Gara de Nord – Mircea M. Ionescu

E BINEEEEEEE!… DOAMNE, CÂTĂ GRIJĂ AI DE MINE…

… Azi dimineață, mai bine zis cu zorile pe umeri, mi-a fost foarte rău. Am crezut că mă va înghiți un Hău! N-am cunoscut vreodată acest fior de neviață, să fie ultima mea Clipă, Clipă, clipa de Viață, Viața de-o clipă, nu mai eram eu, mă golisem de mine, nu mai era nimic in mine, in jur, nu știu cum de nu m-am prăbușit în baie, în Pustiul din apartamentul meu, cu privirea spre Parc, nu spre Moarte, cum scria Cioran!… Știam, doar, că trebuie să plec la analize, mi s-a cerut să le repet după două săptămâni! Cu greu am făcut dușul, tot voiam să mă întind pe jos, în baie, pe hol, oriunde, nu eram, însă, năuc, raționam, dar nu era corpul meu, nu mai aveam picioarele mele… La 8:30, am plecat târâș spre Gara de Nord, nu, nu luam trenul de Sinaia, pe lângă care am trecut joi, venind de la Tg.Mureș, și mi-am promis să urc la Cota 1400, n-am mai fost de mult, acolo… Lângă Gara de Nord, pe “Dinicu Golescu”, am găsit, după… 9(nouă!) luni, Laboratorul unde să îmi fac Analizele fără să plătesc, prin Casa de Sănătate, la care am cotizat toți ani in care am lucrat la statul român, dar de 9 luni, același răspuns:”N-avem fonduri!”… Unde sunteți, mama voastră de fonduri?!…

…Azi am fost băftos, au fost fonduri, dar in țara mea natală, dacă vrei să te rătăcești, întreabă doi-trei oameni de o adresă prin preajmă și, sigur, ajungi la balamuc! Eu am întrebat unde e Centrul de recoltarea sângelui-sector 1 și am ajuns să orbecăiesc pe aleile Spitalului Militar, unde intrasem prin Bulevardul Dinicu Golescu și am ajuns in… Calea Plevnei, după atâtea “indicații prețioase”… Pe la 10:15, după marea hoinăreală in gol, nemâncat, am ajuns sfârșit la Centrul de recoltare. Mi-au scos sânge pentru…15 analize, adică 5 eprubete, întâia dată in viață mi-a luat sânge un tinerel cu ochi inteligenți care și centra și sărea la cap, adică și la desk, si la telefon și in camera de recoltat. Dar, profesionist băiatul, mână de pictor, nu am simțit decât o albinuță care mi-a descoperit vena de la mâna stângă, cam cicatrizată de cei 11 ani in care mi se tot forează sânge din trei in trei luni (la dreapta, vena parcă a dispărut, speriată!)… Fericit că nu am leșinat, după plecarea buimacă de acasă, cu greu am făcut primii o sută de metrii, să-mi cumpăr o sticlă cu apă plată și să o arunc cascadă în gâtul meu… Cum am ajuns la serviciu, nu mai știu, parcă tot eram gata să cad, să fi căzut?!, mă tot târam prin Viață… Bossul meu m-a rugat să plec acasă, cu limuzina lui, probabil s-a temut să nu dau colțul în biroul nostru cu povești frumoase din teatru și din viață, cum să-i spun că nu vreau să mă duc în „cavoul de la etajul 8” în care m-a aruncat de viu o așa-zisă bisericoasă și să fiu găsit, acolo, ca un ultim boschetar, după zeci de ore, dacă nu de zile, sau, dacă vreți, ca „superbul hoit se desfăta la soare”, nebunia lui Baudelaire ce a născut „estetica urâtului”?!… Îngrozit de o asemenea imagine macabră, am tras scaunul lângă dozatorul de apă, din două-n trei minute am băut un câte un pahar, mai bine de o oră m-am umplut cu apă, mi s-a refăcut, cred, sângele dat în cinci eprubete, și, incredibil, mi-am revenit… A trecut greu dimineața asta a neștirii, a uitării de-o Clipă, m-a susținut gândul analizelor, știu, pot fi considerat cinic, însă e bine că încă mai pot face analizele, nu?!… Cum vor fi?!…
…Răspunsul înseamnă perioada cea mai grea a analizelor, până aflu timpul ia foc, arde spre seară, când tot amân să deschid computerul, să scriu CNP-ul, numărul buletinului de analize, și să aștept decizia Destinului!, clipe tare grele, de simt cum îmbătrânesc, voi face o cruce scurtă, și o să parcurg încet, încet, rândurile, o să închid ochii, o să trag aer in piept și… Sunt conștient că va veni și clipa aceea blestemată, când PSA-ul o va lua razna, peste bagatela de acum trei luni, după întoarcerea din America, timpul acela când voi auzi ultima oară:”Coane, nu mai avem ce face!”… De clipa aceea fug, fug din singurătatea de acasă, să nu mă găsească singur cuc iremediabilul “The end”… Azi dimineață, am simțit o adiere dinpre acea clipă, am vrut să scap de ea citind ceva din Jurnalul lui Kafka, dar nu s-a deschis cartea, am vrut să mă refugiez in “Jurnalul unui trăsnit”, să mai șlefuiesc la el, însă mi-au înghețat gândurile, degetele nu mai puteau cânta pe tastele computerului… In cei 11 ani de la operația de cancer la prostată, de când fac analize din trei in trei luni, astăzi, 11 Aprilie 2018, a fost cea mai grea zi furată de la umbra Vieții…

