Etichetă: Hagi

Moartea Craiovei și Europeanul de cartier…

…Azi, 20 iulie, de Sfântul Ilie, s-a semnat unul dintre actele abominabile din fotbalul românesc: Craiova a fost dezafiliată!?!… Craiova nu va mai juca nici pe prima scenă, nici în liga secundă, nici în lumea a treia!?! Craiova, campioana unei mari iubiri, una dintre Legendele fotbalului nostru, a fost anulată de încăpățânarea lui Mircea Sandu și slugile sale din Comitetul Executiv, care s-au folosit și de manageriatul păgubos al liderului oltean. În Comitetul Executiv, doar doi inși s-au opus unei asemenea mizerii, numai doi s-au abținut!… Bravos, Nașule, nu te-ai lăsat până nu ai distrus o Legendă, căci, dacă n-ai fi dorit o asemenea rușine, ai fi găsit o portiță printre regulile caduce!… Și, dacă una ca asta nu m-ar fi revoltat atâta (pentru că există și alți „gropari” ai Craiovei Maxima!), aroganța cu care ai venit după verdict și ai declarat „Mititelu se mai poate adresa numai la ONU” m-a umplut de lehamite! Tizule, mai există și Forul Suprem, peste toate Comitetele și Adunările Generale (viitoarea în… aprilie 2012!) la care s-au tras vârtos sfori groase de când te-ai înscăunat discutabil în fruntea FRF (știi, cred, ce susțin despre chestiune Mircea Pascu și Marcel Pușcaș!). Peste gaștile federală, lepefistă, peste TAS și ONU (ca să-ți citez neobrăzarea!) mai există Bunul Dumnezeu! Te-a salvat odată și ar fi trebuit să devii mai înțelegător, mai puțin trufaș. Nu te juca, Nașule, cu Bunul Dumnezeu!…

…Nu trebuie să se joace nici Pițurcă, alt „gropar” al echipei care l-a lansat! Să vii, când lumea cinstită a fotbalului e sub șoc la vestea desfiițării Craiovei fotbalistice, și să declari „Numai așa puteam scăpa de Mititelu!”, devine absolut ordinar! Descalificant!… Ca să scapi de un șef de galerie ajuns patronul unei Legende nu trebuia, juvete Pițurcă, să distrugi Legenda! Dacă aveai forță, te băteai cu el. Aveai motive logice, legale, dacă nu s-ar fi trișat ca la barbut, ca la poker! Din păcate, prin comportarea din acest caz al asasinării unei Legende, selecționerul, ca și atâția mulți alții, și-au dovedit crasa lipsă de caracter… Degeaba țipă, acum, atâția, că Mititelu nu putea duce Craiova decât la deznodământul de azi, ei trebuiau să oprească un asemenea dezastru, dacă măcar ar fi respectat Campioana unei mari iubiri!

***

…Sigur, moartea unei mari iubiri, Craiova, Eterna Terra Nova din fotbalul românesc, este efectul unei lungi serii de anomalii, care numai în societatea românească actuală se pot petrece. Legenda, brandul Olteniei a fost, mai întâi, după așa-zisa democratizare, cumpărată de un milițian, Dinel-di-di-murgule-di!?! Care a dus-o pe marginea prăpastiei… A venit, apoi, șeful de galerie, bișnițar de top, Mititelu, cu suflet și bani, dar în afara fenomenului sau, dacă vreți, în rând cu toți cei care și-au făcut imagine prin fotbal. Vreți exemple? Luați toate marile echipe bucureștene, mai adăugați și Timișoara, Piatra Neamț și aveți un prim tablou al decăderiilor în lanț. Iar dacă urcați puțin la nivelul FRF și LPF, cu depășitele, anacronicele comisii, regulamente și veșnice compromisuri, piruete etc., aveți în toată splendoarea lui superbul hoit al fotbalului românesc. Problema este de ce nu a fost oprit Mititelu când trebuia, ca să nu se sacrifice un nume de aur din cartea fotbalului nostru, prima semifinalistă europeană, izvorul atâtor jucători de Națională și de antologie? La ora aceasta, se întorc în morminte, Nelu Oblemenco, Petrică Deselnicu, Zoli Crișan, Lucică Strâmbeanu, Sebastian Domozină și câți alți olteni de Legendă. Mircea Sandu și Victor Pițurcă, și toți „groparii” de meserie, în setea voastră de răzbunare și îmbogățire, voi chiar ați uitat de nestematele Craiovei-Maxima!

***

…Timișoara a fost retrogradată în urma războiului Sandu-Iancu, via TAS!… Craiova a fost dezafiliată tot în urma unui conflict de orgolii Sandu-Mititelu… Un centru de tradiție al fotbalului românesc, Oradea, n-a fost lăsat să joace pe prima scenă, deși promovase, din rațiunea unor regulamente cameleonice… Rapid nu va mai juca în Giulești… Steaua a părăsit Ghencea… Dinamo pleacă din „Groapă”, doar Copos, Gigi Becali și Borcea nu puteau să nu plătească tribut șmecheriilor, aroganței, ingineriilor financiare. Numai că au plătit Legendele, nu ei, imagini deformate ale fotbalului autohton…

…Nu ajungea că nu mai vedem în prima ligă Aradul lui Petschovschi, Coco Dumitrescu, al celebrei echipe care a eliminat pe Feyenoord, Argeșul lui Dobrin, Constanța lui Hagi, Progresul lui Viorel Mateianu și Nae Oaidă, Iașul, Bacăul, Baia Mare, Satu Mare, Reșița, nume în istoria sportului-rege de la noi! Au dispărut Craiova, și Timișoara… Samsarii, misiții, acoliții, bișnițarii și groparii de Legende jubilează dezgustător! Fotbalul românesc miroase a putregai…

***

…O rază de speranță părea să fie găzduirea Campionatului European de fotbal, la tineret Under 19 ani. Opt echipe (fără Franța, campioana en titre!), dar cu Spania favorită, cu noi printre visători. Numai că diriguitorii fotbalului nostru înțeleg prin… European o competiție de cartier. Altfel, n-ar fi stabilit pentru meciurile din cele două grupe stadioane de la margine de București, adică Berceni, Buftea, Chiajna și Mogoșoaia. Oricât de cochetă ar fi baza de la Chiajna, rămâne Chiajna. Oare, ce s-or întreba străinii despre noi, că nu avem decât stadioane de cartier, cu numai vreo 500, 2.500, 4.000 de locuri în tribune?! Oare, nu se putea juca în „Giulești”, în Parcul cu Platani, pe „Dinamo”, la Cluj, Piatra Neamț, de ce nu și la Galați, oraș aflat pe cel mai mare val din istoria sa fotbalistică?!..

…Acum 51 de ani, când România a mai găzduit o asemenea competiție până-n 19 ani, Turneul UEFA (câștigat de o superbă națională română, fie și cu vârste măsluite!) s-a disputat pe marile stadioane din orașele țării. Iar finala s-a desfășurat la București, pe cel mai mare stadion (defuncul „23 August”, locul unde se va inaugura, la 10 august, moderna Național Arena!), în fața a… 80.000 de spectatori, în delir, după victoria cu 4-1 a băieților noștri în fața Iugoslaviei! Acum, în 2011, ultimul bal va avea loc la…Chiajna, nume istoric, unde vor fi în cocheta arenă, cel mult 5.000 de spectatori. Acesta-i fotbalul românesc de astăzi.

…Lacrima unei mari iubiri…

Victoria lui Bute nu salvează România!

