Etichetă: Dan Antoci

Jurnal de toamnă (2). AM PLECAT DIN ARAD CU AVIONUL, DECOLÂND, PRIN AMINTIRI, DIN…TIMIȘOARA!

…Cum am ajuns la Arad,vinerea trecută, petrecând noaptea la vagon de dormit, pentru Festivalul Internațional de Teatru Clasic, ospitalierele gazde m-au întrebat cu ce vreau să mă întorc, tot cu trenul sau cu avionul?… Firesc, calea aerului, căci m-am săturat de tranca-tranca și întârzierile, de pe acum clasice, din orarul CFR!… Avionul la care mi s-a găsit un loc pentru vineri 18 noiembrie pleca, însă, la 7:15, de cum se spălau zorile de întuneric.Dar ajungeam devreme acasă, salvam o zi de lucru, de rezolvat probleme… Surpriza a apărut, când mi s-a spus că va veni o mașină să mă ia de la Hotel Leon, pe la 4:30 (!), ca să ajung în timp la… Timișoara! Aeroportul din Arad nu mai funcționează!?!…

…Și câte aterizări și decolări n-am trăit pe aeroportul din Arad!… Cum să uit și întâlnirea pe acest aeroport cu Feyenoord, în septembrie ‘70, la trei săptămâni după ce tulipanii cuceriseră Cupa Intercontinentală. Pe micuțul aeroport de pe Mureș, vestitul antrenor Happel făcea, cu 48 de ore înaintea returului cu UTA (1-1, la Rotterdam!), celebra afirmație: “Dacă UTA se califică mâine, la Arad se va scrie A 8-a minune a Lumii!”… Și ea s-a scris, după un 0-0 eroic, în 30 septembrie 1970, când “Bătrâna Doamnă” a eliminat Titanul Feyenoord și a intrat în Cartea cu Legende a fotbalului!… Azi, UTA-Bătrâna Doamnă se chinuie prin liga secundă, nu mai are nici stadion, joacă prin noroaiele din…Aradul Nou, acolo unde se află “Motorul”, un teren ca de județ!…

…Vineri, la 4:30 fix, mă lua o Dacie 1300, din fața hotelului, gonind 40 de minute, pe autostradă, spre Timișoara. Aș fi preferat să mai stau până la finele Festivalului (duminică 20 neiembrie) dîn Orașul frumoaselor mele amintiri, din fotbal și din teatru (aici am debutat, doar, pe scenă, în 13 mai 1979, cu o comedioară “Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”; cu doi dintre interpreții de atunci, deveniți prieteni de suflet, actorii Doru Nica și Dan Antoci, m-am întâlnit și în săptămâna petrecută, atât de frumos, la Arad!). N-am mai rămas pe Mureș, căci promisesem să onorez invitația pentru sâmbătă seara, în 19 noiembrie, la Petroșani, să văd unul dintre spectacolele de excepție, “Strigoii”, ale fascinantului regizor Alexander Hausvater. Numai că, nepermis, n-a mai venit niciun telefon din Valea Jiului, să anunțe suspendarea spectacolului! Adio, să văd “Strigoii”, sâmbătă seara…Așa am ajuns să mă odihnesc mai mult!

…Am ajuns, în zorii zilei de vineri, la Timișoara, pe micul aeroport cu atâtea curse nu doar spre București, ci și spre Franța, Germania, Italia, Anglia… La 6:50, mă înbarcam în cursa Ryanair, cu plecare la 7:15. Locul 30A, lângă fereastră, de unde aveam să mă întâlnesc, privind pe geam, cu atâtea amintiri de preț trăite și pe Bega. Nu mai zburasem cu avionul de la Timișoara de pe vremea când eram comentator sportiv și veneam cam de două ori pe lună în Orașul florilor și al unor minunați prieteni, regretatul medic Surdan, Bungău, arbitrul Nelu Igna, inteligentul antrenor Jackye Ionescu, excelentul coleg de breaslă comentatorul radio de excepție Nikse Secoșan…

…Clădirea Aeroportului privită de afară e dezolantă. Pare o magazine, o baracă, pe alocuri cu ziduri gata să se desfacă, dar în față cu două steaguri ale României ce încadrează unul al UE. Când privești clădirea aeroportului, de cum decolează pasărea metalică, înțelegi că Uniunea Europeană înseamnă mai mult o metaforă…
…Zbor lin, sub soare, după 13 minute văd primele creste purtând zăpadă, furtuna albă adunându-se pe văile din jur, unde, parcă, s-a întins o plajă de nea… În avion, deși 90% dintre pasageri mi se par români, se vorbește, la microfon, numai în engleză!?! Cu o excepție, când se anunță ce se poate cumpăra, consuma în timpul zborului. Atunci, afli că ești în…România!… Privesc fascinat (oare pentru a câta oară?!) peisajul survolat, nu mai e pic de zăpadă, parcă am pluti peste un deșert brun, selenar, văd câteva mici lacuri, un râu ce șerpuiește, încerc să refac geometria din memorie, îmi zic că este Argeșul, ar fi fost, însă, necesar să ne anunțe cineva, din echipaj (fie și în engleză!), ce locuri survolăm, cum se întâmpla pe vremuri…
…După 43 de minute de zbor, aeronava Ryanair a aterizat la capătul pistei de la Otopeni. Într-un sfert de oră eram în fața Benzii 6, de unde, în numai nouă minute, mi-ar ridicat bagajul predat la cală… De la Aeroportul Otopeni aveam să ajung acasă, la „Polivalentă”, după…o oră și douăzeci de minute! Capitală, bine te-am regăsit!

