DRUMUL MEU SPRE LIBERTATE A ÎNCEPUT, ACUM 32 DE ANI, LA 4 IULIE 1986!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

 

…4 Iulie 1986. Plecam din București, cu o Dacia 1300, spre…AMERICA! Aveam 41 de ani, eram realizat, sentimental, profesional și financiar, dar lăsam gazetărie, dramaturgie (6 premiere la activ!), scumpii părinți, sora Mona, soția Cornelia, colegi și prieteni, pentru Libertatea piciului meu Ducu, pe atunci de 10 ani!… Viza pentru America am luat-o, după cinci luni și zece zile de dureroasă așteptare, in Lagărul de refugiați politici din Italia (Latina și Roma), unde am dormit cu spaime și un ciocan sub pernă, unde am cărat mobilă la etajul 6, am spălat pizzerii și closete, am săpat șanțuri la Vitinia, am cosit iarbă și încărcat la betoniere la Ostia!… Și unde, popularitatea de comentator sportiv m-a salvat de la mutilare, fanii mei, Microbiștii, cărora, seara, în fața Grajdurilor de la Latina (80 km. Sud de Roma), le povesteam despre Dobrin, Dumitrache, Rică Răducanu, Balaci, Marcel Răducanu, despre Sevilla 7 mai 1986, unde am fost trimis al ziarului “Sportul”, împreună cu profesorul meu marele Ioan Chirilă și m-am întors la București… Iar ei mă apărau de “cârtițele” Securității, unul urma să îmi taie tendonul de la un picior, altul să umble cu o șurubelniță in capul meu!…

…Ca intr-un film sau piesă tare, potențialii mei agresori, Nelu și Iani, “îmbârligați” (termenul lor preferat!) de Pedro, care-și făcuse o facultate la Timișoara și ajunsese recepționist la pensiunea de profugi “Claudia” din Roma, racolat de “băieții cu ochi albaștrii”, erau unul fan UTA, altul Poli Timișoara, mă știau de la TV, și au devenit păzitorii mei! Ba, intr-o seară, m-au dus in fața unei biserici și l-au implorat pe Dumnezeu să-i ierte pentru ce urmau să îmi facă, fără să știe că eu trebuia să fiu mutilat cu sânge rece… După care m-au invitat la un restaurant, am mâncat ca niciodată in cele două luni de Lagăr, m-au întrebat câte-n lună și in stele despre UTA, Poli Timișoara, Craiova și Rapid, despre Duckadam la Sevilla, erau Fericiți. Am înțeles rapid că “prietenii ziaristului și dramaturgului, care va scrie o carte despre ei”, cum se făleau, făceau tot felul de nebunii, furau rulote cu oameni in ele, mașini, îmi săltaseră și Dăciuța mea, mi-au adus-o a doua zi și m-au ajutat să o vând la un preț bun, erau unși cu toate alifiile, știau toate relele, șuteau din tot felul de magazine, intr-o zi, când am căzut la pat cu febră mare, au intrat ca o vijelie in camera mea, și a colegilor de suferință și speranță Gigel și Romeo, și-au scos hainele și au deșertat vreo trei kilograme de alimente scumpe și cutii de medicamente, categoric furate, și au început să țipe că, dacă mi se întâmplă ceva rău, vor răspunde cu toții in fața lor! Au ieșit deciși să meargă la Recepție, să-l “aranjeze” pe Pedro, cu șurubelnița ce mi-era destinată, i-am implorat să se potolească, altfel, mutilarea “cârtiței” va aduce Poliția și pot fi probleme pentru toți, iar eu mă chinui in Lagăr, ca să-mi văd feciorul și soția în America…
…Și dramaturgia, Amanta mea Thalia, părăsită brusc și dureros, avea să mă ajute, piesa mea, comedia politică de mare curaj “Aventura unei femei cuminți”, cu premiera in 1981, la Teatrul Bacovia, jucată de 286 de ori în toată țara, dar interzisă în turneu la Naționalul bucureștean (două spectacole Sold out, în 10 mai 1984), pentru că am fost un ticălos dând de înțeles că “To’arășa nu e femeie cuminte?!”, fiind numit năpârcă capitalistă, piesa aceea, spuneam, m-a ajutat să obțin Viza pentru USA! …
…Spre care am zburat de la Roma, in 19 Decembrie 1986… Alt surghiun și între Zgârie Nori, cinci ani și jumătate condamnat la “carcera galbenă”, taximetria, Academia Vieții, pe timp de noapte, cu pistol la tâmplă și cuțit in ceafă, dar și pasageri de Legendă, Zorba Grecul, Greta Garbo, Imelda Marcos, Fata lui Fidel Castro… Pe timp de zi zămisleam, primele trei luni în subsolul vilei regretatei mele verișoare Tory, apoi în apartamentul meu de două camere, din Roosevelt Island, întâiul ziar de sport in limba română în afara Țării, “Lumea Sporturilor”, devenit din vara lui ‘89 și “Lumea Noastră”… Sigur că, azi, dacă mi s-ar oferi un milion de dolari n-aș mai putea repeta fantastica experiență de viață în care numai Bunul Dumnezeu m-a ținut viu…
…Zbuciumul meu, veritabilă “Condamnare la Libertate” n-a fost in zadar! Ducu este realizat, fericit, acolo, departe, în California, cu Tezaurul lui-Genevieve și Celine, nepoțelele mele de aur!
…Da, a meritat să risc totul, acum 32 de ani, în fond nu mi-am făcut decât datoria de părinte, chiar dacă nu cred că voi mai lua vreodată avionul spre Los Angeles!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!

MAREA MEA MAI FRUMOASĂ DECÂT OCEANUL…

 

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
MAREA MEA MAI FRUMOASĂ DECÂT OCEANUL!…AM MAI VENIT, ȘI AZI, LA TINE! ȘI, NU MAI ȘTIU A CÂTA OARĂ, AM DANSAT CU SIRENELE…

 

…Astăzi, in ziua Solstiuțiului de vară, 21 iunie 2018, te-am găsit Marea mea mai frumoasă decât Oceanul, în zona plajei “Modern” din Constanța, unde am poposit, timp fugar, pentru Festivalul de Teatru, boală veche … Arăți, și astăzi, minunat, ești caldă, îmbietoare, m-ai văzut, m-ai simțit în dansul meu de nici jumătate de oră cu Sirenele ascunse-n cântecul tău de valuri albe. Fascinat mereu de tine, Mare, căci de fiecare dată când ne atingem simt o nebună “Poftă de Viață”, sentiment sublim pe care n-am știut să-l traduc in engleză legendarului Zorba Grecul, când a urcat, ca un miracol, in office-ul meu galben, taxiul, la New York, in primăvara lui ‘95!…


…Te rog, te implor, iubita mea în taina vieții, nu-mi pune întrebări pământene, nu știu dacă te voi mai vizita, vreodată, sunt obosit, Pescăruș invășmântat in valuri și alge, vreau să zbor ca niciodată, dar, parcă port aripile lui Icar… Și nu știu să traduc în versuri pentru tine, nu pentru Zorba, Zborul meu nalt, fără aripi, doar cu sufletul, mereu plin de tine, Marea mea Multicoloră sentimental mai frumoasă decât Oceanul, Atlantic, și Pacific, și Indian, în care Destinul m-a scăldat, dar numai tu m-ai înecat, o Clipă, Clipa de-o Viață, în Nemurire!