…Lucian Bute și-a apărat pentru a opta oară Centura cu diamante, la box profesionism, versiunea IBF. Întâia oară la București. „Mister KO” nu putea decât să-l lase la podea, cu un croșeu de stânga, la începutul rundului IV, pe francezul Mandy, semnând a 29-a victorie a sa la profesioniști din tot atâtea meciuri! Și a fericit o Românie întreagă. Cu lacrimi în ochi, sâmbătă noapte, marele campion -unul dintre cei mai serioși sportivi pe care i-am cunoscut în aproape cinci decenii de gazetărie- a mulțumit publicului (cam 10.000 de oameni, la Pavilionul Expo!), mărturisindu-și mândria că e român. Cu ani în urmă, la Polivalenta bucureșteană, Doroftei își păstra și el Centura de campion mondial și declara același lucru. Că e fericit că-i român și că a fericit milioane de români…

…Fericirea pe care a adus-o Lucian Bute poporului lui drag este o excepție în ultima vreme. Căci România traversează vremuri grele, sub neguri financiare și morale. Și organizarea Galei de la RomExpo, una de ținută, reprezintă o excepție. Semn că suntem în stare. Numai că aici a fost o miză în special politică. Guvernul acesta atât de hulit a căutat (și a obținut) ceva imagine din Gala „Campion pentru România”. Fapt pentru care, prin șefa Ministerului Dezvoltării și Turismului, Elena Udrea, a obținut vreo două milioane de euro pentru organizarea evenimentului. Din păcate, Dona Blonda a sărit rău calul cu „Frunza” ei brand de țară, afișând-o până la banalizare și iritare prin toate ungherele. Deloc întâmplător, deci, ca atât de controversata doamnă ministru să fie huiduită în sală, imediat după frumoasa victorie a lui Lucian Bute. Huiduieli care au venit în urma gafei făcută de Rudel Obreja, în momentul când l-a rugat pe Campion să-i mulțumească, din colțul ringului, lui Madam Blondel!?! Cea care, printre altele, a oferit invitații la Gală doar din partea partidului de guvernământ!?!

…Noaptea fericirii, prelungită și la Piața Universității (cu doar câteva sute, nu un public numeros cât credeam!), a însemnat drogul moral pe care spaortul românesc l-a oferit de atâtea ori unui popor sub vremuri grele. Fotbalul de pe vremea Generației lui Hagi (prezent la gala de sâmbătă noapte!) și, acum, boxul au reușit acest panaceu de o zi-două-trei în ultimele două decenii. La ora aceasta, însă, sportul românesc este în ton cu societatea care-l găzduiește…

***

…Fotbalul românesc –ca să argumentez- a devenit o mizeră tarabă, unde-n văzul lumii, se vinde şi se cumpără pe rupte, se strigă, se înjură şi se loveşte pe sub centură, se minte penal cu zâmbetul pe buze, se anulează criteriul valorii, preţul muncii oneste, circulă-n voie vagoane (nu valize!) de bani negri, licenţe măsluite, răzbunări, cioace de mahala. Cuvintele şpagă, mită, furt, ca şi injuriile, au devenit un tic verbal pe micul ecran şi pe marea tarabă a fotbalului românesc, aflat în cădere liberă de ceva vreme (la ultima strigare, parcă, locul 57 în lume!?!). O tarabă de iarmaroc la margine de lume, născută de orgoliile, goana de îmbogăţire fără măsură și setea de răzbunare ale conducătorilor de toate genurile (cluburi, FRF, LPF), dar şi a câtorva ziariști decişi, în numele ratingului-bumerang, să răscolească zilnic mocirle urât mirositoare. Mai contribuie la patronarea acestui „bâlci al deşertăciunilor” atât imobilismul ciudat, cât și somnolenţa organelor de drept. Semn că samsarii, bişniţarii, buticarii, panglicarii nu se mai tem demult, căci prinşi, nu o dată, cu mâţa de milioane-n sac, se jură că nu fură serioşi, că glumiră (G.Becali, M. Sandu, Dragomir etc.), ei sunt, cum nu ştiţi?!, in corpore, profesori de etică, iar dacă fiecare strigă „Hoţii!” (aşa, în loc de bună-ziua!) despre ceilalţi, este doar „o chestie necesară ca fotbalul să se vândă mai bine”, cum declară cu cinism (şi infantilism?), zilele trecute, Don Corleone, bossul de la Ligă, aflat în corzi.

La FRF și LPF, azi se spune una, mâine alta, joi se trage la sorți programul campionatului, vineri Mircea Sandu cere altă programare, sâmbătă se revine la cea inițială, duminică, oare, ce va mai fi?! Haosul este total, ranchiuna fără perdea, prăpastia fără salvare…

…Experiența BAC-ului de săptămâna trecută, cu rezultatele catastrofale, cele mai slabe din ultimele două decenii, reprezintă cel mai bine starea de fapt a României de astăzi. Pe care, din nefericire, nu o poate salva excepția Lucian Bute, care ne-a oferit această noapte a visului cu ochii deschiși, ca să uităm pentru câteva ore de mizeria din jur. Politică, materială, morală…

P.S. La sonora Gala Bute, ProTv, care a avut șansa să transmită evenimentul, putea să găsească un nume din boxul românesc pentru comentarea meciului. Iar dacă ne-a aiurit cu ora 20:30 (care, „main event” a inceput la 23:15!), cel puțin putea să ne scutească de prezența diletantului Lipovan (în suferință cu accentul și logica limbii române!) într-o „uvertură” extrem de lungă și plictisitoare.

„Generația de aur” de la Guadalajara ’70 și figuranții de la Sao Paulo 2011…

…10 iunie ’70. Miez de noapte bucureșteană. Ne ține treji un meci superb de pe „Jalisco”, plin ochi. Ultimul duel în grupă, din „groapa cu lei” de la Guadalajara, în Mundialul mexican. Falnica Brazilia, cu Pele la apogeu, față în față cu o mână de necunoscuți români, care chinuiseră Anglia (0-1), învinseseră Cehoslovacia (2-1), dar care și-au cumpărat singuri, din bazar, tricourile pentru jocul vieții lor. După vreo douăzeci de minute, brazilienii conduc cu 2-0, Pele și Jairzinho marcând în numai trei minute (18’ și 21’), făcându-ne muți în fața televizoarelor alb-negru. Lupta pare încheiată, se anunță un scor-fluviu, numai că anonimii renasc din talentul lor neștiut, nebănuit de granzii fotbalului de la Gala aztecă. Și „Corsarul roib”, metafora lui Fănuș Neagu pentru minunatul Dumitrache, cel care îi amețise printr-o triplă fentă pe englezii Cooper și Moore (campioni mondiali en-titre la ora meciului!), dată în reluare de 26 de ori de televiziunea mexicană (!), Florică al nostru hipnotizează cu magia lui și cuplul Brito-Fontana. E 2-1, în minutul 34. Meciul acesta oarecare devine brusc spectacol. Puștiul Liță Dumitru (la doar al 6-lea joc lui în Națională) îl agasează prin marcaj imposibil pe Regele Pele, „Mopsul” slalomează uluitor pentru tribune, Dembo și Mircea Lucescu fac raliuri elegante pe flancuri, Capellino din Giulești, Sandu Neagu, rămâne ghimpe în reduta cariocas, iar, între buturi, Rică vrea să-l convingă pe nea Angelo că trebuia să-i dea o șansă mai devreme decât ultimele 62 de minute de la acest Mundial. Fascinată, dar și speriată de incredibila replică română, trupa lui Mario Zagalo se ambalează, forțează, nu vrea să riște. Și Pele arată cine este bossul, în 66’, când duce scorul la 3-1. „Tricolorii” din Est nu cedează, dimpotrivă, au replica lor demnă, elegantă, de fotbaliști autentici. Jocul e fermecător, „Jalisco” freamătă de bucurie, înscrie Dembo, în ’83, e 3-2, e Fiestă în tribune. Brazilia încasează incredibil două goluri, prima și ultima oară în acest Mundial mexican, câștigat de ea, după acel zdrobitor 4-1 cu Italia, în finală! Ce meci, ăsta cu noi! Cum să-l uiți?! Cum să nu știu pe de rost, după 41 de ani, acea formație de vis, întâia „Generație de aur” din fotbalul românesc, cum nobil a numit-o Hagi?! Deci…

