…Acum 30 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…
…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…
…Întâia cursă, halucinantă! Cum am ieșit de pe Queensboro Bridge, la 3:40, în zori, gata să intru în Insula Miracolelor, Manhattan, îmi fac cu mâta trei barbate, piperniciți. Îmi zic că-s băftos! Numai că cei trei chinezi, nu știu o iota engleză, țiuie o adresă, fiecare în aceeași limbă inexistentă. n-ai cum să înțelegi. Le dau un pix și un pix să scrie unde vor să ajungă, îmi aruncă hârtia și tot țiuie, arătând înainte. Zic, la întâmplare „Queens Bulevard sau Northen Bulevard”? Explodează de bucurie la al doilea Bulevard pronunțat de mine. Spre Northen, Ionescule! Cu strada o fi mai ușor… Auirea! Opresc de trei-patru ori în fața unor străzi până să-și dea seama unde stau! E strada 168! Notez pe foaia de parcurs… 13 dolari cursa, primii mei bani munciți în America! Îmi dau 14 dolari, le mulțumesc, sunt numai zâmbet… Cum ajung, drace, din fundătura sata, înapoi, în Manhattan-ul în care nici n-am intrat cu taxiul?! Mă uit și văd luminile de la Empire State Building și, fericit, ajung pe Northen Bulevard, pe drumul spre Manhattan… Numai că mă opresc două femei, n-am voie să refuz nicio comandă, mă întorc șapte-opt străzi, cursă scurtă, 2:75, îmi dau 3 dolari, s-a făcut ora 4, am 17 dolari, rentul e 63 de dolari, plus benzina, cam 17-19 dolari. Restul e al meu. Mai e departe până la el… Parcă zbor spre Manhattan!
…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Dan Lupu, geologul care mă știa de la TV, cunoscutul comentator sportiv, și m-a ajutat în primii pași spre obținerea Hack licences-ului de taximetrist, mi-a zis că-s băftos cu 87 de dolari în prima zi! Numai că mi-am și explicat de ce mi-a mers foarte bine: “Azi e Valentine’s Day, Bătrâne! Se mișcă orașul până în zori!”… Și m-a sancționat, vâzând ce elegant am venit eu la galeră:”Domnu’ ziarist, să nu te mai văd pe-aici așa de bine îmbrăcat, ca la parada modei! Aici e șmotru, frate!… Vrei să te atace să-ți ia hainele sau banii pe care nu-i ai?!”
… Deși memorasem harta New York-ului, la Roma, din mapa cu ghiduri americane ce le cumpărasem și studiasem, habar n-aveam, de fapt, sub atâta emoție, de geografia New York-ului. Simțeam că-mi alunecă gheață pe șira spinării, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani și jumătate la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!
…Anul patru ani, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…
…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…
…Post Scriptum. O primă formă a acestui material pregătit pentru volumul “Jurnalul unui trăznit” , a fost citit, imediat de cum a apărut pe blogul meu, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe Facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…
…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…
…Am și eu Serbările mele galante, rare!
…În fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (nea Vanea era șeful meu de secție, la “Reporteri speciali”, unul dintre colegii la care ai ținut și tu!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua…
…14 februarie 1987, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York!… Despre această experiență fabuloasă, am scris și publicat, în 2000, un volum de memorialistică (“Taximetrist de noapte la New York”), publicat în două ediții, lansat, la București și New York, cu succes nebun. Carte care s-a vândut și pe sub mână. Chiar și în…2016! N-am timp și nervi pentru găinarii pe care i-am mirosit imediat!
…În 2016 am decis să urc experiența mea de driver și pe scenă. Ca atare, a apărut volumul de teatru cu același nume: “Taximetrist de noapte la New York”. Au existat trei tentative de a se monta această piesă. Dar, fie piesa e prea grea, fie eu nu-s norocos în acest caz. Încă mai cred că va fi un spectacol deosebit, dacă și regizorul și interpretul pătrund nebunia și povara Șoferului de noapte în Babilon!
…9 martie 2007, întâia operație de cancer la prostată, în București! Bunule Dumnezeu, încă TRĂIESC!
…Sunt trei date la care ciocnesc (de patru ani, singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!
POST SCRIPTUM
În loc de pre sau post Față, rânduri apărute în volumul de Teatru!
