Roma – Mircea M. Ionescu

DRUMUL MEU SPRE LIBERTATE A ÎNCEPUT, ACUM 32 DE ANI, LA 4 IULIE 1986!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

…4 Iulie 1986. Plecam din București, cu o Dacia 1300, spre…AMERICA! Aveam 41 de ani, eram realizat, sentimental, profesional și financiar, dar lăsam gazetărie, dramaturgie (6 premiere la activ!), scumpii părinți, sora Mona, soția Cornelia, colegi și prieteni, pentru Libertatea piciului meu Ducu, pe atunci de 10 ani!… Viza pentru America am luat-o, după cinci luni și zece zile de dureroasă așteptare, in Lagărul de refugiați politici din Italia (Latina și Roma), unde am dormit cu spaime și un ciocan sub pernă, unde am cărat mobilă la etajul 6, am spălat pizzerii și closete, am săpat șanțuri la Vitinia, am cosit iarbă și încărcat la betoniere la Ostia!… Și unde, popularitatea de comentator sportiv m-a salvat de la mutilare, fanii mei, Microbiștii, cărora, seara, în fața Grajdurilor de la Latina (80 km. Sud de Roma), le povesteam despre Dobrin, Dumitrache, Rică Răducanu, Balaci, Marcel Răducanu, despre Sevilla 7 mai 1986, unde am fost trimis al ziarului “Sportul”, împreună cu profesorul meu marele Ioan Chirilă și m-am întors la București… Iar ei mă apărau de “cârtițele” Securității, unul urma să îmi taie tendonul de la un picior, altul să umble cu o șurubelniță in capul meu!…

…Ca intr-un film sau piesă tare, potențialii mei agresori, Nelu și Iani, “îmbârligați” (termenul lor preferat!) de Pedro, care-și făcuse o facultate la Timișoara și ajunsese recepționist la pensiunea de profugi “Claudia” din Roma, racolat de “băieții cu ochi albaștrii”, erau unul fan UTA, altul Poli Timișoara, mă știau de la TV, și au devenit păzitorii mei! Ba, intr-o seară, m-au dus in fața unei biserici și l-au implorat pe Dumnezeu să-i ierte pentru ce urmau să îmi facă, fără să știe că eu trebuia să fiu mutilat cu sânge rece… După care m-au invitat la un restaurant, am mâncat ca niciodată in cele două luni de Lagăr, m-au întrebat câte-n lună și in stele despre UTA, Poli Timișoara, Craiova și Rapid, despre Duckadam la Sevilla, erau Fericiți. Am înțeles rapid că “prietenii ziaristului și dramaturgului, care va scrie o carte despre ei”, cum se făleau, făceau tot felul de nebunii, furau rulote cu oameni in ele, mașini, îmi săltaseră și Dăciuța mea, mi-au adus-o a doua zi și m-au ajutat să o vând la un preț bun, erau unși cu toate alifiile, știau toate relele, șuteau din tot felul de magazine, intr-o zi, când am căzut la pat cu febră mare, au intrat ca o vijelie in camera mea, și a colegilor de suferință și speranță Gigel și Romeo, și-au scos hainele și au deșertat vreo trei kilograme de alimente scumpe și cutii de medicamente, categoric furate, și au început să țipe că, dacă mi se întâmplă ceva rău, vor răspunde cu toții in fața lor! Au ieșit deciși să meargă la Recepție, să-l “aranjeze” pe Pedro, cu șurubelnița ce mi-era destinată, i-am implorat să se potolească, altfel, mutilarea “cârtiței” va aduce Poliția și pot fi probleme pentru toți, iar eu mă chinui in Lagăr, ca să-mi văd feciorul și soția în America…
…Și dramaturgia, Amanta mea Thalia, părăsită brusc și dureros, avea să mă ajute, piesa mea, comedia politică de mare curaj “Aventura unei femei cuminți”, cu premiera in 1981, la Teatrul Bacovia, jucată de 286 de ori în toată țara, dar interzisă în turneu la Naționalul bucureștean (două spectacole Sold out, în 10 mai 1984), pentru că am fost un ticălos dând de înțeles că “To’arășa nu e femeie cuminte?!”, fiind numit năpârcă capitalistă, piesa aceea, spuneam, m-a ajutat să obțin Viza pentru USA! …
…Spre care am zburat de la Roma, in 19 Decembrie 1986… Alt surghiun și între Zgârie Nori, cinci ani și jumătate condamnat la “carcera galbenă”, taximetria, Academia Vieții, pe timp de noapte, cu pistol la tâmplă și cuțit in ceafă, dar și pasageri de Legendă, Zorba Grecul, Greta Garbo, Imelda Marcos, Fata lui Fidel Castro… Pe timp de zi zămisleam, primele trei luni în subsolul vilei regretatei mele verișoare Tory, apoi în apartamentul meu de două camere, din Roosevelt Island, întâiul ziar de sport in limba română în afara Țării, “Lumea Sporturilor”, devenit din vara lui ‘89 și “Lumea Noastră”… Sigur că, azi, dacă mi s-ar oferi un milion de dolari n-aș mai putea repeta fantastica experiență de viață în care numai Bunul Dumnezeu m-a ținut viu…
…Zbuciumul meu, veritabilă “Condamnare la Libertate” n-a fost in zadar! Ducu este realizat, fericit, acolo, departe, în California, cu Tezaurul lui-Genevieve și Celine, nepoțelele mele de aur!…Da, a meritat să risc totul, acum 32 de ani, în fond nu mi-am făcut decât datoria de părinte, chiar dacă nu cred că voi mai lua vreodată avionul spre Los Angeles!
HAPPY BIRTHDAY, AMERICA!

Jurnal de iarnă (23). 14 FEBRUARIE 1987. CUM A FOST PRIMA MEA ZI DE TAXIMETRIST LA NEW YORK…

…Acum 30 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…

…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…

…Întâia cursă, halucinantă! Cum am ieșit de pe Queensboro Bridge, la 3:40, în zori, gata să intru în Insula Miracolelor, Manhattan, îmi fac cu mâta trei barbate, piperniciți. Îmi zic că-s băftos! Numai că cei trei chinezi, nu știu o iota engleză, țiuie o adresă, fiecare în aceeași limbă inexistentă. n-ai cum să înțelegi. Le dau un pix și un pix să scrie unde vor să ajungă, îmi aruncă hârtia și tot țiuie, arătând înainte. Zic, la întâmplare „Queens Bulevard sau Northen Bulevard”? Explodează de bucurie la al doilea Bulevard pronunțat de mine. Spre Northen, Ionescule! Cu strada o fi mai ușor… Auirea! Opresc de trei-patru ori în fața unor străzi până să-și dea seama unde stau! E strada 168! Notez pe foaia de parcurs… 13 dolari cursa, primii mei bani munciți în America! Îmi dau 14 dolari, le mulțumesc, sunt numai zâmbet… Cum ajung, drace, din fundătura sata, înapoi, în Manhattan-ul în care nici n-am intrat cu taxiul?! Mă uit și văd luminile de la Empire State Building și, fericit, ajung pe Northen Bulevard, pe drumul spre Manhattan… Numai că mă opresc două femei, n-am voie să refuz nicio comandă, mă întorc șapte-opt străzi, cursă scurtă, 2:75, îmi dau 3 dolari, s-a făcut ora 4, am 17 dolari, rentul e 63 de dolari, plus benzina, cam 17-19 dolari. Restul e al meu. Mai e departe până la el… Parcă zbor spre Manhattan!

…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Dan Lupu, geologul care mă știa de la TV, cunoscutul comentator sportiv, și m-a ajutat în primii pași spre obținerea Hack licences-ului de taximetrist, mi-a zis că-s băftos cu 87 de dolari în prima zi! Numai că mi-am și explicat de ce mi-a mers foarte bine: “Azi e Valentine’s Day, Bătrâne! Se mișcă orașul până în zori!”… Și m-a sancționat, vâzând ce elegant am venit eu la galeră:”Domnu’ ziarist, să nu te mai văd pe-aici așa de bine îmbrăcat, ca la parada modei! Aici e șmotru, frate!… Vrei să te atace să-ți ia hainele sau banii pe care nu-i ai?!”

… Deși memorasem harta New York-ului, la Roma, din mapa cu ghiduri americane ce le cumpărasem și studiasem, habar n-aveam, de fapt, sub atâta emoție, de geografia New York-ului. Simțeam că-mi alunecă gheață pe șira spinării, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani și jumătate la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!