Stere Adamache (28’ Rică Răducanu)- Lajos Sătmăreanu, Culai Lupescu, Cornel Dinu, Mihai Mocanu- Liță Dumitru, Radu Nunweiller-Sandu Neagu, Emerich Dembrovschi, Florea Dumitrache (71’ Gigi Tătaru), Mircea Lucescu. Antrenor: Angelo Niculescu.
…Câțiva dintre ei au plecat în Rai: Adamache, Mocanu, Neagu, Dumitrache, Tătaru II. Cu ei și Prințul Dobrin, care ar fi vrut să joace măcar în meciul cu Brazilia, marea durere a vieții lui. Nu ca băieții ăștia plini de fițe și de milioane, cu Mutu în capul listei…

***

…După 41 de ani fără 3 zile. 7 iunie 2011. În Brazilia. La Sao Paulo, acolo unde, în 17 aprilie ’74, România pierdea, cu 0-2 (goluri: Leivinha-9’, Edu-20’), amicalul cu celebra echipă a lui Mario Zagalo, în fața a 80.000 de oameni. Acum, Stadionul Pacaembu, 40.000 de spectatori. La București, e 8 iunie, zorile se leapădă de întuneric. E 4 dimineața. Meciul de retragere a lui Ronaldo, unul dintre sutele de alchimiști ai fotbalului mondial născuți de Copacabana și favelele Braziliei. România este onorată cu invitarea la un asemenea meci de gală la care se uită întreaga Planetă. Locul nostru nu-i, însă, la banchete, se vede, ci în iarmarocuri. Trimitem o echipă încropită, cu jucători de duzină aduși din vacanță, nici pe departe o Națională! Fără antrenor principal, fără conducători. Jalnică desconsiderare a Evenimentului, a Braziliei, a noastră –suporteri și oameni de fotbal-, a „Generației de aur” de la Guadalajara, a României… Nu mă interesează cine poartă vina, Mircea Sandu (un președinte incapabil să evite haosul!), Răzvan Lucescu (omul care ceruse acest meci!), nerușinații Mutu, Săpunaru, Raț, chefliul Tamaș… FRF s-a autodesconsiderat, făcându-ne de râs, aceasta-i singura certitudine dureroasă. Ba, ca să ne arate cât de neînsemnați suntem, cei de la televiziunea braziliană care a transmis partida l-au pus pe Răzvan Lucescu pe banca selecționatei anonime!

…Pentru eventuale comparații, între Guadalajara ’70 și amicalul din dimineața de 8 iunie, formația trimisă de eterna manta pentru vreme rea, Ștefan Iovan, eternul secund, ca Rada la Rapid: Tătărușanu-Râpă, Papp, Gardoș, Latovlevici-Torje, Bourceanu, G.Mureșan, Sânmărtean-Marica, Surdu. No comment!

…Logic ca brazilienii (departe de a prezenta una dintre cele mai bune echipe din istoria lor de Legendă! Dimpotrivă, o formație huiduită în final!?!) să zburde, fără să se întrebuințeze, să ne ascundă minute în șir „obiectul muncii”, să rateze într-o veselie, să aibe două-trei viteze în plus în orice fază, să facă cubism și impresionism pe gazonul ce n-a amintit de furtuna din ajun, să trăiască amicalul acesta cu bucuria de a juca și respectul față de Ronaldo (introdus doar ultimele 15 minute ale primei reprize, timp în care a ratat trei șanse ale ultimului său gol pentru Pentacampeon, Tătărușanu având meritele sale mari la două dintre ele), prețuind arta fotbalului și fascinația spectatorilor. Că la pauză n-a fost (ca și în final!) decât 1-0 pentru Regii fotbalului mondial (gol Fred-22’, după a câta fază de șah-mat, oare, pentru defensiva noastră creată de Nerymar?!), nu prea interesa. Gazdele au avut și un penalty (nedat de arbitrul brazilian, în 4’, la „ciocanele” puse în careu de Bourceanu), s-au distrat când și cum au vrut cu absenții noștri speciali de la Sao Paulo, salutând din mers tot ce-au întâlnit în cale, pe flancuri și în careu, doar-doar or trezi adversarul, să aibe cu cine discuta, ca să bucure publicul. În zadar! Exceptând bara lui G.Mureșan, „ghiuleaua” de la 35 m., din 25’, „roșii” păreau că dorm la București, visând la victoria normală (și la 3-0!) cu Bosnia, supraestimată caraghios de unii. Era, însă, nefericitul somn românesc (noapte bună, Mutu, Săpunaru, Raț, Tamaș! Chiar așa, cum ați dormit, că nu pot crede că ați stat în fața televizorului la ora aceea criminală în afara night-cluburilor?!). Culmea este că, în pauză, un comentator dâmbovițean grăbit, dacă nu adormit, a slobozit „ai noștri au făcut o impresie bună” (Sic!)…

…La pauză, figurantul Surdu a rămas la cabine, gândind, probabil, la „farmecul vieții” din Giulești, înlocuindu-l Tănase; după vreo 10 minute a apărut și Alexe (în locul lui Sânmărtean), apoi și Giurgiu (în 65’, pe postul lui Bourceanu), dar nu s-a schimbat nimic. Brazilienii și-au continuat divertismentul, în viteza a II-a, acum, un pic plictisiți de lipsa de replică a adversarului, Nilmar a mai ratat o dată, și încă o dată, după ce fundașii noștri, în permanentă stare de panică, au fost înșirați ca boabele de fasole. Cum Papp l-a pus la pământ pe Tătărușanu, Pantelimon s-a putut bucura și el că a jucat (ultimele 23 de minute) împotriva Braziliei, ca și Zicu, schimbul de ștafetă, din ultimele 13 minute, pentru „căpitanul” Marica (figurație scuzată de accidentarea din ajun) și Alexa (înlocuitorul din 80’, al lui Gabi Mureșan, singurul luptător român, alături de Tătărușanu).

…Scăpând cu doar 0-1 (Uraaaaaaaaaaaaaaa!), mă tem că federalii noștri și câțiva gonaci de serviciu vor considera rezultatul acesta o mare victorie pentru viitortul fotbalului românesc aflat în corzi! Ce dacă n-am existat, fiind umiliți non-stop, că nu ne-am văzut decât la bara lui G.Mureșan și șutul lui Torje (87’)?! O să auzim vechea placă, siguir, că dacă nu era fusul orar, drumul de 18 ore cu avionul, bla-bla-bla, îi făceram praf, pilaf, ca pe bosniaci, cum să uiți acel 3-0, „victorie fabuloasă” (Sic!) de vineri noapte din Giulești… Avem potențial, domnilor, vorba comentatorului trezit prea devreme. Potențial de figuranți, în birouri și pe teren, unde neseriozitatea este cuvântul de ordine!

