocora: „Am avut parte, în 2009, de multe spectacole normale, dar nu excepționale”…

Sigur, mereu Premiile au însemnat „mărul discordiei”. Aici, vina o împart cele două jurii: primul (Doina Papp, Ion Cocora, Mircea Morariu), care a făcut nominalizările, al doilea (Valeria Seciu, Marina Constantinescu, Florica Ichim, Mihai Mădescu, Cornel Todea), care, prin vot, a decis Premiile!… Ce ne spun Premiile de concurs ale celei de a 18-a ediții, dincolo de cele (multe și normale) de excelență?

…Bucureștiul a câștigat 6 (șase!) Premii, ceea ce nu s-a mai întâmplat de multă vreme. Cea mai bună actriță (Virginia Mirea, pentru rolul din „Casa Zoikăi”, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie), Cel mai bun actor (George Mihăiță, pentru rolul din „Casa Zoikăi”), Premiul pentru debut (Crina Semciuc, pentru rolul din „Leonce și Lena”, în regia lui Horațiu Mălăele, la Teatrul de Comedie), Cea mai bună actriță în rol secundar (Ana Ciontea, „Un duel”, regia Alexandru Dabija, la Teatrul Național București), Cel mai bun actor în rol secundar (Vlad Ivanov, „Un duel”), Cel mai bun regizor (Alexandru Dabija, pentru „Pyramus & Tisbe 4 you”, la Teatrul Odeon).

Pe scurt: Teatrul de Comedie-3 premii, Teatrul Național-2 premii, Teatrul Odeon-un premiu! Cinci dintre cele șase premii se învârt în jurul a doi regizori: Alexandru Tocilescu și Alexandru Dabija…

…Provincia- numai două Premii (!?!), ceea ce, de asemenea, nu s-a mai întâmplat de mult, mult timp. Premiul pentru Cel mai bun spectacol, care a mers la Timișoara („Rosencrantz și Guildenstern sunt morți”, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely”), și Premiul pentru scenografie (Iuliana Vâslan, pentru „Herr Paul”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț). Clujul, Sibiul, Sf.Gheorghe, premianții ultimilor ani, n-au figurat nici la nominalizări!…

…Marii nemulțumiți ai acestei Gale, nu doar în opinia mea: Mihai Constantin (nominalizat la „Cel mai bun actor” pentru uluitorul rol din „Sfârșit de partidă”, de Beckett, la „Metropolis”, în regia lui Alexandru Tocilescu), Sanda Toma (nominalizată la „rol secundar” pentru minunata creație din „Toți fiii mei”, de Arthur Miller, în regia lui Ion Caramitru, la Teatrul Național București) și Ștefan Caragiu (nominalizat pentru încântătoarea scenografie la spectacolul „Aniversarea”, de la Teatrul „Nottara”, în regia lui Vlad Massaci). Fără a da vreun „șah” laureaților, cred că era absolut firesc, ca să nu zic moral, ca la aceste trei categorii să existe și câștigători „ex equo”. Dar ce mai este firesc (nu mai spun moral!) în România de astăzi?…

…Am citit lunga listă a nominalizărilor de câteva ori. Niciun titlu de piesă românească! Conform tradiției. Sigur, alibiul-paradox a existat și la această ediție: Premiul pentru câștigătorul Concursului „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de UNITER. Laureatul, valorosul Radu Macrinici (pentru piesa „Jack lunetistul”), avea să arunce săgeți în speech-ul primirii Premiului, subliniind că volumul respectiv (cu piesa nr. 1 tipărită) va rămâne un simplu pachet de hârtie, dacă textul nu va fi reprezentat pe scenă! Ceea ce nu s-a prea întâmplat…

Din nefericire, dar în conformitate cu majoritatea celor 18 ediții ale Galei UNITER, piesa autohtonă contemporană s-a aflat din nou sub nori. Nu norii lui Eyjafjallajokull (numele vulcanului islandez), nici ai lui Aristofan (excelent spectacolul „Norii” montat de Dan Tudor la TNB), ci Norii indiferenței față de condiția dramaturgiei române contemporane.

Dramaturgi români în viață, nu vă rămâne decât să vă pregătiți pentru ediția a 19-a!… Sau a 20-a… Sau a…

Teatru. „Tabelele” lui Caraman

…S-a jucat, la „Național”, în Sala 99, și întâlnirea cu dramaturgii români. Actul II. Exact cum mă așteptam. Exceptându-l pe amfitrion, Ion Caramitru, distinsul director al UNITER și al primei scene a țării, plin de intenții bune,  nici un alt director de teatre din România n-a catadicsit să participe la un  „tablou” scurt cu dramaturgii autohtoni contemporani!… Nici regizorii n-au dat buzna (la ce bun, nu-i așa?!), „florile rare” numindu-se Ștefan Iordănescu, venit de la Timișoara, și Dan Vasile! Câțiva studenți, tineri la început de vis și meserie și doar 7 (șapte) dramaturgi: Olga Delia Mateescu, Dinu Grigorescu, Ștefan Caraman (venit de la Tulcea), Radu Macrinici, sosit și el de departe, Emil Mladin, Dan Mihu și subsemnatul. Mai mulți critici (Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Iulia Popovici, Ileana Lucaciu, Constantin Paraschivescu, Nicolae Prelipceanu) și distinși oameni de teatru, cu maestrul Radu Beligan, Sanda Manu, Ilinca Tomoroveanu în primul rând. Context care, teoretic, stimula la discuții de fond…

