Categorie: „Jurnal” pe sărite

LA MULȚI ANI, AMERICA! Plâng pentru tine, America, plâng de tine, România…

…Este 4 Iulie! Ziua Americii! Happy Birthday, America! La Mulți Ani, scumpa mea America!…
…La București, când scriu cu litere crescute-n suflet, zorile se chinuie în întuneric, sub rafalele de ploaie ce bat geamurile. Timpul se apropie de ora 3, în noapte udă… Acum 28 de ani, pe 4 Iulie 1986, exact la ora asta, m-am trezit și n-am mai putut să dorm. Era tot într-o vineri, eram tot o Emoție. Peste câteva ceasuri urma să plec, ca turist, de unul singur, la un control medical, în Italia, lângă Florența. Porneam în marea aventură a Vieții, cu Dacia mea (nr. 4-B-167), și hotel și restaurant, și nu m-am mai oprit decât în…New York!

…După cinci luni și jumătate de teroare și speranță pentrecute în Italia, două săptămâni în Lagărul de la Latina (20 de săptămâni în Pensiunea „Claudia” din Roma), unde mă culcam, cu ciocanul sub pernă, într-o baracă fără uși, cu geamurile înlocuite de foi din plastic. Ploaua și atunci, la Latina, între zgomot de sticle sparte și țipete de femei îngrozite de câțiva albanezi violenți care n-aveau mamă, n-aveau tată, când le cădea cu tronc o femeie, o brățară sau un ceas mai acătării purtate de „profughi”. Două săptămâni la Latina, timp în care mi s-au întins atâtea curse… Într-o zi, m-am trezit că am un cumnat în Italia, ceea ce nu putea fi adevărat, ce bine ar fi fost. Generos, invizibilul cumnat ar fi cerut conducerii Lagărului să fiu mutat din baraca tuturor cerșetorilor de libertate la unul dintre hotelurile de pe malul mării!?! Acolo, unde puteam fi făcut dispărut pe vecie în valurile mării…

…N-a ținut cursa cu inventatul cumnat, că, la două zile, m-am trezit în așa-zisa cameră a grajdului cu un trimis al Bucureștiului. El venea din Lugoj, era un oarecare, muncitor, chipurile,  tip scund, îl chema Adorjan, dar românii din Lagăr, unși cu toate poveștile vieții, l-au mirosit imediat și m-au chemat la ei. Eu le povesteam despre Gicu Dobrin, Rică Răducanu, Hagi și Steaua, cu care fusesem la Sevilla, în acel istoric 7 mai ’86 (și n-am rămas, atunci, cum au circulat legende!), ei mă apărau de toate relele. Eram idolul lor, se mândreau cu mine și mă fereau de atâtea chinuri. „Nea Mircea, ăsta e omul Securității! Ferește-te, câteva ore, de el, că după miezul nopții, îl lichidăm, cârtiță nenorocită ce e!”, m-au pus ei în temă… I-am rugat, aproape că am plâns cerându-le să nu facă o asemenea ticăloșie, că nu mal plecăm din Lagăr, nu-l mai văd eu pe Ducu al meu pentru viitorul căruia am renunțat la glorie, la cariera din gazetărie și teatru, în Infernul uitării de la Capua ni se vor îngropa anii și oasele… M-au trimis la culcare, promițându-mi că va fi o noapte liniștită… Pe la 10, în întuneric, am auzit, afară, vocea baritonală a lui Calu, băiatul din Satu Mare care se ducea, la o săptămână, ascuns în podul vagoanelor de tren, să se plimbe două zile prin Suedia și se întorcea: „Bă, vierme de balegă, tu vii de la Ambasadă, crezi că n-am aflat!”… Cred că i-au dat câteva scatoalce lui Adorjan, atât, bine că n-a fost o noapte însângerată…

…Băiatul din Lugoj a intrat agitat în spațiul cu patru paturi, fără geamuri la ferestre, cu tavanul din carton ce se ondulse ca valurile mării de atâta ploaie, cu un placaj ce scârția în locul ușii. M-am făcut că dorm. A venit în vârful picioarelor cu chipul lui hidos deasupra mea, m-a studiat și s-a întors spre un pat, să se întindă. „Vrei să-mi spui ceva?!”, l-am fulgerat din spate, în timp ce mâna-mi prinsese ciocanul de sub pernă… „Domnul Mircea, cum puteți rezista în jungla asta?! Eu nu pot trăi aici! Aici nu-i pentru oameni! Dumneavoastră sunteți cineva!… Haideți să plecăm de aici!”, a sunat monologul lui, tremurând în întuneric… Am tăcut câteva clipe, creierii îmi sfârâiau, inima alerga ca într-o cursă de sprint… „Nu mai pot da înapoi, Adorjane!”… Iarăși tăcere grea ca lespedea cimitirului… „Se poate, vă garantez eu! Și nu veți avea niciun necaz”, și-a argumentat el prezența în cămăruța mea cu vedere spre… Statuia Libertății!…”Eu am cerut azil politic, Adorjane!”, au fost ultimele mele cuvinte către el. A fugit în noapte. Nu știu unde… Gândesc și astăzi că, fără să fi fost un cunoscut comentator sportiv, mai mult ca sigur eram omorât în Lagărul din Latina…

…Acum 28 de ani, la ora asta, așteptam să cobor pe trotuarul din fața blocului din Bucureștiul natal, la Polivalentă, și să îndes ultimele bagaje în Dacia 1300. Printre care pliantul și textul piesei „Aventura unei femei cuminți”, care se jucase la Teatrul Bacovia, de 287 de ori, dar s-a interzis în turneul de la Naționalul bucureștean, în 10 mai 1983, și s-au anulat cele două spectacole pentru care s-au vândut toate biletele, iar eu și directorul teatrului moldav ne-am pomenit chemați la ordine! Făcuți cu ouă și oțet, imaturi politic, eu numit japiță, pui de năpârcă, înjurat, pentru că „Tovarășa a fost mereu o femeie cuminte, nenorocitule!”… Pliantul acela era argumentul meu pentru cererea de Libertate depusă în Lagărul din Latina. Nimeni, absolut nimeni, nici soția, nici tata, nici sora n-au știut că vreau să ajung cu Dacia mea până-n America!…

…Și am ajuns, în 19 decembrie 1986! După ce am vândut, plângând, hotelul-restaurant pe patru roți, la Roma, cu o mie de dolari, și am mai făcut o altă mie, spălând pizzerii, vase, curățând grădini, cărând mobilă, acoperind, cu geamuri, la trei metri înălțime, o seră… Am cumpărat de o mie de dolari două clasoare cu timbre, cărți cu mai toate orașele italiene, un Anuar Il Calcio, câteva atenții pentru rudele mele necunoscute, care urmau să mă aștepte… Am mai rămas cu o mie de dolari, ca să nu spună cineva că am trecut Atlanticul cu mâna goală. Am aterizat la New York, în noapte, cu inima plină, visând să-i văd cât mai repede lângă mine pe Ducu și Cornelia. Capul îmi bubuia de planuri, ajunsesem la Pământul Făgăduinței, gata să fac un ziar în limba română, un teatru, o echipă românească de fotbal! La Latina și la New York, am înțeles că sunt un „Condamnat la Libertate”, cum tot anunț de câțiva ani că se va numi cartea mea de amintiri pe care o amân și iar amân să o scriu, dar, care, în această noapte tăiată de 4 Iulie 2014, când aștern rânduri pentru blog, o simt fixată în minte și în suflet… La masa de scris, MMI-ului, trebuie să scoți cartea asta în 2014!…