…Acum 41 de ani, la Guadalajara, am prezentat o primă „Generație de aur”! Guadalajara, Guadalajara, aud trupele de mariachis încântate de geniul lui Dumitrache… E atât de departe Guadalajara…

*O primă formă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

Teatru și fotbal românesc la Chișinău

…Finala Cupei României la fotbal, din acest an, acel 2-1 pentru Steaua, contra lui Dinamo, de miercuri 25 mai, la Brașov, m-a prins în… Chișinău. Abia sosit, după un drum de 9 ore cu un microbuz, exact ca acela de navetist sentimental (de teatru) la Giurgiu. Plecat, într-o miercuri la 8 dimineața, de la autogara Filaret din București, am intrat, la 6 seara, în Festivalul internațional de teatru de la „Satiricus Ion Luca Caragiale”. Onorat nu numai să fac parte din Juriul Galei teatrale basarabene, ba chiar să fiu președintele celor cinci chemați să aleagă cea mai bună piesă a dramaturgilor de peste Prut…. „Uvertura” Festivalului Internațional de teatru de la Chișinău a însemnat un tulburător spectacol-manifest, protest („Țara asta a uitat de noi”, titlu care se potrivește de minune și României, nu-i așa?!), piesă montată cu un curaj nebun și măiestrie artistică de regizorul Alexandru Grecu, directorul gazdelor de la „Satiricus” și președintele UNITEM (UNITER-ul moldav). Până în ultima zi a lui Florar, când Gala va fi încheiată de Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, cu „Tangoul de Adio”, piesa basarabeanului Val Butnaru, să mă tot bucur de grațiile Thaliei… Nu pot uita, însă, de fotbal, cealaltă patimă fără sfârșit a vieții mele aflată, pare-se, pe „Sfârșit de partidă”, cum zice Beckett…

…Așa că, în prima mea seară la Chișinău, cea a finalului de sezon fotbalistic românesc de la Brașov, am ieșit din Teatrul Satiricus și am cotit doar doi metri la „Bier Platz”, să văd finala Cupei României la fotbal. Într-o berărie cu o excelentă „brună germană nefiltrată”, unde ospătari și ospătărițe (nu tocmai blonde și frumoase!) vorbesc mai mult rusa și înțeleg mai greu româna!… La ora meciului de la Brașov, la „Bruderschaft”-ul moldovean, în fața unei plasme nu prea mari, s-au adunat 15 basarabeni tineri, prietenoși și civilizați, 9 fani-Steaua, numai 5-Dinamo și un neutru. Toți, la curent cu tot ce mișcă prin fotbalul românesc… Până să înceapă finala, din mers s-a făcut un schimb de impresii, ca să nu zic „schimb de experiență”. Ei, toți mândri că Dacia Chișinău, prin victoria, cu 2-0, de duminică, în deplasare, cu Kombat Găgăuzia, își menține avansul de 9 puncte față de Sheriff Tiraspol, din Transnistria, și e clar noua campioana a Moldovei. Am reținut amănuntul acesta, însă pe mine mă interesa să aflu cum se vede fotbalul românesc de la Chișinău…

…11 dintre companionii mei basarabeni de la „Bier Platz” erau convinși că Naționala României se va califica la Euro 2012, cu sau fără Răzvan Lucescu. Doar doi l-ar menține pe Junior pe banca tricolorilor noștri. 5 dintre ei l-ar numi pe Hagi selecționer, 6 pe Mircea Lucescu, unul pe Olăroiu, altul pe… Gabi Balint! Niciunul nu s-a arătat interesat de scandalurile de peste Prut. „Nu fac bine!”, a concluzionat unul dintre fanii basarabeni… „Poate scandalurile astea au frânat fotbalul românesc, care are valori pentru primele opt țări din Europa”, a aruncat altul, care nu părea că o spune tocmai protocolar cu mime…

…Când Steaua a deschis scorul, toți cei 15 fani basarabeni au explodat! I-am întrebat, uimit, dacă toți țin cu trupa care a rulat șase antrenori în ultimul sezon, iar răspunsul unuia dintre cei cinci dinamoviști m-a crucit: „Golul lui Dică a fost prea frumos, încât să nu-l aplauzi. Da’, lasă, că va egala Dinamo”!?! Până să egaleze Dinamo, am ajuns și la „capitolul Chivu”. Absolut toți regretau retragerea căpitanului nostru. „Voi trebuie să-i mulțumiți pentru ce-a făcut dânsul pentru națională și pentru fala voastră, nu să-l suduiți”, a cugetat cu voce tare unul dintre steliști. „Știe el mai bine decât noi de ce se retrage! E om serios!”, a afirmat cel neutru. Mutu nu se bucură, în schimb, de aceleași aprecieri la Chișinău. „Brânză bună în burduf de câine”, a concluzionat unul dintre cei 15 fani basarabeni…

…A egalat Dinamo și bucuria celor 15 la golul lui Torje nu m-a mai surprins. „Frumos și golul ăsta! E corect 1-1 și la frumusețe”, a zis un dinamovist… Când Bărboianu a marcat în propria poartă, s-au bucurat numai steliștii. .„Ăsta-i blestemul lui Mititel!”, a murmurat unul dintre cei cinci dinamoviști abătuți… Pe final de partidă, când „câinii roșii” s-au aruncat peste reduta stelistă, să-l muște pe Tătărușanu, toată sala voia egalarea!?! „Să se intre în prelungiri! Să mai vedem fotbal! Să trăim tensiunea penalty-urilor”, mi-au demontat uimirea doi steliști. Iar când centralul Avram n-a dat penalty pentru dinamoviști, pe final de meci, l-am auzit pe unul dintre companioni: „Într-o țară în care se fură, fotbalul nu poate fi străin de asemenea lucruri”… Altceva, nu mai era de discutat, parcă, într-o seară în care am privit un meci de fotbal altfel decât la București!…

…Puteam să mă întorc liniștit la Teatru!

*O primă formă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

Generația pierde tot!

…A trecut atât de repede, de superficial Victoria lui Bute, falnicul nostrum campion mondial la profesioniști, căci, vorba cuiva, nici nu merităm asemenea bucurii. Țara-ntreagă arde acum de…meciul de fotbal cu Bosnia, în preliminariile lui Euro 2012, din Polonia și Ucraina (despre care Platini regretă că i-a acordat organizarea turneului final!). Acum, la drept vorbind, dacă ne-au bătut, mai zilele trecute, pe semicerc, lituanienii, care se jucau cu cercul pe vremea când handbaliștii noștri adunau 4 (patru) titluri mondiale, e firesc să ne temem de micuța reprezentativă bosniacă. Dar, dacă am ajuns să ne tremure nădragii în (sau și în?) fotbal pentru un meci cu Bosnia, nu mai este comic, e tragic, tragic până la umilință. Ne temem de o echipă ambițioasă foc însă, vai, oarecare ca valoare! Cu gândul la meciul oarecare (altădată!) de sâmbătă seara, de la Sarajevo, diriguitorii fotbalului nostru chipurile nu mai au liniște, prezentând adversarul la superlativ, asta, calculate, pentru că, dacă, Doamne ferește, iese rău, să nu fie vina noastră fără scuze, ci meritul băieților lui Susici. Ceea ce uită „echipa de zgomote” false de la FRF, LPF etc., este că extrema nebună de ne-a dat trei goluri în acel 4-6 de infarct de pe Ghencea, cu falnicii plavi pe care i-am supus în meciul tur, din mai ‘77, cu 2-0, la Zagreb, Safet Susici cel iute de picior, ziceam, nu mai joacă! E doar antrenor, ceea ce înseamnă cu totul altceva, avem exemple câte vrem, Hagi fiind chiar ultimul dintre ele… Alții, preocupați nevoie mare de destinul fotbalului românesc, uită că tot în preliminarii europene, acum nouă ani, trupa generalului Iordănescu (trupă, nu bieți pifani!) făcea instrucție cu harnicii, însă naivii bosniaci, oprindu-se, după numai douăzeci de minute de joc, la 3-0 (3-0), Chivu, Dorinel Munteanu și Ionel Ganea dansând dezinvolt sub ploaia de septembrie, chiar pe terenul de sub cuibul de cruci albe (vreo 20.000!) din Sarajevo… Ca, în retur, la Craiova, în vară olteană, să fie ceva mai greu, doar 2-0 (0-0), cu golurile lui Mutu și Ganea… Acum, însă, meciul a devenit crucial, cardinal, epocal etc. Și nu pentru că adversarul ar rupe nori, ci pentru că naționala noastră e vai și amar de ea. A iernat în coada grupei de șase echipe, cu numai două puncte din trei dueluri, singura fără victorie, ca și „lanterna” Luxemburg! Jalnic present pentru fotbalul nostru (ca șI pentru handbal, rugby etc.), efect logic al haosului din întreaga noastră societate în care se zbate și „sportul-rege”. Cu doar două remize în contul actualelor preliminarii (1-1, cu Albania, la Piatra Neamț; 0-0 cu Belarus, în deplasare, și un 0-2, la Paris, acestea pentru reîmprospătarea memoriei!), discutabila trupă a mult discutatului Lucescu-junior a ajuns să se sperie de umbre, de zborul pufului de păpădie devenit balaur în imaginația unora. Culmea este că anonimul Ropotan, adus și el de prin mediocritatea campionatulelor estice, a dat măsura actualei stări de spirit, a tuturor inepțiilor auzite în ultimele zile, decretând la una dintre conferințele de presă: „Dubla cu Bosnia și Luxemburg reprezintă meciurile unei generații”!?! Dacă generația aceasta are ca reper să învingă și ea pe cineva, pe bosniaci și luxemburghezi (rimă și pentru feroezi, andorrezi!) e tragicomic! E încă o generație ratată! Culmea e că, de mai bine de un deceniu, tot ni se spune dinspree FRF, LPF etc., că a apărut o generație nemaipomenită, nemaivăzută, care dispare, însă, imediat pe tabela de marcaj. Dovadă clară că de la „generația de aur” -sintagmă care i-a nevrozat pe Mutu, Chivu și alte nume așa-zise grele- fotbalul românesc este un castel de nisip, cu gâze care se cred vulturi pe piscuri cu zăpezile de altădată…