…Anul patru ani, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…

…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…

…Post Scriptum. O primă formă a acestui material pregătit pentru volumul “Jurnalul unui trăznit” , a fost citit, imediat de cum a apărut pe blogul meu, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe Facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…
…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…

…Am și eu Serbările mele galante, rare!
…În fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (nea Vanea era șeful meu de secție, la “Reporteri speciali”, unul dintre colegii la care ai ținut și tu!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua…
…14 februarie 1987, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York!… Despre această experiență fabuloasă, am scris și publicat, în 2000, un volum de memorialistică (“Taximetrist de noapte la New York”), publicat în două ediții, lansat, la București și New York, cu succes nebun. Carte care s-a vândut și pe sub mână. Chiar și în…2016! N-am timp și nervi pentru găinarii pe care i-am mirosit imediat!
…În 2016 am decis să urc experiența mea de driver și pe scenă. Ca atare, a apărut volumul de teatru cu același nume: “Taximetrist de noapte la New York”. Au existat trei tentative de a se monta această piesă. Dar, fie piesa e prea grea, fie eu nu-s norocos în acest caz. Încă mai cred că va fi un spectacol deosebit, dacă și regizorul și interpretul pătrund nebunia și povara Șoferului de noapte în Babilon!
…9 martie 2007, întâia operație de cancer la prostată, în București! Bunule Dumnezeu, încă TRĂIESC!
…Sunt trei date la care ciocnesc (de patru ani, singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!

POST SCRIPTUM
În loc de pre sau post Față, rânduri apărute în volumul de Teatru!

*Un taxi numit dorință, pe Broadway…

…Nu mi-e jenă, o clipă, să spun că am fost taximetrist la New York, mă mândresc, chiar, cu acel curaj nebun, taximetria este un formidabil test pentru oricine, numai că, dacă mi-ar oferi cineva, acum, un milion de dolari să urc, iarăși, Golgota galbenă, aș refuza, deși, fără ea, categoric, aș fi fost mai sărac sufletește și mai slab moral, mai tot ce știu despre Viață, Libertate și Noua Filosofie a Lumii n-am învățat din cărți, piese de teatru sau din filme, ci din “insomniile” mele permanente, sub soare și sub lună, în uriașul Amfiteatru american, alergând după Viață și money, money, money cu moartea în spate, în acest uluitor Babilon, Turn Babel botezat magic New York, unicul oraș din lume în care aș putea trăi, în afara Bucureștiului natal…
…Acum, în Bucureștiul natal sau oriunde vă aflați, urmează să citiți o piesă de teatru. Una aparte, nemaivăzută, nemaiscrisă. Mai bine zis o dramatizare. Dramatizarea volumului de memorialistică „Taximetrist de noapte la New York”. A apărut în 2000, în două ediții, care s-au vândut ca pâinea caldă, ba un editor șiret a mai scos un tiraj și pe sub mână. A fost Cartea vieții mele! Lansată cu succes nebun, la București și la New York, de câte două ori în fiecare oraș. La Uniunea Scriitorilor și între Zgârie Nori, cu o mare de taximetriști alături, cu toții eroi ai volumului, trăit și de ei, dedicat lor …
…De atunci, cereri și iarăși cereri pentru această carte! Nu-i lună, cred, nici, acum, după 15 ani de la publicare, să nu mă întrebe, prieteni și necunoscuți, unde mai pot citi volumul, de ce nu îl mai reeditez?!
…Acum, în loc de reeditare, dramatizarea cărții! De ce?
…La un an de la apariția volumului „Taximetrist de noapte la New York”, reputatul regizor de film Ioan Cărmăzan mi-a mărturisit că ar vrea să urce pe marele ecran cartea mea, veritabil scenariu de film. Ideea m-a onorat, însă m-a și pus pe gânduri… Pentru o scenă din film se trag zece, douăzeci de cadre. O cursă cu taxiul nu poate fi repetată o singură dată! Niciodată nu seamănă perfect una cu alta!… Aventura mea galbenă este una irepetabilă!… Viața bate filmul!
…Teatrul mi se pare mai aproape de ceea ce am trăit eu, noapte de noapte, în „office-ul galben” care a gonit, de atâtea ori, prin fața teatrelor celebre de pe Broadway. Adevărul este că am jucat și eu, în fiecare seară, un mic rol pe Broadway, avându-i parteneri de scenă pe legendarii Anthony Quinn și Greta Garbo, pe Fata lui Fidel Castro și Imelda Marcos, drogați și damnați, minunați și siniștri figuranți, un apaș și mai mulți borfași, profesori și studenți din mai toată America, dar și de peste drum, la Est, din Europa. Jur că nu am avut, măcar o dată, Iluzia de a fi jucat ca dramaturg pe Broadway. Dar eu n-am renunțat să fiu, în acei ani de galeră, și taximetrist, și ziarist, și dramaturg…
…În aceeași zi, acreditat ca ziarist la ONU sau la U.S.Open, iar noaptea încovoiat pe volan, alergând mereu optimist, cu moartea în jur, după un pumn de dolari. Nu poate exista piesă mai frumoasă, în care fiecare scenă reflectă viața dintr-o cursă, un destin, sublim și tragic spectacol de teatru scurt!
…”Taximetrist de noapte la New York” n-a fost un captivant roman, cum au scris mulți. A fost o radiografie de Viață. Acum, Viața aceasta s-a apropiat de scenă. Nu știu dacă va vedea vreodată luminile rampei. Ca dramaturg, am simțit, însă, de ani, obligația de a face din experiența mea de viață și o piesă, verite, nefardată. Una, cu scene în plus față de carte, una scrisă, nu doar trăită, ca și volumul, într-un ritm aparte, fără frâna de suflet trasă. În ritmul inegalabil al New York-ului!… Pentru mine, Teatrul este mai Viață decât Filmul! Judecată de dramaturg, ce vreți…
…Dacă piesa aceasta, Monodrama mea verite, se va juca vreodată, neapărat trebuie să ajungă și la New York, în fața taximetriștilor români, cei mai chinuiți și mai bravi oameni pe care Dumnezeu mi i-a făcut prieteni fără de moarte…
…Și piesa aceasta le-o dedic lor.
…Și scumpilor mei copii, Ducu, Mircea-Robert și Maria.
…Și sublimei Genevieve, care mi-a dat viața de Bunic!
-Și micuței, sublimei Celine, nepoțica de un an, în 10 februarie 2017, îngerul de copil care a învins de două ori Moartea în primele cinci zile de Viață!
…Și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat forța să scriu (greu, tare greu!) această piesă retrăită, aproape de sfârșitul ultimei curse!
*Din volumul în curs de șlefuire “Jurnalul unui trăsnit”

Jurnal de iarnă (22). ȚINEȚI-MI, PUMNII!… MÂINE, ÎN ZORI, URC PE TAXI LA NEW YORK!

…Era 13 februarie 1987. La ora când scriu aceste rânduri, în București, la New York lumea se pregătea de culcare. Era o iarnă rece, dar zăpada dispăruse, nu o văzusem, de când am pus piciorul în Big Apple, în 19 decembrie 1986.

…Era ora 11 P.M. Acum fix 30 de ani, la ora aceasta, eu mă perpeleam. Frământam așternutul sub mine, îmi alergau prin minte tot felul de scenarii. Filme, lecturi, șase săptămâni rărăcind prin Turnul Babel. La șase săptămâni fix, după ce aterizasem la New York, între Zgârie Nori, urma să urc pe taxi. Taxi cab, vis de nabab, cu el venisem din Lagărul din Italia, gata să mă umplu de bani, să-i aștept pe Ducu și Cornelia în condiții civilizate…
…13 februarie 1987, bornă în Destinul meu american. Am dat examen, cel de limbă, cel mai greu, un casetofon hârâit spunea un șir de numere, 13 cu 30, 18 cu 80, se încurcau ușor am tremurat la examenul acesta, au căzut pe capete, eu, ales de Bunul Dumnezeu, l-am absolvit!… Engleza rămânea, însă, o necunoscută pentru mine, în Lagăr nu o puteam învăța, am venit cam papagal la limba lui Shakespeare, în sfârșit, am luat examenul de limba engleză, cel de geografia orașului (aici nu m-a bătut nimeni!), eu știam New York-ul, în mare, înainte să ajung în el, îmi cumpărasem destule ghiduri, la Roma,.. Am făcut un curs de…taximetrie aplicată la New York, în week-end-urile din ultimele două săptămâni, într-o școală numită La Guardia, ca și Aeroportul mic al Babilonului. Am trecut și textul medical, am primit Permisul temporat de taximetrist, pentru două săptămâni, de acum, gata, și fără hack-licence-ul definitiv, pe care trebuia să-l reînoiesc în fiecare februarie, puteam urca pe taxi!…
…Venise ziua Z pentru mine! Eram fericit, dar îmi și ardea capul, inima bătea mai tare, eram la New York, în jungla cu record de crime, împucături și înjunghieri, fie și pentru 5 dolari, cum i s-a întâmplat unui biet chinez, la prima lui cursă…Cum să dorm, când peste trei-patru ore trebuie să o iau spre Compania din Queens Plaza, să urc în yellow cab, visul (și al meu!) de nabab, să fixez în istoria mea Întâia zi de Taximetrist la New York!
…AMĂNUNTE, DUPĂ…PRIMA CURSĂ, ÎNTÂIA, INCREDIBILA ZI!