*Un taxi numit dorință, pe Broadway…
…Nu mi-e jenă, o clipă, să spun că am fost taximetrist la New York, mă mândresc, chiar, cu acel curaj nebun, taximetria este un formidabil test pentru oricine, numai că, dacă mi-ar oferi cineva, acum, un milion de dolari să urc, iarăși, Golgota galbenă, aș refuza, deși, fără ea, categoric, aș fi fost mai sărac sufletește și mai slab moral, mai tot ce știu despre Viață, Libertate și Noua Filosofie a Lumii n-am învățat din cărți, piese de teatru sau din filme, ci din “insomniile” mele permanente, sub soare și sub lună, în uriașul Amfiteatru american, alergând după Viață și money, money, money cu moartea în spate, în acest uluitor Babilon, Turn Babel botezat magic New York, unicul oraș din lume în care aș putea trăi, în afara Bucureștiului natal…
…Acum, în Bucureștiul natal sau oriunde vă aflați, urmează să citiți o piesă de teatru. Una aparte, nemaivăzută, nemaiscrisă. Mai bine zis o dramatizare. Dramatizarea volumului de memorialistică „Taximetrist de noapte la New York”. A apărut în 2000, în două ediții, care s-au vândut ca pâinea caldă, ba un editor șiret a mai scos un tiraj și pe sub mână. A fost Cartea vieții mele! Lansată cu succes nebun, la București și la New York, de câte două ori în fiecare oraș. La Uniunea Scriitorilor și între Zgârie Nori, cu o mare de taximetriști alături, cu toții eroi ai volumului, trăit și de ei, dedicat lor …
…De atunci, cereri și iarăși cereri pentru această carte! Nu-i lună, cred, nici, acum, după 15 ani de la publicare, să nu mă întrebe, prieteni și necunoscuți, unde mai pot citi volumul, de ce nu îl mai reeditez?!
…Acum, în loc de reeditare, dramatizarea cărții! De ce?
…La un an de la apariția volumului „Taximetrist de noapte la New York”, reputatul regizor de film Ioan Cărmăzan mi-a mărturisit că ar vrea să urce pe marele ecran cartea mea, veritabil scenariu de film. Ideea m-a onorat, însă m-a și pus pe gânduri… Pentru o scenă din film se trag zece, douăzeci de cadre. O cursă cu taxiul nu poate fi repetată o singură dată! Niciodată nu seamănă perfect una cu alta!… Aventura mea galbenă este una irepetabilă!… Viața bate filmul!
…Teatrul mi se pare mai aproape de ceea ce am trăit eu, noapte de noapte, în „office-ul galben” care a gonit, de atâtea ori, prin fața teatrelor celebre de pe Broadway. Adevărul este că am jucat și eu, în fiecare seară, un mic rol pe Broadway, avându-i parteneri de scenă pe legendarii Anthony Quinn și Greta Garbo, pe Fata lui Fidel Castro și Imelda Marcos, drogați și damnați, minunați și siniștri figuranți, un apaș și mai mulți borfași, profesori și studenți din mai toată America, dar și de peste drum, la Est, din Europa. Jur că nu am avut, măcar o dată, Iluzia de a fi jucat ca dramaturg pe Broadway. Dar eu n-am renunțat să fiu, în acei ani de galeră, și taximetrist, și ziarist, și dramaturg…
…În aceeași zi, acreditat ca ziarist la ONU sau la U.S.Open, iar noaptea încovoiat pe volan, alergând mereu optimist, cu moartea în jur, după un pumn de dolari. Nu poate exista piesă mai frumoasă, în care fiecare scenă reflectă viața dintr-o cursă, un destin, sublim și tragic spectacol de teatru scurt!
…”Taximetrist de noapte la New York” n-a fost un captivant roman, cum au scris mulți. A fost o radiografie de Viață. Acum, Viața aceasta s-a apropiat de scenă. Nu știu dacă va vedea vreodată luminile rampei. Ca dramaturg, am simțit, însă, de ani, obligația de a face din experiența mea de viață și o piesă, verite, nefardată. Una, cu scene în plus față de carte, una scrisă, nu doar trăită, ca și volumul, într-un ritm aparte, fără frâna de suflet trasă. În ritmul inegalabil al New York-ului!… Pentru mine, Teatrul este mai Viață decât Filmul! Judecată de dramaturg, ce vreți…
…Dacă piesa aceasta, Monodrama mea verite, se va juca vreodată, neapărat trebuie să ajungă și la New York, în fața taximetriștilor români, cei mai chinuiți și mai bravi oameni pe care Dumnezeu mi i-a făcut prieteni fără de moarte…
…Și piesa aceasta le-o dedic lor.
…Și scumpilor mei copii, Ducu, Mircea-Robert și Maria.
…Și sublimei Genevieve, care mi-a dat viața de Bunic!
-Și micuței, sublimei Celine, nepoțica de un an, în 10 februarie 2017, îngerul de copil care a învins de două ori Moartea în primele cinci zile de Viață!
…Și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat forța să scriu (greu, tare greu!) această piesă retrăită, aproape de sfârșitul ultimei curse!
*Din volumul în curs de șlefuire “Jurnalul unui trăsnit”