Jurnal de vară (8). OCHII, OCHIȘORII MEI, DAȚI DE BUNUL DUMNEZEU, DE CE N-AM AVUT GRIJĂ DE VOI?!

…Bine se spune, în popor, că în tot răul există și un dram de bine, așa, dialectic, ca axiomă de Viață!… Am venit cu două zile mai devreme de la „Ariel Râmnic Fest” (amicii știu sau intuiesc de ce!) și, ieri, am discutat cu un prieten, printre alte lucruri serioase, despre vederea mea tot mai în ceață, de aproape două luni, la ochiul stâng! Nu port ochelari la citit, dar stângul obosește repede, chiar doare și lăcrimează, iar când pun ochelarii de distanță și urmăresc televizorul, pe stânga (eu, dreptaci sau mereu cu „dreapta”!), am aceeași problemă!… Dacă nu veneam, ieri, cu două zile mai devreme în Bucureștiul meu iubiit pe Viață (ca și New York-ul!), nu mă întâlneam cu Omul care m-a decis să plec, azi, în zori, cu noaptea încă dormitând în mine, la o cunoscută clinică de Oftalmologie!…

…Ochii, ochișorii mei, dar rar de la Bunul Dumnezeu, câte frumuseți, splendori, comori din lumea-ntreagă mi-ați dat în deceniile mele de Viață, fericindu-mă, alimentând mereu Visul meu de Poet, cel cu „Tinerețea e o stare de spirit”!… Sigur, mi-ați arătat și atâtea urâțenii, hidoșenii, răutăți din viața asta pământeană și trecătoare, dar eu, utopicul, mă credeam un fără de capăt Tânăr sufletește, uitând că, dincolo de spirit, fizicul este tare efemer, refuzând să cred că vine o Zi, când…
…A venit!… Azi!… Control oftalmologic foarte serios, astăzi, vineri 28 iulie. Primul verdict: cataractă, accentuată la ochiul stâng!… Picături în ambii ochi, dans în scurt timp într-o ceață nevăzută vreodată cu ochelarii de distanță… Alte teste… Ochiul stâng-nu mai vede 80%!… Ochiul drept-uzat 60%!… Mai am puține procente și nu mai văd?! Piei, drace!… Fundul de ochi, tensiunea etc, etc… Cifre, măsurători, parametrii fără sens pentru mine… Ce-i de făcut?!, e singura mea interogație, Imperativul categoric de vinovat față de scumpii mei ochi, nu cei ai minții, cei ai Realității în tonuri tot mai gri, mai rar frumos colorată ca până azi… O doamnă doctoră susține că operația bate la ușă… Un medic, bossul, îmi dă o gură de oxigen, „Cataracta nu-i chiar atât de avansată! S-ar putea să o corectăm din schimbarea dioptriilor!”… Marți, prima zi din August, voi veni la un nou control, cel al Adevărului, să aduc neapărat și petecul de hârtie plin de arabescuri nescrise de mine, dar făcut de dânșii pentru mine, totul pare ca o primă scenă din Lungul meu drum al Nopții către Zi, căci am și eu un asemenea Drum, nu numai genialul O’Neill, cu nermuritoarea lui piesă „Lungul drum al zilei către noapte”…

…Dragii mei Ochi, Ochișori, jur să am grijă de voi, măcar acum, Acum, când, după toate testele de până la miezul zilei, sunt ca un somnambul, plutesc într-o ceață ciudată, înțepându-mă și dreptul cel afectat numai 60%!… Nu vă las în noapte, solii Luminii pentru Sufletul meu de poet, dramaturg, îndrăgostit nebun de Viață!…
…Acest iulie 2017 se va încheia pentru mine, luni 31, în jurul prânzului, la…oncolog! Vizita de la trei luni… Și injecția pentru stoparea hormonilor ce alimentează celula canceroasă și mă face două-trei săptămâni o legumă gânditoare, bolnavă de teatru și de fotbal…

…Luni 31, lupta cu blestemul negru… Marți 1, noua mea problemă, soroc de negru și de viață, Ochii!… Orice sfârșit e un început, uneori și invers!… Eu sunt bucuros că încă pot Lupta! Câți n-ar dori să se mai poată bate cu Viața! Bunule Dumnezeu, dă-mi, și acum, aceeași forță sufletească, în singurătatea mea, uneorii ca o lespede de cavou, să țin Lupta trează-n mine! Ochii minții îmi arată, doar, 100%, cu atâta claritate, ce am de făcut, în final de Noiembrie sunt hotărât să-mi văd inegalabilele Prințese Genevieve și Celine, nepoțelele de aur din briza Pacificului…
…Trăiesc, scriu, visez, tot trec matur peste umbre mici, trădări mari, Nimic nu mă poate opri să mă tot bucur de Viața asta minunată!..

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de primăvară (7). TOVARĂȘUL CANCER ȘI POLIȚIA LOCALĂ A SECTORULUI 4 BOLNAVĂ DE AMENZI CARAGHIOASE