Jurnal de iarnă (1). ASTRA LUI ȘUMI A FERICIT ROMÂNII!(Dar Antrenorul nr.1 al anului 2016 a decis să plece de la echipă, în Turcia, nemaisuportând „vânzările” Patronului!)…

…Calificare de senzație, unica românească, de altfel, a Astreu Giurgiu, în Primăvara Europeană, după acest 0-0, cu Roma, pe Arena Națională din București! Spre fericirea suporterilor români, spre tristețea unor frustați, care uită că echipa contestatului Șumudică, și așa subțiată de Don Jiji (Enache, Amorim, Boldrin, ba, cu un pas și Alibec încorporați de banii și pohtele oierului!), Astra Giurgiu, spuneam, a învins la Londra (2-1 cu West Ham), la Plzen (2-1) și Viena (2-1 cu Austria)! ASTRA GIURGIU, unica echipă românească în stare să meargă mai departe în Europa fotbalistică, demonstrează că, atunci când Dumnezeu se uită la mizeriile de pe pământ, nu-i lasă din brațe pe cei nedreptățiți.
…Lăsată din brațe și de patronul ei (cel mai bogat om din România, se spune!), care a achitat plățile abia în ajunul meciului cât o istorie cu Roma, la București!… ASTRA GIURGIU n-a beneficiat două luni nici de valorosul ei antrenor Marius Șumudică, pe care o Federație incompetentă, nedreaptă, l-a suspendat pentru că a jucat la pariuri, deși prin alte țări pedeapsa era de 2-3 etape, iar televiziunile, ziarele sunt inundate de reclame pentru a atrage pariorii!……Acum, în primele clipe după o CALIFICARE ISTORICĂ, aud, stupefiat, un așa-zis comentator TV considerând că Astra s-a calificat datorită victoriei, senzaționale, e drept, a Victoriei Plzen, acasă, 3-2 cu Austria Viena, după ce austriecii au condus cu 2-0! De acord, luăm în calcul și…jocul rezultatelor, dar nimic despre CAUZA-CAUZELOR, cele TREI VICTORII în deplasare, despre jocul avântat cu Roma, venită nu cu rezevele, ci cu marele Totti căpitan de echipaj, și împinsă vizibil de un caraghios fluieraș turc!
…Contraversatul, marginalizatul MARIUS ȘUMUDICĂ și-a arătat VALOAREA, bazată pe muncă, inspirație, nebunie și tact pedagogic, în această toamnă europeană, într-o grupă de elită, cu Roma, Austria Viena și chiar Victoria Plzen, cu destule meciuri europene. O Grupă peste cea a Stelei (cu Villareal, FC Zurich și necunoscuta Osmanlispor), în care fanfaronada lui Don Jiji și Reghe cel fără de idei au făcut ca vicecampioana să termine pe ultimul loc…

…Am văzut doar repriza secundă a Stelei. În prima repriză eram cu trupul în cabinetul oncologului (ultimele analizele n-au ieșit prea bune, dar nu-i încă RĂU!), iar cu visul și la o calificare a Stelei. Pentru că Villareal mi se pare cea mai slabă echipă spaniolă văzută în cupele europene în ultimii cinci ani! Numai că Steaua n-a jucat mai nimic, mai ales după ce a egalat și a pierdut cu 1-2! Căci Zeița aceea numită Fortuna nu-i ajută decât pe cutezători… Supărat (în primul rând ar trebui să fie necăjit pe el!), patronul din Pipera a amenințat că mai dă afară 8 (opt) jucători. Și, desigur, va mai cumpăra alții și alții! Asta-i boala care l-a împiedicat pe Becali să aibă o performanță ca lumea: a subțiat Astra, a cumpărat și amanetat jucători din multe echipe românești, slăbind campionatul și, implicit, condițiile de pregătire într-o competiție tare. Cumpără, coane, întreaga echipă a Astrei, cu Șumudică în primul rând, și nu te mai chinui! Restul e gargară, parole, parole…

…MĂ DOARE sufletul că acest excelent antrenor MARIUS ȘUMUDICĂ ar putea semna, zilele următoare, cu o echipă (Gaziantep) de locul 15 din Turcia! Lacrimile lui din ultimele minute ale meciului de calificare istorică și, mai ales, de la Conferința de presă m-au făcut să plâng și eu! Excelentul Șumi a anunțat că a fost ultimul lui meci pe banca Astrei!?! I-au fost vânduți cei mai buni șase jucători (și urmează alți doi-trei!). Și, totuși, a făcut o performanță pentru istoria fotbalului românesc!… În loc să plângă de Fericire pentru o calificare istorică, de-a fericit Românii din lumea-ntreagă, lacrimile i-au tăiat sufletul că se desparte de Eroii lui!.. C-așa-i la noi, la Români! Nu ești apreciat, respectat în propria ta Țară!……Patronul Astrei Giurgiu, nababul Ioan Niculae, care a jucat, totuși, fotbal, ar trebui să intre serios în scenă și să-l oprească pe Șumi alături de valorile Astrei, la Giurgiu! Pentru că, din câte am înțeles, el este VINOVATUL NR. 1 al deciziei lui Șumudică de a pleca. Pentru că, îl citez pe Marius Șumudică: „Patronul a fost prietenul meu! Acum, n-am vorbe cu el!”…Avem exemplul trist al unor campioane-surpriză, Unirea Urziceni, Oțelul Galați, care s-au desființat curând după triumf! Asta vrea patronul Astrei?!…ACEASTĂ PERFORMANȚĂ ISTORICĂ a ASTRI GIURGIU merită infinit mai MULTĂ ATENȚIE din partea TUTUROR! De la Ioan Niculae, în primul rând, la Liga Națională și la Federația Română de Fotbal!

Euro 2016 văzut de-Acasă (20). România, iulie, anul curent! ADIO, M-AM SĂTURAT DE BIROCRAȚIE ȘI NESIMȚIRE, DIGIEXIT!…

…Naiba m-a pus să-mi cumpăr un mobil, Philips S 396, pe 15 februarie a.c. de la punctul Digi de peste drum de Scala. Am rugat-o, atunci, pe duduca Manole, care mi-a făcut actele și mi-a luat banii, toți odată, să-mi activeze roaming-ul. Cum să nu?!… Numai că, peste două săptămîni, la Los Angeles, m-am pomenit că sunt rupt de lume, telefonul meu neavând liber la comunicare!… La întoarcere, am reclamat, mi s-a cerut și o informare scrisă, am scris, dar n-am primit, deocamdată, niciun răspuns… Am făcut imprudența să merg cu același mobil și la Roma, de Paște, unde nu am primit niciun telefon. Consultând terlefonia italiană, mi s-a recomadnat să iau legătura cu firma din România… Firma din România?!

…Sâmbătă 25 iunie, 2016, în timp ce urcam scările de la Plaja Modern spre centrul Constanței, cineva m-a împins fără să vrea. Am căzut, noroc că, din istinct, mi-am apărat capul. Brațul și umărul din dreapta lovite de o treaptă din ciment. Lovit avea să fie, în căderea mea, și mobilul meu, aflat în buzunar. Important era că nu m-am lovit la cap…
…Nu știam câte dureri de cap voi avea, însă, cu mobilul având display-ul spart!… Luni 27 iunie, am fost prezent la punctul Digi din Calea Văcărești să văd ce pot face cu mobilul deteriorat. Trimis acasă, după toate actele și cutia aparatului, cu toate accesoriile. Copie C.I. Proces verbal de predare-primire echipamente. Amabilă, doamna de la Digi Văcărești a scris în Procesul-verbal că doresc să fiu anunțat de costul reparației înainte de a se apuca de ea. Urma să primesc înștiințarea în 3 zile. Joi 30 iunie, citesc un SMS pe telefonul meu de rezervă, un Orange: “Produsul dvs. Cu seria 867338020411050 a pierdut garanția din cauza nerespectării condițiilor de utilizare. Pentru detalii apelați la Cordon Electronics la tel. 0372”.