…4 Iulie 2014! La Mulți Ani, scumpa mea America! M-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

…Mulțumesc mult, America, mi-ai pus flăcăul cel mare, Ducu, pe o pistă spre Fericire, iar mie mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire…

…Pe 4 Iulie 1986, la București, într-o noapte cu soare, visam să descopăr America. Pe 4 Iulie 2014, la București, mi-e sufletul greu de trădările trăite, în țara natală, de visele îngropate prematur de atâția bișnițari de cuvinte și sentimente… Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, „New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o „Cea mai bună piesă din dramaturegia exilului românesc din 1990 încoace!”), am una așternută, primăvara ce abia a trecut, pe coală de lacrimă, tradusă în bulgară, „America de-acasă”. M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!

…La Mulți Ani, USA! Today și totdeauna… Happy Birthday, America!… Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte…

…Plâng, acum, când scriu, de dor de tine America, țara care m-a ajutat să descopăr fațetelor Libertății, ale Demnității, astăzi, casa lui Ducu, a Corneliei, Karinei  și a fermecătoarei Genevieve, nepoțica mea care, pe 13 iulie, în ziua finalei Mondialului XX, va împlini 9 luni…
…Plâng de tine, de chinurile și lipsa ta de perspectivă clară, de minciuna și hoția care te sugrumă, draga mea România, unde venisem să fac America de-acasă!

P.S. 4 Iulie 1994! La ora aceasta (ora New York-ului, 4:30 AM) mă aflu într-un avion ce merge de la Los Angeles spre Zgârie Nori. Cu 13 ore în urmă, în 3 iulie 1944, la Pasadena, Naționala de fotbal a Româniai scria în filigran cea mai frumoasă pagină din istoria ei: 3-2 (2-1), cu Argentina, prin golurile lui Ilie Dumitrescu (2) și Hagi! La vreo două ore de la finele meciului, am mers, la Arcadia, unde erau cazați „tricolorii”, cu marele regizor de teatru Florin Fătulescu, ambii beți de fericire, ca toți românii,de acasă și din USA, Canada și Europa, să pornim Fiesta noastră românească, să ne bucurăm chiuind de această victorie colosală,de cel mai frumos meci la World Cup ’94, să petrecem cum o făcusem și după acel răsunător 3-1 (2-1), în fața Columbiei. După vreo două ceasuri de extaz, Florin m-a repezit la aeroportul din L.A., să prind Ziua Americii în avion!
…4 Iulie, mon amour!

„SALVAREA” M-A LUAT DIN… FARMACIE!

…Opt zile m-am chinuit cu o răceală, viroză, bronșită și atâtea alte diagnosticuri date la telefon de cunoscuți, fie farmaciști, medici, fie de unii are mereu le știu pe toate. Toți mi-au interzis să iau antibiotice, cum am făcut mai mereu și am scăpat de necazuri în cel mult șase zile. Acum, cuvântul de ordine a fost “tratament total naturist, menajează organiamul. Și așa îl bombardezi cu tratamentele pentru cancer și inimă”. Vindecarea urma să vină cu Esberitox, Redoxon, Vitamina C, Nurofen pentru răceală și gripă, Grin tuss, pastille de propolis, ceaiuri cât cuprinde stomacul… M-am conformat, trei zile n-am ieșit din casă, m-am… naturizat, am ratat finalul “Galei VedeTeatru” de la Buzău, am schimbat câte patru-cinci tricouri pe noapte, dar nicio îmbunătățire. Dimpotrivă!

…Tusea s-a agravat, noaptea a devenit cumplită, din 20 în 30 de secunde tușeam de răsuna blocul, mă cutremuram și nu dormeam . “Nu se rezolvă peste noapte, e o bronșită urâtă!”, mă linișteau amicii. Într-o noapte, joi spre vineri, în plină criză convulsivă, am simțit că-mi crapă capul, pe stânga și pe dreapta venele zvâcneau gata să dea sânge, umbra unui atac cerebral mi-a luat somnul, telefoane, ia „Nurofen forte”! Două pastile, ca șoc, în prima doză, și o căciuliță pe cap, taman când s-au pornit căldurile peste București…

…Teatrul mi-a furat o Clipă tusea, durerile de cap, sâmbătă după-amiază, nu puteam rata frumoasa, minunata „uvertură” de la Festivalul Comediei Românești-festCO. Toate bune și frumoase, sub fericirea „Serii Radu Beligan”, magnific în „Lecția de violoncel” de Mona Radu și în lunga „piesă” de autografe, după spectacol, pe volumul „Între acte”. Ajuns acasă, a reînceput coșmarul, tuse în rafală, ochii grei, lăcrimând, nasul-ciușmea, iarăși o noapte cârpită, poate două ceasuri de somn.

…Duminica, băiat cuminte, în apartamentul meu de la etajul 8 devenit saună. Afară, lumea dansa pe alei de Primăvară… Luni, cutezător, dar inconștient, plec la drum de zi, până la Giurgiu… Aerul condiționat din microbuzul-navetă m-a prins fără pălăriuța mea talisman-vara. Din nou tuse, ca un potop, să mă termine… L-am sunat pe excelentul medic Nicolescu, din Giurgiu, nu a răspuns, ne-am cunoscut cu decenii în urmă într-un avion ce venea de peste Ocean, dânsul se repatria din Canada, se reîntorcea acasă, în briza Dunării, unde aveam să ajung și eu pentru o premieră. Am devenit, prin ani, prieten cu unul dintre cei care iubesc teatrul, distinsul doctor Nicolescu, solul lui Hipocratte a devenit amicul și, practic, medicul Teatrului „Tudor Vianu”… Anul trecut m-a pus pe picioare în trei zile, cu un antibiotic ales la fix, „Avelox”. M-a sunat din microbuzul ce mă ducea spre București, sfâșiat de tuse, i-am spus de ineficientul, pentru mine, tratament cu naturiste. Mi-a pus multe întrebări despre simptomele stării mele și mi-a recomandat „Acc” (pentru fluidizarea tusei) și „Tinctură de echinaceea”, ca susținător al imunității. „Dacă mâine, pe vremea asta, nu s-a îmbunătățit starea, treceți pe Avelox!”, a încheiat doctorul de suflet, care mereu a pus diagnosticul perfect!. Am luat două doze de Tinctură și pastila de ACC, dar noaptea a fost cumplită, la un moment dat, pe la 3, am avut senzația că leșin de atâta durere dată de tuse. „Trec pe antibiotic!”, am decis. Experimentul cu naturiste nu putea reuși pe un organism salvat numai de antibiotice. Când toată viața alergi suta de metri, nu vii la maraton…

