…Ziua lui Hagi! Ziua Regelui! Pe vremuri, Ziua Majestății Sale se sărbătorea la 10 mai. De vreo 15 ani, în fotbalul nostru ea se celebrează la început de Făurar, pe 5 februarie.
Se implinesc 45 de ierni-primăveri, de când, în Săcelele de lângă mare și nu de sub Postăvar, Zeii presărau pulbere magică pe ulițele satului pline de copilandri. Acolo, și, apoi, pe nisipul mirific al Tomisului, s-a zămilsit un Pescăruș cu zbor înalt și lung, ce l-a dus până pe tronul de Rege în imperiul fotbalului mare, alături de Pele, Maradona, Platini și atâția alții, încântați și ei de dansul fascinant al copilului Mării Negre și de „torpilele lui aerodinamice”, cum am zis la Telesport.
Este greu să găsești metafore pentru sărbătoritul de astăzi, din moment ce jocul lui înseamnă una dintre Metaforele „sportului-rege”, Platini decretând că „Hagi a dat o altă dimensiune legilor fizicii”. Un argument ar fi, cred, capodopera de la World Cup ’94, golul acela halucinant înscris în poarta Columbiei, suficient ca marele Pele să-l înnobileze drept „Cel mai bun de la Mondialul american”.
Țin de Legendă golul marcat de la centrul terenului, sub tricoul lui Real Madrid, cel din poarta Kievului, la Monte Corlo, în 24 februarie ’87, care așeza Supercupa Europei în vitrina de preț a Stelei, sau finalul de carieră, ca sultan divinizat pe Bosfor, la Galatasaray, unde, tot cu Lucescu-senior la timonă, a dus și o Cupă UEFA (4-1, cu Arsenal, la penalty-uri, în finala de la Copenhaga!) și altă Supercupă a Bătrânului Continent, după istoricul 2-1 cu „galacticii” Realului Madrid!
Peste „salba de aur” din Divizia A (două titluri de golgeter, cu Sportul Studențesc; 3 titluri de campion și 3 Cupe cu Steaua; 222 meciuri, 141 de goluri marcate, inclusiv pentru Farul, echipa în care a debutat pe prima scenă), dincolo de jocurile din arena spaniolă (două sezoane la Real și tot atâtea la Barcelona) și cea italiană (doi ani la Brescia), peste apoteoza de sub Semilună, se află cea mai dragă echipă a lui Hagi, Naționala!
…125 de jocuri sub tricolor! 35 de goluri marcate. 6 prezențe la turnee finale (3 la Mondiale, 3 la Europene). 18 ani ascultând Imnul, cu mâna la inimă. Cu debutul dintre fiorduri, în august ’83, 0-0, la Oslo, sub comanda lui Mircea Lucescu, și a doua retragere, definitivă, la Euro 2000, cu marea Italia adversar și Emeric Ienei pe bancă. Se mai retrăsese o dată, dar a revenit salutar să fericească milioane de români din lumea-ntreagă cu întâia victorie a „tricolorilor” în dauna Ungariei (2-0, la București)…
…Ca antrenor, a avut ghinion. A debutat în meserie direct la Națională, cu un 2-0 istoric, la Budapesta (întâia victorie românească oficială pe terenul ungurilor!). A urmat, din păcate, nefericitul „baraj sloven”, pentru Mondialul asiatic, 1-2, la Lubljana și 1-1, în Ghencea. Rezultate scrise și de doi arbitrii potrivnici, danezul Nielsen și germanul Krug. Dacă n-ar fi fost acei „cavaleri ai tristei figuri” și ghinionul ca Rudoanja să nimerească un gol, la București, cum n-ar mai izbuti în zece vieți, dacă Naționala ar fi mers la turneul final din Japonia și Coreea de Sud, astăzi, Hagi ar fi fost și un foarte mare antrenor. Așa, însă…
…A mai pregătit Bursaspor, Galatasaray, Poli Timișoara și Steaua. Succesele au fost câteva. A obținut Cupa Turciei, cu Cim-Bom-Bom, în mai 2005, după un 4-1 de senzație în finala cu eternul rival Fenerbahce. Și a calificat Steaua în grupele Ligii Campionilor, toamna trecută. Scârbit de „circul” patronului Gigi Becali, finul lui (!), s-a retras din antrenorat. N-a acceptat orice propunere. Nici Galata pentru câteva luni, nici o echipa oarecare din Spania, nici team-uri din Cipru, Rusia și Grecia, nici naționala Bulgariei. Ceea ce mă face să cred că antrenorul Gheorghe Hagi nu și-a spus ultima replică pe scena miracolelor…
…Peste șutul lui diabolic, peste ruperile de ritm paralizante, peste colecția de performanțe inegalabilă pe plan autohton, peste seriozitatea totală și dragostea-obsesie pentru acest veritabil Alter Ego, care a fost și rămâne Fotbalul, cel născut la început de Făurar, meșterul făurar al „Generației de aur” a urcat în Legendă prin Arta sa sublimă, suprinsă inegalabil de un senior al fotografiei artistice, Sorin Radu, din New York! Cel care l-a prezentat lumii pe Hagi în simbioză cu o minge vrăjită și cu arcușul fermecat al lui Stradivarius.
Dincolo de arenă, Hagi este, astăzi, Ctitorul Academiei de fotbal ce-i poartă numele, în briza mării care l-a zămislit, ca o continuare a Fabricii de valori „Luceafărul” (ce idee excelentă a anilor ’80, abandonată iresponsabil!).
Gică Hagi mai înseamnă sportivul român despre care s-au scris 3 cărți (una de către Grigore Cartianu, două de către Gheorghe Nicolaescu) și o piesă de teatru („La răscruce de Hagi”, în 2005, purtând semnătura mea). Numele lui mai figurează și pe coperților altor două volume: „Cu Hagi &. Com. de la Roma la New York, via Cardiff”, de Gheorghe Nicolaescu, și „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, scrisă de mine, la cald, după Mondialul din Statele Unite, tulburat de bucuria de spectacol bun a yankeilor, care l-au urcat imediat pe Machedon într-un triptic magic pentru ei: Nadia-Ilie-Gică Hagi.
Ei sunt adevărații Ambasadori fără vârstă ai României în lume!
La început de februarie, când zările visează Primăvara, în fotbalul nostru se reaud acorduri din „Oda Bucuriei”.
La mulți ani, Gică Hagi!