Etichetă: ICR New York

Jurnal American (5). LA MIAMI, E SOARE, ÎN CULTURA ROMÂNĂ BATE UN VÂNT COMUNIST…

…Zi senină, la Miami, aproape 32 de grade Celsius, cu lumea-ntregă, parcă, venită în South Beach, unde fiecare zi e un spectacol, o paradă pornită din stradă. Pe Ocean Drive, vestita arteră cu Palatul lui Versace și vile de miliarde (de dolari!) prin care umblă top felul de celebrități, trec mașini și motocicle din toate epocile. Stau pe o tereasă pentru toată lumea, la etaj, la „Wet Wellie’s”, cu cerul tavan și privirea mângâind, de sub umbrele pentru soare, vârfurile palmierilor, ca să peteacă, în larg, vasele abia plecate-n croazieră. Shrimpi (creveți) și bere, cu limon în vârful sticlei, muzică salsa, se bea la greu, e căldură mare, mon cher (Nenea Iancu), nu întâmplător băutura-fanion se numește “Call a cab”, cheamă un taxi, că sunt mangă… Nu cheamă nimeni, dar merită reținută inspirația patronului…

…Și, totuși, în acest Paradis, nu uit de ai mei de Acasă! Sunt la curent cu mai tot ce se petrece, o oră pe zi e pentru documentare pe Internet. Din păcate, multe dintre veștile de acasă, îmi umbresc sufletul renăscut în splendorile Floridei.
…Citesc în excelenta revistă online “Yorick”, sub semnătura remarcabilei Monica Andronescu, voce selectă în cronica dramatică românescă, un material care mă umple de revoltă. Citez doar un paragraf:
“Așadar, peste noapte și fără explicații reale, Cristian Șofron – cel care a făcut posibil acest mic miracol în teatrul românesc din ultima jumătate de deceniu, la Centrul „Nicolae Bălcescu” din repertoriul căruia au făcut parte spectacole precum „Furtuna”, „Familia Tot”, „Mobilă și durere”, „Insecte”, Steaua fără nume” sau „O noapte furtunoasă” – a fost îndepărtat. Deși toate aceste spectacole au avut un palmares extraordinar. Au fost prezente în selecțiile Festivalului Național de Teatru și ale celor mai importante festivaluri din România, au primit premii UNITER. Nu mai departe de acest an, 2015, „Mobilă și durere” a avut cinci nominalizări la Premiile UNITER, printre care una pentru Cel mai bun spectacol, iar Victor Ioan Frunză și Adriana Grand au primit premiile pentru Cea mai bună regie și Cea mai bună scenografie. La Festivalul Comediei Românești – festCo – același spectacol a primit Marele Premiu. Două dintre spectacolele Centrului „Nicolae Bălcescu”, mai exact „Mobilă și durere” și „Steaua fără nume” au fost prezente în selecția Festivalului Național de Teatru de curând încheiat. Și totuși, la sfârșitul acestui an plin, drept premiu, managerul este destituit”…
CUM A FOST POSIBILĂ O ASEMENEA NEDREPTATE?!

…Citesc două fraze pe blogul cunoscutei și apreciatei Doina Uricariu, nu doar președintele ICR New York, ci și o remarcabilă poetă care a revoluționat, pur și simplu, imaginea Culturii Române în Big Apple, tot citesc și nu vreau să înțeleg că, mâhnită de jocurile putrede din culise, va părăsi ICR-ul NY!…
…Astăzi, prietenul Grigore Culian, excelent om de presă, directorul valoroasei publicații de limbă română “New York Magazin”, îmi scrie pe Facebook că, mâine, miercuri 16 decembrie, Doina Uricariu își va da demisia!?!
ACEASTA ESTE RĂSPLATA PENTRU REMARCABILA ACTIVITATE A DOINEI URICARIU LA CONDUCEREA ICR New YORK?!

ÎN LOC DE CONCLUZIE. Numai două exemple din România 2015!?!… Încă o dovadă de umilire a Culturii, a Performanței!… …Domnule Iohanis, domnule Cioloș, chiar sunteți surzi, orbi, când vine vorba despre Cultura Română?! NU VĂ ESTE JENĂ să asistți neutru la un asemenea mizerabil pseud0-spectacol?! Mie îmi crapă obrazul…