…”Avelox”-ul nu se dă fără rețetă. Rețeta nu o pot lua decât de la medicul de familie. Medicul de familie are, azi, marți, program de după-amiază. Ajung la Policlinică de pe „Drumea Rădulescu”, aproape de ora 15, într-un sfert de oră plec cu rețeta de Avelox și Erdomed, după ce doamna doctor Ionescu m-a controlat atent la plămâni și la inimă. „Totul este OK!”, m-a liniștit dânsa. Mi-a luat și tensiunea, 12,8, excelent!…Până la „Farmacia Dona”, de la Șincai, am făcut vreo cinci minute, târându-mi trupul sleit de boală. M-am ferit de soarele toropitor. În farmacie, aer condiționat. Când mi se pregătea rețeta, am simțit o undă de leșin dând năvală peste mine. Gândul m-a dus la înmormântarea regretatului meu prieten de aur, regizorul și traducătorul de excepție Vili Peveli Nikolov. Eram, în final de iulie trecut, în minunatul lui sat natal Florentin, unde se vorbește și bulgară și română, pe malul Dunării, la 16 kilometri de Vidin. Căldură oboseala drumului, supărare, bocitoarele… Am simțit „unda neagră”, n-am apucat să iau un pliculeț de zahăr, că m-am dus. N-am mai știut nimic de mine. Dacă un bătrân bulgar școlit de viață nu mi-ar vârât cu forța o lingură printre dinții încleștați, azi se pregăteau ai mei de pomana pentru un an…

…Azi, 27 mai, la ora când trebuia să fiu la lansarea Albumului minunatei Margareta Pâslaru, inițiatoarea superbului proiect „Actorii cântă” zămislit de un suflet din scripturi rare, când eram fericit să onorez Invitația fermecătoarei mele colege de liceu și de exil american, m-am prăbușit pe o banchetă din Farmacia Dona și, o clipă n-am știut unde mă aflu. Cineva mi-a adus un pahar cu apă, peste nici patru minute (!!!) a venit „Salvarea”, o chemase farmacista care-mi pregătea rețeta, m-au luat în primire trei băieți tineri, profesioniști de nota 10. I-a speriat tensiunea, 6,4!  Lipotimie… Mi-au cerut permisiunea să mă ducă la Spitalul Universitar de Urgență, au adus un scaun cu rotile, de două ori mi s-a luat tensiunea în Salvare, dar nu depășea 7,3 (!!!), spre neliniștea lor, în 13 minute targa înălțată intra, cu capul înainte în spitalul înțesat de lume. Nu știu de unde mi-a venit un gând negru: mai ies eu de aici? Doamne, mâine, miercuri, spre seară, marele iubitor al scriitorilor, Ioan Cristescu, noul și dinamicul director al Muzeului Literaturii Române, dar și productiv director de editură, mi-a aranjat lansarea, în festCO, a volumului „Monolog în doi cu moartea la ușă”, încununat cu Marele Premiu de Dramaturgie-monodramă, la Gala Star, Bacău, 8 aprilie 2014. Mai ajung eu?!…

…Pus pe un pat cu rotile, cu două balustrade ca la țarcurile pentru pici, am fost repede băgat în circuitul vieții, la „Departamentul Urgențe Majore”, semn că nu-i a glumă… În salonul în care am aterizat, numai bătrâni, în special femei. Medici tineri, amabili, atenți, mai ales urmașele Evei, perfuzia, analize de sânge, electrocardiograma, întrebări diverse, ce tratament urmez pentru cancerul operat prima oară acum 7 ani și două luni (cancer-cuvânt ce le-a făcut ochii mari) și pentru ischemia de care-s suspect, răspund fără exitare, Calumid, Zoladex la trei luni, Aspenter și Betalog, n-am fumat niciodată, nu mai beau tării de șapte ani, de opt zile n-am băut nici paharul cu vin roșu recomandat pentru inimă. Mi se mai ia sânge pentru alt set de întrebări, cercetări. Tensiunea a revenit la 12,8! E foarte bine! Vestea asta mai alungă un pic din amețeala mea dată de lipotimie… În nici o jumătate de oră, au venit primele analize de sânge. Doctorul mă ia tare, „N-ați băut, dar aseară ați tras un chef pe cinste, asta spun analizele!”. Îi arunc o privire tăioasă. Glumiți, domnule doctor! Chiar mă lezează neîncrederea în afirmațiile mele. Credeți ce vreți, dar n-am băut un strop aseară, toată ziua de ieri, și alaltăieri, afară de siropul de tuse și cel de cătină. Nu vă gândiți la toate naturistele care mi-au saturat organismul, oare nu de la ele sunt analizele de sânge cum spuneți că sunt? „S-ar putea!”, replică doctorul, dând din cap. „Am să vă trimit la radiologie, e ceva neclar la plămânul drept!”, conchide. Asta îmi mai trebuia, plămânul…

…Patul meu mobil, cu două balustrade și firul de la perfuzie pins în branula de la mâna mea stângă, este împins cu viteză, într-un veritabil labirint, de un tip vânjos, ca un rugbyst din linia I. Doi îl strigă Cristi, el mă lasă lângă un perete întunecos, în gura Radiologiei. Pe scaune, 12 oameni. Eu, al 13-lea, cifra mea norocoasă. Mai toți se uită la mine. Firesc, sunt singurul din tot parterul înțesat venit la cravată. Nu plecasem de acasă să ajung la spital… Trec 30 de minute și, ciudat, îmi zic, că la vama din Belarus, m-au ținut 7 ore și jumătate, cu cei șapte actori, prieteni bulgari din Silistra… Ca să nu simt timpul cum biciuiește gândurile, deschid Internetul pe mobil. Multe mesaje, din țară și de peste Ocean, pentru materialul „Mircea Diaconu, numele românesc pentru Vaclav Havel?”… Unele mă felicită, două-trei sunt răutăcioase, dimineață citisem ura unei intitulate ziariste, mi-e limpede, dacă Havel ar fi trăit în România, era făcut într-o lună-două, mafiot, pedofil, mincinos, comunist, securist, ba, poate, și terorist! Ne merităm soarta, și politicienii de doi bani pe care îi votăm, ca să-i suportăm nemulțumiți…