…Mai ales când a venit noaptea, după ora 22, și a început calvarul, coșmarul și Speranța, am deschis computerul, am făcut clasica cruce scurtă, am tras adânc aer in piept, uitasem, cred, să mai citesc, și m-am auzit șoptindu-mi:”Hai, odată, ce o fi, o fi!”… Am închis ochii, parcă vrând sa fug cât mai lung intr-un vis, mâinile au accesat mecanic datele, am privit spre icoana din bibliotecă, spre fotografia nepoțelei Genevieve, am savurat petecul de ziar cu poza in care eram, in ‘83, la Vigo, pe banca Naționalei, cu Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, am mai sărutat cu privirea câteva din cărțile mele publicate, două afișe de spectacole , “Omul, acest animal ciudat” și “Pușlamaua de la etajul 13”, cu minunata Claudia Motea, s-au pierdut in aplauze, parcă ar fi fost un Requiem, dar, brusc, a renăscut iluzia de viață și am privit curajos cifrele de pe ecran le-am comparat in goană febrilă cu acelea din ultimul buletin de analiză, le știam pe dinafară, împietriseră în memoria mea, și am înțeles imediat că am scăpat și de data asta!
…E BINEEEE, DOAMNE! Atâta am strigat din toată disperarea strânsă-n mine, am sărit ca un arc, tăind aerul cu pumnul, și am chiuit lung, lung, când la Madrid era pauză și Juventus conducea cu 1-0 pe Real!… Analizele sunt ca ultima dată, cu două săptămâni in urmă!… Pe 25 Aprilie, pot să fac injecția aceea, care, de 11 ani, a devenit parte din mine, fără ea, adio, încă un set de Vise… E BINEEEEEE! Trei luni visez din nou, scriu!…
…TRĂIESC!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Am primit Premiul, la Oradea, și am chemat Salvarea, la București!

…Story de piesă scurtă, acest ultim Premiu al meu, câștigat, la Oradea, în cadrul valorosului Festivalul de Teatru Scurt (ediția XXII), pentru Cea mai bună Piesă Scurtă („Bazuka lui Cehov”). Am ajuns pe Crișul Repede, vineri dimineață, în ultima zi de septembrie, după o noapte coșmar în vagonul de dormit, unde am tușit cât pentru un an. O rebelă răceală m-a întors pe drum, tusea-mitralieră, gâtul-rană deschisă, vocea ce nu mai era a mea, amețeli, crampe musculare de-mi lau nervii foc, timp cumplit… Bucuria Premiului m-a ținut, totuși, pe picioare, încât sâmbătă seară, în prima zi din luna ce se încheie cu ziua mea de naștere, am putut urca pe scena superbului Teatru „Regina Maria” din Oradea, pentru a mi se decerna Premiul pentru cea mai bună Piesă Scurtă de către distinsa doamnă Victoria Balint (directorul artistic al Teatrului orădean, membru în Juriul Concursului de Creație Dramatică, frumoasă, onorantă denumire!). Am putut rosti și un scurt speech, dar, lângă mine, parcă vorbea altcineva…