…N-am repectat condițiile de utilizare?! Ce trebuie să fac, să nu iau mobilul cu mine?!…Să alerg după tipul care, involuntar, m-a lovit, să declanșez o razie a Poliției?! Nu există și cazuri-extreme?!… OK, eu doream să am cât mai repede telefonul meu cu atâtea numere (majoritatea necuprinse în mobilul de rezervă!), să plătesc cât trebuie, dar să pot comunica, imediat, cu lumea… Așa că am alergat la punctual Digi, unde predasem “produsul” meu! Doamna mi-a zis să sun la Cordon Electronics. Mi-a dat un număr de telefon. Am întrebat-o, politicos, dacă nu poate lua dânsa legătura cu respectivii de la Cordon?! “Nu! Eu sunt doar un mesager!”, m-a pus sec la punct. Păi, nu era un angajat al firmei Digi?! Nu un mesager de la CFR sau TAROM, sau poate că și acolo “mesagerii” sunt la fel, comozi, fie uitând să-mi activeze roamingul, fie să nu-mi răspundă la sesizări… Ce puteam face decât să sun la telefonul dat de…mesageră?! După vreo cinci minute am auzit o voce feminină. Scurt istoric. Îmi cere seria “cazului”, unde lungă de 15 cifre!… Cum să o dau de pe stradă?!… Fuga acasă. Scriu 867338020411050 din SMS-ul primit și visez să am rapid telefonul. Aiurea!… Să le dau și adresa mea de e-mail. O dau. Peste o oră primesc un mesaj. Să returnez fișa trimisă de Cordon Electronics, împreună cu un contract și multe altele. Neapărat să scriu că sunt de acord cu demararea procesului de studiu și reparație al telefonului meu. Cum să fiu de acord, când nu știu cât îmi cer?! Din nou telefon. Fără acest acord al meu, nu se poate demara procesul de reparare.
Returnez e-mail-ul lor, precizând că nu pot fi de accord DECÂT dacă mi se comunică prețut exact, nu de alta, dar, dacă e prea mare, prefer să cumpăr un aparat nou…. Pe seară, găsesc răspunsul. Costă 162 RON, cu garanție de 30 de zile!?!…Și două săptămâni de așteptare!?! Așteptarea ca așteptarea, dar cu să am garanție NUMAI 30 de zile?!

…Hotărât să termin cu schimbul de e-mail-uri, să cumpăr cât mai repede un nou aparat, decid să merg la firma Cordon Electronics, pe undeva pe lângă IMGB. Dracul m-a pus!… Am trăit, în această zi de 1 iulie 2016, o aventură din Epoca de piatră!..,. Am ajuns cu metroul la stația Dumitru Leonida. Afară, opresc un taxi și îi arăt adresa, o anumită stradă Dumitru Brumărescu. Mă refuză. Deduc că e aproape și îi spun că îi dau cât cere el… N-a vrut. Mi-a spus să fac prima la dreapta, să trec de două bariere, că o să dau de Brumărescu!… Și a plecat. Am luat-o la dreapta, s-a văzut o barieră, eram convins că în câteva minute ajung la adresa mea, Dumitru Brumărescu 9 A, etajul 2… Arșiță, mizerie, gropi… Doi cerberi de la barieră sunt amabili și îmi zic să o iau pe lateral dreapta, ca să ajung la a doua barieră. După care, dând de strada căutată, să mă uit după număr, trebuie să-l găsesc… Într-un sfert de oră, prin hârtoape și vipie, eram dincolo de a doua barieră, cu țevi groase ruginite în față. Pe un stâlp murdat, o tabă ruginită și ea, anunță: IMGB Poarta 2. Țipenie de om. Văd două taxiuri în dreapta. Sunt fericit. Naivul de mine. Un taxi gol, altul cu o femeie care habar n-are încotro e numărul 1 și numărul 9. Nu-i taximetristă. Așteaptă pe cineva. Mai merg vreo cinci sute de metri, la dreapta, la încercare, cu Dumnezeu înainte. Văd un microbuz parcat. Șoferul habar n-are unde se află el… Garduri de sârmă, niciun număr. Văd o construcție modernă, intru, apare un domn. Îi arăt hîrtiuța mea cu firma căutată. Nu știe. Îmi spune doar că acolo e numărul 1!… Un prim pas înainte. O iau la stânga, logic, numărul 9 trebuie să fie la stânga. Un drum calvar. Niciun număr. Două porți metalice, bălării, una cu amenințare “Câine rău”. Asta îmi mai lipsea… N-am pe cine să întreb… Merg în neștire, gunoaie, ierburi, copaci care nu vorbesc… Și merg, și merg… Ajung la o poartă ruginită rău, încuiată cu un lacăt, mă trezesc strigând din disperare: “Chiar nu e nimeni pe aici?!”… Pe cine caut!… Spun unde vreau să ajung. Habar n-are unde e numărul 9… Vedeți că pe dreapta sunt două firme… Întrebați acolo!… Până acolo, alte cinci-șase sute de metri, prin pustiul plin de gunoaie și bălării… Evrika!… O firmă modernă: “Termo Temp”. Habar n-au de numărul 9 A… Să mai întreb. Întreb după altă sută de metrii, epuizat de mers, de soare… Dau pe gât un pliculeț de zahăr brun, pentru inimioară. Aseară am avut o cădere de tensiune… Asta îmi mai trebuie… Tai două dâmburi prăfuite rău, ajung la altă clădire modernă, dincolo de o linie ferată abandonată între bălării. Nici la Argo-Rom.Plastics S.A. nu știe nimeni de numărul 9 A. Mă salvează numele firmei. Un tînăr mă întreabă dacă e ceva cu telefoane mobile!… Evrika! Îmi vine să-l pup… E peste drum, peste alte uscături ascunse sub colb, pahare de carton de cafea și de sticle din plastic aruncate, și resturi de mâncare… La UTI, ocolesc o clădire și tot ocolesc, intru la primul semn Cordon, o duducă vorbește la telefon, îi arăt bilețelul cu adresa, mă îndrumă spre o scară din față, spre etajul 2. Scara e imposibil de escaladat, parcă-i de la Timișul de Sus, aud voci, ocolesc și mă salvează un tip în vârstă. “Ieșiți, faceți stânga, din nou stânga, la mijlocul clădirii va fi o ușă mare, intrați și urcați la etajul II”. Ies, văd scris citeț peste drum pe o hală renovată “Vulcan sectorul 5”! Uzinele Vulcan! Aici am ajuns!… La margine de București. Să-mi iau telefonul lovit, să-l schimb cu un altul normal, să mă găsească prietenii care mă dau plecat cine știe prin ce colț de lume, neștiind ce coclauri de coșmar traversez eu prin București…

…Ajung, sfârșit, la etajul II, Cordon Electronics, Relații clienți… Aer condiționat. Un tinerel amabil. Îi prezint seria, Procesul verbal de predare a Philips-ului meu cu display-ul spart. În spun că sunt uimit de știrea cu numai 30 de zile garanție. “Asta e legislația noastră”, caută să mă liniștească. Nu-mi dă măcar un pahar cu apă, mă tot șterrg cu șervețele parfumate pe frunte, pe obraji… Caută în computer. Mă roagă să-l scuz două minute, merge cu documentele mele în alt birou. Duduca de la celălat birou tace, când eu, sfârșit, mă vait de vipia de afară, pe drumul de la margine de București. Ar fi putut să-mi ofere un pahar, păhărel cu apă… Vine tinerelul, e abătut. “Din păcate, veștile nu sunt dintre cele mai bune. Trebuie să trimiteți un e-mail că nu sunteți de accord cu reparația!”… Râd, nervos. Domnule, eu sunt aici, dați-mi o foaie să scriu că nu-s de acord cu să plătesc 162 RON pentru numai 30 de zile garanție, de ce să mă duc acasă să trimit e-mail-ul?!… “Asta-i procedura la noi!… După care, noi vom trimite aparatul dvs. la punctul unde l-ați predat. Numai de acolo îl puteți ridica!”… Domule, eu sunt aici, vreau să-mi iau, acum, telefonul cu display spart ca să-l înlocuiesc cu unul nou. Și mă obligați să aștept până luni, marți, miercuri, când o da ăl de sus?! În ce țară trăim, oameni buni!… Trăiască birocrația! Comoditatea! Nesimțirea!…
…Le povestesc despre marele scriitor Fănuș Neagu care, când se confrunta cu astfel de atitudini revoltătoare, se liniștea spunând: “În cazul ăsta, îmi bag picioarele în șandramaua voastră!”… Au râs, forțat…

…Ajung acasă, trimit e-mail-ul, subliniind nemuțumirea mea și ilogicul situației. Într-o jumătate de oră primesc un răspuns! Unul fără replică: “In cazul acesta produsul va fi returnat nesoluționat către adresa de unde a fost receptionat. Vă mulțumim!”… Doamne, în ce țară trăiesc?!…În România, iulie 2016!