…După 35 de minute petrecute în fața Radiologiei, mă strigă o doamnă, nu o văd, e în spatele meu, doar ridic mâna, pseudo-rugbystul de linia I m-a abandonat, s-a contat cu un coleg și a plecat, mă ia un tinerel, în nici două minute termin cu radiografia la plămâni, sunt din nou pe culoar, lângă alte două paturi, cu „cazuri grave”, un moșneag căzut pe stradă, cu capul spart, și cineva acoperit de masca de oxigen, începe lunga așteptare a rezultatului, fac o cruce și mă rog Celui de Sus să nu mă arunce în alt coșmar… O bătrână, care abia mai sprijină zidul, țipă și plânge, „Sunt de la ora 9 dimineața aici, n-am mâncat nimic, cât mai aștept:?!”. Privind-o, îmi dau brusc lacrimile. Tinerelul de la „Livco Security”, cel care mă dusese la Radiologie, îi vorbește calm, cu suflet, „Doamnă, nu vedeți, sunt oameni găsițiți leșinați pe stradă, întubulați, unii sub masca de oxigen! O să vă ia și pe dumneavoastră. Merg să mai vorbesc o dată cu doamna doctor!” zice  și intră la radiologie să o ajute pe băbuță… Ce tânăr minunat!… Bătrâna îl boscorodește, însă, pe cel care vrea să o ajute: „Arde-te-ar focul și pe tine!”… Pentru cine am dat eu o lacrimă…

…Un drum, pe patul cu rotile, cu perfuzia fixată, sacoul alături și cravata răvășită, la picioare cu punga plină de medicamente luată de la „Dona”, până la „Medicală”. Medici tineri, unii rezidenți, amabili, pasionați de meseria lor. Studiază foarte atent fiecare „foaie de parcurs” a pacienților, se consultă, să pună cea mai bună concluzie. Aici, la Medicală, nimeni nu țipă, nimeni nu trădează nervozitate, deși se lucrează cu oameni, unii ciudați, pe bandă rulantă…. Vine și rîndul meu. Ce-i, oare, cu plămânul drept?!… „Plămânii, ambii curați! Inima, OK!”, mă liniștește Simona, o rezidentă de nota 10… Glucoza e mărită, peste sau sub limita normamă, câteva semne de-ale medicilor: PT (sec), INR, PT (%), Fibrinogen. „Nu-i nimic grav!… Urmați tratamentul pentru bronșită, medicamentele date de medicul de familie sunt excelente… Liniște, odihnă, calm, relaxare și multă hidratare!”…

…Doctorul care m-a luat primul în primire vorbește cu un pacient din dreapta mea. Nu-l văd. Aud numai replica bărbatului, când este întrebat dacă fumează. „Fumez că m-am săturat!”… De viață, de țigări?… „M-am săturat de toate, asta a făcut pușcăria din mine!”… Doamne, câte subiecte de roman, de piesă, aici, la Urgență… „Dacă nu vă cedează tusea în două zile sau dacă simțiți ceva ce nu-i în regulă, veniți neapărat aici, nu o mai duceți pe picioare!”. Sper să nu fie cazul… Deși oamenii în alb de la Spitalul Universitar de Urgență sunt absolut minunați. Profesioniști, sufletiști, buni psihologi, nu mă interesează excepțiile… Le mulțumesc cu inima plină de ei, mâine sper să ajung la lansarea volumului meu de teatru, la festCO! „Monolog în doi cu moartea la ușă”!… Te-am mai fentat o dată, Coană Moarte!

Mircea Diaconu, numele românesc al lui Vaclav Havel?

…În tot acest nou-vechi Bâlci al deșărtăciunilor, cum sunt politica și o bună parte a presei românești, între “cutremurul” penelist și “tactica parșivă” a pesediștior în numele, chipurile, unității USL și nu al asigurării fotoliului lui Ponta la Cotroceni, între ilogicul-modus vivendi, (ba e eșec, ba e succes acel 37,6% al partidului de guvernământ și dezastruosul devenit normalul 15% al utopicului Crin, care se credea în Cetatea Soarelui, când garanta un procent decent (20%), în aceeași mocirlă lingvistică în care moș Iliescu ne arată că nu-și poate schimba limba de lemn-maidan (trecând de la “animal” la “lichea”, cred că va ajunge la onomatopee!), în Haosul de toate culorile, deloc europarlamentare, cu defilarea “Cailor Troieni”, fără mască, dar și fără rușine, în tot acest Babilon de la Porților Orientului, unde nu se putea să nu traiască mereu contemporanul nostru Caragiale, între atâția farisei și fripturiști învăluiți în bezna lipsei de perspectivă, o Singură Rază de Lumină: Mircea Diaconu!

…Actorul de comedie care a cucerit prin talentul lui scenic țara, vocea de respect a “galbenilor” (care l-au rejectat necavaleresc!) a reușit marea surpriză, intrând în Parlamentul European de unul singur, fără sprijin politic, ca Independent! Dar ales de cei 6,81% dintre votanții sătui de povara promisiunilor, scandalurilor și golăniilor electorale dintr-un sfert de veac de Minciună. Este Triumful de care aveau atâta nevoie românii care nu și-au vândut sufletul. Este nevoia de zbor curat, iluzia unui drum cu adevărat European. Este mica fărâmă de jar aprinsă de Speranță care riscă să se stingă între atâția samsari, ciocoi noi care cumpără și vând Totul…

… Marea Victorie a lui Mircea Diaconu mi-a amintit imediat de Vaclav Havel, remarcabilul om de cultură, scriitorul (inclusiv de piese de teatru jucate cu mare succes și în România!), disidentul ajuns, o vreme, distins Președinte al Cehiei, ovaționat și la Casa Albă. Havel n-ar fi ajuns atât de departe, ceea ce merita -șef de stat și model pentru generații, redând forța visului tinerilor și măreția demnității unui popor ros și el de comunism- dacă nu ar fi avut întreaga Cehie în jurul lui și, în special, pe intelectualii reabilitați magic. Ca un joc al întâmplării, una dintre piesele celebre ale lui Havel rămâne „Opera cerșetorilor”…

…Mă tem că, în mâlul politic0-social dâmbovițean, Havel al nostru, Mircea Diaconu, va rămâne o excepție de moment! Au și început cârcotașii, “eminențele cenușii” ale politologiei balcanice îi atribuie succesul fie jocului diabolic al lui Ponta, fie al trădătorilor din PNL, am auzit chiar și pretinși intelectuali contaminați de limbajul zoologic al lui Iliescu! Se vede treaba că, la noi, după un sfert de veac de buimăceală, brambureală, mică ciupeală, nu pot exista minuni! O minune (zic așa-zișii politicieni!), ca o flacără pâlpâind ce se va stinge rapid și nu ca o Înfrângere a Sistemului putred. Ca un vers curajos din “Deșteaptă-te, Române!”…

…Mircea Diaconu poate fi Kilometrul zero al politicii românești. Îmi bazez afirmația pe cei numai aproape 38% de oameni care s-au prezentat la urne dintre cei cu drept de vot! Rămân 62% de români care pot vota! Mulți scârbiți de cei 25 de ani de tristă “istorie nouă”, indecișii, oameni care nu mai văd un politician în care să creadă! Ne văităm de 25 de ani: “Drama României este că nu are un politician ca lumea, unul în care să crezi”. A apărut unul, curat, decis să bată țara de unul singur pentru a se întâlni cu adevărul străzii, cu dezmoșteniții sorții, nu foarte mulți, căci și “roșii” și “galbenii” au știut să-i țină departe pe mulți de Actorul atât de incomod și de iubit de oameni simpli…