…Și, totuși, am udat Premiul, cu un vin ecologic de Adamclisi, găsit întâmplător într-un mic magazin, ca un canton părăsit, din oraș. Veritabil colocviu în foaierul Teatrului, cu vestiți oameni de teatru (eminentul regizor de teatru și de film Alexa Visarion), cronicari dramatici (Ion Parhon, Zeno Fodor, Ion Cocora, Doru Mareș, Mircea Morariu etc.) actori orădeni și cei din trupa petroșăneană ce abia terminase spectacolul „Nastasia-Poveste de cartier”, în regia lui Victor Ioan Frunză).N-am stat mult, totul se-nvâtrea în jurul meu. Noroc că am dormit bine…

…Duminica a trecut ușor, până la plecarea trenului de București (18:39). M-a dus în splendoarea de pe colina numită Ciupercă, de unde se vedea, sub soare, falnica Oradea, o veche și aleasă prietenă, Geta Pop, cu care, timp de două luni, am scos, în iarna lui ’94, și la Oradea, ziarul „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” ce-l editam la New York (Doamne, ce frumoasă aventură, pe care o voi povesti altădată!)…

…Am plecat ținându-mă pe picioarele mele spre casă. Tăind o nouă noapte de chin, la vagon-lits, tușind, cutremurându-mă, pe două voci, golind două sticle mici cu apă plată, o sticluță de Coughend sirop, inutil. Am legat vreo trei ore de somn, trenul a întârziat și el, și la 8:45… Când am zărit peronul Gării de Nord, am simțit cum mă topesc și m-am trezit întins pe jos, singur în cușetă. Norocul meu că ușa cușetei era deschisă și însoțitorul de tren m-a descoperit repede, am refuzat să cheme Primul Ajutor al Gării.. M-a ajutat să ajung până la coborârea din vagonul 11, mă clătinam pe peron de parcă aș fi coborât din ringul de box, după un meci cu Doroftei. Cu greu am ajuns la stația de taxi, numai că trăim în România și samsarii lăsați în voie la ieșirea din Gara De Nord să jecmănească oamenii, nu luau clienți care nu mergeau departe… M-am luptat cu mine și cu realitățile patriei plină de haimanale, m-a ajutat și o doamnă în vârstă, care a vrut să cheme Salvarea, m-a luat în cele de urmă un taximetrist, dar, văzându-mă mai mult groggy decât viu, m-a ocolit într-o tragică veselie până la Tineretului. Când am realizat că sunt prin altă parte a Bucureștiului, l-am întrebat, cu greu, de ce nu a ținut drumul drept. Atâta mi-a trebuit, „Așa mi-a trebuit, nu trebuia să te las, acolo, la gară, să aștepți până acum?!”. Bine că nu mi-a ars una… Ia să fii făcut așa ceva, samsare, ca taximetrist, la New York, ce mai amendă păpai și mai stăteai și șase luni fără licence, așa, să numeri avioanele, mizerabilule!

…Se făcea o oră și zece minute de când a ajuns trenul de Oradea, cu întârziere cu tot. Un vecin m-a ajutat să urc scările spre intrarea în bloc, am intrat în apartamentul meu și am simțit cum amețesc, m-am trezit, singur cuc, pe gresia din holul spre camere, ud leoarcă.
…Am sunat cu greu la Salvare. Explicații, întrebări repetate dacă sufăr cu inima… În nici o jumătate de oră a venit un doctor în vârstă, cumsecade, competent, m-a întins pe canapea, tensiune, consult la plămâni și inimă (totul O.K!), tusera mea a devenit furtună, s-a speriat și domnul doctor, gata-gata să mai leșin o dată, nu mai eram însă singur… E o bronșită cronică, alt tratament, odihnă multă, hrană ușoară, puțină și în mai multe reprize, un pomelnic de medicamente, compensate toate, numai dacă mă duc la medicul de familie, care trebuie să-mi dea și o recomandare pentru o radiografie pulmonară. Numai că medicul meu de familie își încheie ziua în câteva zeci de minute, revine marți după-amiază, acum e luni spre prânz… Am coborât ținând pereții, am plătit vreo sută de lei la Farmacie, am plecat cu o pungă de medicamente, gata, câteva zile la pat!…