…Azi e vineri, mâine și poimâine, sâmbătă și duminică, nu se lucrează, ADIO telefon după o săptămână de zbucium! Prieteni, rude, confrați, sunt viu, oarecum bine, sper să vorbim într-o săptămână-două, doar trăim în România…
…În sinea mea, însă, sunt absolut mâhnit! ADIO, Digi! Nu vreau să mai aud, niciodată, de tine! Pentru mine ești Digiexit!
***
…Primul „sfert” de finală de la Euro 2016, aseară, la Marsilia. Polonia a luptat, și-a depășit condiția, a marcat rapid (min.2) un super-gol prin Lewandowski, dar Portugalia știe mai mult fotbal, fie și cu un Ronaldo care a dat trei lufturi ca în curtea școlii. Lusitanii au un „copil minune”, de 18 ani, Renato Sanchez, de la Benfica, care a egalat spectaculos, în min.33, iar apoi a transformat impecabil al doilea penalty. Plus un bătrân de 32 de ani, fără vârstă (Quaresma, de la Beșiktas), care și-a asumat responsabilitatea ultimului penalty de departajare, transformat, după 120 de minute de joc, încât prima semifinalistă am cunoscut-o după un 5-3, la penalty-uri (1-1, după prelungiri).
…În această noapte, la Lille, vom afla rivala Portugaliei din 6 iulie, la Lyon. Belgia, cea sclipitoare în „Optimi”, (4-0 cu Ungaria)? Sau trupa lui Bale, Țara Galilor, care nu vrea să audă de Brexit? Merg pe nebunia „diavolilor roșii”… Ai noștrii, acasă, în frecții federale cu viitorul selecționez, fără vreo criză de moral în privința automulțumirii păguboase de la Casa Fotbalului, după un Euro 2016 ratat, umiliotor, pentru noi!

Jurnal Italian (2). PENTRU A DOUA OARĂ, ACASĂ, LA PAPĂ!

…Marți 26 aprilie 2016. Ploaie rea peste Roma și împrejurimi. Niciodată, zic localnicii, n-a fost atât de frig în această perioadă. La vreo sută treizeci de kilometri de Cetatea Eternă, în Abruzzo, ninge. Și nu numai acolo… Peste Castelele Romane plouă, când cu stropi mărunți, când cu picături de soare. Vremea rea nu ne oprește să luăm drumul Castelului Gandolfo, la 26 de kilometri de Roma. Acolo, pe malul lacului Albano, așezat pe craterul unui vulcan ce poate erupe oricând, se află reședința de vară a Papilor. O localitate la 426 de metri altitudine, cu vreo 9 mii de locuitori și cu sute de mii de turiști care vin anual aici. Castelul Papei și Balconul Prelatului sunt magneți pentru călători din lumea-ntreagă…

…Aflu că Papa apare în celebrul Balcon prin august. Am ajuns, aici, în fața Balconului, într-un final de vară, acum 30 de ani, dar n-am avut șansa să-l văd, atunci, pe întâiul Papă neitalian ajuns la Vatican, polonezul Wojtila, Papa Paul al II-lea. A domnit 26 de ani, așa mi se pare normal să îi spun domnie… Atunci, în august 1986, aș fi vrut să-i mărturisesc Papei Paul al II-lea că nu e corect să-i ajute numai pe profughii din țara sa natală aflați în Lagărul de refugiați politici din Latina. Ei primeau gratis, se zvonea, zece dolari pe zi, în timp ce toți ceilalți cerșetori de Libertate din Latina, niciun șfanț. Pentru acea sumă eu spălam două zile pizzerii sau căram mobilă, alții cărau pepeni sub soare nebun… Așa s-a scris una dintre poveștile drumului meu spre Libertate…

…Nici acum n-am șansa să-l întâlnesc pe Papă. Noul Suveran Pontif, Papa Lorenzo, născut în 17 decembrie 1936, dintr-o familie de italieni, în Argentina, la Buenos Aires, purtând numele Jorge Mario Bergolio, a refuzat, de cum a venit la Vatican, anul trecut, să locuiască privat într-un Castel de lux. Chestia asta a prins la mulțime. Plus alte viziuni moderne ale Papei în probleme în care biserica a plătit tribut imobilismului, ca să nu zic dogmatismului. . Din discuiții cu italieni de rând, îmi dau seama că Papa Lorenzo, al 266-lea Papă la Vatican, care a ales modelul unui sfânt, Francesco D’Assisi, este foarte iubit. L-aș putea întâlni, mâine, la Basilica San Pietro, unde mai-marele Vaticanului vorbește cu toată lumea… În fiecare miercuri, Papa Lorenzo primește enoriași din toate religiile, unul dintre obiectivele lui fiind unificarea Bisericilor. Mai zilele trecute a propus, chiar, ca Paștele să fie sărbătorit în aceeași zi și de catolici și de ortodocși…

…În Annuario pontifico figurează 266 de Papi, ba sunt discuții și despre o prezență pasageră, de trei zile, care nu a mai fost contabilizată. Primul Papă la Vatican ar fi fost Papa Petrus, pe numele său Simon Petru, ar fi ocupat tronul Vaticanului între anii 30-67 al erei noastre… Cinci înalți prelați au fost considerați anti-papi, iar Papa Ioana, unica femeie ajunsă Suveran Pontif, între 855-858, nu este decât o Legendă…
…Multe Legende s-au scris și se vor mai desfășura la Vatican! Cu siguranță, specialiștii în domeniu au și ei multe de povestit…

…La Castel Gandolfo, în absența Papei, am învățat din mers puțină istorie. E foarte interesantă… În 1871, Parlamentul Italian a decretat Suveranitatea Papei asupra a trei locuri: Vaticanul, Palatul Laterano și Castel Grandolfo…

…Despre Castel Gandolfo se spune că a fost ctitoria Împăratului Domițian (51-96 era noastră), întâiul imperator roman care a pornit mari campanii la nord de Dunăre pentru cucerirea unor noi teritorii, printre care și Dacia. “Nero cel chel”, cum era denumit împăratul cel crud, s-a și bătut cu dacii. În anul 87, al erei noastre, a pierdut lupta cu eroicele oști ale lui Decebal, în 88, a câștigat bătălia de la Tapae…

… Castel Gandolfo are trei vile, un Observator astronomic, din anul 1830, și un bazin acoperit, donat de catolicii americani. Are în jur străzi pietruite de secole, două-trei cafenele intime, toate cu terase, magazine de suveniruri pentru turiștii din toată lumea, restaurante de lux, grădini aranjate, candelabre și o fascinantă panoramă a Lacului Albano, pentru cei mai mulți Lacul Gandolfo. Iar când ieși de sub arcadele Castelului, pe dreapta, coborând vreo cincizeci de metri spre parcarea mașinii, vezi și… Pizzeria Castelului Gandolfo! Comerțul nu are limite…

…Lacul Albano, pentru cei mai mulți Gandolfo, a găzduit probele de caiac-canoe ale Jocurile Olimpice din 1960! Olimpiada la care delegația României a obținut 10 medalii, dintre care 3 de aur, prin fantastica Iolanda Balaș-Sotter, la înălțime (întâiul aur olimpic pentru atletismul românesc!), Dumitru Pârvulescu (lupte greco-romane) și Ion Dumitrescu (talere).// Zeița Atletismului Mondial, plecată nu demult între Îngeri, Iolanda Balaș-Sotter, a scris o fantastică poveste, la Roma, atunci, în 1960, în concursul de săritură în înălțime. Cu o săritură de 1,73 metri, avea medalia de aur în buzunar, niciuna dintre concurente nedepășind mai mult de 1,71 m. Și totuși, spre bucuria publicului, electrizant, atleta română a sărit de una singură! Și 1,75 m., și 1,77 m., și 1,81m., și 1,85 m.! A fost un Recital de Gală!…,
…Mă tem că nu vom avea, la Olimpiada de la Rio de Janeiro, vara aceasta, nici a zecea parte din tezaurul roman!

…Înainte să ajung la Castelul Papilor, pe dreapta sus, la 760 de metri altitudine, am văzut un spectacol de arhitectură uluitoare. Case moderne și clasice, suspendate, parcă, între Muntele Cavo și Lacul Albano. Localitatea, de 40 kilometri pătrați (a treia, ca mărime din evantaiul încântător al Castelelor Romane), e pe rocă vulcanică, Vulcano Laziale erupând ultima dată cu vreo sută de mii de ani în urmă. Roca vulcanică plină de case și Muntele Cavo au fost pentru latini locuri sacre, veritabile centre de religie și latinitate. În simbioza natură-istorie, toată zona aceasta este un spectacol rar, fascinant…

…Burează. din când în când, și în curtea Castelului Gandolfo. Plec cu o bucurie rară, peste cea de acum 30 de ani, când sărutam, în premieră, cu privirea aceste locuri sfinte… Priscilla și Cătălina m-au făcut mai bogat, cu atâtea storii și date din mereu fascinanta Istorie a Romanilor și a Italiei zilelor noastre.
…Doamne, ce frumoasă este Viața pentru mine, în ultimele două luni, de când am abandonat Golgota de la Giurgiu!…

Jurnal de California (16). BYE, BYE, CALIFORNIA, NOUA MEA IUBIRE!