…Un deceniu am dănțuit zâmbitor, cu aer de triumfător peste parșivul tovarăș Cancer, cuibărit în pântecele mele, ba am m-ai și râs zdravăn de coana-n negru pe care am ținut-o la ușă, distrându-mă pe cinste, călătorind prin țară și prin lume, scriind și mergând la teatru, la meciuri, hrănindu-mă cu Viața ce voia să mi-o limiteze, dacă nu să mi-o fure. Dominat de o disciplină spartană, eu, inapt serviciul militar, în ceea ce privește regimul alimentar (cel politic e o altă discuție, altfel zis adio carne de porc, vită, salam, barbeque, Cola, Fanta, sarmale, mici și alte bucurii pământene) și tratamentul (analize la trei luni fix, urmate de injecția-coșmar, Zoladez îi spune, cu acul seringii cât o mină de pix!). Deodată, însă, sub cer senin, când apar brusc tunete și fulgere, de se nasc marile surprize, dacă nu drame, analiza de bază, PSA-ul, a tot început să crească, e drept, cu pași mici, de la 0,003 la 0,069, ca în ultimele șase săptămâni să sară la 0, 0139!… Sigur, n-ar fi o dramă, din moment ce limita maximă este de 4, însă creșterea încăpățânată m-a pus pe gânduri. Iar remarcabilul doctor oncolog care are grijă de mine, la București, de opt ani, după a doua operație de la Cluj, s-a trezit și dânsul măcinat de o întrebare: de ce?!… A luat ultimele CT-uri (Tomografii computerizate) și scintigrame, le-a mai parcurs o dată, cu alți ochi, și pe chip i-a apărut, parcă, o mască de gheață. ”La coasta stângă, există o mică umbră! Neapărat RMN!… Plâmânul e curat, dar nu mi-e clar ce ascunde începutul de umbră!”, a monologat și mi-a scris trimiterea să fac RMN-ul la peretele toracic stâng!… „Umbrele sunt fiicele luminii”, zice Lucian Blaga, doamnă doctor, m-am vrut eu deasupra șocului, dar, brusc, am simțit un văl acoperindu-mi fața… Până pe 12 aprilie când se face termenul pentru o nouă injecție (Zoladexul schimbat cu Diphereline), tocmai bine să se elibereze organismul de substanța de contrast injectată de două ori în ultimele nici două luni…

…Dacă am înțeles eu bine, Tovarășul Cancer s-a îndrăgostit, mai nou, de oasele mele, umblate prin toată țara și prin toată lumea și vrea să mă fixexe la imobilism, mai ales psihic! Piei, blestem negru, n-ai nicio șansă!…Te bag în…, dacă tu ai mamă!… M-ai zdruncinat, nu neg, toată noaptea de vineri și toată sâmbăta, brusc am simțit picioarele durându-mă, ba și mâna dreaptă, fracturată acum vreo doi ani, de și uitasem… Dar mi-am regăsit în orele nopții albită de fantome rațiunea mea de a trăi, Lupta!Am rezistat eu Lagărului din Latina și Roma, Junglei pe taxi-cab, la New York, trădărilor oamenilor în care am crezut, dezamăgirilor reîntoarcerii Acasă, primei operații de Cancer, de acum un deceniu, bișnița ce a cuprins mai toate domeniile în România, insclusiv Teatrul… Mai am, doar, să-mi văd ambele nepoțele alergând fericite cu bunicul lor pe malul Pacificului, să-i văd pe Ducu și Maria la casa lor, valorificându-și inteligența dată de Bunul Dumnezeu și evitând greșelile tatătui lor din prea multă naivitate, ca să nu spun încredere în oameni. Și mai am de scris atâtea, ultimul volum de teatru (6 piese) e în faza de șlefuire, „Jurnalul unui trăsnit” (gata de câteva luni!) e la dospit, așteaptă un editor generos, ca și o nouă carte de poezie (“Nescrise”)…

…Până atunci, alergarea nebună, nebună pentru o programare la două RMN-uri, unul la peretele toracic stâng, altul la bazin. Dacă nu aș avea asigurarea de sănătate, Cardul de sănătate, costul celor două RMN-uri ar fi 2.200 lei. Iar pensia mea… 1.300 lei (plus 50% ce mai dă, încă, din fericire, Uniunea Scriitorilor!). Altfel spus, poți afla că ești, să zicem optimist sănătos, dar mori de foame. Eii și, ce le pasă acest lucru minor nababilor noștrii?!… Eu am, însă, Cardul de sănătate care îmi acoperă analizele și unele medicamente. Numai că, deloc șocant, la 8 (opt) policlinici, spitale și clinici particulare am sunat și am primit același răspuns: „Nu avem fonduri”! Dar unde, mama Dracului s-au dus banii ce mi s-au reținut lunar, timp de 35 de ani, ca bugetar, pentru sănătate?! Ei nu mai există?! Au fost luați, cumva, pentru acoperirea cât de cât a găurilor de la un buget trăsnit de optimist făcut nu de specialiști, ci de tromboniști de profesie, care s-au trezit în fundul gol după câștigarea alegerilor?!

…Nu mă frământase suficient eventuala îndrăgostire a Tovarășului Cancer de oasele mele, că a apărut altă temă de agitație și meditație. Acum trei zile, cu două ore înainte să plec spre oncolog, am găsit pe parbrizul mașinii mele, parcată în fața blocului, pe trotuarul cu locuri de parcare trasate, o țidulă intitulată „Înștiințare, de la Direcția Generală de Poliție Locală, Operator de date cu caracter personal 10726”, cum a fost ea prezentată, dar, parcă, neștampilată (dacă ploaia nu a anulat ștampila!). Țidula m-a luat tare, cu prvederile OUG 195, modificat, republicat, ba și un HG din 2016, prin care citez „fapta dumneavoastră de a opri cu autovehicul în acest loc constituie contravenție, potrivit art.142, li.n din HG nr. 1391/2006 și se sancționează conform OUG 195/2002 cu 2-3 puncte de amendă și 2 puncte de penalizare.
Ținând seama de cele mai sus-enunțate vă adresăm rugămintea de a ne comunica datele de identitate ale conducătorului auto (copii act de identitate, permis de conducere și certificat de înmatriculare) în termen de 5 zile de la data prezentei, în caz contrar urmând a fi aplicate prevederile legale în materie. Polițist local Costea M.”

…Deci, dacă mi se fura mașina, Poliția locală a sectorului 4 nu știa a cui este?!…Tare, chestia, nu?!… Apoi, ca în bancurile cu handicapați, eu nu aveam voie (citez) „de a opri cu autovehicolul în acest loc”!?! Bine că nu mi s-a interzis să respir în acel loc sau să scap, de emoție, vreun pârț!… Păi, măi tovatăși, măi (că domni n-am să vă zic în vecii-vecilor, mă oprește maestrul Aurel Baranga, un mare dramaturg, nu vecinul din parcare!), locul acela nu era un obiectiv militar secret, în preajma lui nu exista nicio restricție pe o distanță de cel puțin o sută de metri, dacă nu și mai mult, până la secția dvs. Mașina mea era parcată ca alte 50-60 pe trotuarul din fața blocului meu, unde fiecare loc de parcare era definit cu linii trase cu vopsea albă pe asfalt. Și atunci?!