…Teoretic, dezbaterea a început cu lectura impecabilă (de către colectivul de „zece actori” de la TNB) a unei piese, „Ziua perfectă”, scrisă de actrița Antoaneta Zaharia și laureată anul trecut la Concursul de dramaturgie UNITER. Un text ales, parcă, spre a susține ideea atâtor regizori și directori de teatre: n-avem dramaturgie română contemporană! Drama este că  unei asemenea scriituri, fără miză, fără acțiune, cel mult o culegere de replici frumoase, unele hazoase, i s-a acordat Premiul I !?! Nedumeriri și pentru maestrul Radu Beligan sau distinsa actriță Maria Teslaru care, după cum a mărturisit, dacă nu era obligație de serviciu, n-ar fi acceptat să participe la spectacolul-lectură cu un asemenea text (sincerități care au cam deranjat-o pe autoare!). Un text care neapărat trebuie să readucă în discuție Juriile și prestația lor…

…Tot teoretic, această întâlnire putea însemna un Moment. Eventual „Momentul Zero” al dramaturgiei autohtone contemporane. Practic, un asemenea iluzoriu „moment” a existat și acum un 10-12 ani, când, sub directoratul lui Dinu Săraru, tot la Naționalul bucureștean, s-a bifat o întâlnire cu dramaturgii români în viață. Promisiuni cât „Intercontinentalul” de alături, autocritici de circumstanță, un viitor anunțat atât de roz încât nu putea exista. Și nu s-a întâmplat nimic la nivel național, după acel Act I.

Dramaturgia română a rămas „Cenușăreasa”, atât a teatrelor, cât și a Uniunii Scriitorilor. Sigur, în acest deceniu, mulți dramaturgi n-au stat cu mâinile în sân, așteptând minuni. Nu am vrut să mă laud la întâlnirea din această săptămână, dar în răstimpul dintre cele două „momente” (unul ratat, al doilea… să mai așteptăm!) am avut, totuși, cinci premiere: două („Turnătorul și Actrița” și „Fata care dă cu pumnul”), la Teatrul Valah din Giurgiu, prima piesa fiind într-un turneu de real succes la New York!; câte una („Beethoven cântă din pistol”), la Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din București, la cel din Bacău („Dona Quijota”) și la Pitești („Jucătorul de baseball”, în regia lui Matei Varodi; piesă care i-a adus Teatrului „Alexandru Davila”, la Festivalul internațional al teatrelor de studio, în noiembrie trecut, Premiul pentru susținerea dramaturgiei românești contemporane)! Am vorbit despre ultimele mele premiere tocmai pentru a nu lăsa impresia „autovictimizării”, când insist de ani buni pe nedreptatea care se face dramaturgilor autohtoni actuali!…

…”Lovitura de grație” avea să o dea confratele Ștefan Caraman, inițiatorul Scrisorii către Parlamentul României, de anul trecut, semnată de mai mulți dramaturgi. Autorul „Coloniei îngerilor”, de la Teatrul Mic, a venit armat cu idei mari și clare,  multiplicate și oferite participanților la dezbatere. În „mapa lui Caraman” există și un excelent studiu de caz: câte piese românești s-au jucat în ultimii ani buni la 20 de teatre din… România? Concluzia este halucinantă: din 370 de reprezentații la 20 de teatre din țară, numai 41 cu piese românești contemporane!?! Adică, 11%!?!… Orice altă discuție devine inutilă, orice scuză a regizorilor și, mai ales, a directorilor de teatre, jenanta! Vremea vorbelor a trecut, e timpul trezirii, domnilor!…

…Din „tabelele lui Caraman”, cele mai multe te lasă absolut interzis. Credeați, spre exemplu, că mult-lăudatul, mediatizatul Teatru „Radu Stanca” din Sibiu nu știe de cinci ani încoace termenul de piesă românească, negăsindu-și una locul în 38 de premiere care au costat foarte mult?!… Zero absolut la capitolul „piesă românească” și în dreptul ultimilor ani la Naționalul „Lucian Blaga” din Cluj, la Naționalul din Tg. Mureș, la „Bulandra”, „Odeon”, la Satu Mare…

La „Nottara” nu s-a jucat decât o piesă autohtonă din 18 producții, a doua fiind semnată de actrița și regizoarea Diana Lupescu, soția directorului teatrului, pe care autorul studiului nu o consideră autor dramatic!… La „Comedie”, care de 4 ani, ține și un Concurs de comedie românească, n-au văzut lumina rampei decât două texte românești scrise în țară (tot din 18 premiere), ambele semnate de Adrian Lustig, și niciuna dintre piesele premiate în Concursul teatrului!?!… La Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, numai doi români pe afiș (din 19 spectacole)!… La Brăila, Galați, Piatra Neamț, Brașov, Ploiești, câte un autor român contemporan!…