…Mai sunt câteva ore și se împlinesc trei săptămâni de când am ajuns în California. Parcă am venit ieri… Inutil să spun că plecarea aceasta –ezit să zic despărțire!- este cea mai grea din câte am cunoscut peste Ocean. De ieri, sufletul se zbate-n ploi de lacrimi. Am mai fost de două ori în California… O zi și o noapte, în ’88, venind din Australia, spre Terminus New York… Acum 22 de ani, pentru vreo trei săptămâni, pe vremea Mondialului de fotbal, cea mai frumoasă pagină din istoria Naționalei noastre…

Acum, însă, a fost altceva!… Știu, cele două sublime nepoțele, Celine și Genevieve, au dat timpului și spațiului dimensiuni inedite în sufletul meu. De aceea mi se pare imposibil să plec… Și totuși, voi decola…

…Copiii mei din California, feciorul Ducu și nora Karina, n-au știut pe unde să mă mai ducă, ce să-mi mai arate, deși au un program absolut titanic, încât ziua lor ar trebui să numere vreo 72 de ore… Și ei au făcut să mi se pară California mai frumoasă ca niciodată. Mai umană, mai apropiată decât Florida…

…Nu, nu trădez, Florida! Mi-a fost superbă iubită în ultimele șase ierni, trăite sub soare de poveste, într-un Ocean care m-a renăscut. În acel Paradis numit South Beach, sub magia din uluitorul Muzeu Salvador Dali, din St.Petersburg, în croaziera până-n splendoarea botezată Bahamas, și decolarea spre frumoasele Ținuturi Aztece, cu Revelionul în piscina din fața vilei… Și, totuși, Florida m-a obligat să nu accept viața fără aerul-condiționat. Ceea ce noaptea nu-mi prea surâdea, ba chiar petreceam ore albe și, uneori, mai și tușeam… Nu, minunată Florida, nu te trădez! Doar trăiesc viața la alți parametrii…

…Astăzi, în ultimele zeci de ore dinaintea plecării, Ducu mi-a spus că vrea să-mi mai ofere o surpriză. Și, după ce am lăsat-o pe Genevieve la grădinița-model Montessori, a luat drumul Pacific Coast Freeway… Am poposit încă o clipă-două, la frumosul Santa Monica Pier, exact în locul unde s-a filmat „Cacealmaua”, în ’73, cu Paul Newman și Red Redford, revenindu-mi din zestrea memoriei scene din acel eveniment al tinereții mele, cu trei ani înainte ca Ducu să apară pe lume… De pe lungul ponton, sub soare generaos, peisajul semăna a Paradis, cu Malibu, în dreapta, cu Venice și Palos Verdes (altă zonă opulentă!) în stânga… Câteva suveniruri pentru amici, dar și pentru arhiva mea sentimentală și…la drum, spre nord, pe autostrada ce duce până la San Francisco și în Canada.

…Pacificul se răsfață sub soare, surferi temerari au și răsărit lângă valurile mai mari ca niciodată în cele trei săptămâni trăite de mine, în acest univers rar. Văd și un tip cu un băț care împinge prin Ocean acel papuc de i se spune surf. Ducu m-a lămurit imediat, este un fel de surfer nu prea curajos, care se ajută de…paddleboard, la modă prin Florida, unde Atlanticul nu prea are valuri…

…Ne apropiam, trecând pe lângă pereți din canyoane, de evantaiul de spendori al vestitului Malibu, unde, în ’94, am fost cu remarcabilul regizor de teatru Florin Fătulescu și ne-a căzut capul la ambii în mașină, după… o bere fără alcool!… Numai că, astăzi, n-am ajuns decât la margine de Malibu, unde, pe dreapta a apărut o inscripție: „Villa Getty”. Primul muzeu al miliardarului Jean Paul Getty (1892-1976), magnat al petrolului, înnebunit de artă și, în special, de comorile antichității grecești, etrusce și romane. „Villa Getty”, suspendată între grădini fermecate în fața Pacificului, a copiat „Villa Papiri” din Italia și multe alte elemente ale culturii vechi romane, de la Amfiteatru la aleile cu statui în jurul unei piscine lungi… 44.000 de piese de muzeu, veritabile comori, din cele trei culturi l-au fermecat pe Jean Paul Getty, personaj cu viață de erou de roman sau de film. Întâiul miliardar al Americii a alocat nu mai puțin de 2,7 miliarde de dolari (ați citit bine!) pentru ctitorirea uneul Muzeu rar, firește Muzeul Getty, mai spre sud, o veritabilă Fortăreață a Artei, în munte, de unde albul marmorei sale se vede din centrul Los Angeles-ului. Am rămas mut de ce am văzut, acum o săptămână în Muzeul Getty și, astăzi, în Villa miliardarului generos cu Frumosul. și, sigur, voi scrie un capitol, două, în viitorul volum de memorialistică „Jurnal American”. Doar mi-a zis Ducu, la plecare, bucuros că m-a făcut fericit: „Trebuia să am grijă de un scriitor!”… Mai umplusem pagini bune din blocnotess-ul meu…

…Am cunoscut în aceste trei săptămâni atâtea și atâtea. Am trăit o nouă viață, pe care, dacă nu o prind în rânduri de carte, se supără Bunul Dumnezeu. Am tolba plină de istorii rare, de la alergarea pe Walk of Fame după Zorba, pasagerul meu de aur din taxiul de New York, la Oscarul din… 2071 și viața omului de rând… De la splendoarea munților din zare, aerul rece de dimineață și pe înserat, venind dinspre Ocean și Deșert la rafinamentul plajelor și grădinilor din fața fiecărei case… De la Venice, Santa Monica, Hollywood, Pacific Palisades, Malibu, Mar Vista, Culver City, Pasadena Visului meu de cronicar-microbist, Lakeview Terrace, Down-Town-ul din Los Angeles-ului cu superbul complex Walt Disney Concert Hall, din Mileniul IV, parcă, la fascinatul Muzeu Getty, restaurantele șu cafenelele, din lumea-ntreagă, frecventate. De la spitale, cu Silva, asistenta bulgară din Ruse, care a avut grijă de Celine, timp de trei săptămâni, la parcări, parcuri și plajele unde s-au produs filme de istorie, la terenurile pentru soccer, rugby, baseball, volei pe plajă, surferi, roleri și pistele de ciclism care împânzesc uriașa Grădină numită California!… Am atâta de scris, Bunule Dumnezeu!

…Inutil să spun că în suflet simt și ecouri de-Acasă. Teatrul-obsesia mea, prietenii, Mircea-Robert, Maria, Mona, Sorana, Alin și Florin, fotbalul bun… Limba română, în primul rând…

…Astăzi, la o cafea de preț, în Santa Monica, Ducu m-a întrebat, firesc, înaintea plecării: „Ce ai să faci de acum, acolo, în România?!”… Întrebarea m-a șocat, dar am replicat imediat, cu sinceră convingere…

…Merg, săptămâna viitoare, la o premieră la Chișinău, a zecea montare a piesei ‚Pușlamaua de la etajul 13’… Aștept altă premieră la București… Posibil ca, în toamnă, să înceapă, la Teatrul Dramatic și de Păpuși Silistra, repetițiile la comedia „Leopardul mistreț”, tradusă de regretatul Vili Perveli Nikolov, remarcabilul regizor!

…Pregătesc două volume, încă unul de poezii („Apără, Duckadam!”) și ‚Jurnalul american”!

…Voi pleca câteva zile la Roma, mă așteaptă Cătălina și Priscilla, dar și cu datoria de a trece pe la Latina, unde am luat viza ca tu să fii azi în America!

…S-ar putea să devin PR la un teatru sau două!

…Voi avea grijă mai mult de sănătatea mea, cam abandonată pe timpul „experimentului Giurgiu”, etapă aparte în cariera mea. Sincer să fiu, dacă mi s-ar pune la picioare 10.000 de dolari pe lună, n-aș mai repeta experiența giurgiuveană, de 5 ani, 7 luni, 22 de zile, cu scularea la 6 în zori, cu numai 25-30 de minute să fac dușul, să mă bărbieresc, să mănânc un castron cu cereale și lapte de migdale, să-mi iau medicamentele, să dau de mâncare peștelui și broaștei țestoase, să ud florile și să prind la 6:35 tramvaiul sau autobuzul până la „Eroii Revoluției” de unde să iau microbuzul spre Dunăre! Nu, așa ceva n-aș mai putea duce, cum nici taximetrist de noapte la New York n-aș mai putea fi!

…În privința revenirii mele la viața normală, după Golgota de la Dunăre, ar trebui să le mulțumesc lui Caramitru și Mustățea (preș,C.J.Giurgiu) pentru că s-au zbătut cu disperare să nu mai pot da Concursul pentru continuarea proiectului de director-manager la teatrul din briza celebrului fluviu!… Numai că ei s-au zbătut, lamentabil în viziunea mea, pentru meschine interese personale!… Iartă-i, Doamne!