…Mă tem că nu avem forța morală în a crede, ca Români, în Excepția ce ne poate schimba istoria. Mă mai tem că mega-Sistemul gri (amestec de stânga și dreapta, cu destule nuanțe cameleonice), sfâșiat de lupte interne, de certuri și atacuri sub centură, de lipsa coloanei vertebrale, nu va putea digera eșecul în fața Actorului și va încerca să-l tragă pervers în mocirla lui, pentru a-l sufoca! Ce nevoie avem de Adevăr?! De Civilizație?! De Renaștere adevărată, nu de simple frânturi de bucurii?!…

… L-am văzut întâia dată pe actorul Mircea Diaconu, pe scena de la “Bulandra”, cu peste patru decenii în urmă, pe când ambii eram studenți, în piesa “Undeva, o lumină”! Bunul Dumnezeu ne-a aprins o Lumină în fața noastră! Avem frumoasa nebunie, curajul schimbării rutinei, tăria de a renunța la minciună spre a merge spre acel Licăr ce poate ferici un popor?! O nație pentru care Mircea Diaconu poate fi Simbolul lui Vaclav Havel!…

…Știu, mulți mă vor considera un utopic! Fără un dram de utopie, însă, fără a privi spre stele, nu ne vom opri decât în fundul văgăunii! Conduși de atâția „șapte ochi între cărți”, vorba mucalitului Valentin Stănescu…

Trecut-au 27 de ani! Eram îndrăgostit de viață, la New York, sunt trist, la București…

..Acum 27 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…

…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…

…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Habar n-aveam de geografia New York-ului, simt că-mi alunecă și acum gheață pe șira spinării, ca atunci, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!

…Anul trecut, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…

…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…

…Post Scriptum.  Materialul acesta a fost citit, imediat de cum a apărut, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…

…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…

…Am și eu Serbările mele galante, rare: în fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (unde am fost colegi și cu tine!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua… Și 14 februarie, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York! Sunt două date la care ciocnesc (azi singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!

SPECTACOLUL S-A CONTRAMANDAT, „PESCĂRUȘII” MERG MAI DEPARTE…

…Miercuri 5 februarie, nu va mai avea loc reprezentația din București, de la Polivalentă (la Teatrul Tineretului), cu spectacolul „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”! Comedie să plângi de râs, cum spunea distinsa doamnă Anca Staneva, la reprezentația de la Ruse, din 28 noiembrie, anul trecut, în cadrul „Zilelor Culturii Române în Bulgaria”. Viscolul acesta nebun a mai făcut o victimă. Păcat pentru spectatori…

…Și pentru minunații actori Ion Haiduc (Marele Premiu al Juriului pentru rolul „Actorul” din această piesă a mea jucată de Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu la Festivalul Internațional de la Pitești, în noiembrie trecut!), Alexandru Johny Georgescu și Maria Teslaru (de la Naționalul bucureștean, și ei demni de un premiu, zic eu; citiți cronica Festivalului respectiv în ultimul număr al revistei literare „Luceafărul de dimineață”, sub semnătura cunoscutului dramaturg Dinu Grigorescu; se găsește și pe Internet), plus Violeta Teașcă, fiecare găsindu-și cu greu, printre repetiții, filmări și alte piese, o dată liberă în 5 februarie!

…Mai vin și astfel de vești neplăcute, nu-i viața doar o Odă a bucuriei. Când am aflat de amânarea spectacolului, eram sub interogații grele, la un „Medlife” ultramodern de pe „Griviței”, la doi pași de Piața Chibrit, locul copilăriei mele, eram cu substanță de contrast în mine, pentru două tomografii computerizate. Se anunțau zile decisive pentru mine, din moment ce, după 6 ani, 10 luni și trei săptămâni, sub tratament, PSA-ul a început să urce!…

…Din fericire, „zilele mele decisive” s-au redus (sper!) la două și s-au încheiat excelent (cred!) vineri, pe înserat și ger. Joi, am primit răspunsul de la tomografia computerizată, bun… Vineri, m-am aflat sub ghilotina-scintigramă. O injecție intravenoasă cu izotopi radioactivi (și o carantină de 24 de ore, departe de copii și femei gravide!), peste trei ore imense de așteptare, între șase doamne care au povestit non-stop, ca o descătușare, despre cumplitele tratamente, cu vărsături și dureri să te dai cu capul de pereți, iar eu să plâng pe înfundate, să nu mă vadă, dragele de ele… Ultimul pe listă am fost eu, simțind cum îmbătrânesc de atâta așteptare și de scenariile îngrozitoare pe care le tot scrie monstrul negru, cancerul… Am ajuns o jumătate de oră, fixat nemișcat, cu mâinile legate, pe o bandă metalică, mai lată cu două-trei degete decât bârna Nadiei, de la gimnastică, și coborârea, parcă, a tavanului gata să mă strivească, pentru a-mi fotografia toate măruntaiele, oasele… Au urmat cele mai lungi șase minute!… „Domnule Ionescu, este bine!”, a răsărit vocea doctorei în mormântul care devenise, parcă, acel culoar strâmt, rămas gol, cu semnul amenințător al substanțelor radioactive… Am chiuit și țopăit de bucurie, ca un copil, un chiot am fost și prin nămeții de afară, în care m-am aruncat ca într-o piscină, până la primul taxi găsit! Scintigrama a ieșit OK, OK, OK!… Exact ca aceea din 1 martie 2007, care mi-a permis să fiu operat de cancer. Acum, semnul bun este -chiar dacă PSA-ul tot crește, ușor, însă sigur- că blestemul de cancer nu a ieșit la plimbare prin corpul meu, cum o făcuse cu două dintre doamnele condamnate și ele la Iluzie, uneia făcându-i-se rău după analiza-ghilotină și verdictul eșafod!…

…Acum, un drum, cu plecarea în seara de…5 febriarie, când nu se mai joacă „Pescărușii” (Sic!), ca joi dimineață să fiu la Cluj, față în față cu remarcabilul Profesor Mihai Lucan, salvatorul meu de până acum. Ce bine ar fi să strig de fericire și să mă închin în mulțumire sfântă spre Bunul Dumnezeu, și joi, sub Feleac…

…La Centrul modern de pe „Maior Coravu”, unul dintre puținele din București unde se fac scintigrame, vineri, am fost singurul dintre cei șapte, unicul bărbat, fără cineva drag în jurul lui. Nu m-am simțit, însă, o clipă singur!… A sunat de mai multe ori mobilul, am primit mesaje, SMS-uri și e-mail-uri… Mulțumesc tuturor celor pe care i-am simțit alături în aceste zile-coșmar, când nu mi-a fost frică de Moarte, dar m-am rugat Bunului Dumnezeu să-mi mai dea ceva Viață…