…Personal, cred că, în pofida tuturor inepțiilor în cascadă din ultima vreme, Naționala aceasta discutabilă (cârpită cu Mutu!) va învinge din nou la Sarajevo. Culmea ironiei ar fi ca, la 1 aprilie, să aflăm (ca un adevăr, nu o păcăleală!) că am învins degeaba, din cauza excluderii „nemaipomenitei” echipe a Braziliei, pardon Bosniei, din toate competițiile. Eii, da, dar ne rămâne Luxemburgul de client. E vorba, doar, de meciul încă unei generații-pierde-tot…

*O formă a acestui material a apărut pe blogul sportvox.ro

Teatrul „Tudor Vianu”, coșmarul de pe „semicerc” și sprintul Timișoarei

…De joi 10 martie 2011, în lumea teatrelor românești, un nume nou, de rezonanță rară: lăcașul Thaliei din Giurgiu nu se mai numește Teatrul Valah, ci poartă o efigie în filigran scump: Teatrul „Tudor Vianu”! În sfârșit, după câteva luni bune de piedici și sofisme jenante… Dincolo de toate, mare onoare și, totodată, nobilă provocare pentru toți giurgiuvenii avizi de frumos. Teatrul de la Dunăre poartă numele unui remarcabil om de cultură născut la Giurgiu, în 27 decembrie 1897, dar cu ecou internațional. Un patron spiritual de elită, estetician de ecou european, critic și istoric literar, doctor în filosofie, eseist, poet, academician, profesor universitar, traducător, ambasador… O personalitate absolut marcantă, cunoscută și în mediile intelectuale din Viena, Berlin, Paris, Madrid, New Delhi, Londra și Roma, un corifeu al artelor (nu doar pentru lucrările de referință „Dualismul artei”, „Arta și Frumosul”, „Filosofia culturii”, monumentala „Estetică” în două volume etc.) cum și-ar dori pe frontispiciu orice instituție de cultură din țară. La început de primăvară 2011, Giurgiu irupe brusc, în lumea Thaliei, printr-un titan al culturii, despre care, mi-am dat seama abia acum, chiar și unii oameni de teatru nu știau că s-a zămislit în Cetatea din briza Dunării!…

…De ce Tudor Vianu?, m-au întrebat unii, cu sau fără maliție. Replica mea imediată, din iulie trecut, când am propus renunțarea la cuvântul „Valah”, nume frumos, însă arhaic (printre altele întâlnit și prin Târgoviște!) și fără uriașa arie de rezonanță europeană a celui ales: de ce nu Tudor Vianu până acum?! Chiar așa, în loc să ne bucurăm cu toții că numele lui Tudor Vianu se află, în sfârșit, unde merita de multă vreme, câțiva încearcă inutil să arunce umbre bolnave de fixism…

…Numindu-se „Tudor Vianu”, Teatrul din Giurgiu intră în constelația culturală românească a numelor sonore, de mare profunzime și respect. Să luăm Teatrele Naționalele din România: la București, el se numește I.L. Caragiale; Mihai Eminescu, la Timișoara; Vasile Alecsandri, la Iași; Lucian Blaga, la Cluj; Marin Sorescu, la Craiova; Radu Stanca, la Sibiu. Trecem dincolo de teatrele Naționale și citim Ioan Slavici pe firma Teatrului din Arad, George Bacovia, patronul lăcașului din Bacău, Mihai Eminescu, la Botoșani, Victor Ion Popa, la Bârlad, George Ciprian-mentorul trupei buzoiene, Constantin Nottara, are ecou în Capitală, Anton Pann, la Rm. Vâlcea, Alexandru Davila, la Pitești, Tony Bulandra, la Târgoviște, Sică Alexandrescu, la Brașov, Toma Caragiu, la Ploiești, Maria Filotti, la Brăila, Fani Tardini, la Galați, Jean Bart, la Tulcea, I.D. Sârbu, la Petroșani, Elvira Godeanu, la Tg.Jiu etc.

…Ce legătură are Tudor Vianu cu teatrul?, au ridicat câțiva din umeri a nedumerire (oare numai atât?!). La drept vorbind, o interogație născută din ignoranță. Căci răspunsul la o asemenea eventuală nedumerire înseamnă o axiomă: marele literat a semnat, printre altele, multe scrieri despre teatru și a scos volumul „Arta actorului” (în 1932), ghidul estetic al atâtor generații de slujitori ai Thaliei. A mai fost și director al Teatrului Național din București, în 1945, înainte să fie numit ambasador al României la Belgrad. Și a mai tradus sublim nu doar din Goethe, Cervantes, Voltaire, Stendhal, ci și din… Shakespeare! Doar trecând, fugar, peste uluitoarea carte de vizită a lui Tudor Vianu ne dăm seama că, realmente, giurgiuvenii sunt privilegiați ai sorții să aibe ca patron spiritual o asemenea personalitate.