…Am dibuit Poliția Locală Sector 4, pe undeva pe Aleea Ciceu 4, am contrazis, cu argumente, textul Înștiințării primite, dar domnița polițistă din fața mea a aruncat porumbelul: „Da, dar nu era niciun semn de Parcare, pe trotuar”! Coniță, coniță, mai bine tăceai, că, la poza făcută de un băiat de-al Poliției locale, total străin de arta fotografiatului, mașina mea era pozată detașată, pe când imaginile mele o arătau în compania atâtor altor autoturisme parcate pe trotuarul din fața blocului. „Da, dar nu-i niciun semn de Parcare!”, a pornic flașneta dom’șoara polițistă. „Punem pariu că există?!”, am provocat-o! „Punem!”, s-a vrut fătuca bățoasă! Bun, chemați un taxi, veniți cu mine să fotografiați și dvs., dacă imaginea de pe mobilil meu cu „Parcare Rețedință” nu o vedeți cu ochiul liber, deși e reală, nu din filmele SF!… „Facem Procesul Verbal, îl semnați sau nu aici, vi-l trimitem prin poștă, în 30 de zile aveți drept de contestație, după care veți plăti amenda!”, a pus din nou flașneta dom’șoara…

…Era vineri 24 martie 2017, ora 12. La ora 17, întâmplător sau nu, citesc la intrarea în blocul meu un anunț destul de mare, prin care posesorii de autoturisme amendați în ultima săptămână sunt invitați, sâmbătă dimineață, în 25 martie, ora 11, la intrarea în Parcul Tineretului pentru a discuta cazul cu un consilier al Primăriei Sectorului 4!… Să vezi și ce să crezi!

…Am fost, astăzi, la locul faptei. Cam 40-50 de oameni. Un consilier local („De ce n-a venit primarul?!”, au sunat câteva voci!), firește binevoitor, la o primă vedere, chipurile, ne dădea dreptate, dar ducea discuția spre dezbaterea ce va avea loc în curând pentru reorganizarea parcărilor în Sectorul 4, așa cum a promis domnul primar! „Dar cu amenzile acestea aberante, fără temei, ce facem?! Pentru ele am venit, aici!”, am insistat de două ori, de parcă vorbeam în deșert. Nimic, concret!… Dictuția consilierului viza viitorul luminos, când vom avea parcări, când vom plăti și luarea gunoiului, când, o echipă e la asociația locatarilor e invitată să vorbim, luni, 27 martie, ora 18, la Primăria sectorului 4, cdomnul primar, ( Ei, da, nu cu oricine!) problemela sectorului!”…”Și cu amenzile astea ce facem, nu ne mai aburiți atâta?!”, a repetat un domn cu mustață sură… „Amenzile au fost date ca să fie plătite! Eu am plătit-o!”, a continuat alt domn discuția, și a aratat o chitanța: 145 de lei amenda!… „Au fost date 1000 de amenzi, săptămâna asta, domnilor! și e abia începutul!”, a răbufnit un tip în geacă albastră. „Guvernul lu’ Pește n-are bani, trebuie bani! Vor face tot felul de fărădelegi să corecteze marile lor greșeli populiste!”, a sunat o voce feminină…

…Am plecat în ceață. Voi contesta, probabil inutil, așa-zisa „contravenție” nesusținută cu fapte, luni nu mă voi duce la Primărie, sunt sătul de Parole, parole, tromboane, tromboane… Acum sunt CONVINS: Jecmăneala este ultima Ordonanță a guvernului! Pornind de la Primării în sus sau în jos… Fondurile plătite zeci de ani, de milioane de români, pentru asigurarea Sănătății NU SUNT, Poliția Locală și Primăria de sector au inventat ALTE găinării strigătoare să jupuie omul de rând, cinstit, nu penal!
…Luni, eu merg la Clubul Dramaturgilor! Mamă, ce piesă am trăit, în ultimele trei zile! De la Tovarășul Cancer la jecmănirea a mie de oameni (deocamdată)!…
…SE ANUNȚĂ UN POTOP DE BIRURI?! UNDE SĂ MĂ DUC, DOAMNE?!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de primăvară (2). UN DECENIU DE SPERANȚĂ… 9 MARTIE-10 ANI FĂRĂ CANCER!

…Acum zece ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă Stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață.

…M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine până la la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele…
…PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Mihai Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…

…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.

…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în ceafă au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și „a fost foarte reușită!”, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Care a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De opt ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!

…Luna viitoare, în prilie, fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițîn ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat, în aprilie 2014, Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, urma să merg, peste un an, la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, Familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)!… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, 5 ani, 7 luni și 22 de zile am făcut, cu elan adolescentin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că mă mândresc și cu două Certificate de bunic, minunata Genevieve și Celine, acolo, în California mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…

…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum zece ani,.Sunt incurabil optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate…
…14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine..
…13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”…
… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu…
…13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”…
…Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!…
…20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)…
…7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…3 februarie 2017. Ultima Premieră din cariera mea de dramaturg, la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea: „Freud și Bunul Dumnezeu”…
…7 martie 2017. Nu mai știu a câta corectură la ultima piesă, a cincea, din noul volum de teatru care, probabil, va da ochi cu distinșii cititori prin iunie, iulie care vin…
…Astăzi este pentru mine… 9 martie 2007! Sărbătoresc Zece ani de învingător, chiar dacă au mai existat și mici înfrângeri personale…Diseară, voi închina un pahar cu vin roșu pentru noua mea dată de naștere: 9 Martie 2007!

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de zece ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (23). 14 FEBRUARIE 1987. CUM A FOST PRIMA MEA ZI DE TAXIMETRIST LA NEW YORK…

…Acum 30 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…

…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…

…Întâia cursă, halucinantă! Cum am ieșit de pe Queensboro Bridge, la 3:40, în zori, gata să intru în Insula Miracolelor, Manhattan, îmi fac cu mâta trei barbate, piperniciți. Îmi zic că-s băftos! Numai că cei trei chinezi, nu știu o iota engleză, țiuie o adresă, fiecare în aceeași limbă inexistentă. n-ai cum să înțelegi. Le dau un pix și un pix să scrie unde vor să ajungă, îmi aruncă hârtia și tot țiuie, arătând înainte. Zic, la întâmplare „Queens Bulevard sau Northen Bulevard”? Explodează de bucurie la al doilea Bulevard pronunțat de mine. Spre Northen, Ionescule! Cu strada o fi mai ușor… Auirea! Opresc de trei-patru ori în fața unor străzi până să-și dea seama unde stau! E strada 168! Notez pe foaia de parcurs… 13 dolari cursa, primii mei bani munciți în America! Îmi dau 14 dolari, le mulțumesc, sunt numai zâmbet… Cum ajung, drace, din fundătura sata, înapoi, în Manhattan-ul în care nici n-am intrat cu taxiul?! Mă uit și văd luminile de la Empire State Building și, fericit, ajung pe Northen Bulevard, pe drumul spre Manhattan… Numai că mă opresc două femei, n-am voie să refuz nicio comandă, mă întorc șapte-opt străzi, cursă scurtă, 2:75, îmi dau 3 dolari, s-a făcut ora 4, am 17 dolari, rentul e 63 de dolari, plus benzina, cam 17-19 dolari. Restul e al meu. Mai e departe până la el… Parcă zbor spre Manhattan!