…Da, dragul tatii Ducu, plec Acasă, cu sufletul plângând, dar plin de Nou, să scriu o carte despre descoperirea adevărată a Californiei, casa nepoțelelor Celine și Genevieve, ultima mea dragoste mistuitoare…

Acum 28 de ani, am debarcat în America!

…19 decembrie 1986. într-o vineri. La ora când, azi, 19 decembrie 2014, tot într-o vineri, aștern, la Miami, un gând aniversar, acum 28 de ani, mă aflam în cursa AlItalia Roma-New York. Părăsisem Cetatea eternă, zburând spre Pământul Făgăduinței, cocoșat de iluzii.

…Plecasem după un Purgatoriu pentru Libertate lung de cinci luni și două săptămâni, în Lagărul din Italia, Latina și Roma, unde am dormit cu ciocanul la cap și moartea la fereastră, am curățat pizzerii și bucătării, am măturat alei și am cărat mobilă la doamna Keller, lângă Fiumicino, am făcut o seră și am cărat pământ la Don Renato, profesorul de matematică din Vitignia, la 20 de kilometrii de Capitală. În barăcile de profughi din Latina și în Pensiunea Claudia din Roma, am tras și atâtea spaime… Salvat, însă, chiar de la moarte sau mutilare, de notorietatea comentatorului de fotbal, abia întors în România de la Sevilla, unde, la 7 mai ’86, Steaua devenise Regina Europei, învingând-o, la penalty-uri, cu 2-0, pe marea Barcelona, în primul rând datorită unui Duckadam ireal, care a apărat patru lovituri de departajare, ceea ce mai nimeni nu mai văzuse până atunci, nici Regele Juan Carlos al Spaniei, cum mărturisea, la cinci metri deasupra locului unde mă aflam cu Dan Voicilă… Eu le spuneam povești adevărate din lumea fotbalului, ei mă apărau, fanii mei din toată România, cu doi colegi de cameră de toată lauda, Gigel Dumitrescu și Romeo Calescu, dar și cu doi borfași, Nelu și Iani, un polist timișorean și un utist, care mi-au furat Dacia 1400, însă, când au aflat cine e prorprietarul, mi-au devenit pătimașe gărzi de corp. Ei se mândreau că-mi sunt prieteni și mă informau și apărau de trimișii Securității, de lichelele din Lagăr…

…Azi, se împlinesc 28 de ani de când am pus piciorul în New York, unde n-a ajuns niciodată Cristofor Columb, dar unde eu am urmat studiile de noapte la Academia Vieții care m-a făcut alt om. Mai puternic moral, mai curajos, mai tenace, chiar dacă aceste calități le-am dobândit printre atâtea lacrimi de sânge, cu pistolul la tâmplă și cu lama șișiului în față. Fără de ele, aș fi rămas trestia gânditoare, gata să se îndoaie, dacă nu să se rupă la prima adiere de Viață adevărată. Călit, maturizat cum n-am bănuit 41 de ani, în Babilonul fermecat numit New York, nu m-au doborât nici cancerul, nici divorțul, nici frustații, nedreptățile în lanț, găinarii, bișnițarii de sentimente și de cuvinte, trădătorii și trădătoarele, nici Ordonanța măscăriciului, plagiatorului, securistului Ponta, cea cu stupida limită de vârstă în atelierul creatorilor de Frumos, nici pensia de gunoier pentru 35 de ani munciți în presa din România, țara natală pe care o voi iubi până la moarte… Mulțumesc, New York! Respect pe viață, America!

…Aseară, aici, în însorita Florida, vorbind realist, cu flacăul meu minunat Ducu, despre logicul „Final de partidă” (Beckett) care pentru mine nu e prea departe, el mi-a pus un filmuleț cu americani care au atins 100 de ani. Și ce bărbați! Unul sărind cu parașuta… Altul practicând, ca în floarea vârstei, meseria de medic ginecolog, om care a asistat aproape 18.000 de nașteri… Unul, originar din Ungaria, coborând uluitor într-un slalom special invidiat de marii schiori… Al patrulea urcând pe o motocicletă!… Cu două zile în urmă citisem pe un site că media de vârstă a crescut cu opt ani în America!… Știu, Ducu mi-a dat subtil o temă de meditație: ce fac, mă întorc în chinurile, fizice și morale, în sărăcia, frigul și promiscuitatea morală de acasă, unde media de vârstă coboară, sau rămân în sublima mea Familie din Florida, cu minunata Prințesă Genevive dar divin, unde el îmi va oferi totul doar să stau liniștit, ca să scriu și să trăiesc mai mult?!…

…Da, dar și acasă, la București, Giurgiu și Ruse, Oradea, Arad și Baia Mare, Timișoara, Craiova și Tg.Mureș, Cluj, Brașov, la Constanța și Galați, Bacău, Iași și Chișinău, mai sunt Oameni de caracter, am prieteni, puțini, însă din scripturi alese, oameni de teatru și de sport, oameni de oameni, mai am de dus la capăt și câteva planuri, proiecte, două piese-s gata să urce pe scenă, mai sunt și Mircea Robert și Maria, scumpa mea surioară Mona, și Sorana, Alin, o carte gata de predat, peștișorul și broscuța țestoasă care mă așteaptă în acvarii…

…Grea dilemă, după 28 de ani de la debarcarea mea în America!

LA MULȚI ANI, AMERICA! Plâng pentru tine, America, plâng de tine, România…

…Este 4 Iulie! Ziua Americii! Happy Birthday, America! La Mulți Ani, scumpa mea America!…
…La București, când scriu cu litere crescute-n suflet, zorile se chinuie în întuneric, sub rafalele de ploaie ce bat geamurile. Timpul se apropie de ora 3, în noapte udă… Acum 28 de ani, pe 4 Iulie 1986, exact la ora asta, m-am trezit și n-am mai putut să dorm. Era tot într-o vineri, eram tot o Emoție. Peste câteva ceasuri urma să plec, ca turist, de unul singur, la un control medical, în Italia, lângă Florența. Porneam în marea aventură a Vieții, cu Dacia mea (nr. 4-B-167), și hotel și restaurant, și nu m-am mai oprit decât în…New York!

…După cinci luni și jumătate de teroare și speranță pentrecute în Italia, două săptămâni în Lagărul de la Latina (20 de săptămâni în Pensiunea „Claudia” din Roma), unde mă culcam, cu ciocanul sub pernă, într-o baracă fără uși, cu geamurile înlocuite de foi din plastic. Ploaua și atunci, la Latina, între zgomot de sticle sparte și țipete de femei îngrozite de câțiva albanezi violenți care n-aveau mamă, n-aveau tată, când le cădea cu tronc o femeie, o brățară sau un ceas mai acătării purtate de „profughi”. Două săptămâni la Latina, timp în care mi s-au întins atâtea curse… Într-o zi, m-am trezit că am un cumnat în Italia, ceea ce nu putea fi adevărat, ce bine ar fi fost. Generos, invizibilul cumnat ar fi cerut conducerii Lagărului să fiu mutat din baraca tuturor cerșetorilor de libertate la unul dintre hotelurile de pe malul mării!?! Acolo, unde puteam fi făcut dispărut pe vecie în valurile mării…

…N-a ținut cursa cu inventatul cumnat, că, la două zile, m-am trezit în așa-zisa cameră a grajdului cu un trimis al Bucureștiului. El venea din Lugoj, era un oarecare, muncitor, chipurile, tip scund, îl chema Adorjan, dar românii din Lagăr, unși cu toate poveștile vieții, l-au mirosit imediat și m-au chemat la ei. Eu le povesteam despre Gicu Dobrin, Rică Răducanu, Hagi și Steaua, cu care fusesem la Sevilla, în acel istoric 7 mai ’86 (și n-am rămas, atunci, cum au circulat legende!), ei mă apărau de toate relele. Eram idolul lor, se mândreau cu mine și mă fereau de atâtea chinuri. „Nea Mircea, ăsta e omul Securității! Ferește-te, câteva ore, de el, că după miezul nopții, îl lichidăm, cârtiță nenorocită ce e!”, m-au pus ei în temă… I-am rugat, aproape că am plâns cerându-le să nu facă o asemenea ticăloșie, că nu mal plecăm din Lagăr, nu-l mai văd eu pe Ducu al meu pentru viitorul căruia am renunțat la glorie, la cariera din gazetărie și teatru, în Infernul uitării de la Capua ni se vor îngropa anii și oasele… M-au trimis la culcare, promițându-mi că va fi o noapte liniștită… Pe la 10, în întuneric, am auzit, afară, vocea baritonală a lui Calu, băiatul din Satu Mare care se ducea, la o săptămână, ascuns în podul vagoanelor de tren, să se plimbe două zile prin Suedia și se întorcea: „Bă, vierme de balegă, tu vii de la Ambasadă, crezi că n-am aflat!”… Cred că i-au dat câteva scatoalce lui Adorjan, atât, bine că n-a fost o noapte însângerată…