…Am venit, însă, de la Oradea, cu Premiul pentru cea mai bună Piesă Scurtă, primit, în superbissima sală a teatrului orădean, pe scena în care se mai afla decorul de la „Nastasia-Poveste de cartier”…
…Am avut și eu Poveste mea cu acest al 4-lea Premiu câștigat la un Concurs Național de Creație Dramatică!
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că mă ții în Viață! Că mă lași să caut refugiul în scris și îmi mai colorezi traiul și cu Premiere și Premii…
…Mă fac eu bine și mai scriu o piesă! Scurtă, trăită la Oradea și București..

Mondialul African. Suarez, acest ForLan(d) însorit sub ploaie

…Se vede că sâmbăta este o zi pe care eu o petrec pe trenuri în plin Mondial. Acum o săptămână, în acceleratul de Cluj, astăzi, în Rapidul (nici Dinamo, nici Steaua) 632, venind din Neamț, via Bacău. La 10:01, voi pleca din orașul lui Bacovia, rămas până și fără echipă de fotbal în B! La 14:52, Rapidul va fi în Gara de Nord, în București. Timp suficient până la ora 16, când trebuie să fiu în redacție la Telesport, să văd repriza I a primului duel din „optimi” și apoi să comentez la cald. În gara din Bacău, sub ploaie rea, de cod portocaliu, Mondialul parcă nu există. Doar bătrânelul care vinde cafea și băuturi răcoritoare mă întreabă de ce este atât de slab turneul?! L-a dezamăgit rău blatul Brazilia-Portugalia. „Credeam că numai la noi se fac din-astea! Fotbalul pe milioane a devenit ochiul dracului!”. Nu vede, însă, cine poate stopa Brazilia să câștige încă un titlu…

…A plecat, prin ploaie nebună, Rapidul 632. În vagonul 8, plin, doi tineri navighează pe Internet la capitolul… Mondial. „Uruguayenii și yankeii bat în seara asta!… Dar bomba o va arunca Paraguay-ul!”, decretează unul dintre ei. „Argentina, amice!”, replică celălalt. Râca lor lor nu mai continuă, că Rapidul oprește brusc în câmp, la vreo 25 de kilometri de Bacău. Lângă halta Valea Seacă. Minutele trec, trenul nu se mișcă. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Așteptăm cu ploaia răpăind pe geamuri să plecăm. După 20 de minute, o voce în difuzor: „Din cauza ploilor abundente, în față, pe câteva sute de metri, terasamentul e sub ape”. Începe bursa zvonurilor. Ba că un pod a fost luat de ape, ba că torentele au mutat terasamentul… Și plouă nebun… Trec două ceasuri și jumătate, și trenul stă pironit în câmp, la Valea Seacă, aflată sub potop. Nu mai prind eu primul meci din optimi!… Sun în redacție. Adio, emisiune!… „Mai bate Uruguayul pe ploaia asta?!”, încerc să glumesc cu cei doi tineri de alături… „Cum să nu bată?! Îl au pe diavolul de Forlan!”, vine replica. După trei ore fix, de așteptare tensionată, Rapidul 632 se urnește, ca echipa lui Copos în final de campionat. Imagini cumplite. Torente vin năvalnic dinspre câmpurile inundate. „S-a supărat rău Dumnezeu pe noi!”, zice o doamnă din Piatra Neamț, făcându-și o cruce. Trebuie să ajungă la o nuntă în Capitală. Se teme că ne prinde noaptea în tren. O clipă mă tem că nu voi vedea nici yankeii mei dragi la lucru, la ora 21: 30, când trebuie să-și ia revanșa, în fața Ghanei, pentru acel 1-2, de la Mondialul german, din 2006, tot în „optimi”… Mergem chinuit pe sensul invers… Linia noastră, pe care am venit dinspre Bacău, este sub noroaie grele, chiar dacă o mână de oameni au deversat cu lopețile puhoaiele, pentru câteva minute. Bușteni, pietre, rădăcini de copaci, un infinit de sticle goale, cârpe, table, cartoane. Trenul parcă bâjbâie șinele, nici nu știu dacă merge. Cerul s-a prăvălit peste calea ferată. Oamenii din vagonul 8 privesc cu sufletul la gură apocalipsa de afară. Se tem să nu rămânem între mâlurile groase… Rapidul iese greu, dar cu bine dintre ape și noroaie. Cui să-i mai ardă de Mondial, de vuvuzele, de celești și yankei?!…

