Jurnal de iarnă (25). ASTĂ-SEARĂ, AM AJUNS ÎN PUȘCĂRIE CU…ALCHIMISTUL ILIE STEPAN! A FOST FABULOS…

…Da, în această penultimă zi din februarie, am ajuns în Penitenciarul din Timișoara. Acolo, unde, cu 47 de ani în urmă, reușisem, cu mari relații (prietenii mei din lumea fotbalului bănățean!), să fiu primit pentru două ore, ca să fac un reportaj de ziarist nebun, aflat la debut de carieră!

…Astă-seară, am ajuns în aceeași pușcărie de maximă securitate pentru a urmări „Primul concert rock în aer liber (cu utilizarea logisticii aferente) organizat vreodată într-un penitenciar din România”, cum este prezentat acest Proiect nebun, nebun de frumos, al fantasticului Creator de Frumos Ilie Stepan, cu legendara sa trupă „PRO Musica”, plecată să atingă jumătatea de veac de existență. Astă-seară, la Muzeul Țăranului Român din Capitală, am fost unul dintre privigeliații sorții să urmăresc acest film fabulos „PRO Musica- Live in Prison”, filmat în 7 mai (Ziua Sevilliei!) 2015 și cu prima proiecție, spre finele anului trecut, în pușcăria unde fusese creat, iar a doua zi în Timișoara din afara gratiilor.

…Acest „PRO Musica-Live in Prison” (concept-Ilie Stepan, regie, cu super-idee și sensibilitate-Gheorghe Șfaițer) este mai mult decât un film realizat cu zece camere de luat vederi și cu un staf de mare profesionalism! Este un fantastic curs practic de psihologie! Un formidabil eseu despre Artă, fără spații anume, peste tot, fără limite, sub superbul imperativ „Și între ziduri sunt inimi”. Am plâns, tulburat, de chipurile celor încolonați să ocupe scaunele din curtea Penitenciarului, sub respirația mascaților și a polițiștilor care-i supravegheau. Cei mai mulți, până-n 25-30 de ani, unii încruntanți, cu dinții parcă scrâșnindu-le, în umbra camerelor de luat vederi, câțiva tulburați, vizibil, de sublimul muzicii, alții lăcrimând, unul-doi chiar țopăind în ritmurile rock și sărind cu mâinile spre cer, ca la marile Concerte în domeniu, cei mai mulți temători să aplaude, poate și timizi… Și, apoi, acele frânturi de suflet din opiniile încarceraților, unul mărturisind că, ascultând Concertul nemaiîntâlnit vreodată, a crezut o clipă că se află în visele lui din ultimii doi ani, și anume, Liber!… Sau, în tribunele stadionului, vibrând pentru Poli Timișoara, ca în timpurile lui frumoase, sau bucuria altuia de a fi trăit două ore de Libertate, acolo, între ziduri și gard de sârmă ghimpată… Cum să nu te tulbure replica celor ținuți înn clădirea închisorii, unde se transmitea Concertul pe canalul TV de circuit închis al pușcăriei, care, întrebați de pe scenă dacă le place muzica ascultată de ei, acolo sus, după ferestre cu gratii, au replicat fericiți cu un „Daaaaaaaaaaaaa” aplaudat de cei de pe scaunele din curte… Cum să nu lăcrimezi la discretele îmbrățișări ale doi-trei dintre privații de libertate și de dragoste cu iubitele lor invitate la acest Concert unic,stop-cadre cu muzica și forța dragostei, nemuritoare…

…Clipă de capodoperă umană, în final, când acei oameni liberi pentru două ore ovaționau ultimul song, celebrul „Timișoara”, Piscul, zic, alchimistului sunetelor Ilie Stepan, închinat „Celor care au murit în acest penitenciar în perioada comunistă!”. Fiori au urcat în mine, ca seva-n trunchiuri, ascultând, în uralele deținuților fericiți de muzica rock, acele versuri uluitoare „Noi nu plecăm! Nu murim! Nu suntem lași! Nu suntem hoți!”… România abia se lepădase de umbre, visând naiv Paradisul…

…A existat un Grup de poveste care a zămislit acest Concert de antologie. Îl reproduc exact cum a apărut în frumosul caiet-program ce însotește valorosul DVD lansat și el astăzi, 27 februarie 2017: Ilie Stepan, Dixie Krauser, Doru Apreotesei, Grigore-Bujor Hariga, Lică Dolga, Horea Crișovan, Bogdan „Bogy” Nagy, Doru Eugen Iosif, Dana Borteanu, George Găină. Toți, EXCEPȚIONALI!
…Astă-seară, inegalabilul Creator de Frumos, Legendă a rock-ului românesc, Artistul Ilie Stepan m-a făcut, într-o pușcărie, să mai plâng o dată, de m-am simțit mai bogat și mai bun! O făcuse întâia dată, acum trei ani și trei luni, la Arad, când ne-am cunoscut, la premiera mondială a piesei mele de teatru „Freud și Bunul Dumnezeu”, montată și jucată încântător de prietenul nostru comun, minunatul Doru Nica, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Un spectacol înnobilat de muzica specială compusă de Ilie Stepan pentru acel spectacol. Și acolo era vorba despre o Închisoare, a sufletului, la care m-au condamnat două doamne furate de Freud. Noroc că Bunul Dumnezeu m-a salvat și m-a redat bucurie de a trăi Arta cu lacrimi de emoție pură. Mulțumesc, prețuit Prieten Ilie Stepan și pentru Regalul din această seară!

…Filmul acesta fabulos, unul verite, dar gândit cu sufletul în cele mai fine detalii, „PRO Musica-Live in Prison”, ar trebui transmis IMEDIAT, la o oră din Prime Time, de TVR sau alt canal, și trimis la mai toate Festivalurile internaționale de film! Este ABSOLUT ULUITOR! FABULOS!

P.S. Cât despre reportajul meu de acum 47 de ani, din Pușcăria în care am ajuns în această seară, l-am făcut cu trei intemnițați, trei generații. Un puștan de 21 de ani, care dăduse cu șișul… Un bărbat de 38 de ani „care vorbise urât în societate” (ca să nu se spună că făcuse bancuri la adresa guvernului comunist!) și ultimul, de 52 de ani, ajuns acolo pentru furt calificat. N-am să uit niciodată că puștanul mi-a zis, la un moment dat, că, dacă-l mai întreb ceva, îmi va da un cap în gură de voi ajunge-n spital, chiar dacă un gardian mă păzea… Tipul cu bancurile politice m-a atenționat să fiu atent ce vorbesc, mai ales cu prietenii, iar cel mai în vârstă m-a sfătuit să am grijă de Sănătate și Libertate, că-s cele mai bune dintre toate!… Reportajul n-a mai apărut în ziarul „Munca”, unde un an mi-am făcut ucenicia, s-ar fi supărat „tovarășii” să audă că… în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, se comit și crime, și furturi, ba se mai face și haz de necaz pe seama „tovilor”! Reportajul acela n-a apărut, dar cele două ore petrecute în Penitenciarul din Timișoara, în 1970, au însemnat o fantastică experiență de viață pentru un tinerel entuziast aflat la startul gazetăriei. Experiență pe care am folosit-o într-o piesă de-a mea („Bazuka lui Cehov”) ce se desfășoară într-o închisoare, text ce a câștigat ultimul Concurs Național pentru Piesa Scurtă-Oradea 2016. Experiență prezentă și în penultimul meu text dramatic, pe care unii îl și văd pe scenă…
…Timișoara, Timișoara, câte Clipe de Viață mi-ai oferit! Mai ales în această Seară de VIS!

Am primit Premiul, la Oradea, și am chemat Salvarea, la București!

…Story de piesă scurtă, acest ultim Premiu al meu, câștigat, la Oradea, în cadrul valorosului Festivalul de Teatru Scurt (ediția XXII), pentru Cea mai bună Piesă Scurtă („Bazuka lui Cehov”). Am ajuns pe Crișul Repede, vineri dimineață, în ultima zi de septembrie, după o noapte coșmar în vagonul de dormit, unde am tușit cât pentru un an. O rebelă răceală m-a întors pe drum, tusea-mitralieră, gâtul-rană deschisă, vocea ce nu mai era a mea, amețeli, crampe musculare de-mi lau nervii foc, timp cumplit… Bucuria Premiului m-a ținut, totuși, pe picioare, încât sâmbătă seară, în prima zi din luna ce se încheie cu ziua mea de naștere, am putut urca pe scena superbului Teatru „Regina Maria” din Oradea, pentru a mi se decerna Premiul pentru cea mai bună Piesă Scurtă de către distinsa doamnă Victoria Balint (directorul artistic al Teatrului orădean, membru în Juriul Concursului de Creație Dramatică, frumoasă, onorantă denumire!). Am putut rosti și un scurt speech, dar, lângă mine, parcă vorbea altcineva…