…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Dan Lupu, geologul care mă știa de la TV, cunoscutul comentator sportiv, și m-a ajutat în primii pași spre obținerea Hack licences-ului de taximetrist, mi-a zis că-s băftos cu 87 de dolari în prima zi! Numai că mi-am și explicat de ce mi-a mers foarte bine: “Azi e Valentine’s Day, Bătrâne! Se mișcă orașul până în zori!”… Și m-a sancționat, vâzând ce elegant am venit eu la galeră:”Domnu’ ziarist, să nu te mai văd pe-aici așa de bine îmbrăcat, ca la parada modei! Aici e șmotru, frate!… Vrei să te atace să-ți ia hainele sau banii pe care nu-i ai?!”

… Deși memorasem harta New York-ului, la Roma, din mapa cu ghiduri americane ce le cumpărasem și studiasem, habar n-aveam, de fapt, sub atâta emoție, de geografia New York-ului. Simțeam că-mi alunecă gheață pe șira spinării, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani și jumătate la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!

…Anul patru ani, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…

…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…

…Post Scriptum. O primă formă a acestui material pregătit pentru volumul “Jurnalul unui trăznit” , a fost citit, imediat de cum a apărut pe blogul meu, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe Facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…
…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…

…Am și eu Serbările mele galante, rare!
…În fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (nea Vanea era șeful meu de secție, la “Reporteri speciali”, unul dintre colegii la care ai ținut și tu!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua…
…14 februarie 1987, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York!… Despre această experiență fabuloasă, am scris și publicat, în 2000, un volum de memorialistică (“Taximetrist de noapte la New York”), publicat în două ediții, lansat, la București și New York, cu succes nebun. Carte care s-a vândut și pe sub mână. Chiar și în…2016! N-am timp și nervi pentru găinarii pe care i-am mirosit imediat!
…În 2016 am decis să urc experiența mea de driver și pe scenă. Ca atare, a apărut volumul de teatru cu același nume: “Taximetrist de noapte la New York”. Au existat trei tentative de a se monta această piesă. Dar, fie piesa e prea grea, fie eu nu-s norocos în acest caz. Încă mai cred că va fi un spectacol deosebit, dacă și regizorul și interpretul pătrund nebunia și povara Șoferului de noapte în Babilon!
…9 martie 2007, întâia operație de cancer la prostată, în București! Bunule Dumnezeu, încă TRĂIESC!
…Sunt trei date la care ciocnesc (de patru ani, singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!

POST SCRIPTUM
În loc de pre sau post Față, rânduri apărute în volumul de Teatru!

*Un taxi numit dorință, pe Broadway…

…Nu mi-e jenă, o clipă, să spun că am fost taximetrist la New York, mă mândresc, chiar, cu acel curaj nebun, taximetria este un formidabil test pentru oricine, numai că, dacă mi-ar oferi cineva, acum, un milion de dolari să urc, iarăși, Golgota galbenă, aș refuza, deși, fără ea, categoric, aș fi fost mai sărac sufletește și mai slab moral, mai tot ce știu despre Viață, Libertate și Noua Filosofie a Lumii n-am învățat din cărți, piese de teatru sau din filme, ci din “insomniile” mele permanente, sub soare și sub lună, în uriașul Amfiteatru american, alergând după Viață și money, money, money cu moartea în spate, în acest uluitor Babilon, Turn Babel botezat magic New York, unicul oraș din lume în care aș putea trăi, în afara Bucureștiului natal…
…Acum, în Bucureștiul natal sau oriunde vă aflați, urmează să citiți o piesă de teatru. Una aparte, nemaivăzută, nemaiscrisă. Mai bine zis o dramatizare. Dramatizarea volumului de memorialistică „Taximetrist de noapte la New York”. A apărut în 2000, în două ediții, care s-au vândut ca pâinea caldă, ba un editor șiret a mai scos un tiraj și pe sub mână. A fost Cartea vieții mele! Lansată cu succes nebun, la București și la New York, de câte două ori în fiecare oraș. La Uniunea Scriitorilor și între Zgârie Nori, cu o mare de taximetriști alături, cu toții eroi ai volumului, trăit și de ei, dedicat lor …
…De atunci, cereri și iarăși cereri pentru această carte! Nu-i lună, cred, nici, acum, după 15 ani de la publicare, să nu mă întrebe, prieteni și necunoscuți, unde mai pot citi volumul, de ce nu îl mai reeditez?!
…Acum, în loc de reeditare, dramatizarea cărții! De ce?
…La un an de la apariția volumului „Taximetrist de noapte la New York”, reputatul regizor de film Ioan Cărmăzan mi-a mărturisit că ar vrea să urce pe marele ecran cartea mea, veritabil scenariu de film. Ideea m-a onorat, însă m-a și pus pe gânduri… Pentru o scenă din film se trag zece, douăzeci de cadre. O cursă cu taxiul nu poate fi repetată o singură dată! Niciodată nu seamănă perfect una cu alta!… Aventura mea galbenă este una irepetabilă!… Viața bate filmul!
…Teatrul mi se pare mai aproape de ceea ce am trăit eu, noapte de noapte, în „office-ul galben” care a gonit, de atâtea ori, prin fața teatrelor celebre de pe Broadway. Adevărul este că am jucat și eu, în fiecare seară, un mic rol pe Broadway, avându-i parteneri de scenă pe legendarii Anthony Quinn și Greta Garbo, pe Fata lui Fidel Castro și Imelda Marcos, drogați și damnați, minunați și siniștri figuranți, un apaș și mai mulți borfași, profesori și studenți din mai toată America, dar și de peste drum, la Est, din Europa. Jur că nu am avut, măcar o dată, Iluzia de a fi jucat ca dramaturg pe Broadway. Dar eu n-am renunțat să fiu, în acei ani de galeră, și taximetrist, și ziarist, și dramaturg…
…În aceeași zi, acreditat ca ziarist la ONU sau la U.S.Open, iar noaptea încovoiat pe volan, alergând mereu optimist, cu moartea în jur, după un pumn de dolari. Nu poate exista piesă mai frumoasă, în care fiecare scenă reflectă viața dintr-o cursă, un destin, sublim și tragic spectacol de teatru scurt!
…”Taximetrist de noapte la New York” n-a fost un captivant roman, cum au scris mulți. A fost o radiografie de Viață. Acum, Viața aceasta s-a apropiat de scenă. Nu știu dacă va vedea vreodată luminile rampei. Ca dramaturg, am simțit, însă, de ani, obligația de a face din experiența mea de viață și o piesă, verite, nefardată. Una, cu scene în plus față de carte, una scrisă, nu doar trăită, ca și volumul, într-un ritm aparte, fără frâna de suflet trasă. În ritmul inegalabil al New York-ului!… Pentru mine, Teatrul este mai Viață decât Filmul! Judecată de dramaturg, ce vreți…
…Dacă piesa aceasta, Monodrama mea verite, se va juca vreodată, neapărat trebuie să ajungă și la New York, în fața taximetriștilor români, cei mai chinuiți și mai bravi oameni pe care Dumnezeu mi i-a făcut prieteni fără de moarte…
…Și piesa aceasta le-o dedic lor.
…Și scumpilor mei copii, Ducu, Mircea-Robert și Maria.
…Și sublimei Genevieve, care mi-a dat viața de Bunic!
-Și micuței, sublimei Celine, nepoțica de un an, în 10 februarie 2017, îngerul de copil care a învins de două ori Moartea în primele cinci zile de Viață!
…Și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat forța să scriu (greu, tare greu!) această piesă retrăită, aproape de sfârșitul ultimei curse!
*Din volumul în curs de șlefuire “Jurnalul unui trăsnit”