Casă, dulce-casă, după peripeții albe pe ruta Miami-New York-Londra-București…

..In sfârșit, în ultimele clipe ale celei de a cincea zi a Noului An, am ajuns la București. Duminică târziu, ca într-un „lung drum al zilei către noapte”, cum am învățat eu, fermecat de metafore și sensuri nobile, în Templul Thaliei! Fără bagaje (ele au înnoptat pe Aeroportul J.F.K din New York!), rupt de oboseală, după numai trei ore de somn de vineri dimineață, când, la Miami, a început Aventura întoarcerii, dar, acum, ca maratonistul din poveste, la capătul cursei, vibrând de Viață, cu sufletul plin…

…De nepoțica mea de aur, Genevieve, lăsată pe marginea piscinei, de transfigurarea flăcăului cel mare, Ducu, devenit tată, de Karina, „Nora” mea, nu a lui Ibsen… De prietenii care mi-au făcut, pe încântătoarea „Roosevelt Island”, o primire atât de caldă într-un New York parcă înghețat, cu Aeroportul JFK ca după o catastrofă naturală, cu sute de paturi de campanie pe culoare pentru ghinioniștii care n-au găsit un loc pentru o cursă de Europa…

…Venit de la cele 30 de grade Celsius ale fascinantei Florida, în gerul cinic însorit, tăiat de vântul Atlanticului, de la New York, o clipă am crezut că nu mai respir, că mi-am pierdut mâinile și picioarele, devenite, parcă, stalagmite și stalactite… Tot am bătut, însă, la pas bocnă, Babilonul alb, mai ales pentru feciorul meu cel mic, Mircea Robert, Bob-cum îi zic rudele și amicii de peste Ocean, trecând prin Times Square, pe Broadway, fascinându-ne ochii lângă bradul de Crăciun (fie și stins!) de deasupra patinoarului de la Rockefeller Center, am prins pe retină și imaginea vestitei Radio City Music Hall, am intrat în superba Madison Square Garden, ca un încântător muzeu, în a patra zi a Noului An, fără mega-concerte de VIP-uri ale muzicii ușoare, fără Rangers și Knicks, fără ringul de box al marilor campioni și pista de atletism pe care încântătoarea Doina Melinte, spulbera, ca ieri, recordul la „Milă”… Gerul Marelui Măr nu ne-a mai lăsat să ajungem la Miss Liberty, acum și statuie de gheță, cu flacăra ei de libertate nestinsă, am renunțat să urcăm și în „Empire State Building”, pentru că așteptau escaladarea vreo sută de turiști cu glugi trase pe ochi și uitați în bocanci groși…

…Duminică, 4 ianuarie, la prânz, după odiseea de cinci ore prin gerul New York-ului, pe „Roosevelt Island”, ultimul domiciliu în uluitoarea mea Aventură americană de 13 ani, Coca-Elena Carasca, Adriana Hegbeli, Grigore L. Culian- editorul ultimului mohican al presei românești adevărate din New York („New York Magazin”), doctorii Oana și Dan Ciupitu din Sydney m-au făcut să mă reântâlnesc cu România mai devreme cu câteva ore, inima lor bătând pur în sunetele lui Eminescu, Nichita, Enescu, Caragiale și Eugen Ionescu. Nu puteam să nu discutăm despre „acolo” și „aici”, despre politică și viitor, despre teatru și renașterea culturii române în New York, odată cu venirea poetei Doina Uricariu la timona Institutului Cultural Român (ICR) din Big Apple…

…Din păcate, timpul nostru sentimental s-a scurs atât de repede, nici trei ceasuri, nu i-am putut revedea pe Șerban, Gil și Marius, eu trebuia să ajung „acolo” care va deveni „aici”. Mă aștepta Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, să dăm bice pentru stagiunea de primăvară, am un manuscris să îl termin (piesă de teatru, ce altceva!), joi, 9 ianuarie, am invitație la premiera „Titanic Vals”, la „Odeon”. Plus că mi-au venit alte idei de-o nouă piesă și o nuvelă, în acest voiaj de iarnă-vară și retur (și ca vară-iarnă și ca… București-Miami-București). Cred că există o boală a scriitorului, de a bate lumea să caute metafore, hiperbole, eroi, povești de viață…

…Am părăsit New York-ul înghețat, noaptea, cu două ceasuri întârziere, colosul Boeing în care ne-am îmbarcat nu pentru Cytera, ci pentru Europa, trecând zgomotos ca peste sloiurile din Alaska, spre pista curățită pentru decolarea înspre malurile neînzăpezite încă ale Tamisei. Dezlănțuirea neprogramată, neanunțată a Naturii ne-a alarmat, însă, și deasupra perfidului (oare?) Albion, după șapte ceasuri moțăite pe un aeroport vesel, la decolarea întârziată din noapte, când pasărea de metal, un „Airbus”, tot din flota aeriană British Airways, ce ne căra spre casă-dulce casă, a balansat de câteva ori, parcă beată, obligându-ne să ne mai închinăm o dată!

…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu că m-ai avut în grija ta și de data aceasta!

„Fata care se joacă de-a pescărușii” sau… a 8-a Pușlama!

…O veste încântătoare, din briza Dunării, de peste drum de Călărași, din Silistra. Distinsa Zlatina Staneva, directoarea minunatei Case cu miracole numită Teatrul de Păpuși din vechiul Durostol, mă anunță, pe Facebook, că, astăzi, 4 iunie 2013, au început repetițiile la piesa mea „Pușlamaua de la etajul 13”, cu subtitlul „Fata care se joacă de-a pescărușii”. Premiera, pe 24 iunie! Sunt gata, vin, prieteni bulgari, (și) la Silistra!…

…După patru remarcabile One-woman-show-uri la Giurgiu, Chișinău, București și Viena, două dinamice montări cu mai multe personaje la Galați și Piatra Neamț, după super-musicall-ul de la Ruse (merg, joi, 6 iunie să-l revăd, cu drag!), acum, un spectacol de păpuși pentru Adolescenți! Superb! Emoții, bucurii, mari speranțe (regizorul Săby Săbev este unul de valoare!), curiozitate. Drum lung sub Soare, minunată Pușlama, ajunsă în fața celei de a 8-a (opta) Premiere! Mulțumesc, Silistra!

…Tot, astăzi, 4 iunie 2013, este și Ziua de naștere a trei prețuiți prieteni, nume nobile în istoria teatrului românesc contemporan, cărora le spun din inimă „La Mulți Ani”!…

…Remarcabilul regizor de teatru Florin Fătulescu, din California, care mi-a montat încântător, prin anii ’80, o comedie („scrisă cu pana înmuiată în călimara lui Aurel Baranga”, cum m-a gratulat, la vremea respectivă, marele teatrolog Valentin Silvestru, în „România literară”): „Pele și caii verzi”, la Teatrul din Petroșani (cu regretații Virgil Flonta și Mihai Clita, cu actorii de farmec Florin Plaur, Mircea Pânișoară, Mirela Cioabă și Miruna Birău); „Adio, Pele!”, la Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov (cu regretatul Andrei Ralea, cu minunații Mircea Andreescu, Doru Ana, Nina Zăinescu și Victoria Cociaș!), sub Tâmpa spectacolul, de un haz nebun, jucându-se de peste 150 de ori!…

…Dramaturgul veșnic tânăr și ferice, neliniștitul creator Dinu Grigorescu, ajuns la superba „cotă 75”!…

…Legenda Alexandru Arșinel, nu doar directorul Teatrului „Constantin Tănase”, ci și stâlp al revistei românești în ultimele decenii, alături de Stela Popescu, suporter de elită la Sevilla ’86, în „Noaptea generalilor” din 7 mai, când Steaua a cucerit incredibil, imposibil, însă perfect adevărat, Cupa Campionilor Europeni!