…Tudor Vianu, nume de rezonanță în cultura națională și europeană, onorează, dar și obligă foarte mult Teatrul din Giurgiu. Viață lungă, sub un Arc de triumf și lumină, Teatru „Tudor Vianu”!…

***

…În teatrul sportului românesc, un week-end de coșmar. Rugbyștii au pierdut și în Georgia, lucru firesc, de fapt, după incredibilul eșec din Portugalia! „Stejarii” de altădată au devenit simple păpădii care nu mai sperie pe nimeni… Culmea e că un diriguitor al Federației Române de Rugby nu se rușina de eșecul din Georgia, ci se minuna cât au investit gruzinii în jocul cu balonul oval!…

…Tsunami devastator pe „semicerc”, duminică: naționala masculină de handbal a României a fost învinsă, halucinant, dar autentic, la două goluri diferență, în sala din Constanța, de… Lituania!?! În timp ce campioana României la handbal feminin, Oltchim Rm. Vâlcea, după ce a schimbat peste noapte celebra antrenorea daneză care n-a dansat decât…o lună (!?!) sub Capela vâlceană, s-a făcut de basme pe terenul lui Buducnost, cedând la o diferență lamentabilă de… 12 (douăsprezece) goluri!!! Și, așa, vâlcencele, care visau Liga Campionilor, au ieșit prematur din grupe! Semn că și în cetatea handbalului feminin autohton conducătorii sunt cei care au săpat groapa, tot schimbând antrenorii… La așa meci, așa comentariu TV. Cu 9 minute înainte de final, când gazdele aveau 10 (zece) goluri avans, o voce feminină, crăpând de patriotism ieftin, a lansat în eter o perlă a la Gâgă: „Să sperăm măcar într-un egal”?!?

***

…Campionatul național de fotbal (mai mult vorbit decât jucat!) s-a tensionat după eșecul (0-1) de sâmbătă, al liderului la Tg.Mureș, unde Oțelul a fost ruginit, nu glumă, dezamăgind crunt. În timp ce Poli Timișoara, sprintând spre titlu, s-a distrat, acasă, cu juveții lui Mititelu, administrând Craiovei un 4-0 (de tot plânsul pentru olteni), care a dus Banatul la două puncte de „tricoul galben”… Cât despre Rapid și Dinamo, două dintre jucăriile stricate, ele au ieșit din cursa pentru lauri, după remiza alb-cenușie din Giulești… „Echipa de zgomote” din Ghencea a început să anunțe, din nou, câștigarea titlului (cum de nu și a Ligii campionilor?!), după victoria de debut a noului antrenor Sorin Cârțu (în locul demisului Lăcătuș), un 1-0, cu Brăneștii, la Buzău, printr-un gol din ofsaid!… Duminică neagră și pentru Gică Hagi, la timona lui Galatasaray, el pierzând din nou, acum, 2-3 la Ankara, după ce a condus la pauză… Incredibil eșecul lui Mircea Lucescu, noul călău al Romei, care, duminică, în campionatul Ucrainei, a ieșit învins (0-1), cu Șahtiorul lui european de pe terenul modestei Karpatî Lvov!… Mie nu-mi iese din cap, însă, coșmarul de pe „semicercul” nostru cândva de aur, astăzi de plumb năclăit…

Sportul, ca şi societatea românească!

…Cu excepţiile de rigoare, sportul românesc nu se mai opreşte din căderea sa liberă. Mai poate fi oprit, oare?, aceasta-i întrebarea…

…Când am ajuns cu fotbalul (cândva, cu Sevilla ’86 şi World Cup ’94 în memoria lumii, mai ales prin Duckadam şi Hagi!) pe locul 56 în statistica FIFA, la finele anului trecut, ne-am zis că mai rău nu se poate. Se poate, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, că tovarăşi n-ar trebui să mai existe printre noi! Exemple, argumente?

…La ultimul Mondial de handbal, băieţii au terminat în premieră absolută (nu doar pentru noi!) pe …locul 19!?! Altfel spus, cea mai slabă reprezentantă a Europei la Mondialul suedez!!! România, de 4 (patru) ori campioana lumii!…

…Cum nu ajungea (şi) această ruşine mondială şi istorică, sâmbăta ce trecu (vorba olteanului!) ne făcurăm de basme şi la rugby. Ne-a învins, cu 24-17, în Cupa Europeană a Naţiunilor, o diletantă a balonului oval, Portugalia!?! Noi, care mai ieri băteam Franţa, Anglia, Irlanda, Ţara Galilor, toată floarea cea vestită dintre buturi! Am fost umiliţi de lusitani, noi pe care elita rugby-ului mondial ne cerea în Turneul celor Şase Naţiuni, unde a ajuns, însă, Italia, pe care Alexandru cel Mare, Penciu, a învăţat-o jocul acesta de gentlemeni, cum zicea Jean Giraudoux!…

…Ce se întâmplă cu sportul românesc?, o întrebare repetată de tot mai mulţi, cu suferinţă, în ultima vreme. Răspunsul meu este invariabil: exact ceea ce se întâmplă cu societatea românească, măcinată de şmecherii, scandaluri interminabile, hoţii la drumul mare, farisei, samsari. Pe orizontală şi pe verticală. De sus în jos. Şi tot mai jos. În Abis…

Mondialul African. Ziua 8, în trenul de Cluj

…Sâmbătă, am lipsit de la Mondial. A trebuit să merg la Cluj, onorat de invitaţia eminentului profesor dr. Mihai Lucan, omul care m-a salvat de două ori din vălul doamnei în negru. O tulburătoare „Ziua Recunoştinţei în Transplant”. Acolo, salvaţi de Profesor şi de minunata lui echipă, dar şi de sublimii donatori de organe, nu doar oficialităţi avide de imagine, ci şi mulţi oameni născuţi, miraculous, a doua oară. Printre ei Gheorghe Guşet, minunatul atlet, şi Victor Socaciu, cantautorul cu neuitata „Căruţă cu flori” şi rinichi noi, de la o fetiţă de 12 ani, plecată dureros de devreme între îngeri. Eu nu eram cu transplant de organe, Profesorul Mihai Lucan mi-a transplantat de două ori Viaţa şi Speranţa, furându-mă din coşmarul acela cumplit numit cancer, fie el şi la prostată… Trăiesc, domnule Profesor, şi mă mai bucur de un Mondial!

…Sâmbătă, în a 8-a zi a Mondialului African, la 7:13 fix, sunt pe peronul 5 al Gării de Nord din Capitală. Acceleratul de Cluj a garat. „Ia Vuvuzela!”, strigă un vânzător ambulant de ziare, fluturând publicaţiile de sport. Le-am cumpărat, pentru drmul lung până la Cluj. Urc în tren. Vagonul 2, locul 14. La fereastră, să mai văd a nu mai ştiu câta oară, Valea Prahovei. Vine încă un băiat cu ziare. Strigă şi el: „Regina mâncată de vulpile Deşertului!”. „Ce regină, dom’ne?!”, tresare un bătrânel avid de ştiri-bombă. „Anglia, nene, 0-0 cu Algeria!”… Lângă mine, pe locul 13, un bărbat trecut de 65, zic. Ars de soare, în pantaloni scurţi. Citeşte cu patimă un ziar generalist. „Serbia distruge Germania!”, încearcă alt puştan să-şi vândă ziarele. „Am şi Integrame, ieftine, doamnelor şi domnilior!”, mai zice. Mondialul este o mare Integramă, deocamdată…