…Ajung în Gara de Nord, cu 3 ore întârziere, exact când este pauză la Port Elizabeth. Intru într-un fast-food să aflu rezultatul. „1-0 pentru Uruguay! Gol Suarez, în minutul 8, cu un portar coreean pe care nu-l las nici la CAP!”, mă pune la curent un tânăr tobă de Mondial. „Echipa lui Forlan ajunge departe, o să vedeți!”, mă asigură el. Iau ceva de-ale gurii (Rapidul 632 nu a avut vagon restaurant!), un fresh de portocale și o cafea. Decid să văd repriza secundă aici. Mai toți țin cu celești. Un dobrogean face notă aparte și sare de bucurie, când egalează sud-coreenii. Cred c-a pariat pe o „bomb”, altfel n-ar jubita atât… „Portari de motel, domnule!”, se atacă un fan de-al lui Forlan, când au egalat asiaticii. Cum, necum, este 1-1, și mulți vorbesc despre prelungiri. La Port Elizabeth, plouă ca la Valea Seacă. Lui Forlan nu-i priește ploaia. Noroc că lângă el zburdă prin rafale solul lui Ajax, Luis Suarez. El este „omul care aduce ploaia” de fericire în tabăra celestă! Gol de magician, la colțul lung, cu zece minute înainte să se pună de prelungiri. Sala a luat foc. Artiștii uruguayeni au mulți fani la poarta de Nord a Bucureștilor. Românilor le place fotbalul-artă, doar, suntem latini… În derby-ul Sudului (americani și coreeni), Suarez este ForLan(d) însorit pentru Uruguay, la capătul Lumii, sub ploaie nebună…

…Astăzi 26 iunie, a fost ziua lui Suarez, cu „dubla” sa de Maestru. A cântat ca nimeni altul în ploaie. Am și uitat de „codul portocaliu”, de puhoaiele de la Valea Seacă. Viva Mondialul!

*O variantă a acestui material a fost postată și pe sportvox.ro

Mondialul African. Ziua 8, în trenul de Cluj

…Sâmbătă, am lipsit de la Mondial. A trebuit să merg la Cluj, onorat de invitaţia eminentului profesor dr. Mihai Lucan, omul care m-a salvat de două ori din vălul doamnei în negru. O tulburătoare „Ziua Recunoştinţei în Transplant”. Acolo, salvaţi de Profesor şi de minunata lui echipă, dar şi de sublimii donatori de organe, nu doar oficialităţi avide de imagine, ci şi mulţi oameni născuţi, miraculous, a doua oară. Printre ei Gheorghe Guşet, minunatul atlet, şi Victor Socaciu, cantautorul cu neuitata „Căruţă cu flori” şi rinichi noi, de la o fetiţă de 12 ani, plecată dureros de devreme între îngeri. Eu nu eram cu transplant de organe, Profesorul Mihai Lucan mi-a transplantat de două ori Viaţa şi Speranţa, furându-mă din coşmarul acela cumplit numit cancer, fie el şi la prostată… Trăiesc, domnule Profesor, şi mă mai bucur de un Mondial!