…M-am despărțit cu greu de Arad și de frumoasul Festival Internațional de Teatru Scurt, ediția a XXII-a! Despre el voi scrie o scurtă tableta în revista “Taifasuri” de joia care vine, în 24 noiembrie… Am plecat bogat sufletește de la acest Festival, cu prea puține “umbre”, pur și simplu încântat de spectacolul “Romeo și Julieta”, prezentat de Naționalul clujean, în regia tânărului Tudor Lucanu (cândva, fost actor la Arad!), și cu o fascinantă Sânziana Tarța în rolul Julietei. Și fascinat de non-verbalul ”Solo Goya”, realizat de alchimistul-profesor Miklos Bacs cu încă una dintre generațiile de actori pe care le zămislește cu atâta har artistic și pedagogic la Cluj… Păcat că valorosul Festival de la Arad nu-i cu Premii! Cine știe, într-un viitor nu prera îndepărtat… Oricum, Premiul meu de suflet revine, anul acesta, organizatorilor, directorului Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad (director-actorul Bogdan Costea) și harnicei, caldei sale echipe!…

…Din atâtea multe, cât am trăit în ultima săptămână la Arad, în puține rânduri, în viitoarele episoade din acest “Jurnal de toamnă!” ținut pe blog…

AZI, 37 DE ANI, DEBUTUL ÎN TEATRU, LA ARAD, CA UN FILM DE AVENTURI, CU…UTA ÎN SALĂ!

…Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de un film de aventuri. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will…
…Piesa mea de debut, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții” ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu a fost internat în stare gravă. Congestie cerebrală!…

…Vizionarea viitoarei premiere s-a dat fără VTP-uri. Vineri 11 mai 1979… Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jivoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășu’ Ionescu!”…

…Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroportul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată Romănia!

…A doua zi, sâmbătă dimineața, plecam cu “Lada” mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru “România literară” și Revista “Teatru”. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi grea de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera!… Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu absolute pe scenă.

…La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună adevărul. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!…

… Ziaristul din mine a luat foc și a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, tipul fiind un mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul…

…Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor, să nu ne mai poarte pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…
…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit…

…Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat pe tovarășul Zăvoianu. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și cunoscutul teatrolog Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul „Sportul” de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul despre care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon.

…Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, autorul inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze trei cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză! Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Am pus receptorul în furcă și am chiuit de bucurie. Știam că premiera va avea loc…

…Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați.
…La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct, care se opunea ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!” am întrebat. „Vreo 80-100!” a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane… Eu, actorii…

…La toți cunoscuții, prietenii din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani…
…La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, excelentul regizor Florin Fătulescu și valorosul actor, regretatul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, cu scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții, început cu zece ore în urmă…

…Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi, împreună cu Domide. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: „Fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!”…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, într-un rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri…

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 31, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău,Novi Sad, Vârșeț, Vidin, Ruse și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!
…Am 37 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt, la 70 de ani, șase luni și două săptămâni…

                                                                                                                                                                                  13 mai 2016

*(Din volumul „Jurnalul unui trăznit”, în curs de corectură)

Am împlinit 33 de ani!

…Știu, în buletin am un număr dublu de ani. Și totuși, astăzi, 13 mai 2012, împlinesc 33 de ani! Era 13 mai 1979, când debutam ca dramaturg pe scena Teatrului de Stat din Arad. Cu o comedioară, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”. Ca o replică la piesa argentinianului Cuzzani, „Centrul înaintaș a murit în zori”… Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de o piesă de teatru. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will… Piesa de debut ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu se internase în stare gravă. Congestie cerebrală sau așa ceva… Vizionarea s-a dat fără VTP. Vineri 11 mai 1979…  Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jovoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășul Ionescu!”… Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroporul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată România…

…A doua zi, dimineața, plecam cu Lada mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru România literară și Revista Teatru. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera. Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu pe scenă. La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!… Ziaristul din mine a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, fiind mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul… Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor că nu ne mai poartă pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…

…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit. Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul Sportul de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon. Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, tatăl inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze două cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză. Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați. La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct care nu voia ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!”, am întrebat. „Vreo 80-100!”, a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane. La toți cunoscuții mei din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani… La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, regizorul Florin Fătulescu și actorul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, ca și scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții început cu zece ore în urmă… Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri.

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 15, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău, Vidin și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!

…Am 33 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt…