Etichetă: Dobrin

Greu se mai ajunge la Miami!

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…

LA MULȚI ANI, AMERICA! Plâng pentru tine, America, plâng de tine, România…

…Este 4 Iulie! Ziua Americii! Happy Birthday, America! La Mulți Ani, scumpa mea America!…
…La București, când scriu cu litere crescute-n suflet, zorile se chinuie în întuneric, sub rafalele de ploaie ce bat geamurile. Timpul se apropie de ora 3, în noapte udă… Acum 28 de ani, pe 4 Iulie 1986, exact la ora asta, m-am trezit și n-am mai putut să dorm. Era tot într-o vineri, eram tot o Emoție. Peste câteva ceasuri urma să plec, ca turist, de unul singur, la un control medical, în Italia, lângă Florența. Porneam în marea aventură a Vieții, cu Dacia mea (nr. 4-B-167), și hotel și restaurant, și nu m-am mai oprit decât în…New York!

…După cinci luni și jumătate de teroare și speranță pentrecute în Italia, două săptămâni în Lagărul de la Latina (20 de săptămâni în Pensiunea „Claudia” din Roma), unde mă culcam, cu ciocanul sub pernă, într-o baracă fără uși, cu geamurile înlocuite de foi din plastic. Ploaua și atunci, la Latina, între zgomot de sticle sparte și țipete de femei îngrozite de câțiva albanezi violenți care n-aveau mamă, n-aveau tată, când le cădea cu tronc o femeie, o brățară sau un ceas mai acătării purtate de „profughi”. Două săptămâni la Latina, timp în care mi s-au întins atâtea curse… Într-o zi, m-am trezit că am un cumnat în Italia, ceea ce nu putea fi adevărat, ce bine ar fi fost. Generos, invizibilul cumnat ar fi cerut conducerii Lagărului să fiu mutat din baraca tuturor cerșetorilor de libertate la unul dintre hotelurile de pe malul mării!?! Acolo, unde puteam fi făcut dispărut pe vecie în valurile mării…

…N-a ținut cursa cu inventatul cumnat, că, la două zile, m-am trezit în așa-zisa cameră a grajdului cu un trimis al Bucureștiului. El venea din Lugoj, era un oarecare, muncitor, chipurile,  tip scund, îl chema Adorjan, dar românii din Lagăr, unși cu toate poveștile vieții, l-au mirosit imediat și m-au chemat la ei. Eu le povesteam despre Gicu Dobrin, Rică Răducanu, Hagi și Steaua, cu care fusesem la Sevilla, în acel istoric 7 mai ’86 (și n-am rămas, atunci, cum au circulat legende!), ei mă apărau de toate relele. Eram idolul lor, se mândreau cu mine și mă fereau de atâtea chinuri. „Nea Mircea, ăsta e omul Securității! Ferește-te, câteva ore, de el, că după miezul nopții, îl lichidăm, cârtiță nenorocită ce e!”, m-au pus ei în temă… I-am rugat, aproape că am plâns cerându-le să nu facă o asemenea ticăloșie, că nu mal plecăm din Lagăr, nu-l mai văd eu pe Ducu al meu pentru viitorul căruia am renunțat la glorie, la cariera din gazetărie și teatru, în Infernul uitării de la Capua ni se vor îngropa anii și oasele… M-au trimis la culcare, promițându-mi că va fi o noapte liniștită… Pe la 10, în întuneric, am auzit, afară, vocea baritonală a lui Calu, băiatul din Satu Mare care se ducea, la o săptămână, ascuns în podul vagoanelor de tren, să se plimbe două zile prin Suedia și se întorcea: „Bă, vierme de balegă, tu vii de la Ambasadă, crezi că n-am aflat!”… Cred că i-au dat câteva scatoalce lui Adorjan, atât, bine că n-a fost o noapte însângerată…

…Băiatul din Lugoj a intrat agitat în spațiul cu patru paturi, fără geamuri la ferestre, cu tavanul din carton ce se ondulse ca valurile mării de atâta ploaie, cu un placaj ce scârția în locul ușii. M-am făcut că dorm. A venit în vârful picioarelor cu chipul lui hidos deasupra mea, m-a studiat și s-a întors spre un pat, să se întindă. „Vrei să-mi spui ceva?!”, l-am fulgerat din spate, în timp ce mâna-mi prinsese ciocanul de sub pernă… „Domnul Mircea, cum puteți rezista în jungla asta?! Eu nu pot trăi aici! Aici nu-i pentru oameni! Dumneavoastră sunteți cineva!… Haideți să plecăm de aici!”, a sunat monologul lui, tremurând în întuneric… Am tăcut câteva clipe, creierii îmi sfârâiau, inima alerga ca într-o cursă de sprint… „Nu mai pot da înapoi, Adorjane!”… Iarăși tăcere grea ca lespedea cimitirului… „Se poate, vă garantez eu! Și nu veți avea niciun necaz”, și-a argumentat el prezența în cămăruța mea cu vedere spre… Statuia Libertății!…”Eu am cerut azil politic, Adorjane!”, au fost ultimele mele cuvinte către el. A fugit în noapte. Nu știu unde… Gândesc și astăzi că, fără să fi fost un cunoscut comentator sportiv, mai mult ca sigur eram omorât în Lagărul din Latina…

…Acum 28 de ani, la ora asta, așteptam să cobor pe trotuarul din fața blocului din Bucureștiul natal, la Polivalentă, și să îndes ultimele bagaje în Dacia 1300. Printre care pliantul și textul piesei „Aventura unei femei cuminți”, care se jucase la Teatrul Bacovia, de 287 de ori, dar s-a interzis în turneul de la Naționalul bucureștean, în 10 mai 1983, și s-au anulat cele două spectacole pentru care s-au vândut toate biletele, iar eu și directorul teatrului moldav ne-am pomenit chemați la ordine! Făcuți cu ouă și oțet, imaturi politic, eu numit japiță, pui de năpârcă, înjurat, pentru că „Tovarășa a fost mereu o femeie cuminte, nenorocitule!”… Pliantul acela era argumentul meu pentru cererea de Libertate depusă în Lagărul din Latina. Nimeni, absolut nimeni, nici soția, nici tata, nici sora n-au știut că vreau să ajung cu Dacia mea până-n America!…

…Și am ajuns, în 19 decembrie 1986! După ce am vândut, plângând, hotelul-restaurant pe patru roți, la Roma, cu o mie de dolari, și am mai făcut o altă mie, spălând pizzerii, vase, curățând grădini, cărând mobilă, acoperind, cu geamuri, la trei metri înălțime, o seră… Am cumpărat de o mie de dolari două clasoare cu timbre, cărți cu mai toate orașele italiene, un Anuar Il Calcio, câteva atenții pentru rudele mele necunoscute, care urmau să mă aștepte… Am mai rămas cu o mie de dolari, ca să nu spună cineva că am trecut Atlanticul cu mâna goală. Am aterizat la New York, în noapte, cu inima plină, visând să-i văd cât mai repede lângă mine pe Ducu și Cornelia. Capul îmi bubuia de planuri, ajunsesem la Pământul Făgăduinței, gata să fac un ziar în limba română, un teatru, o echipă românească de fotbal! La Latina și la New York, am înțeles că sunt un „Condamnat la Libertate”, cum tot anunț de câțiva ani că se va numi cartea mea de amintiri pe care o amân și iar amân să o scriu, dar, care, în această noapte tăiată de 4 Iulie 2014, când aștern rânduri pentru blog, o simt fixată în minte și în suflet… La masa de scris, MMI-ului, trebuie să scoți cartea asta în 2014!…

…4 Iulie 2014! La Mulți Ani, scumpa mea America! M-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

…Mulțumesc mult, America, mi-ai pus flăcăul cel mare, Ducu, pe o pistă spre Fericire, iar mie mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire…

…Pe 4 Iulie 1986, la București, într-o noapte cu soare, visam să descopăr America. Pe 4 Iulie 2014, la București, mi-e sufletul greu de trădările trăite, în țara natală, de visele îngropate prematur de atâția bișnițari de cuvinte și sentimente… Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, „New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o „Cea mai bună piesă din dramaturegia exilului românesc din 1990 încoace!”), am una așternută, primăvara ce abia a trecut, pe coală de lacrimă, tradusă în bulgară, „America de-acasă”. M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!

…La Mulți Ani, USA! Today și totdeauna… Happy Birthday, America!… Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte…

…Plâng, acum, când scriu, de dor de tine America, țara care m-a ajutat să descopăr fațetelor Libertății, ale Demnității, astăzi, casa lui Ducu, a Corneliei, Karinei  și a fermecătoarei Genevieve, nepoțica mea care, pe 13 iulie, în ziua finalei Mondialului XX, va împlini 9 luni…
…Plâng de tine, de chinurile și lipsa ta de perspectivă clară, de minciuna și hoția care te sugrumă, draga mea România, unde venisem să fac America de-acasă!

P.S. 4 Iulie 1994! La ora aceasta (ora New York-ului, 4:30 AM) mă aflu într-un avion ce merge de la Los Angeles spre Zgârie Nori. Cu 13 ore în urmă, în 3 iulie 1944, la Pasadena, Naționala de fotbal a Româniai scria în filigran cea mai frumoasă pagină din istoria ei: 3-2 (2-1), cu Argentina, prin golurile lui Ilie Dumitrescu (2) și Hagi! La vreo două ore de la finele meciului, am mers, la Arcadia, unde erau cazați „tricolorii”, cu marele regizor de teatru Florin Fătulescu, ambii beți de fericire, ca toți românii,de acasă și din USA, Canada și Europa, să pornim Fiesta noastră românească, să ne bucurăm chiuind de această victorie colosală,de cel mai frumos meci la World Cup ’94, să petrecem cum o făcusem și după acel răsunător 3-1 (2-1), în fața Columbiei. După vreo două ceasuri de extaz, Florin m-a repezit la aeroportul din L.A., să prind Ziua Americii în avion!
…4 Iulie, mon amour!

Moartea Craiovei și Europeanul de cartier…

…Azi, 20 iulie, de Sfântul Ilie, s-a semnat unul dintre actele abominabile din fotbalul românesc: Craiova a fost dezafiliată!?!… Craiova nu va mai juca nici pe prima scenă, nici în liga secundă, nici în lumea a treia!?! Craiova, campioana unei mari iubiri, una dintre Legendele fotbalului nostru, a fost anulată de încăpățânarea lui Mircea Sandu și slugile sale din Comitetul Executiv, care s-au folosit și de manageriatul păgubos al liderului oltean. În Comitetul Executiv, doar doi inși s-au opus unei asemenea mizerii, numai doi s-au abținut!… Bravos, Nașule, nu te-ai lăsat până nu ai distrus o Legendă, căci, dacă n-ai fi dorit o asemenea rușine, ai fi găsit o portiță printre regulile caduce!… Și, dacă una ca asta nu m-ar fi revoltat atâta (pentru că există și alți „gropari” ai Craiovei Maxima!), aroganța cu care ai venit după verdict și ai declarat „Mititelu se mai poate adresa numai la ONU” m-a umplut de lehamite! Tizule, mai există și Forul Suprem, peste toate Comitetele și Adunările Generale (viitoarea în… aprilie 2012!) la care s-au tras vârtos sfori groase de când te-ai înscăunat discutabil în fruntea FRF (știi, cred, ce susțin despre chestiune Mircea Pascu și Marcel Pușcaș!). Peste gaștile federală, lepefistă, peste TAS și ONU (ca să-ți citez neobrăzarea!) mai există Bunul Dumnezeu! Te-a salvat odată și ar fi trebuit să devii mai înțelegător, mai puțin trufaș. Nu te juca, Nașule, cu Bunul Dumnezeu!…

…Nu trebuie să se joace nici Pițurcă, alt „gropar” al echipei care l-a lansat! Să vii, când lumea cinstită a fotbalului e sub șoc la vestea desfiițării Craiovei fotbalistice, și să declari „Numai așa puteam scăpa de Mititelu!”, devine absolut ordinar! Descalificant!… Ca să scapi de un șef de galerie ajuns patronul unei Legende nu trebuia, juvete Pițurcă, să distrugi Legenda! Dacă aveai forță, te băteai cu el. Aveai motive logice, legale, dacă nu s-ar fi trișat ca la barbut, ca la poker! Din păcate, prin comportarea din acest caz al asasinării unei Legende, selecționerul, ca și atâția mulți alții, și-au dovedit crasa lipsă de caracter… Degeaba țipă, acum, atâția, că Mititelu nu putea duce Craiova decât la deznodământul de azi, ei trebuiau să oprească un asemenea dezastru, dacă măcar ar fi respectat Campioana unei mari iubiri!

***

…Sigur, moartea unei mari iubiri, Craiova, Eterna Terra Nova din fotbalul românesc, este efectul unei lungi serii de anomalii, care numai în societatea românească actuală se pot petrece. Legenda, brandul Olteniei a fost, mai întâi, după așa-zisa democratizare, cumpărată de un milițian, Dinel-di-di-murgule-di!?! Care a dus-o pe marginea prăpastiei… A venit, apoi, șeful de galerie, bișnițar de top, Mititelu, cu suflet și bani, dar în afara fenomenului sau, dacă vreți, în rând cu toți cei care și-au făcut imagine prin fotbal. Vreți exemple? Luați toate marile echipe bucureștene, mai adăugați și Timișoara, Piatra Neamț și aveți un prim tablou al decăderiilor în lanț. Iar dacă urcați puțin la nivelul FRF și LPF, cu depășitele, anacronicele comisii, regulamente și veșnice compromisuri, piruete etc., aveți în toată splendoarea lui superbul hoit al fotbalului românesc. Problema este de ce nu a fost oprit Mititelu când trebuia, ca să nu se sacrifice un nume de aur din cartea fotbalului nostru, prima semifinalistă europeană, izvorul atâtor jucători de Națională și de antologie? La ora aceasta, se întorc în morminte, Nelu Oblemenco, Petrică Deselnicu, Zoli Crișan, Lucică Strâmbeanu, Sebastian Domozină și câți alți olteni de Legendă. Mircea Sandu și Victor Pițurcă, și toți „groparii” de meserie, în setea voastră de răzbunare și îmbogățire, voi chiar ați uitat de nestematele Craiovei-Maxima!

***

…Timișoara a fost retrogradată în urma războiului Sandu-Iancu, via TAS!… Craiova a fost dezafiliată tot în urma unui conflict de orgolii Sandu-Mititelu… Un centru de tradiție al fotbalului românesc, Oradea, n-a fost lăsat să joace pe prima scenă, deși promovase, din rațiunea unor regulamente cameleonice… Rapid nu va mai juca în Giulești… Steaua a părăsit Ghencea… Dinamo pleacă din „Groapă”, doar Copos, Gigi Becali și Borcea nu puteau să nu plătească tribut șmecheriilor, aroganței, ingineriilor financiare. Numai că au plătit Legendele, nu ei, imagini deformate ale fotbalului autohton…

…Nu ajungea că nu mai vedem în prima ligă Aradul lui Petschovschi, Coco Dumitrescu, al celebrei echipe care a eliminat pe Feyenoord, Argeșul lui Dobrin, Constanța lui Hagi, Progresul lui Viorel Mateianu și Nae Oaidă, Iașul, Bacăul, Baia Mare, Satu Mare, Reșița, nume în istoria sportului-rege de la noi! Au dispărut Craiova, și Timișoara… Samsarii, misiții, acoliții, bișnițarii și groparii de Legende jubilează dezgustător! Fotbalul românesc miroase a putregai…

***

…O rază de speranță părea să fie găzduirea Campionatului European de fotbal, la tineret Under 19 ani. Opt echipe (fără Franța, campioana en titre!), dar cu Spania favorită, cu noi printre visători. Numai că diriguitorii fotbalului nostru înțeleg prin… European o competiție de cartier. Altfel, n-ar fi stabilit pentru meciurile din cele două grupe stadioane de la margine de București, adică Berceni, Buftea, Chiajna și Mogoșoaia. Oricât de cochetă ar fi baza de la Chiajna, rămâne Chiajna. Oare, ce s-or întreba străinii despre noi, că nu avem decât stadioane de cartier, cu numai vreo 500, 2.500, 4.000 de locuri în tribune?! Oare, nu se putea juca în „Giulești”, în Parcul cu Platani, pe „Dinamo”, la Cluj, Piatra Neamț, de ce nu și la Galați, oraș aflat pe cel mai mare val din istoria sa fotbalistică?!..

…Acum 51 de ani, când România a mai găzduit o asemenea competiție până-n 19 ani, Turneul UEFA (câștigat de o superbă națională română, fie și cu vârste măsluite!) s-a disputat pe marile stadioane din orașele țării. Iar finala s-a desfășurat la București, pe cel mai mare stadion (defuncul „23 August”, locul unde se va inaugura, la 10 august, moderna Național Arena!), în fața a… 80.000 de spectatori, în delir, după victoria cu 4-1 a băieților noștri în fața Iugoslaviei! Acum, în 2011, ultimul bal va avea loc la…Chiajna, nume istoric, unde vor fi în cocheta arenă, cel mult 5.000 de spectatori. Acesta-i fotbalul românesc de astăzi.

…Lacrima unei mari iubiri…

„Generația de aur” de la Guadalajara ’70 și figuranții de la Sao Paulo 2011…

…10 iunie ’70. Miez de noapte bucureșteană. Ne ține treji un meci superb de pe „Jalisco”, plin ochi. Ultimul duel în grupă, din „groapa cu lei” de la Guadalajara, în Mundialul mexican. Falnica Brazilia, cu Pele la apogeu, față în față cu o mână de necunoscuți români, care chinuiseră Anglia (0-1), învinseseră Cehoslovacia (2-1), dar care și-au cumpărat singuri, din bazar, tricourile pentru jocul vieții lor. După vreo douăzeci de minute, brazilienii conduc cu 2-0, Pele și Jairzinho marcând în numai trei minute (18’ și 21’), făcându-ne muți în fața televizoarelor alb-negru. Lupta pare încheiată, se anunță un scor-fluviu, numai că anonimii renasc din talentul lor neștiut, nebănuit de granzii fotbalului de la Gala aztecă. Și „Corsarul roib”, metafora lui Fănuș Neagu pentru minunatul Dumitrache, cel care îi amețise printr-o triplă fentă pe englezii Cooper și Moore (campioni mondiali en-titre la ora meciului!), dată în reluare de 26 de ori de televiziunea mexicană (!), Florică al nostru hipnotizează cu magia lui și cuplul Brito-Fontana. E 2-1, în minutul 34. Meciul acesta oarecare devine brusc spectacol. Puștiul Liță Dumitru (la doar al 6-lea joc lui în Națională) îl agasează prin marcaj imposibil pe Regele Pele, „Mopsul” slalomează uluitor pentru tribune, Dembo și Mircea Lucescu fac raliuri elegante pe flancuri, Capellino din Giulești, Sandu Neagu, rămâne ghimpe în reduta cariocas, iar, între buturi, Rică vrea să-l convingă pe nea Angelo că trebuia să-i dea o șansă mai devreme decât ultimele 62 de minute de la acest Mundial. Fascinată, dar și speriată de incredibila replică română, trupa lui Mario Zagalo se ambalează, forțează, nu vrea să riște. Și Pele arată cine este bossul, în 66’, când duce scorul la 3-1. „Tricolorii” din Est nu cedează, dimpotrivă, au replica lor demnă, elegantă, de fotbaliști autentici. Jocul e fermecător, „Jalisco” freamătă de bucurie, înscrie Dembo, în ’83, e 3-2, e Fiestă în tribune. Brazilia încasează incredibil două goluri, prima și ultima oară în acest Mundial mexican, câștigat de ea, după acel zdrobitor 4-1 cu Italia, în finală! Ce meci, ăsta cu noi! Cum să-l uiți?! Cum să nu știu pe de rost, după 41 de ani, acea formație de vis, întâia „Generație de aur” din fotbalul românesc, cum nobil a numit-o Hagi?! Deci…

Stere Adamache (28’ Rică Răducanu)- Lajos Sătmăreanu, Culai Lupescu, Cornel Dinu, Mihai Mocanu- Liță Dumitru, Radu Nunweiller-Sandu Neagu, Emerich Dembrovschi, Florea Dumitrache (71’ Gigi Tătaru), Mircea Lucescu. Antrenor: Angelo Niculescu.
…Câțiva dintre ei au plecat în Rai: Adamache, Mocanu, Neagu, Dumitrache, Tătaru II. Cu ei și Prințul Dobrin, care ar fi vrut să joace măcar în meciul cu Brazilia, marea durere a vieții lui. Nu ca băieții ăștia plini de fițe și de milioane, cu Mutu în capul listei…

***

…După 41 de ani fără 3 zile. 7 iunie 2011. În Brazilia. La Sao Paulo, acolo unde, în 17 aprilie ’74, România pierdea, cu 0-2 (goluri: Leivinha-9’, Edu-20’), amicalul cu celebra echipă a lui Mario Zagalo, în fața a 80.000 de oameni. Acum, Stadionul Pacaembu, 40.000 de spectatori. La București, e 8 iunie, zorile se leapădă de întuneric. E 4 dimineața. Meciul de retragere a lui Ronaldo, unul dintre sutele de alchimiști ai fotbalului mondial născuți de Copacabana și favelele Braziliei. România este onorată cu invitarea la un asemenea meci de gală la care se uită întreaga Planetă. Locul nostru nu-i, însă, la banchete, se vede, ci în iarmarocuri. Trimitem o echipă încropită, cu jucători de duzină aduși din vacanță, nici pe departe o Națională! Fără antrenor principal, fără conducători. Jalnică desconsiderare a Evenimentului, a Braziliei, a noastră –suporteri și oameni de fotbal-, a „Generației de aur” de la Guadalajara, a României… Nu mă interesează cine poartă vina, Mircea Sandu (un președinte incapabil să evite haosul!), Răzvan Lucescu (omul care ceruse acest meci!), nerușinații Mutu, Săpunaru, Raț, chefliul Tamaș… FRF s-a autodesconsiderat, făcându-ne de râs, aceasta-i singura certitudine dureroasă. Ba, ca să ne arate cât de neînsemnați suntem, cei de la televiziunea braziliană care a transmis partida l-au pus pe Răzvan Lucescu pe banca selecționatei anonime!

…Pentru eventuale comparații, între Guadalajara ’70 și amicalul din dimineața de 8 iunie, formația trimisă de eterna manta pentru vreme rea, Ștefan Iovan, eternul secund, ca Rada la Rapid: Tătărușanu-Râpă, Papp, Gardoș, Latovlevici-Torje, Bourceanu, G.Mureșan, Sânmărtean-Marica, Surdu. No comment!

…Logic ca brazilienii (departe de a prezenta una dintre cele mai bune echipe din istoria lor de Legendă! Dimpotrivă, o formație huiduită în final!?!) să zburde, fără să se întrebuințeze, să ne ascundă minute în șir „obiectul muncii”, să rateze într-o veselie, să aibe două-trei viteze în plus în orice fază, să facă cubism și impresionism pe gazonul ce n-a amintit de furtuna din ajun, să trăiască amicalul acesta cu bucuria de a juca și respectul față de Ronaldo (introdus doar ultimele 15 minute ale primei reprize, timp în care a ratat trei șanse ale ultimului său gol pentru Pentacampeon, Tătărușanu având meritele sale mari la două dintre ele), prețuind arta fotbalului și fascinația spectatorilor. Că la pauză n-a fost (ca și în final!) decât 1-0 pentru Regii fotbalului mondial (gol Fred-22’, după a câta fază de șah-mat, oare, pentru defensiva noastră creată de Nerymar?!), nu prea interesa. Gazdele au avut și un penalty (nedat de arbitrul brazilian, în 4’, la „ciocanele” puse în careu de Bourceanu), s-au distrat când și cum au vrut cu absenții noștri speciali de la Sao Paulo, salutând din mers tot ce-au întâlnit în cale, pe flancuri și în careu, doar-doar or trezi adversarul, să aibe cu cine discuta, ca să bucure publicul. În zadar! Exceptând bara lui G.Mureșan, „ghiuleaua” de la 35 m., din 25’, „roșii” păreau că dorm la București, visând la victoria normală (și la 3-0!) cu Bosnia, supraestimată caraghios de unii. Era, însă, nefericitul somn românesc (noapte bună, Mutu, Săpunaru, Raț, Tamaș! Chiar așa, cum ați dormit, că nu pot crede că ați stat în fața televizorului la ora aceea criminală în afara night-cluburilor?!). Culmea este că, în pauză, un comentator dâmbovițean grăbit, dacă nu adormit, a slobozit „ai noștri au făcut o impresie bună” (Sic!)…

…La pauză, figurantul Surdu a rămas la cabine, gândind, probabil, la „farmecul vieții” din Giulești, înlocuindu-l Tănase; după vreo 10 minute a apărut și Alexe (în locul lui Sânmărtean), apoi și Giurgiu (în 65’, pe postul lui Bourceanu), dar nu s-a schimbat nimic. Brazilienii și-au continuat divertismentul, în viteza a II-a, acum, un pic plictisiți de lipsa de replică a adversarului, Nilmar a mai ratat o dată, și încă o dată, după ce fundașii noștri, în permanentă stare de panică, au fost înșirați ca boabele de fasole. Cum Papp l-a pus la pământ pe Tătărușanu, Pantelimon s-a putut bucura și el că a jucat (ultimele 23 de minute) împotriva Braziliei, ca și Zicu, schimbul de ștafetă, din ultimele 13 minute, pentru „căpitanul” Marica (figurație scuzată de accidentarea din ajun) și Alexa (înlocuitorul din 80’, al lui Gabi Mureșan, singurul luptător român, alături de Tătărușanu).

…Scăpând cu doar 0-1 (Uraaaaaaaaaaaaaaa!), mă tem că federalii noștri și câțiva gonaci de serviciu vor considera rezultatul acesta o mare victorie pentru viitortul fotbalului românesc aflat în corzi! Ce dacă n-am existat, fiind umiliți non-stop, că nu ne-am văzut decât la bara lui G.Mureșan și șutul lui Torje (87’)?! O să auzim vechea placă, siguir, că dacă nu era fusul orar, drumul de 18 ore cu avionul, bla-bla-bla, îi făceram praf, pilaf, ca pe bosniaci, cum să uiți acel 3-0, „victorie fabuloasă” (Sic!) de vineri noapte din Giulești… Avem potențial, domnilor, vorba comentatorului trezit prea devreme. Potențial de figuranți, în birouri și pe teren, unde neseriozitatea este cuvântul de ordine!

…Acum 41 de ani, la Guadalajara, am prezentat o primă „Generație de aur”! Guadalajara, Guadalajara, aud trupele de mariachis încântate de geniul lui Dumitrache… E atât de departe Guadalajara…

*O primă formă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

Mondialul African. Ziua 8, în trenul de Cluj

…Sâmbătă, am lipsit de la Mondial. A trebuit să merg la Cluj, onorat de invitaţia eminentului profesor dr. Mihai Lucan, omul care m-a salvat de două ori din vălul doamnei în negru. O tulburătoare „Ziua Recunoştinţei în Transplant”. Acolo, salvaţi de Profesor şi de minunata lui echipă, dar şi de sublimii donatori de organe, nu doar oficialităţi avide de imagine, ci şi mulţi oameni născuţi, miraculous, a doua oară. Printre ei Gheorghe Guşet, minunatul atlet, şi Victor Socaciu, cantautorul cu neuitata „Căruţă cu flori” şi rinichi noi, de la o fetiţă de 12 ani, plecată dureros de devreme între îngeri. Eu nu eram cu transplant de organe, Profesorul Mihai Lucan mi-a transplantat de două ori Viaţa şi Speranţa, furându-mă din coşmarul acela cumplit numit cancer, fie el şi la prostată… Trăiesc, domnule Profesor, şi mă mai bucur de un Mondial!

…Sâmbătă, în a 8-a zi a Mondialului African, la 7:13 fix, sunt pe peronul 5 al Gării de Nord din Capitală. Acceleratul de Cluj a garat. „Ia Vuvuzela!”, strigă un vânzător ambulant de ziare, fluturând publicaţiile de sport. Le-am cumpărat, pentru drmul lung până la Cluj. Urc în tren. Vagonul 2, locul 14. La fereastră, să mai văd a nu mai ştiu câta oară, Valea Prahovei. Vine încă un băiat cu ziare. Strigă şi el: „Regina mâncată de vulpile Deşertului!”. „Ce regină, dom’ne?!”, tresare un bătrânel avid de ştiri-bombă. „Anglia, nene, 0-0 cu Algeria!”… Lângă mine, pe locul 13, un bărbat trecut de 65, zic. Ars de soare, în pantaloni scurţi. Citeşte cu patimă un ziar generalist. „Serbia distruge Germania!”, încearcă alt puştan să-şi vândă ziarele. „Am şi Integrame, ieftine, doamnelor şi domnilior!”, mai zice. Mondialul este o mare Integramă, deocamdată…

…Am trecut de Câmpina şi acceleraul începe să meargă ca o drezină. Dacă nu ca o căruţă. Facem doi kilometri în vreo 20 de minute. Domnul de lângă mine mă roagă să-l ajut să dea un telefon, să-şi anunţe fratele că va întârzia. E din Australia, din Brisbane, îl cheamă Paul Neacşu, are 70 de ani şi chef de vorbă. Merge la Mediaş, după vreo 15 ani. În oraşul Gaz Metanului, îl va aştepta fratele său din Târnăveni. Îi dau mobilul să-şi sune fratele. „Sper să prind meciul!”, zice. „Meciul cu Ghana”, simte nevoia să se explice. Logic, vrea să vadă Australia. „Cu nemţii ne-am făcut de basme, azi, însă, nu vom pierde!”… Îl întreb dacă-i place acest Mondial. Îi place, poate l-a citit pe Răzvan Lucescu… Şi vuvuzelele alea asurzitoare?!, plusez. „Acum, ce vreţi, să ascultaţi valsul vienez la capătul Africii?!… Dacă au decis ca Bafana, Bafana să organizeze Mondialul, atunci, să-i lăsăm să-şi arate obiceiurile!… Ne vor lipsi curând vuvuzelele astea, o să vedeţi”…Văd că am ajuns la Braşov. Au trecut 4 (patru) ore de când am plecat din Gara de Nord! „166 de kilometrii în 4 ore?!”, întreabă uimit, cu subînţeles bărbatul acesta plin de viaţă care, înainte să emigreze legal, la Antipozi, în ’80, făcând greva foamei, a bătut România în lung şi-n lat ca şofer de camion… Ce să-i răspund, 4 (patru) ore cu trenul până la Braşov, în 2010, pare o poveste din secolul trecut… Îl întreb cum i se pare fotbalul românesc. „Regret că nu-i şi România la Mondialul ăsta!… Sunt echipe mult mai slabe decât România!… Ce minunat a jucat România în America”… Pe Hagi nu-l ştie decât de la televizor! „Eu am plecat din ţară cu imaginea lui Dobrin şi Dumitrache. Ambii, artişti, nu fotbalişti”, mai zice „cangurul”…

…Coboară la Mediaş, cu o oră întârziere. E bucuros că va prinde meciul Australiei… Eu risc să pierd începutul Evenimentului de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj. „Australia nu pierde azi! Şi Argentina va câştiga titlul!”, mai zice Paul Neacşu, australianul din Brisbane, partenerul meu de şase ore şi jumătate, de la Bucureşti la Mediaş!

…Câmpia Turzii. 16:55. Trebuia să fiu de 14 minute la Cluj. Urcă un grup gălăgios de trei tineri, cu sticle de bere înjumătăţite. „Lăsaţi-mă, bă cu Olanda voastră! N-are sclipici!… Dacă nu era Sneijder, îi încurcau samuraii!”… De la ei aflu scorul. 1-0 pentru tulipani, 6 puncte, şi calificarea asigurată! „Nu ia titlul, domnule!”, mă asigură unul dintre nou-veniţii care merg la Baia Mare!.. Cine ia titlul?… „Brazilia”, spune el. „Italia!, îl contrazice un tovarăş de drum. Italia a pornit mereu greoi, când a bătut Argentina pe traseu n-a mai făcut nimic!”… „Alianţa Barcelona-Real Madrid, bă! Argentina va câştiga! Nu-l înghit pe circarul de Maradona, dar Messi şi Higuain n-au egali!”… Şi România?!, îi zgândăr… „Ce să facem noi, acolo, domnule?! Cred că, la ora asta, ne bate şi Noua Zeelandă. Cu Slovenia, nu mai discutăm! Vă zice Hagi cum e cu slovenii”… „Nu merităm să jucăm la un Mondial!, replică tăcutul de până acum. Aşa ţară, aşa fotbal! Vai de mama noastră! Mai bine emigrez în Slovenia…”…

…Ajung la Cluj cu o ora şi opt minute întârziere. Iau taxiul. Cluj e gol. Prind începutul Evenimentului de la Teatrul Naţional. Este o tulburătoare seară în care se rescrie profilul spiritual contemporan al Românului. Uite că avem şi suflet! Avem şi Oameni printre noi. Oameni care, în durerea pierderii unor fiinţe dragi, acceptă să se nască a doua oară semeni necunoscuţi, cu un rinichi sau doi, un ficat, o inimă. În seara aceasta, profesorul Lucan şi trupa lui minunată îmi apar ca trimişii ai lui Dumnezeu, printre oameni cu credinţă în Cel de Sus. Nu-l înţeleg pe prof. dr. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei, care îl omagianză şi el pe profesorul Mihai Lucan, dar se scuză, pueril, că nu l-a primit încă în Academie pe marele chirurg aclamat în picioare de întreaga sală a Naţionalului clujean, pentru că… „am fost prea puţine locuri” !?!… Geniile nu aşteaptă la rând, locurile, domnule preşedinte!

…La 20:30, mă pregătesc să fug, îapoi spre gara din Cluj. Amicul Viorel Cacoveanu, dramaturg şi comentator sportiv de elită, îmi strecurase un bileţel în timpul Thanksgiving-ului de la Teatrul Naţional. Îl citesc: „Gripe, crize, lefuri, sărăcie, Cutremure, taifunuri şi vulcani, Şi-n fotbal, triplă tragedie, Vuvuzele, Blatter şi Jabulani”… Mondialul nu ne lasă nicăieri… Iau un taxi. Şoferul mă recunoaşte. Ţine cu „U” şi este fericit de promovare. Eu îl întreb, însă, de scorul din meciul Ghana-Australia. „1-1!… Am tras pe dreapta, că tot nu merge treaba, să văd meciul. Cangurii au deschis scorul repede, dar au jucat cu un om în minus mai mult de o oră, fiind eliminat Kewell, nu oricine! De, parcă, nu ajungea penalty-ul din care au egalat africanii!”. Nu-i place Mondialul ăsta. „Dacă nu surzim de la trompetele alea nenorocite, va fi bine!… Altfel, cam săracie….Ce se joacă în afara Europei n-are clasă! Să vedem ce va fi în Brazilia, peste 4 ani!… Cred că va fi o finală Brazilia-Argentina. În care eu ţin cu…Italia sau Spania!”… La Târnăveni, Paul Neacşu, din Brisbane, trebuie să fie fericit…

…Iau trenul de Bucureşti, la 20 de minute de la începerea meciului Camerun-Danemarca. Urc în cuşetă. Pe la Apahida, îÎl sun pe actorul Doru Nica, din Arad, care mănâncă fotbal pe pâine prăjită la micul dejun, lunch şi cină. „Au deschis camerunezii scorul, prin Eto’o. Dar meciul nu-i jucat! Dacă nu te culci, sună-mă pe la 11 şi jumătate, să-ţi spun scorul final…”. Nu-l mai sun, sunt rupt de oboseală, încerc să aţipesc. La Blaj, însă, urcă doi-trei gălăgioşi cred că sunt singuri în tren. „Cu un punct, şi Danemarca şi Camerul pot pleca acasă”, aud, un glas. Înţeleg că a fost egal, nu m-au trezit degeaba…. Furtuna acoperă tărăboiul petrecăreţilor. Trenul de Cluj aleargă spre a 9-a zi a turneului de sub Curcubeul Africii. Aţipesc. Nu visez nimic despre Mondialul African…

*O variantă a acestui material a fost postată şi pe sportvox.ro

Istoria fotbalului românesc răsfoită pentru atei, marțieni și nou-născuți (7)

Continuăm plubicarea online a unei piese inedite, a cărei fiecare scenă este așteptată cu mare interes de cititorii noștri. Astăzi, Scena 7, în care subiectul este unul despre care s-a vorbit enorm, existând un adevărat folclor pe această temă: de ce nu s-au transferat Dobrin la Real Madrid și Dumitrache la Juventus Torino?

Cum autorul a dezbătut aceast subiect, cu trei ani în urmă, atât cu „Prințul din Trivale”, cât și cu „Corsarul Roib”, în emisiunea „Idoli și Legende”, de la Telesport, scena reprezintă un fapt istoric, un adevăr târziu.

Vă invităm în scena (evident dezvoltată în convenția dramaturgică a autorului!) unde veți ajunge în cabinetul lui Nicolae Ceaușescu, cel care s-a opus, ticălos, transferului celor doi fotbaliști de legendă la două dintre marile cluburi din lume. Un refuz neghiob care a dăunat enorm nu doar celor doi, dar și fotbalului românesc.

De ce s-a opus Ceaușescu transferării lui Dobrin și Dumitrache, la Real Madrid și Juventus Torino? Veți afla din această Scenă 7…

Pentru a citi primele șase scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3, Scena 4, Scena 5, Scena 6, Scena 7, sau index.

Halagian, Beldeanu și Săndoi

…”Mărțișor”, luna femeilor, a debutat cu o săptămână ce pare să fie a fotbaliștilor. Nu mai puțini de trei oameni de fotbal își serbează ziua de naștere în primele zile din martie. Trei nume sonore, fiecare galonat cu titluri și meciuri în Națională, un triptic de rafinament, intuiție și tenacitate, trei creatori de spectacol. Ca jucători și ca antrenori, de la baza piramidei până, acolo, spre piscuri.

…Cum spuneam și în emisiunea de la Telesport, la „History sport”, voi privi acest triptic sentimental, nu în ordinea vârstei, respectând data din luna martie și nu anul venirii pe lume al celor ce aveau să devină frumoși trubaduri la curtea regelui fotbal.

…Primul care a deschis luna Mărțișor este un olten, Emil Săndoi, născut pe 1 martie 1965, în Cetatea Banilor, acolo unde a bătut monezi de aur în „sportul-rege”. A jucat 350 de meciuri pe prima scenă, marcând 49 de goluri. Și-a petrecut 14 sezoane minunate la Universitatea Craiova, sub tricoul căreia s-a bucurat de un titlu de campion al țării și de două Cupe ale României. Două sezoane în Trivale și unul la Angers, în liga secundă din Franța. A adunat 16 partide în cupele europene, toate cu trupa olteană, a adunat și 30 de „tricouri”, la Națională, unde s-a retras prematur, din cauza unui accident nefericit ce l-a prins tocmai când era pe creasta valului!

…A luat un nou start ca antrenor. Același tip cerebral, serios, și ca technician, la Craiova, Pandurii Tg. Jiu, FC Vaslui și, de doi ani, la Naționala de tineret, unde a ratat la mustață o calificare în primele echipe ale Europei, vis încă nespulberat… Oricum, „mânjii” tricolori i-au oferit ca un mic cadou la cei 45 de ani împliniți luni, egalul (1-1), din amicalul cu Israel, de ieri, în deplasare…

…Aurică Beldeanu, puștanul care a văzut elixirul Vieții pe 5 martie ’51, la Dobroești, o comună lângă București, „giuvaierul” crescut la „fabrica” din Parcul cu Platani, înseamnă un reper pentru inteligența din joc, travaliu, dar și tehnicitate, pentru loviturile libere de maestru în cele 353 de evoluții, cu 44 de goluri marcate. Astăzi, se consideră oltean, căci Craiova l-a adoptat repede pe cel ce părea un fiu risipitor, după ce se jucase, parcă, cu talentul lui rar, și la „bancari” și între „furnalele” Reșiței, unde-l dusese pentru spectacol Ilie Pătruică.

…Stălucirea i-a venit deplin la Craiova-Maxima, sub tricoul oltenilor cucerind două titluri și trei Cupe ale României, dar, mai ales, susținând 28 de jocuri europene, unde a înscris de 5 ori, capodopera fiind acel gol de Legendă de la Leeds, din noiembrie ’79, asemănat de englezi, fascinați de execuție, cu al celebrului Lorimer.

…A dansat superb de 19 ori și în Națională, primind aplauze și pe Wembley (unde a fost 0-0), după ce, cu 6 luni, în urmă, figura în „11”-le care, la București, învingea în premieră, oficial, cu istoricul 2-1, naționala Angliei!

…Enciclopedie de fotbal, Aurică Beldeanu n-a ezitat să înceapă antrenoratul la copii și juniori, ajungând consilier și la echipa mare a Craiovei. Și totuși, opinez că merita mai multă încredere din partea diriguitorilor ultimilor ani din fotbalul românesc…

…În fotbalul nostru, când spui „Armeanul”, automat zici Florin Vaschin Halagian, omul care a dus întâiul (dar nu singurul) titlu în Trivale. S-a născut la 7 martie ’39 în București, și nu Pitești, cum cred mulți! El este antrenorul care a trăit orice meci ca un „vulcan”, descoperind rețete miraculoase pentru 3 titluri de campion, dar și pentru salvări ca și imposibile de la retrogradare.

…Puțini și-l amintesc ca jucător, cu 58 de meciuri în Divizia A. Ca mijlocaș de intuiție și travaliu a jucat la Dinamo (București și Pitești),  Progresul CPCS, Petrolul Ploiești, Minerul Baia Mare, la Știința București, în „B”, agățând ghetele în cui la Vagonul Arad.

…Pe când avea nici 33 de ani, devenea, la Pitești, cel mai tânăr coach din prima ligă, unde a antrenat 12 echipe, pe care le-a condus în aproape 900 de meciuri. Recordmanul tehnicienilor români, veșnic tânărul „Hala” a cutezat toamna trecută, la 70 de ani trecuți, să ia loc pe banca Gloriei Bistrița!

…Campionatul de debut, ’72-73, avea să-l încheie apoteotec, cu Argeșul inegalabilului Dobrin îmbrăcat în hainele de gală ale Campioanei, ispravă pe care o va repetata și în ’79, tot în Trivale, dar și în ’92, aflat la cârma lui Dinamo.

…Maestrul de la catedra fotbalului-practică a antrenat și Naționala olimpică, a fost antrenor federal, observator și consilier al președintelui FRF. Veșnic tânărul, inegalabilul, legendarul Florin Halagian.

…Un Armean, un Muntean ș un Oltean… Celor trei minunați vestitori ai primăverii, „La Mulți Ani”, Sănătate-Maximă și bucuriile pe care le merită din plin!

Lucescu-junior, ca și Mut(u)…

…În ziua când a împlinit 31 de ani, adică atăzi, Mutu nu-i prea fericit în ceea ce privește viitorul lui la Națională. „L-am sunat pe Răzvan Lucescu de 36 de ori și nu mi-a răspuns! Nu-i normal cum s-a comportat cu mine! Gata, nu-l mai sun niciodată!”, a explodat Mutu, în stilul lui caracteristic.

…Cum de și-a permis un puști ca Lucescu-junior să nu-l mai bage în seamă pe el, marele, inegalabilul Mutu?! Și ce dacă a mai călcat pe bec, o dată, după acel rușinos 0-5 de la Belgrad, când el nu i-a răspuns selecționerului la telefon și a plecat la un chef prin Serbia, neluându-și măcar rămas bun de la echipa tricoloră?! El este Mutu, domnilor, „Briliantul”, cum l-a alintat o parte a presei, dispusă să facă subiect de pagina I până și dintr-un strănut al internaționalului nostru!… Fără el, Naționala nu există, n-au acreditat mulți din România idea asta?!… Ce Hagi, ce „Generația de aur”, ăia au fost, acum este numai El, Mutu, Mu-tu!… El l-a sfidat și pe Mourinho, domnilor, și a tras pe nas, prafuri, iarbă, orice și oricând i-au vrut mușchii!… I-a sfidat și pe regretatul Dobrin, la Pitești, pe Cornel Dinu, la Dinamo, pe Iordănescu și pe Pițurcă, la Națională, unde a chefuit până-n zori, când i s-a pus lui pata, la Craiova, București sau Constanța (unde, se spune, a mai caftit și un chelner). Și n-au putut să-i facă ceva, fără El, nu există, doar, fotbalul românesc! Așa a gândit, probabil, Adrian Mutu și astăzi, când a ajuns la 31 de ierni („La Mulți Ani” și minte din belșug!). Și mulți i-au ținut isonul…

…Uite, însă, că tocmai „puștiul”, „băiatul tatii”, intransigentul Răzvan Lucescu nu i-a mai acceptat fițele, aerele, neperformanța! Pentru că, oricât talent are (și are!) Mutu, cu acest stil de viață nu poate urca Everestul. De altfel, de la „Generația de aur” (termen care l-a cam înfuriat, uneori, pe „briliantul” fără strălucire!), Naționala lui Mutu și Chivu a ratat consecutiv 4 (patru) calificări: 1 Euro (2004), trei la Mondiale (2002, 2006, 2010). Ceea ce Mutu, fie n-a băgat de seamă, fie nu l-a deranjat! Numai că aceste „performanțe” reprezintă argumentele lui Răzvan Lucescu. Juniorul în care Mutu și-a găsit „Nașul”…

…Culmea este că „Nașul”, alias Mircea Sandu, i-a sugerat selecționerului, mai ieri, să încerce o împăcare cu Mutu! Adică, să pună batista pe țambal. Să revină la compromisurile dintotdeauna dcin fotbalul nostru. Cum a sărit și Don Corleone („Naționala nu există fără Mutu!”, uitând că am avut o Națională ca și inexistentă și cu Mutu!), devine logic ca „briliantul” să pară el cel supărat: „Nu înțeleg!… Gata, nu-l mai sun!”…

…În acest „caz” complicat, tânărul selecționer joacă o carte mare a carierei lui. Dacă face pasul înapoi, vor urma alte capitulări de la principiile lui sănătoase, de mare performanță. Dacă  Răzvan Lucescu va fi în continuare… mut, la lacrimile de crocodil ale „fiului mult prea risipitor” al fotbalului nostru, cu siguranță s-ar putea ca Mutu să vorbească numai în teren! Fără droguri, fără beții, fără vedetisme. Și, atunci mai mult ca niciodată, puteam să ne gândim cu argumente la o calificare. Prima ar fi la Euro 2012. Adversarii din preliminarii îi vom afla pe 7 februarie. Adversarii din curtea noastră”, îi știm mai de mult…

Premiu pentru contraperformanță!

…Cum se apropie finalul de an, cum febra premiilor cuprinde România. Criză, necriză, toată lumea premiază, cluburi, sectoare, primării, ziare, fundații, veritabile inundații scaldă finalul de an în ditirambi. Dacă ar fi și un triumf al Valorii, totul ar fi OK. Numai că, la noi, „ca la nimenea” (vorba din ’60, a lui Virgil Economu, important conducător în fotbalul românesc!), criteriul valoric a fost demult și în toate înlocuit cu cel al obligațiilor, relațiilor, prieteniilor, antipatiilor, al beneficiilor personale etc.

…Există și un Premiu de tradiție, al Gazetei Sporturilor, vechi de 43 de ani, când Galeria de viță nobilă se deschidea cu Nicolae Dobrin-ales Cel mai bun fotbalist român al anului 1966. Tot „Prințul din Trivale” avea să mai cucerească de două ori laurii (’67 și ’71). Două Trofee și pentru altă mare Legendă dispărută (Florea Dumitrache-’68, ’69). În Top-ul acesta al fotbaliștilor de vis, câte două Trofee și pentru Liță Dumitru (’73 și ‘ 75), Ilie Balaci (’81, ’82), Loți Boloni (’77, ’83). Trei trofee de cel mai bun fotbalist român pentru Cornel Dinu (’70, ’72, ’74), 4 pentru Mutu (2003, 2005, 2007, 2008!?!), 6 pentru Gică Popescu (’89, ’90, ’91, ’92, ’95, ’96) și 7 (șapte) pentru „Regele” Gică Hagi (’85, ’87, ’93, ’94, ’97, ’99, 2000).

…Studiezi acest tablou de preț și găsești motivație pentru mai toți. Mai puțin pentru… Trofeul de anul trecut (un an mediocru) și cel de anul acesta (submediocru!). Anul trecut, Cel mai bun fotbalist român a fost desemnat Mutu! Pentru ce?! Ce mare performanță a realizat el cu Naționala?! Poate aceea de a nu fi fost în trupa care a pierdut lamentabil, al Cluj, (0-3), cu Lituania, în startul preliminariilor Campionatului Mondial!

Anul acesta, alesul presei, cititorilor, al antrenorilor, conducătorilor de club, căpitanilor celor 18 echipe din modesta Ligă I a fost… Cristi Chivu! Îl respect pe Cristian Chivu, jucător serios, însă mă întreb și eu, ca tot omul lucid, fără vreun interes, ce mare performanță a avut Chivu în acest 2009 cu Naționala? Poate aceea de a fi fost căpitanul „11”-ului surclasat la Belgrad (0-5, cu Serbia!!!)!… „11” care avea să devină „10”, jucătorul cu banderolă (întâmplător Chivu?) fiind eliminat în min. 84, la 0-3, după unii cartonaș roșu căutat de fotbalistul lui Inter, ca să fie scutit de drumul obositor până la Piatra Neamț, pentru un meci oarecare, fără vreo miză (3-1 cu Insulele Feroe). Nu prea mă interesează și nici nu mă încălzește ce a făcut Chivu cu Inter Milano, când Naționala a ratat jenant, pentru a treia oară consecutiv, un Mondial! Așa încât, mi se pare un Trofeu acordat pentru contraperformanță! Paradox care, din păcate, în România (nu doar în sportul românesc!) a devenit un „modus vivendi”…

…Cum Academia sau Uniunea Scriitorilor din România consideră, uneori, că neexistând vreau candidat demn de Premiul anului respectiv, nu acordă Trofeul! De unde vin și zic: n-a fost un an în fotbalul românesc pentru care să deschidem șampania!

Mă bucur că  a gândit ca mine și confratele Cristian Geambașu, de la „Gazeta Sporturilor”, care nu a trecut vreun nume pe primele două locuri!

…De neînțeles plasarea lui Mircea Lucescu pe locul II în top-ul antrenorilor!?! Jos pălăria pentru ce minuni a reușit Dan Petrescu la timona Unirii din Bărăgan (titlul, locul 3 în grupa de Champions League, cu acces în primăvara de Liga Europei, pentru dubla cu Liverpool.) Numai că „Il Luce” a câștigat Cupa UEFA și a jucat finala Supercupei Europei (pierdută la mare l;uptă în fața Barcelonei!), la cârma Șahtiorului din Dombas. Care Cupă UEFA, vrem-nu vrem, înseamnă mai mult decât titlul în România și locul 3 într-o grupă (fie ea grea) din Liga Campionilor.

Poate, pe viitor, ar fi mai corect să alegem „antrenorul român” și jucătorul român” de acasă și cel de peste mări și țări! În numele Performanței, nu a unui an lamentabil al Naționalei și al celor 4 echipe (din 5!) pe plan extern!