…Sâmbătă, în a 8-a zi a Mondialului African, la 7:13 fix, sunt pe peronul 5 al Gării de Nord din Capitală. Acceleratul de Cluj a garat. „Ia Vuvuzela!”, strigă un vânzător ambulant de ziare, fluturând publicaţiile de sport. Le-am cumpărat, pentru drmul lung până la Cluj. Urc în tren. Vagonul 2, locul 14. La fereastră, să mai văd a nu mai ştiu câta oară, Valea Prahovei. Vine încă un băiat cu ziare. Strigă şi el: „Regina mâncată de vulpile Deşertului!”. „Ce regină, dom’ne?!”, tresare un bătrânel avid de ştiri-bombă. „Anglia, nene, 0-0 cu Algeria!”… Lângă mine, pe locul 13, un bărbat trecut de 65, zic. Ars de soare, în pantaloni scurţi. Citeşte cu patimă un ziar generalist. „Serbia distruge Germania!”, încearcă alt puştan să-şi vândă ziarele. „Am şi Integrame, ieftine, doamnelor şi domnilior!”, mai zice. Mondialul este o mare Integramă, deocamdată…

…Am trecut de Câmpina şi acceleraul începe să meargă ca o drezină. Dacă nu ca o căruţă. Facem doi kilometri în vreo 20 de minute. Domnul de lângă mine mă roagă să-l ajut să dea un telefon, să-şi anunţe fratele că va întârzia. E din Australia, din Brisbane, îl cheamă Paul Neacşu, are 70 de ani şi chef de vorbă. Merge la Mediaş, după vreo 15 ani. În oraşul Gaz Metanului, îl va aştepta fratele său din Târnăveni. Îi dau mobilul să-şi sune fratele. „Sper să prind meciul!”, zice. „Meciul cu Ghana”, simte nevoia să se explice. Logic, vrea să vadă Australia. „Cu nemţii ne-am făcut de basme, azi, însă, nu vom pierde!”… Îl întreb dacă-i place acest Mondial. Îi place, poate l-a citit pe Răzvan Lucescu… Şi vuvuzelele alea asurzitoare?!, plusez. „Acum, ce vreţi, să ascultaţi valsul vienez la capătul Africii?!… Dacă au decis ca Bafana, Bafana să organizeze Mondialul, atunci, să-i lăsăm să-şi arate obiceiurile!… Ne vor lipsi curând vuvuzelele astea, o să vedeţi”…Văd că am ajuns la Braşov. Au trecut 4 (patru) ore de când am plecat din Gara de Nord! „166 de kilometrii în 4 ore?!”, întreabă uimit, cu subînţeles bărbatul acesta plin de viaţă care, înainte să emigreze legal, la Antipozi, în ’80, făcând greva foamei, a bătut România în lung şi-n lat ca şofer de camion… Ce să-i răspund, 4 (patru) ore cu trenul până la Braşov, în 2010, pare o poveste din secolul trecut… Îl întreb cum i se pare fotbalul românesc. „Regret că nu-i şi România la Mondialul ăsta!… Sunt echipe mult mai slabe decât România!… Ce minunat a jucat România în America”… Pe Hagi nu-l ştie decât de la televizor! „Eu am plecat din ţară cu imaginea lui Dobrin şi Dumitrache. Ambii, artişti, nu fotbalişti”, mai zice „cangurul”…

…Coboară la Mediaş, cu o oră întârziere. E bucuros că va prinde meciul Australiei… Eu risc să pierd începutul Evenimentului de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj. „Australia nu pierde azi! Şi Argentina va câştiga titlul!”, mai zice Paul Neacşu, australianul din Brisbane, partenerul meu de şase ore şi jumătate, de la Bucureşti la Mediaş!

…Câmpia Turzii. 16:55. Trebuia să fiu de 14 minute la Cluj. Urcă un grup gălăgios de trei tineri, cu sticle de bere înjumătăţite. „Lăsaţi-mă, bă cu Olanda voastră! N-are sclipici!… Dacă nu era Sneijder, îi încurcau samuraii!”… De la ei aflu scorul. 1-0 pentru tulipani, 6 puncte, şi calificarea asigurată! „Nu ia titlul, domnule!”, mă asigură unul dintre nou-veniţii care merg la Baia Mare!.. Cine ia titlul?… „Brazilia”, spune el. „Italia!, îl contrazice un tovarăş de drum. Italia a pornit mereu greoi, când a bătut Argentina pe traseu n-a mai făcut nimic!”… „Alianţa Barcelona-Real Madrid, bă! Argentina va câştiga! Nu-l înghit pe circarul de Maradona, dar Messi şi Higuain n-au egali!”… Şi România?!, îi zgândăr… „Ce să facem noi, acolo, domnule?! Cred că, la ora asta, ne bate şi Noua Zeelandă. Cu Slovenia, nu mai discutăm! Vă zice Hagi cum e cu slovenii”… „Nu merităm să jucăm la un Mondial!, replică tăcutul de până acum. Aşa ţară, aşa fotbal! Vai de mama noastră! Mai bine emigrez în Slovenia…”…

…Ajung la Cluj cu o ora şi opt minute întârziere. Iau taxiul. Cluj e gol. Prind începutul Evenimentului de la Teatrul Naţional. Este o tulburătoare seară în care se rescrie profilul spiritual contemporan al Românului. Uite că avem şi suflet! Avem şi Oameni printre noi. Oameni care, în durerea pierderii unor fiinţe dragi, acceptă să se nască a doua oară semeni necunoscuţi, cu un rinichi sau doi, un ficat, o inimă. În seara aceasta, profesorul Lucan şi trupa lui minunată îmi apar ca trimişii ai lui Dumnezeu, printre oameni cu credinţă în Cel de Sus. Nu-l înţeleg pe prof. dr. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei, care îl omagianză şi el pe profesorul Mihai Lucan, dar se scuză, pueril, că nu l-a primit încă în Academie pe marele chirurg aclamat în picioare de întreaga sală a Naţionalului clujean, pentru că… „am fost prea puţine locuri” !?!… Geniile nu aşteaptă la rând, locurile, domnule preşedinte!

…La 20:30, mă pregătesc să fug, îapoi spre gara din Cluj. Amicul Viorel Cacoveanu, dramaturg şi comentator sportiv de elită, îmi strecurase un bileţel în timpul Thanksgiving-ului de la Teatrul Naţional. Îl citesc: „Gripe, crize, lefuri, sărăcie, Cutremure, taifunuri şi vulcani, Şi-n fotbal, triplă tragedie, Vuvuzele, Blatter şi Jabulani”… Mondialul nu ne lasă nicăieri… Iau un taxi. Şoferul mă recunoaşte. Ţine cu „U” şi este fericit de promovare. Eu îl întreb, însă, de scorul din meciul Ghana-Australia. „1-1!… Am tras pe dreapta, că tot nu merge treaba, să văd meciul. Cangurii au deschis scorul repede, dar au jucat cu un om în minus mai mult de o oră, fiind eliminat Kewell, nu oricine! De, parcă, nu ajungea penalty-ul din care au egalat africanii!”. Nu-i place Mondialul ăsta. „Dacă nu surzim de la trompetele alea nenorocite, va fi bine!… Altfel, cam săracie….Ce se joacă în afara Europei n-are clasă! Să vedem ce va fi în Brazilia, peste 4 ani!… Cred că va fi o finală Brazilia-Argentina. În care eu ţin cu…Italia sau Spania!”… La Târnăveni, Paul Neacşu, din Brisbane, trebuie să fie fericit…

…Iau trenul de Bucureşti, la 20 de minute de la începerea meciului Camerun-Danemarca. Urc în cuşetă. Pe la Apahida, îÎl sun pe actorul Doru Nica, din Arad, care mănâncă fotbal pe pâine prăjită la micul dejun, lunch şi cină. „Au deschis camerunezii scorul, prin Eto’o. Dar meciul nu-i jucat! Dacă nu te culci, sună-mă pe la 11 şi jumătate, să-ţi spun scorul final…”. Nu-l mai sun, sunt rupt de oboseală, încerc să aţipesc. La Blaj, însă, urcă doi-trei gălăgioşi cred că sunt singuri în tren. „Cu un punct, şi Danemarca şi Camerul pot pleca acasă”, aud, un glas. Înţeleg că a fost egal, nu m-au trezit degeaba…. Furtuna acoperă tărăboiul petrecăreţilor. Trenul de Cluj aleargă spre a 9-a zi a turneului de sub Curcubeul Africii. Aţipesc. Nu visez nimic despre Mondialul African…

*O variantă a acestui material a fost postată şi pe sportvox.ro