La Fotbal, unde am ajuns să vedem naționala noastră jucând cu…Trinidad Tobago!?!

Mai, luna mea sublimă!

…13 mai 1979. Debutul meu in dramaturgie: „Centrul inaintaș s-a născut la miezul nopții”, în regia lui Costin Marinescu. La Teatrul de stat din Arad, propus de inegalabilul comentator sportiv al Radioului românesc, regretatul regizor Victor Tudor Popa. Premieră salvată in… prelungiri din ghearele cenzurii comuniste! Mulțumesc TUTUROR celor care m-au ajutat in acest debut de neuitat… Acum, număr 21 de premiere… Și ridic, în noaptea asta UNITER, o cupă cu șampanie și pentru Dan Antoci și Doru Nica, prietenii mei de azi, interpreții de ieri, de la Arad…

La 13 mai, s-a născut și minunata mea sora Mona, astăzi, când mă simt tot mai singur, unicul punct de sprijin moral din România, unde am revenit cu sufletul plin de iluzii, iluzii…

…7 mai 1986. Sevilla. Fericit martor ocular, in mână cu pixul nobil de la cotidianul „Sportul”, împreună cu marele, regretatul meu profesor Ioan Chirilă, la finala CCE, una absolut de vis, Steaua-Barcelona 2-0!!! Duckadam, erou peste decenii, cu patru penalty-uri apărate!!! Regele Juan Carlos al Spaniei uluit, la doi metri în spatele meu și al lui Dan Voicilă: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”, cum declara Majestatea Sa, și a doua zi, pe prima pagină a ziarului „Andalusia”. Alături, ziariștii spanioli, profesioniști, nășteau un calambur de top tot pe prima pagină: „33 de români au cerut azil politic!”. Eu n-am cerșit, atunci, viza spre metafora Libertății, ci peste două luni, în Italia…

La Sevilla, a fost „Noaptea Generalilor”, inegalabilă pentru noi, românii… Mă tem, irepetabilă…  De atunci, în fiecare an, pe 7 mai, închin o cupă cu șampanie pentru Sevilla! Și îl sun pe Emeric Ienei, să-l întreb cu sufletul bogat de un magic imposibil: Chiar am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!

…11 mai 2013. Rm.Vâlcea. Festivalul Național de Dramaturgie „Goana după fluturi”. Moderez un interesant Colocviu, necesar și alarmant intitulat „SOS Dramaturgia românească”. La Casa memorială Bogdan Amaru, primesc Premiul II la Concursul de piese, din 25 de texte, pentru al meu „Don Juan, conquistadorul pustiului”. Chiar dacă Juriul a fost unul de elită (reputatul critic literar Alex Ștefănescu, criticii dramatici Ion Parhon și Claudiu Groza, regizorul Mihai Lungeanu, dramaturgul Doru Moțoc), pentru mine această medalie de argint a avut gust de înfrângere. Am intrat mereu in arenă să câștig. La anul, dacă mai trăiesc, mă bat pentru încă un Premiu I!…
…Ce frumoasă este luna Mai!

MMI și cele șapte „Pușlamale”

…Între intimi, mi se spune MMI! Personajul acesta, bolnav de teatru și de fotbal, are o primăvară însorită, în pofida stării generale și particulare. Nu vorbesc, aici, despre fotbal (Mamă, mamă, ce dezastru, cu naționala!)… Mă refer la teatru…

…Sunt fericit, chiar dacă, în calitate de director al Teatrului “Tudor Vianu” Giurgiu, mă zbat cu o feroce criză materială, dar și morală: nu pot da încă premiera cu “Steaua fără nume”, un spectacol excelent (cu Eugen Cristian Motriuc, Cătălin Crișan-da, da, el, minunatul cântăreț, absolvent de teatru-, Marian Ghenea, Antonia Ionescu-Micu, Giulia Ionescu, Gabriela Munteanu, Mihaela Olar; regia Felix Crainicu), pentru că m-am lovit de litigii între organismele de colectare a drepturilor de autor și două, în ultimele luni de negăsit, nepoate moștenitoare ale scriitorului Mihail Sebastian, mort acum 68 de ani! Semn că mai avem de așteptat încă… doi ani (ciudată lege!) până vor dispărea interdicțiile ce țin de toanele rudelor, diferitelor organisme și de atâtea sofisme… Trăim o situație absolut aberantă în cazul dreptului de a juca sau publica fără probleme autorii decedați înainte de 70 de ani, ceea ce vine, în special, împotriva tinerelor generații, care au interzis la Eugen Ionescu, Mihail Sebastian și (aud, mai nou!) Marin Sorescu!?! Bunuri naționale, nu de familie, de societăți, avocați, orgolii și ambâțuri personale. Cum scriam în revista “Taifasuri” (ultimul număr!), situația aceasta tragicomică (să vrei să oferi drepturile de autor și să n-ai cui, fapt pentru care nu poți juca o piesă!?!) se poate rezolva numai printr-o intervenție imediată, prin legi clare, în numele culturii române, din partea… Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Comisiei senatoriale de cultură a Parlamentului și Guvernului României! Aude, oare, cineva, când este vorba despre cultură?!

…Dincolo de contextul general bolnav, bucuria de a fi scris un text, “Pușlamaua de la etajul 13”, care, în octombrie 2011, câștiga Concursul Național de Dramaturgie din cadrul Festivalului de teatru de la Galați. Nu aș fi bănuit, atunci, niciodată, că voi fi un dramaturg atât de norocos, care, culmea, să se bucure de o premieră, a 21-a din carieră, chiar de Ziua Mondială a Teatrului! Și, totuși, s-a întâmplat, miercuri 27 martie, când pe scena superbului Teatru „Sava Ognianov” din Ruse, a avut loc prima seară a spectacolului bulgar! Un minunat musical, în regia și scenografia valorosului Orlin Diakov, cu o trupă tânără, de mare talent și pasiune, într-o seară de teatru-total (dramă, comedie, dans modern, pantomimă, cântece de efect, ca versuri și muzică, create special pentru acest spectacol). Cu trei interprete admirabile, Maria Petkova (încântătoare în rolul titular, ea debutând superb pe o scenă profesionistă, după terminarea facultății din Sofia!), Evghenia Iavașeva, Țvetana Blagoeva și cu toți atâția actori pe măsură, Borislav Vejenov (fascinant), Iovko Kănev, Kadri Habil (cu umor irezistibil). Nota 10 cu felicitări și pentru coregrafia semnată de Marin Udvarev, minunata muzică a lui Plamen Mircev-Mirona și impecabila traducere a textului reușită de regizorul bulgaro-român Vili Perveli Nikolov. O seară rară, la Ruse, în ovațiile și buchetele de flori, într-o sală plină ochi, cu elevi, părinți, profesori, ziariști, oameni de teatru…