…Am trecut de Câmpina şi acceleraul începe să meargă ca o drezină. Dacă nu ca o căruţă. Facem doi kilometri în vreo 20 de minute. Domnul de lângă mine mă roagă să-l ajut să dea un telefon, să-şi anunţe fratele că va întârzia. E din Australia, din Brisbane, îl cheamă Paul Neacşu, are 70 de ani şi chef de vorbă. Merge la Mediaş, după vreo 15 ani. În oraşul Gaz Metanului, îl va aştepta fratele său din Târnăveni. Îi dau mobilul să-şi sune fratele. „Sper să prind meciul!”, zice. „Meciul cu Ghana”, simte nevoia să se explice. Logic, vrea să vadă Australia. „Cu nemţii ne-am făcut de basme, azi, însă, nu vom pierde!”… Îl întreb dacă-i place acest Mondial. Îi place, poate l-a citit pe Răzvan Lucescu… Şi vuvuzelele alea asurzitoare?!, plusez. „Acum, ce vreţi, să ascultaţi valsul vienez la capătul Africii?!… Dacă au decis ca Bafana, Bafana să organizeze Mondialul, atunci, să-i lăsăm să-şi arate obiceiurile!… Ne vor lipsi curând vuvuzelele astea, o să vedeţi”…Văd că am ajuns la Braşov. Au trecut 4 (patru) ore de când am plecat din Gara de Nord! „166 de kilometrii în 4 ore?!”, întreabă uimit, cu subînţeles bărbatul acesta plin de viaţă care, înainte să emigreze legal, la Antipozi, în ’80, făcând greva foamei, a bătut România în lung şi-n lat ca şofer de camion… Ce să-i răspund, 4 (patru) ore cu trenul până la Braşov, în 2010, pare o poveste din secolul trecut… Îl întreb cum i se pare fotbalul românesc. „Regret că nu-i şi România la Mondialul ăsta!… Sunt echipe mult mai slabe decât România!… Ce minunat a jucat România în America”… Pe Hagi nu-l ştie decât de la televizor! „Eu am plecat din ţară cu imaginea lui Dobrin şi Dumitrache. Ambii, artişti, nu fotbalişti”, mai zice „cangurul”…

…Coboară la Mediaş, cu o oră întârziere. E bucuros că va prinde meciul Australiei… Eu risc să pierd începutul Evenimentului de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj. „Australia nu pierde azi! Şi Argentina va câştiga titlul!”, mai zice Paul Neacşu, australianul din Brisbane, partenerul meu de şase ore şi jumătate, de la Bucureşti la Mediaş!

…Câmpia Turzii. 16:55. Trebuia să fiu de 14 minute la Cluj. Urcă un grup gălăgios de trei tineri, cu sticle de bere înjumătăţite. „Lăsaţi-mă, bă cu Olanda voastră! N-are sclipici!… Dacă nu era Sneijder, îi încurcau samuraii!”… De la ei aflu scorul. 1-0 pentru tulipani, 6 puncte, şi calificarea asigurată! „Nu ia titlul, domnule!”, mă asigură unul dintre nou-veniţii care merg la Baia Mare!.. Cine ia titlul?… „Brazilia”, spune el. „Italia!, îl contrazice un tovarăş de drum. Italia a pornit mereu greoi, când a bătut Argentina pe traseu n-a mai făcut nimic!”… „Alianţa Barcelona-Real Madrid, bă! Argentina va câştiga! Nu-l înghit pe circarul de Maradona, dar Messi şi Higuain n-au egali!”… Şi România?!, îi zgândăr… „Ce să facem noi, acolo, domnule?! Cred că, la ora asta, ne bate şi Noua Zeelandă. Cu Slovenia, nu mai discutăm! Vă zice Hagi cum e cu slovenii”… „Nu merităm să jucăm la un Mondial!, replică tăcutul de până acum. Aşa ţară, aşa fotbal! Vai de mama noastră! Mai bine emigrez în Slovenia…”…

…Ajung la Cluj cu o ora şi opt minute întârziere. Iau taxiul. Cluj e gol. Prind începutul Evenimentului de la Teatrul Naţional. Este o tulburătoare seară în care se rescrie profilul spiritual contemporan al Românului. Uite că avem şi suflet! Avem şi Oameni printre noi. Oameni care, în durerea pierderii unor fiinţe dragi, acceptă să se nască a doua oară semeni necunoscuţi, cu un rinichi sau doi, un ficat, o inimă. În seara aceasta, profesorul Lucan şi trupa lui minunată îmi apar ca trimişii ai lui Dumnezeu, printre oameni cu credinţă în Cel de Sus. Nu-l înţeleg pe prof. dr. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei, care îl omagianză şi el pe profesorul Mihai Lucan, dar se scuză, pueril, că nu l-a primit încă în Academie pe marele chirurg aclamat în picioare de întreaga sală a Naţionalului clujean, pentru că… „am fost prea puţine locuri” !?!… Geniile nu aşteaptă la rând, locurile, domnule preşedinte!

…La 20:30, mă pregătesc să fug, îapoi spre gara din Cluj. Amicul Viorel Cacoveanu, dramaturg şi comentator sportiv de elită, îmi strecurase un bileţel în timpul Thanksgiving-ului de la Teatrul Naţional. Îl citesc: „Gripe, crize, lefuri, sărăcie, Cutremure, taifunuri şi vulcani, Şi-n fotbal, triplă tragedie, Vuvuzele, Blatter şi Jabulani”… Mondialul nu ne lasă nicăieri… Iau un taxi. Şoferul mă recunoaşte. Ţine cu „U” şi este fericit de promovare. Eu îl întreb, însă, de scorul din meciul Ghana-Australia. „1-1!… Am tras pe dreapta, că tot nu merge treaba, să văd meciul. Cangurii au deschis scorul repede, dar au jucat cu un om în minus mai mult de o oră, fiind eliminat Kewell, nu oricine! De, parcă, nu ajungea penalty-ul din care au egalat africanii!”. Nu-i place Mondialul ăsta. „Dacă nu surzim de la trompetele alea nenorocite, va fi bine!… Altfel, cam săracie….Ce se joacă în afara Europei n-are clasă! Să vedem ce va fi în Brazilia, peste 4 ani!… Cred că va fi o finală Brazilia-Argentina. În care eu ţin cu…Italia sau Spania!”… La Târnăveni, Paul Neacşu, din Brisbane, trebuie să fie fericit…

…Iau trenul de Bucureşti, la 20 de minute de la începerea meciului Camerun-Danemarca. Urc în cuşetă. Pe la Apahida, îÎl sun pe actorul Doru Nica, din Arad, care mănâncă fotbal pe pâine prăjită la micul dejun, lunch şi cină. „Au deschis camerunezii scorul, prin Eto’o. Dar meciul nu-i jucat! Dacă nu te culci, sună-mă pe la 11 şi jumătate, să-ţi spun scorul final…”. Nu-l mai sun, sunt rupt de oboseală, încerc să aţipesc. La Blaj, însă, urcă doi-trei gălăgioşi cred că sunt singuri în tren. „Cu un punct, şi Danemarca şi Camerul pot pleca acasă”, aud, un glas. Înţeleg că a fost egal, nu m-au trezit degeaba…. Furtuna acoperă tărăboiul petrecăreţilor. Trenul de Cluj aleargă spre a 9-a zi a turneului de sub Curcubeul Africii. Aţipesc. Nu visez nimic despre Mondialul African…

*O variantă a acestui material a fost postată şi pe sportvox.ro

Mondialul African. Fantasticul 18 iunie!

…Azi, 18 iunie 2010, trăiesc fericit în trecut. Sunt Jabulani, nu-s minge, că nu m-am sonat de vuvuzele, doar că în limba zulu Jabulani înseamnă „fericire”! Mă bucur, jubilez (rădăcină semantică pentru…Jabulani!) ca un copil, ceea ce este şi trist, e un semn că nu prea există prezent. Chiar dacă turneul african a irupt în prima zi din rundul secund al grupelor, cu splendoarea în iarbă oferită de „spaniolii” Argentinei şi Uruguayului, cu încântătoarea cavelerie aztecă, dublată, astăzi, de revolta sârbilor, brav popor şi de fotbalişti. E soare în Balcani, căci grecii, cu toată criza din Elada, au izbutit întâia victorie, în dauna nigerienilor, la al doilea lor Mondial, după lamentabilul World Cup ’94, iar trupa lui Antici, fără complexe, i-a făcut pe nemţi muritori de rând, reducând panzerul german, nimicitor de „canguri” în jocul de debut, la rulajul unui Volkswagen de capacitate redusă. Este drept, o victorie de senzaţie pentru sârbi (1-0, prin golul golgeterului echipei, Jovanovici, în ’38!) la care au concurat şi Klose, zurbagiu talentat, eliminat după 36 de minute, pentru al doilea „galben”, şi penalty-ul ratat (întâiul din acest turneu!) de către celălalt polonez de origine din trupa lui Low, Podolski, în 60’, în urma unui henţ absolut incredibil, dacă nu prostesc pentru un jucștor de talia lui Vidici ajuns la altitudinea lui Manchester United (după ce în partida de debut, pe final, Kuzmanovici a comis şi el un henţ anapoda, echivalent cu eşecul în faţa Ghanei!). Acest 18 iunie 2010 a început cu alt rezultat care a aruncat ân aer casele de pariuri, după ce Elveţia a supus Armada spaniolă, iar Aztecii au triumfat în premieră în faţa urâtei echipe a Franţei!. Curg „bombele” la acest Mondial…