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (11). BUN REVENIT ACASĂ, DOMNULE MINISTRU IONUȚ VULPESCU!

…Mărturisesc că m-am bucurat enorm, când am aflat cum, pe ultima sută de metri, a triumfat Rațiunea în iarmarocul desemnării noului Cabinet, cel puțin în privința Ministrului Culturii și al Integrității Naționale! Care astăzi este, oficial, nu pe surse fanteziste, dacă nu otrăvite, Ionuț Vulpescu! Cel mai îndreptățit să revină acolo, unde, tot din cauza perfidului algoritm politic, a fost debarcat după numai 11 luni fix, timp cu realizări în Lumea Culturii Române. Pentru mine, Ionuț Vulpescu reprezintă singurul MINISTRU al Culturii pe care îl prețuiesc cu adevărat, dintre cei cunoscuți în ultimii 18 ani de când am revenit Acasă, în Limba și Cultura Română!

…Îl prețuiesc pe domnul Ministru Ionuț Vulpescu, de-o vârstă cu flăcăul meu cel mare, nu doar pentru că a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, are un masterat în „Doctrină și Cultură” și un doctorat în Filosofie (Facultate pe care am terminat-o și eu, la zi, în ’68!). Ba mai și scrie, una dintre cărți („Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș”) desemnând și un excelent eseist din lumea sportului, altă patimă de-a mea, alături de teatru.

…Îl prețuiesc pentru că l-am văzut, mai mult decât atâția miniștrii ai Culturii la un loc, la premiere de teatru (nu doar la Teatrele Naționale!) și film, chiar și la tot felul de Festivaluri de teatru, fie și cel independent (imaginea ce însoțește acest material a fost surprinsă, acum două toamne, la Festivalul „Undercloud”), și la spectacole-lectură, la lansări de carte, la Festivalul Național pentru Literatură, de acum doi ani, la Cluj, la Ateneu, la Festivalul George Enescu și, nu în ultimul rând, îi mulțumesc că a salvat de la moarte Revistele literare!…
…Și pentru că biroul de la Minister a fost deschis mereu oricui, cu dialog sincer, plin de respect și bun simț, cu actori, dramaturgi, regizori, directori de teatre, scriitori, ziariști, editori, plasticieni, compozitori, încercând (de multe ocelri reușind!) să-i ajute pe cei care i-au solicitat sprijinul legal.

…Ionuț Vulpescu n-a fost Ministru al Culturii, în primul mandat, decât 11 luni fix! L-a schimbat blestematul de algoritm politic… El a revenit, acum, Acasă! Spun aceasta nu doar pentru că înțelege Cultura, dar și vibrează pentru ea, o iubește, respectând toți creatorii de Frumos. Ceea ce reprezintă o „rara avis”, prin comparație cu mulți navetiști politici parașutați la Cultură, căreia i-au făcut mai mult rău decât bine!
…Într-un prezent bolnav de can-can, câțiva vântură și acum nefericita greșeală cu Hamlet și Cervantes, accident generat, sunt convins, de oboseală și grabă, cum s-a mai întâmplat, în alte forme, atâtor intelectuali de marcă!

…Până la Bucuria din această zi de Miercuri, 4 ianuarie 2017, m-am cătrănit rău, luni noapte, când, în veritabilul joc de-a alba-neagra practicat de atâtea televiziuni, în trocul său politic domnul Tăriceanu a amenințat că, dacă nu i se dau Externele, cu Meleșcanu, ia Cultura și-l pune vătaf (n.a. termenul îmi aparține, sorry!), acolo, pe alde D.B. (nicio legătură cu filmele anilor ’60, „B.D la munte și la mare”‚”B.D. în acțiune”, cu nemuritorul Dem Rădulescu), tipul (D.B., nu Dem!) rămas celebru prin acea inepție lansată într-o emisiune televizată, potrivit căreia… activitatea parlamentarului și ministrului e mai grea, mai plină de risc decât a unui militar în Afganistan! (Sic!)… Nu a fost, din nefericire, unica dezamăgire din trocul miniștrilor trimiși la Cenușăreasa Cultură. Nu pot uita că, un timp, e drept nu prea lung, de Cultura Română a răspuns un intelectual român de origine maghiară, nu tocmai acomodat cu limba lui Caragiale și Eugen Ionesco… Sau că ultimul ocupant al postului de ministru la Cultură ne făcuse de râs pe noi, românii, cu acea Expoziție de pomină, cu tentă sexuală, mai anii trecuți, la New York!

…Acum, Cultura Română, atât de nedreptățită de mai-marii zilelor, pare să-și fi regăsit o rază de optimism. Pentru aceasta, însă, nu-i suficientă doar revenirea pe postul de Ministru al Culturii a unui intelectual, Ionuț Vulpescu, omul care, realmente, iubește și prețuiește Artele. Este nevoie de un Buget decent și de asigurarea unei continuități într-un Domeniu care, împreună cu Sportul, reprezintă cei mai apreciați Ambasadori ai României în Lume!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Impact – 216 persoane

CE FĂCEAM PE 22 DECEMBRIE 1989, LA ORA ASTA?!…

…Demonstram, pe seară, între vreo două-trei sute de români entuziaști, fericiți (doi-trei speriați!?!), în fața Consulatului Român din New York (38-th Street cu 3-rd Avenue), cerând să se termine, în țară, odată, cu dictatura comunistă!