…La jumătatea drumului, că nu pot spune „la polul opus”, Naționalul bucureștean, cu șapte dramaturgi români contemporani jucați, din 44 de premiere, în 7 ani; tot șapte texte autohtone, din 22 de spectacole, și pe afișul Teatrului Mic (împreună cu Foarte Mic!); din 21 de producții, 6 piese contemporane românești (3 scrise de către actorii teatrului!) la Naționalul din Iași; 5 texte românești montate (din 19) la Naționalul din Timișoara; 3 autori autohtoni (din 22 pe afiș!), la „Metropolis”….

Ce spuneți domnilor directori de teatre și responsabili ai sectorului „cultură” din Primării, Consilii Județene și Ministerul de resort?!

…Convins că piesa românească actuală Există, însă nu este citită, i-am sugerat inițiatorului ultimei dezbateri nobile în intenție, lui Ion Caramitru, să ceară dramaturgilor prezenți la Colocviul de la Sala 99, câte 3-5 texte alese de ei. Să fie citite și abia apoi să discutăm dacă avem dramaturgie românească. Ideea rămâne valabilă!…

La ora actuală, nu de Colocvii-alibi duc lipsă dramaturgii autohtoni (Există de ani buni Clubul dramaturgilor, în fiecare lună, la Uniunea Scriitorilor). Ci de montări făcute cu interes, cu dragoste, într-o necesară conclucrare regizor-dramaturg. Numai așa se poate ieși din Criza morală, infinit mai nocivă decât cea materială, invocată, pe bună dreptate, și la ultima visare a celor care nu se pot vindeca să scrie teatru în limba română!

…Pe freneticul confrate Ștefan Caraman (jucat cu trei piese în ultimii trei ani) l-am cunoscut personal, săptămâna aceasta, la „Sala 99”. Culmea e că noi eram parcă amici de multă vreme. Poate și pentru că eu sunt un vechi comentator sportiv îndrăgostit de când mă știu, până la obsesie, de teatru, iar el e nepotul fostului vârf al Farului Constanța, Dumitru Caraman, cel care a dansat de 143 de ori pe prima scenă fotbalistică a țării, în distribuții selecte ale Echipei Mării, pentru care a marcat 33 de goluri.

Fotbalul și Teatrul, două dintre bucuriile rare ale Vieții, aflate în impas în România zilelor noastre…

Aștept măcar o Trilogie bucureșteană!

…În ultimele trei luni, am avut bucuria să urmăresc o „Trilogie a Nordului”, pe scenele teatrelor noastre. Trei spectacole cu piese nordice (două norvegiene și una daneză) având un numitor comun: regizorul Vlad Massaci, ajuns la o încântătoare maturitate de creație. Fin psiholog, atent la orice detaliu, însă conștient că niciodată Întregul (adică Spectacolul!) nu poate fi o simplă sumă a părților, Vlad Massaci se află pe val. S-a aplecat cu atenție și pasiune peste filozofia Nordului, de la necomunicare (în piesa norvegiană „Frumos”, montată distins la Teatrul „Toma Caragiu”, din Ploiești), la incest („Aniversarea”, un dur text danez, ajuns excelent spectacol la „Nottara”) și grija pentru reintegrarea celor rătăciți în societate („Elling”, altă piesă norvegiană, un recital de gală regie-actori-scenografie, la „Comedie”). Despre toate aceste minunate spectacole realizate de Vlad Massaci am scris pe larg în rubrica mea săptămânală („Amanta mea Thalia”) din revista de mare titaj „Taifasuri”.

…Ochiul cronicarului râde, ochiul dramaturgului plânge. Pentru că, în contrast cu Trilogia Nordului, constat că nici noul an n-a demarat prea fericit pentru dramaturgii români contemporani. Un ianuarie interzis românilor pe scenele bucureștene, fără vreo premieră autohtonă în prima lună din 2010!?! Eterna scuză a majorității directorilor de teatre și regizorilor sună: „Nu avem dramaturgie română contemporană!”. Nimic mai fals! Dramaturgia aceasta, și cu umbre, însă și cu reale lumini, există. Trebuie doar citită! Sub acest aspect, numai laude pentru proiectul remarcabilului om de teatru Mihai Mălaimare care anunță deschiderea, în primăvară, a unei noi săli, la „Masca”, destinată textelor românești! Semn că piese există…

…Sunt lucid și n-am să visez ca prin Nordul continentului nostru (sau prin… Sud!) să se găsească un Vlad Massaci în stare să monteze o Trilogie Română! Ar fi curată Utopie!…

Mă tem, însă, că tot utopic este și gândul ca până la finele actualei stagiuni să consemnăm o Trilogie Română măcar pe scenele bucureștene. Ce părere aveți?!