…Băiatul din Lugoj a intrat agitat în spațiul cu patru paturi, fără geamuri la ferestre, cu tavanul din carton ce se ondulse ca valurile mării de atâta ploaie, cu un placaj ce scârția în locul ușii. M-am făcut că dorm. A venit în vârful picioarelor cu chipul lui hidos deasupra mea, m-a studiat și s-a întors spre un pat, să se întindă. „Vrei să-mi spui ceva?!”, l-am fulgerat din spate, în timp ce mâna-mi prinsese ciocanul de sub pernă… „Domnul Mircea, cum puteți rezista în jungla asta?! Eu nu pot trăi aici! Aici nu-i pentru oameni! Dumneavoastră sunteți cineva!… Haideți să plecăm de aici!”, a sunat monologul lui, tremurând în întuneric… Am tăcut câteva clipe, creierii îmi sfârâiau, inima alerga ca într-o cursă de sprint… „Nu mai pot da înapoi, Adorjane!”… Iarăși tăcere grea ca lespedea cimitirului… „Se poate, vă garantez eu! Și nu veți avea niciun necaz”, și-a argumentat el prezența în cămăruța mea cu vedere spre… Statuia Libertății!…”Eu am cerut azil politic, Adorjane!”, au fost ultimele mele cuvinte către el. A fugit în noapte. Nu știu unde… Gândesc și astăzi că, fără să fi fost un cunoscut comentator sportiv, mai mult ca sigur eram omorât în Lagărul din Latina…

…Acum 28 de ani, la ora asta, așteptam să cobor pe trotuarul din fața blocului din Bucureștiul natal, la Polivalentă, și să îndes ultimele bagaje în Dacia 1300. Printre care pliantul și textul piesei „Aventura unei femei cuminți”, care se jucase la Teatrul Bacovia, de 287 de ori, dar s-a interzis în turneul de la Naționalul bucureștean, în 10 mai 1983, și s-au anulat cele două spectacole pentru care s-au vândut toate biletele, iar eu și directorul teatrului moldav ne-am pomenit chemați la ordine! Făcuți cu ouă și oțet, imaturi politic, eu numit japiță, pui de năpârcă, înjurat, pentru că „Tovarășa a fost mereu o femeie cuminte, nenorocitule!”… Pliantul acela era argumentul meu pentru cererea de Libertate depusă în Lagărul din Latina. Nimeni, absolut nimeni, nici soția, nici tata, nici sora n-au știut că vreau să ajung cu Dacia mea până-n America!…

…Și am ajuns, în 19 decembrie 1986! După ce am vândut, plângând, hotelul-restaurant pe patru roți, la Roma, cu o mie de dolari, și am mai făcut o altă mie, spălând pizzerii, vase, curățând grădini, cărând mobilă, acoperind, cu geamuri, la trei metri înălțime, o seră… Am cumpărat de o mie de dolari două clasoare cu timbre, cărți cu mai toate orașele italiene, un Anuar Il Calcio, câteva atenții pentru rudele mele necunoscute, care urmau să mă aștepte… Am mai rămas cu o mie de dolari, ca să nu spună cineva că am trecut Atlanticul cu mâna goală. Am aterizat la New York, în noapte, cu inima plină, visând să-i văd cât mai repede lângă mine pe Ducu și Cornelia. Capul îmi bubuia de planuri, ajunsesem la Pământul Făgăduinței, gata să fac un ziar în limba română, un teatru, o echipă românească de fotbal! La Latina și la New York, am înțeles că sunt un „Condamnat la Libertate”, cum tot anunț de câțiva ani că se va numi cartea mea de amintiri pe care o amân și iar amân să o scriu, dar, care, în această noapte tăiată de 4 Iulie 2014, când aștern rânduri pentru blog, o simt fixată în minte și în suflet… La masa de scris, MMI-ului, trebuie să scoți cartea asta în 2014!…

…4 Iulie 2014! La Mulți Ani, scumpa mea America! M-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

…Mulțumesc mult, America, mi-ai pus flăcăul cel mare, Ducu, pe o pistă spre Fericire, iar mie mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire…

…Pe 4 Iulie 1986, la București, într-o noapte cu soare, visam să descopăr America. Pe 4 Iulie 2014, la București, mi-e sufletul greu de trădările trăite, în țara natală, de visele îngropate prematur de atâția bișnițari de cuvinte și sentimente… Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, „New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o „Cea mai bună piesă din dramaturegia exilului românesc din 1990 încoace!”), am una așternută, primăvara ce abia a trecut, pe coală de lacrimă, tradusă în bulgară, „America de-acasă”. M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!

…La Mulți Ani, USA! Today și totdeauna… Happy Birthday, America!… Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte…

…Plâng, acum, când scriu, de dor de tine America, țara care m-a ajutat să descopăr fațetelor Libertății, ale Demnității, astăzi, casa lui Ducu, a Corneliei, Karinei și a fermecătoarei Genevieve, nepoțica mea care, pe 13 iulie, în ziua finalei Mondialului XX, va împlini 9 luni…
…Plâng de tine, de chinurile și lipsa ta de perspectivă clară, de minciuna și hoția care te sugrumă, draga mea România, unde venisem să fac America de-acasă!

P.S. 4 Iulie 1994! La ora aceasta (ora New York-ului, 4:30 AM) mă aflu într-un avion ce merge de la Los Angeles spre Zgârie Nori. Cu 13 ore în urmă, în 3 iulie 1944, la Pasadena, Naționala de fotbal a Româniai scria în filigran cea mai frumoasă pagină din istoria ei: 3-2 (2-1), cu Argentina, prin golurile lui Ilie Dumitrescu (2) și Hagi! La vreo două ore de la finele meciului, am mers, la Arcadia, unde erau cazați „tricolorii”, cu marele regizor de teatru Florin Fătulescu, ambii beți de fericire, ca toți românii,de acasă și din USA, Canada și Europa, să pornim Fiesta noastră românească, să ne bucurăm chiuind de această victorie colosală,de cel mai frumos meci la World Cup ’94, să petrecem cum o făcusem și după acel răsunător 3-1 (2-1), în fața Columbiei. După vreo două ceasuri de extaz, Florin m-a repezit la aeroportul din L.A., să prind Ziua Americii în avion!
…4 Iulie, mon amour!

Real Madrid-Barça ne-a dereglat imaginea!

…Cine n-a văzut „El Clasico”, spectacolul lumii, de sâmbătă noapte, Real Madrid-Barcelona (0-2), este un om de fotbal sărac.

…Orice om de fotbal român care a văzut acest derby planetar nu se mai uită la fotbalul de trei parale din Liga lui Mitică. Ar fi ca un sacrilegiu în fața Zeului Fotbal…

…Liga noastră zisă I rămâne, totuși, de departe, cel mai tare campionat din lume. La scandaluri. La aruncat lături în companionii de cursă. La jocuri murdare pe sub masă… La contestații și acuzații. La amenințarea cu DNA și cu TAS…

…Mă tem că Liga lui Mitică (forul, mai exact LPF-ul, nu Divizia A) va da, mâine-poimâine, în judecată cele două cluburi, Real Madrid și Barcelona, dar și pe multe altele. Ca și pe toți dușmanii fotbalului românesc care programează pe evantaiul de canale TV asemenea meciuri de pe altă planetă, din noua galaxie Messi, cu „inelele de aur” Xavi și Cristiano Ronaldo, în stare să deregleze imaginea despre Valoare și Profesionalism care reprezintă, în cădere liberă, fascinanta noastră Românie! În fotbal, ca și în viață de zi cu zi…

…Mă tem că voi fi și eu chemat în instantță pentru că mi-am trădat meseria după „El Clasico” și n-am mai urmărit cap-coadă, în ultima etapă, nicio partidă de țurcă din campionatul intern. Prietenii mei experți în fotbal -și nu în șușe- susțin că, și în ultima rundă, nimeni n-a jucat nimic, doar patronii au susținut același „circ”. Pe scurt, a fost același zbucium mediocru, lamentabil, în pustiu, aceleași penibile gafe (de jucători, arbitri, ba și…comentatori TV!) și nelipsitele ligheane cu dejecții verbale. Înainte și după așa-zisele meciuri. Ca în „Bâlciul deșertăciunilor”…

…În Liga noastră cu imagine de lumea a treia, foarte mulți strigă „Hoții”! Unde-s hoții, domnilor?!

…Sigur că la Barcelona, Madrid, Roma, Milano, Londra, Munchen, Lyon, Marsilia. Numai cei de acolo ne-au furat mega-imaginea despre fotbalul nostru de trei parale ruginite…