…La prânz, pe un ger aspru, fusesem o mână de români, în față la ONU, să cerem să nu intre rușii în România! Ba să ne trecem și pe liste ca să venim în țară, peste două zile, cu un avion special, să luptăm cu teroriștii, naivii de noi!… Eram pe listă și eu, editorul ziarului de limbă română „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, publicație în care, în dimineața de 20 decembrie 1989, apărea editorialul meu intitulat „Crăciun însângerat”, unde scriam, negru pe alb, că, la ora aceea, nu știam exact câți oameni nevinovați au murit la Timișoara, dar eram sigur că „a pierit cel mai criminal regim din istoria României, regimul Ceaușescu”!… Surprinzător sau nu, imediat, am fost amenințat la telefon, în limba română, în apartamentul meu din Roosevelt Island, cu un posibil accident de taxi și cu răpirea fiului și numai avocatul-ziarist Cornel Dumitrescu m-a mai liniștit… Nu le-am spus nimic dragilor mei Ducu și Cornelia, dar, speriat în sinea mea, le-am recomandat să nu iasă din casă o zi-două, cum nici eu n-am mai urcat pe taxi câteva zile…


…M-am înscris, pe 22 decembrie 1989, în față la ONU, pe liste speciale (cine, oare, le-a făcut?!, mă întreb, azi, 22 decembrie 2016!), să vin Acasă, să lupt cu teroriștii, eu care n-am tras o dată cu pușca sau pistolul, din moment ce n-am făcut armata, fiind scutit de serviciul militar din cauza unui infiltrat pulmonar avut la 18 ani! Ce mai conta… Dorul de Libertate în România de dăduse aripi, pluteam pe Vis!

…Clădirea ONU, unde demonstrasem și ne vărsasem oful, noi, mâna de români, aveam să aflu peste un timp, era goală pușcă, atunci, în 22 decembrie 1989, personalul ei fiind in corpore în…vacanța de Sărbători!?!… Acest episod l-am prins cu zâmbet amar într-un Poem din volumul meu „Condamnat la Libertate”, apărut în primăvara lui 2016!…
…Istorie, cum te scrii și te rescrii!?!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

PRIMA MEA ÎNTÂLNIRE CU DONALD TRUMP, LA U.S.OPEN!

…Început de septembrie ‘93. Sunt acreditat, pentru ziarul meu “Lumea Sporturilor” din New York și la ediția din acest an a veritabilului Festival al tenisului mondial, U.S.Open. O Sărbătoare pentru sufletul meu. Vin mai devreme, la Gala de dimineață, să-l întâlnesc pe Ilie Năstase. Vreau să-l rog să-mi aranjeze o întâlnire cu David Dinkins, primarul de culoare al New York-ului, pentru un interviu (care avea să apară peste două săptămâni!). Ilie joacă săptămânal tenis (și) cu primarul. Iarna și în Court-ul de pe splendida Rooseveld Island, unde am șansa să locuiesc, undeva, la etajul 18, de unde vedeam splendoarea uluitorului Babilon, în noapte magică, și Podurile lui, Empire-ul, Chrisler-ul și “Gemenii” (ce sprijineau cerul pe atunci)…

…La moderna Arena din Flushing Meadows, Ilie n-a venit încă. Are un meci demonstrativ, la “Maeștri”, cum frumos le spun americanii celor care în Europa sunt…Old Boys!… Urc la primul etaj al stadionului, să merg spre locul rezervat Presei, cu frigidere pline de tot felul de băuturi răcoritioare. Zăbovesc o clipă, două, în capul culoarului ce duce spre “Media”. Nu observ că în dreapta mea este scris pe ușa mată VIP!… Din localul rezervat “persoanelor foarte importante”, iese Donald Trump. L-am văzut la televizor de atâtea ori pe miliardar. Mi-e jenă să nu mă certe că stau în fața VIP-ului. Dau să plec, dar nababul mă oprește, invitându-mă să intru în salonul VIP. Am la gât, peste cravată, acreditarea pentru “Lumea Sporturilor-World of Sports”. Nu se uită la ea. “Vă rog, poftiți înăuntru!”, mă invită marele bancher. Îi spun că nu sunt VIP, ci un ziarist român. Și că, spun cu mândrie, îl aștept pe conaționalul meu Ilie Năstase! “Ilie Năstase?! Minunat!”, zice mogulul și mă invită: “Vă rog, așteptați-l înăuntru!”. Intru, emoționat bine, vine un ospătar, Donald Trump îi spune să mă ducă la o masă și să aibă grijă de mine. Se depărtează, îmi zâmbește, cred că așteaptă mulți invitați pentru coffe-time, înaintea Galei de dimineață… “Bye, Bye!”, mă petrece el cu un surâs prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de ani buni… N-aș fi crezut în viața mea că un milionar ca Trump s-a putut comporta atât de cald cu un neica-nimeni necunoscut…

…Am povestit întâmplarea prietenilor din New York, apoi, după ‘99, și unora din țară. Mai toți au avut cam aceeași replica: “Ia să te fi postat tu, involuntar, în fața unui salon VIP, în România, că te luau noii ciocoi imediat la ocară, dacă n-ar fi chemat și gardienii să te înlăture brutal”… Chestie de civilizație!

…N-aș fi crezut, atunci, în început de toamnă ‘93, că milionarul Donald Trump, unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii, care s-a purtat încântător cu un necunoscut ca mine, va ajunge Președintele Statelor Unite ale Americii!… Totul părea o glumă mai bună decât un banc, păreau să vorbescă și speakerii de la televiziunile americane, în ianuarie, acest an, când am urmărit de câteva ori, în Florida, în casa lui Ducu, trecerea în revistă a candidaților la alegerile din 8 noiembrie 2016. Cel mai mult m-a impresionat, în iarnă, democratul Sanders. Numai că Partidul Democrat American a preferat-o pe Hillary Clinton!… Sincer, n-aveam o părere prea bună despre ea, citisem multe lucruri nu tocmai plăcute, ca să nu zic urâte!