…În 18 iunie, exact acum 16 ani, la ora asta, era o zi cu arşiţă în California Dream. Ne pregăteam, o mână de români, lângă tricolorii noştri, de marea bătălie cu Valderrama şi columbienii lui, pe care Pele îi vedea nici mai mult nici mai puţin decât campionii lumii! „Nu ne este teamă de nimeni!”, a venit replica lui Hagi, căpitanul, în hotelul de la Arcadia, nume predestinat temerarilor. Pe stadionul din Pasadena, la ora debutului în World Cup ’94, vreo treizeci de mii de „valderramişti” entuziaşti, columbieni care purtau peruci a la „El Pibe”, născut în Santa Marta. În tribune, eram în vădită inferioritate numerică, cam cinci mii de români într-un Ocean galben de aproape o sută de mii de privitori sud-americani. În teren, însă, acei minunaţi fotbalişti români, care aveau să cucerească America şi să devină Generaţia de aur…

…Exact acum 16 ani, pe 18 iunie, a fost un meci fabulos pentru noi. Un regal la curtea Regelui Fotbal. Columbienii s-au aruncat din start peste careul lui Stelea, stimulaţi de pronosticul lui Pele şi de valurile de entuziasm din tribunele „Rose Bowl”-ului. A venit, însă, pe contraatac, golul lui Florin Răducioiu, după un sfert de oră de joc epuizant, iar, peste 17 minute, Capodopera lui Gică Hagi, golul acela la care comentatorii americani, strigă, parcă, şi acum, din toţi plămânii: „Unbelievable”!… Incredibilul s-a produs, chiar dacă, cu două minute înainte de pauză, Valencia a marcat, dând senzaţia că meciul este relansat. Apărând propria redută la sacrificiu, băieţii lui Iordănescu n-au uitat, nici după pauză, de raidurile lor nicimitoare, care i-au cucerit din plecare pe yankei, şi au punctat şi în actul II, tot prin Răducioiu, în penultimul minut: 3-1! Rezultat nebun, bijuterie de joc, unul dintre acele meciuri care nu se pot uita!

…Tot în 18 iunie, dar la Coppa del Mondo ‘90, la Napoli, pe „San Paolo”, România reuşea alt rezultat de senzaţie: 1-1, cu Argentina condusă în arenă de magicianul Maradona. Monzon a deschis scorul, în 63’, însă Gabi Balint a reuşit, în 68’, o egalare care ne califica, în premieră, din grupe!
Este 18 iunie 2010 şi retrăiesc această zi de antologie din istoria fotbalului românesc, în două episoade de vis. Este frumoasă Istoria…

…Astăzi, 18 iunie 2010, sunt vesel, sunt trist. Trecutul este frumos, Prezentul nu există. Absenţa fotbaliştilor noştri la turneul care ne-a magnetizat în acest iunie, reprezintă pentru mine cea mai mare dezamăgire de la Mondialul African…

*O variantă a acestui material este publicată şi pe blogul sportvox.ro

Mondialul African. Ziua 6, vine Armada spaniolă!

…Astăzi se încheie întâiul tur de scrutin din grupe. Cam mult zgomot pentru nimic, până acum. Până și marea Brazilia n-a mai făcut spectacol în meciul disproporționat doar teroretic cu „repediștii” din Nordul asiatic, adică RPD Coreeană. Numai 2-1 (0-0) și două-trei faze demne de stăpânii balonului rotund. Samba se amână….

…Astăzi intră în arenă și o altă mare echipă de la care lumea-ntreagă așteaptă salvarea din banalitate: Spania. Campioana Europei este văzută de mulți, foarte mulți (inclusiv Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu) drept viitoarea campioana a lumii! Armada spaniolă are navigatori de soi (Torres, Villa, Xabi Alonso, Xabi Hernandez, Capdevilla, Pique, Puyol, Sergio Ramos, Fabregas etc.), cărora, vorba lui Henry, după amicalul de la Paris (2-0 pentru iberici!): „Nu poți să le iei mingea!”… Problema este că totdeauna Spania a venit cu o Armadă să cucerească Lumea, precum italianul Cristofor Columb, îmbarcat sub girul Reginei spaniole. Numai că, incredibil la o prima vedere, Spania n-a ajuns vreodată pe podiumul Mondial! Mai mult de locul 4 n-a putut urca, și aceasta o singură dată, în 1950! Iar distanța enormă dintre jucători de valoare, iluzii și clasări mediocre poate fi o povară. Cum a fost și la ultimul Mondial, cel german, din 2006, când ibericii au pornit ca din pușcă (4-0 cu Ucraina, 3-1 cu Tunisia), ca să o lase mai moale în ultimul meci din grupa H (tot H, ca și acum!), 1-0, cu Arabia Saudită, după care, în „optimi”, să piardă fără replică (1-3) în fața Franței! Sigur, în debutul de astăzi, cu Elveția, Spania are de partea sa două argumente: n-a pierdut niciodată în fața celor din Țara Cantoanelor (18 dispute: 15 victorii, 3 egaluri!), iar în ultimele 48 de amicale (sub comanda lui Aragones, cu care a cucerit titlul european, și, acum, cu Del Bosque) n-a cunoscut decât o singură dată amarul înfrângerii, în fața yankeilor, anul trecut, la Cupa Confederațiilor, din… Africa de Sud!

…”Uvertura” Zilei 6 este asigurată de Honduras și Chile, considerat un meci „second hand”. Cei din Honduras au terminat preliminariile din CONCACAF pe locul 3 (depășind la golaveraj Costa Rica), au antrenor columbian (Reinaldo Rueda) și 16 „stranieri” în lot, dintre care se desprind Palacios (Tottenham), Bernardez (Anderlecht), Suazo (Genoa). Chilienii vin cu o calificare de pe locul 2 al puternicului turneu sud-american, în care au învins Argentina (1-0), Paraguay (2-0), au făcut egal în ambele dispute cu Uruguay (2-2 și 0-0), semn că au trupă, nu glumă. Cu 16 „stranieri”, dintre care Fiero la Flamengo, în Brazilia, Fernandez la Sporting Lisabona, Isla și Sanchez, în Italia, la Udinese, plus antrenorul, argentinianul Marcelo Bielsa. N-ar fi exclus ca tocmai de la acest acest meci de mâna a doua să vină spectacolul care a ocolit, până astăzi, turneul de la capătul Africii!

…Din păcate, timpul trece impersonal la Mondialul African. Prea puține momente de bucurie, până acum. Suntem noi prea hârșâiți de viață, de criză, ne doare absența „tricolorilor” de la Gală sau turneul încă se caută? Și una și alta. Cu precizarea că, în opinia mea, cauza-cauzelor o reprezintă oboseala echipelor. După lungi bătălii pentru titluri naționale și onoruri europene, pentru basculante cu bani, n-aveau cum să fie gata de spectacol, acum!

Și, totuși, să nu ne pierdem iluziile…