…Și, totuși, am udat Premiul, cu un vin ecologic de Adamclisi, găsit întâmplător într-un mic magazin, ca un canton părăsit, din oraș. Veritabil colocviu în foaierul Teatrului, cu vestiți oameni de teatru (eminentul regizor de teatru și de film Alexa Visarion), cronicari dramatici (Ion Parhon, Zeno Fodor, Ion Cocora, Doru Mareș, Mircea Morariu etc.) actori orădeni și cei din trupa petroșăneană ce abia terminase spectacolul „Nastasia-Poveste de cartier”, în regia lui Victor Ioan Frunză).N-am stat mult, totul se-nvâtrea în jurul meu. Noroc că am dormit bine…

…Duminica a trecut ușor, până la plecarea trenului de București (18:39). M-a dus în splendoarea de pe colina numită Ciupercă, de unde se vedea, sub soare, falnica Oradea, o veche și aleasă prietenă, Geta Pop, cu care, timp de două luni, am scos, în iarna lui ’94, și la Oradea, ziarul „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” ce-l editam la New York (Doamne, ce frumoasă aventură, pe care o voi povesti altădată!)…

…Am plecat ținându-mă pe picioarele mele spre casă. Tăind o nouă noapte de chin, la vagon-lits, tușind, cutremurându-mă, pe două voci, golind două sticle mici cu apă plată, o sticluță de Coughend sirop, inutil. Am legat vreo trei ore de somn, trenul a întârziat și el, și la 8:45… Când am zărit peronul Gării de Nord, am simțit cum mă topesc și m-am trezit întins pe jos, singur în cușetă. Norocul meu că ușa cușetei era deschisă și însoțitorul de tren m-a descoperit repede, am refuzat să cheme Primul Ajutor al Gării.. M-a ajutat să ajung până la coborârea din vagonul 11, mă clătinam pe peron de parcă aș fi coborât din ringul de box, după un meci cu Doroftei. Cu greu am ajuns la stația de taxi, numai că trăim în România și samsarii lăsați în voie la ieșirea din Gara De Nord să jecmănească oamenii, nu luau clienți care nu mergeau departe… M-am luptat cu mine și cu realitățile patriei plină de haimanale, m-a ajutat și o doamnă în vârstă, care a vrut să cheme Salvarea, m-a luat în cele de urmă un taximetrist, dar, văzându-mă mai mult groggy decât viu, m-a ocolit într-o tragică veselie până la Tineretului. Când am realizat că sunt prin altă parte a Bucureștiului, l-am întrebat, cu greu, de ce nu a ținut drumul drept. Atâta mi-a trebuit, „Așa mi-a trebuit, nu trebuia să te las, acolo, la gară, să aștepți până acum?!”. Bine că nu mi-a ars una… Ia să fii făcut așa ceva, samsare, ca taximetrist, la New York, ce mai amendă păpai și mai stăteai și șase luni fără licence, așa, să numeri avioanele, mizerabilule!

…Se făcea o oră și zece minute de când a ajuns trenul de Oradea, cu întârziere cu tot. Un vecin m-a ajutat să urc scările spre intrarea în bloc, am intrat în apartamentul meu și am simțit cum amețesc, m-am trezit, singur cuc, pe gresia din holul spre camere, ud leoarcă.
…Am sunat cu greu la Salvare. Explicații, întrebări repetate dacă sufăr cu inima… În nici o jumătate de oră a venit un doctor în vârstă, cumsecade, competent, m-a întins pe canapea, tensiune, consult la plămâni și inimă (totul O.K!), tusera mea a devenit furtună, s-a speriat și domnul doctor, gata-gata să mai leșin o dată, nu mai eram însă singur… E o bronșită cronică, alt tratament, odihnă multă, hrană ușoară, puțină și în mai multe reprize, un pomelnic de medicamente, compensate toate, numai dacă mă duc la medicul de familie, care trebuie să-mi dea și o recomandare pentru o radiografie pulmonară. Numai că medicul meu de familie își încheie ziua în câteva zeci de minute, revine marți după-amiază, acum e luni spre prânz… Am coborât ținând pereții, am plătit vreo sută de lei la Farmacie, am plecat cu o pungă de medicamente, gata, câteva zile la pat!…

…Am venit, însă, de la Oradea, cu Premiul pentru cea mai bună Piesă Scurtă, primit, în superbissima sală a teatrului orădean, pe scena în care se mai afla decorul de la „Nastasia-Poveste de cartier”…
…Am avut și eu Poveste mea cu acest al 4-lea Premiu câștigat la un Concurs Național de Creație Dramatică!
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că mă ții în Viață! Că mă lași să caut refugiul în scris și îmi mai colorezi traiul și cu Premiere și Premii…
…Mă fac eu bine și mai scriu o piesă! Scurtă, trăită la Oradea și București..