…Gluma mai bună decât un banc cu sare și piper a devenit Realitate, marți noapte spre miercuri!… O adevărată “bombă” pentru cei mai mulți din toate colțurile Omenirii, care mizau 1 la 50 pe fosta primă doamnă a Americii! Acum, al 45-lea Președinte al SUA se numește Donald Trump!…
…Acum, încă buimaci, mulți nu mai știu ce să spună! A învins “anti-sistemul” lui Trump, gălăgiosul, chiar jignitorul miliardar, sau au pierdut pe mâna lor democrații prin sacrificarea valorosului Bernies Sanders, în fața unui candidat dalmațian, susținut pe față de președintele Obama, fără prea multe realizări în al doilea mandat (altă gafă de stategie!)?!…

…A ÎNVINS POPORUL AMERICAN!
Care, receptând cum trebuia, în ceasul al 13-lea, un slogan exceptional, de psiholog rasat, “Să refacem America din nou măreață!”, și-a dovedit fantastica FORȚĂ MORALĂ! Întorcând spatele “Establishment”-ului, care, ani buni, a dus la pauperizarea a milioane de americani, deveniți șomeri, în numele blestematului sistem multinațional, apărat feroce de nababi veroși care se tot îmbogățeau!

…Nu știu ce va face Donald Trump ca Președinte al Americii, Cel mai tare Om de pe planetă! Vreau să cred că America, Visul American, vor renaște sub frumoasa lui nebunie de a ataca un Sistem depășit! Și că multe dintre “derapajele” din Campania electorală nu au fost decât teribilisme strategice!… Și, negreșit, că va fi, așa cum a afirmat în primul lui speeach (impecabil!) de Învingător, că va fi PREȘEDINTELE TUTUROR AMERICANILOR! Al albilor, al afro-americanilor, al mexicanilor, cubanezilor, al tuturor latinos, asiaticilor, românilor, al tuturor emigranților (legali),,,

…Ca român, cred că primul avantaj pentru România este…îndepărtaea Războiului care, parcă, bătea la granițele Țării mele!…
…Ca român, mă întreb dacă și Poporul meu minunat, sărăcit și batjocorit de avanlanșa de ciocoii noi ai României, va găsi FORȚA MORALĂ să voteze, în decembrie, ÎMPOTRIVA SISTEMULUI?!
***
…Firesc să petrec Noaptea Americii, cea dinspre marți 8 noiembrie spre miercuri, în fața televizorului. Am butonat mai toate canalele care transmiteau Evenimentul. Așa am descoperit, peste noapte, mulți experți care se pricepeau la toate, unii mai-mai să bage mâna-n foc că Hillary Clinton este noul președinte. De altfel, la ora 4, în zori, când mi-am permis să trag un pui de somn de o oră și jumătate, doamna Clinton era în avantaj promițător. La ora 5 și jumătate, când am început din nou rondul posturilor de televiziune, mirosea, deja, a “bombă”: Tramp preluase conducerea la electori, și n-a mai predat-o, distanțându-se împotriva tuturor sondajelor (multe măsluite, aveam să aflu!), spre neînțelegerea cârcotașilor de ocazie deghizați în… analiști!… Tragicomedia a venit aseară, când unii din echipa de zgomote a doamnei Clinton, care nu au spus un cuvânt despre Sanders, caraghioși care în noaptea anterioară, încercau să ne convingă că Trump s-a “fofilat” (exact așa!?!) pe tronul Președintelui!…

…Remarcabilă, absolut extraordinară, în schimb, emisiunea de aseară de la Realitatea TV, în care concetățeanuluil meu româno-american din New York, domnul Orășelu, a făcut senzație, explicând impecabil MAREA SURPRIZĂ, prin multe Adevăruri târzii, uluitoare, spuse franc. Felicitări dânsului și lui Rareș Bogdan, realizatorul “Jocurilor de putere”!
…GO AMERICA!

…ACUM, pentru noi, românii, Problema fundamentală este dacă am învățat ceva din LECȚIA POPORULUI AMERICAN? Pentru că el a învins, nu Donald Trump, miliardarul care m-a impresionat pe viață, la un U.S.Open!
…U.S.America Open spre Renaștere!

Jurnal în singurătate (2). SCUMPA MĂRIUCA, FATA TATII DE LA DREPT…

…Gata, a trecut și Admiterea la Facultate! Emoțiile, chinul, zbuciumul, restricțiile la bucuriile tinereții au devenit Istorie. Maria, scumpa tatii domnișoară, este de azi-noapte, studentă la Facultatea de Drept din București! Va studia în aceeași clădire, lângă Operă, unde eu mi-am petrecut, la etaj, cinci ani minunați la Filosofie… Sigur, eu doream ca Măriuca mea de aur să urmeze regia de teatru! Știam eu de ce… Pe când avea 10 ani, văzând că eu trăiesc ore bune la masa de scris, că primesc premii pentru unele dintre cărțile publicate, s-a apucat să scrie și ea ceva. Mi-a arătat câteva pagini. O proză absolut fantastică! O imaginație uluitoare!… Sunt convins, și astăzi, că Maria ascunde un viitor regizor cu sclipiri nu prea întâlnite, dincolo de teribilismul generației Facebook.

…Cum, de regulă, vocea mamei (care mai e și avocată!) decide, draga tatii Măriuca este studentă la… Drept! Și sunt fericit!… Am o famile de juriști! Surioara Mona, cumnatul Alin, avocați de prestigiu, nepoata Sorana, doctor în științșe juridice, soțul ei Florin!… Bine că eu am renunțat să mai dau ultimul examen din Admiterea la Drept (aveam o notă de 9 și două de 10!), căci intrasem la Facultatea de Filosofie, preferată pentru Cursul (cu examen) de Ziaristică!… Există, negreșit, o Simfonie a Destinului…

…Sunt un tată atât de bogat sufletește!…

…Minunatul Ducu, “geniul din Est”, cum l-a gratulat, deloc gratuit, o publicație din New York, pe când avea vreo 12 ani, este Mastre în țtiința computerelor. A făcut carieră la New York, la Miami, acum în Los Angeles… Acum este și fericit Tată a două splendori de Domnișoare, iubitele mele nepoțele Genevieve și Celine!…

…Draga tatii Maria a ajuns în frumosul Paradis al studenției…

…Scumpul Mircea-Robert, mezinul de 1,92 cm., va bate și el, peste doi ani, la porțile Destinului! Aici, peste hotare, peste Ocean, cine știe?!…

…Sănătate, sublimii mei copii, și multă, multă lumină pe drumul vostru frumos prin lumea asta tot mai urâțită de politicieni… Mă mândresc cu voi! Cred în voi!… Îmi vindecați trădările, sincopele de sănătate, alinându-mi singurătatea, fie și a alergătorului de cursă lungă!
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că încă mă ții în aura Fericirii!

                                                                                                                     26 iulie 2016, Bucuresti