…A fost a șaptea montare a acestui text. Premiera absolută, în final de octombrie 2011, la Giurgiu, cu valoroasa Anca Sigartău, spectacolul participând la Gala Star Bacău, Festivalul de la Brăila și cel al Teatrelor dunărene de la Giurgiu.
Textul a ajuns pe scenă și la Chișinău (tot one-woman show), în regia lui Emil Gaju, singura “Pușlama” din cele șapte pe care nu am văzut-o, fiind invitat cu doar 20 de ore înaintea premierei, timp insuficient, având un program stabilit dinainte!…
În frumosul spectacol de la Galați, regizorul Vili Perveli Nikolov a optat pentru 10 personaje, cu o incântătoare Petronela Buda în rolul principal și un interesant contrapunct pe ideea sportului (tenisul de câmp în text) ca o morală activă, salvator…
La „Teatrul de joacă” din Piatra Neamț, regizoarea Maria Hibovski a ales varianta cu patru liceene care au împărțit textul foarte greu fie și pentru o singură actriță cu ani grei de scenă. Spectacol care a adus un Premiu I pentru o elevă interpretă la Festivalul de teatru al liceenilor, la Cluj…
“Pușlamaua” n-a ocolit nici Capitala țării natale a autorului, apărând pe scena Teatrulul particular „Tabu”, în regia freneticului Felix Crainicu, și el optând pentru mono-spectacol, cu Dana Stîngă.
Pe 14 februarie, anul acesta, la Teatrul „Pygmalion” din Viena, am fost îmbătat de Frumos cu un excelent spectacol semnat Geirun Țino și o fantastică actriță Julia Prock- Shauer, într-un decor de vis!
Iar, acum, în zi de primăvară învăluită în viforniță, minunata premieră de la Ruse! A șaptea montare, în patru țări! Șapte ”Pușlamale”, una și una. Pe un traseu nevisat de lung pentru autor. Și, totuși, acum, după primele… 7 (șapte) montări sper ca drumul minunatei mele „Pușlamale” să nu se fi oprit în frumosul Ruse, mon amour!
Doamne, că multe îți mai cerem, după ce ne-ai arătat, câteva clipe, Paradisul!

P.S. Știu, există și altfel de pușlamale. La tot pasul. Refuz să mă gândesc la ele. Măcar acum…

P.S. 1. Doi amici m-au întrebat, în plină dimineață, dacă titlul acestui material se referă la câțiva actori, cunoscuți comuni. Nu mon cher, am răspuns fiecăruia, dacă va fi să îi arăt cu pixul, le voi da numele, cu bold, nu voi umbla cu aluzii!

Copos și asasinii de Legende…

…Campioana unei mari iubiri, Craiova-maxima, nu mai există!?! S-au alimentat din farmecul ei ciocoii noi, de la Dinel-di-di-murgule-Staicu,  Nețoiu (nou parlamentar!?!) până la Mititelu, băiatul din galerie… Fiecare a contribuit, încet, dar sigur, prin incompetență, ultra-interes personal, rapacitate și gură-bogată, la dispariția Legendei! La care și-au mai pus umărul Nașul și Corleone, răzbunători, dar și Pițurcă, răutatea-ntruchipată, când cineva nu-i stă sluj sau nu-i acceptă șmecheriile…

…Legenda din glasul roților de tren, Rapid, a cărei “galerie n-a fost membră de partid”, echipă iubită de Istorie, de artiști și cronicari, de milioane de suporteri, ea, Regina fotbalului-spectacol, se află cu un picior și jumătate în Neant. A cumpărat Legenda un samsar școlit la c.c.utc, un copos care și-a făcut bani buni și imagine prin Rapid (a ajuns până și vice-premier al țării!?!), un Hagi Tudose putred de bani care s-a văitat mereu până nu l-a mai crezut nimeni. Acum, după ce și-a făcut buzunarul și damblaua cu “farmecul vieții”, după ce a înfipt șișul adânc în inima Legendei, vrea să se spele pe mâini. Ba, mai are și tupeul să ceară 21 de milioane de euro…clubului Rapid!!!!!!!!! Adică, georgică-inimă-mică a distrus Legenda și milioanele de fani rapidiști din lumea-ntreagă și tot el cere despăgubiri?! Dumnezeule, cum îl mai suporți?!…

…Dinamo, alt nume greu, amintind de dinastia Nunweiller-ilor, de magia lui Piți Varga, de “Săgeata Carpaților”-Pârcălab, de “Corsarul Roib”-Dumitrache, de Dudu Georgescu, Cornel Dinu și Mircea Lucescu, naufragiază și trimite disperată S.O.S.-uri într-un Ocean de indiferență. În timp ce băiatul care vindea butelii, Borcea, și-a făcut un nume prin Dinamo, și se plimbă voios prin Miami, unde pusese, mai anul trecut, și de-un restaurant românesc. Și, ca el, atâția alți neicanimeni deveniți VIP-uri prin echipa din “Groapă”!…

…Timișoara, leagăn al fotbalului nostru, a plătit și ea tribut naivității, acceptând să vină pe Bega, un liru-liru-Bragadiru bolnav de afaceri, mort să acapareze emisiunile prime-time și paginile majore al ziarelor, un ianc păgubos care a dus-o pe Poli în Infern!…

…Și mai sunt atâtea nume de Legendă, gata să dispară, aruncate de pe orbita succesului de samsari veroși: “Bătrâna Doamnă”, U.T.A, de șase ori campioana României, cea care a produs, în ‘70, “A opta minune a lumii”, cum spuneau, siderați, olandezii de la Feyenoord Rotterdam, când arădenii îi eliminau din Cupa Campionilor Europeni, la câteva zile după ce batavii își prinseseră epoleții câștigătorilor Cupei Intercontinentale…

…Am dat câteva nume de Legende ucise. Asasinii lor se vaită de ochii lumii, dar își văd liniștiți mai departe de bișnița lor. Niciunul n-ar fi atins asemenea cote fără marele ajutor dat de Legendele din fotbal, prin imagine și porți deschise la afaceri nu tocmai curate. De regulă, asasinii plătesc cu ani grei de închisoare. Și cu achitarea unor daune uriașe. Numai în fotbalul românesc, în justiția oarbă de la noi, ei rămân nepedepsiți!?!… De ce nu li se iau averile pentru dezastrul care l-au făcut cu Rapid, Craiova, Dinamo, Poli, UTA etc, bani și imobile care ar readuce la viață Legendele asasinate?!… Pentru că trăim în România, nu-i așa?!