POST SCRIPTUM.
…Am plecat de Acasă, în America, sub o interogație gravă: mă mai întorc?! Sunt cu sufletul pendulând între ai mei de aici, cu Fermecătoarea Genevieve, absolut copil-minune, și Teatrul meu (și el) de suflet, de Acasă. Încă sunt directorul Teatrului “Tudor Vianu” din Giurgiu, interimar până la viitorul concurs (final de februarie, probabil!) pentru postul de director, care se tot dă de un și jumătate. La ultimele trei Concursuri nu mi-a fost acceptat dosarul de înscriere în competiție, pentru că n-aș fi absolvit facultatea de teatru, interpretându-se rigid o literă de lege, e drept, echivocă!?! Ca și cum un Dramaturg (cu 19 volume de teatru publicate și 31 de premiere), un absolvent de Filosofie (cu dascăli celebrii la cursurile de Istoria artei și literaturii universale-Dan Grigorescu; Estetică-Ion Ianoși; Etică-Nicolae Belu) n-ar face parte din Cultură!?! Mai mult, după ultima interzicere de a participa la Concursul de director, președintele CJ, ordonatorul principal de credite al teatrului giurgiuvean, a IGNORAT jenant răspunsul favorabil la memorial meu (către Ministerul Culturii) dat de ministru de atunci, remarcabilul Ionuț Vulpescu!?…
…Am plecat la Miami, cu bucuria unui final de mandat (5 ani și 5 luni) la Teatrul “Tudor Vianu” Giurgiu. Am reușit să pun în secnă, la Giurgiu, în premieră mondială, UNICUL text dramatic al eminentului filozof Ioan Petru Culianu, “Oreste Regele Sunetelor”. Cu acest spectacol, în regia maestrului Cristian Mihăilescu, și cu un minunat dublu rol interpretat numai în cheie dramatică de celebra soprană Felicia Filip, Teatrul de la Dunăre a obținut două Premii, pe 25 noiembrie, în Festivalul Internațional al Teatrelor de Studio de la Pitești! Tot acolo, unde, în cadrul Festivalului Teatrului Balcanic de Studio, piesa mea “Animalul, acest om ciudat”, montată la Naționalul “Sterija”, Scena Română, din Vârșeț, Serbia, a obținut Premiul “Cel mai bun spectacol din Balcani”!… Cu 15 zile în urma succeselor de la Pitești, primeam din partea Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dramaturgiu, Premiul pentru cea mai bună carte de teatru-“Monolog în doi cu moartea la ușă”!…
…Reușite care, în logica dâmbovițeană a acestor vremuri, exemplificată de „premierea” performanțele lui Cristian Șofron și Doina Uricariu, mă obligă să mă aștept la un nou refuz al CJ-ului Giurgiu de a mi se acorda dreptul de a participa la Concursul pentru continuarea performanțelor Teatrului Tudor Vianu!
…Și, atunci, merită să mă mai întorc în Țara nedreptăților, a mitei în cascade, a umilirii Culturii și a oamenilor bolnavi de Adevăr și de Frumos?!

Casă, dulce-casă, după peripeții albe pe ruta Miami-New York-Londra-București…

..In sfârșit, în ultimele clipe ale celei de a cincea zi a Noului An, am ajuns la București. Duminică târziu, ca într-un „lung drum al zilei către noapte”, cum am învățat eu, fermecat de metafore și sensuri nobile, în Templul Thaliei! Fără bagaje (ele au înnoptat pe Aeroportul J.F.K din New York!), rupt de oboseală, după numai trei ore de somn de vineri dimineață, când, la Miami, a început Aventura întoarcerii, dar, acum, ca maratonistul din poveste, la capătul cursei, vibrând de Viață, cu sufletul plin…

…De nepoțica mea de aur, Genevieve, lăsată pe marginea piscinei, de transfigurarea flăcăului cel mare, Ducu, devenit tată, de Karina, „Nora” mea, nu a lui Ibsen… De prietenii care mi-au făcut, pe încântătoarea „Roosevelt Island”, o primire atât de caldă într-un New York parcă înghețat, cu Aeroportul JFK ca după o catastrofă naturală, cu sute de paturi de campanie pe culoare pentru ghinioniștii care n-au găsit un loc pentru o cursă de Europa…

…Venit de la cele 30 de grade Celsius ale fascinantei Florida, în gerul cinic însorit, tăiat de vântul Atlanticului, de la New York, o clipă am crezut că nu mai respir, că mi-am pierdut mâinile și picioarele, devenite, parcă, stalagmite și stalactite… Tot am bătut, însă, la pas bocnă, Babilonul alb, mai ales pentru feciorul meu cel mic, Mircea Robert, Bob-cum îi zic rudele și amicii de peste Ocean, trecând prin Times Square, pe Broadway, fascinându-ne ochii lângă bradul de Crăciun (fie și stins!) de deasupra patinoarului de la Rockefeller Center, am prins pe retină și imaginea vestitei Radio City Music Hall, am intrat în superba Madison Square Garden, ca un încântător muzeu, în a patra zi a Noului An, fără mega-concerte de VIP-uri ale muzicii ușoare, fără Rangers și Knicks, fără ringul de box al marilor campioni și pista de atletism pe care încântătoarea Doina Melinte, spulbera, ca ieri, recordul la „Milă”… Gerul Marelui Măr nu ne-a mai lăsat să ajungem la Miss Liberty, acum și statuie de gheță, cu flacăra ei de libertate nestinsă, am renunțat să urcăm și în „Empire State Building”, pentru că așteptau escaladarea vreo sută de turiști cu glugi trase pe ochi și uitați în bocanci groși…

…Duminică, 4 ianuarie, la prânz, după odiseea de cinci ore prin gerul New York-ului, pe „Roosevelt Island”, ultimul domiciliu în uluitoarea mea Aventură americană de 13 ani, Coca-Elena Carasca, Adriana Hegbeli, Grigore L. Culian- editorul ultimului mohican al presei românești adevărate din New York („New York Magazin”), doctorii Oana și Dan Ciupitu din Sydney m-au făcut să mă reântâlnesc cu România mai devreme cu câteva ore, inima lor bătând pur în sunetele lui Eminescu, Nichita, Enescu, Caragiale și Eugen Ionescu. Nu puteam să nu discutăm despre „acolo” și „aici”, despre politică și viitor, despre teatru și renașterea culturii române în New York, odată cu venirea poetei Doina Uricariu la timona Institutului Cultural Român (ICR) din Big Apple…

…Din păcate, timpul nostru sentimental s-a scurs atât de repede, nici trei ceasuri, nu i-am putut revedea pe Șerban, Gil și Marius, eu trebuia să ajung „acolo” care va deveni „aici”. Mă aștepta Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, să dăm bice pentru stagiunea de primăvară, am un manuscris să îl termin (piesă de teatru, ce altceva!), joi, 9 ianuarie, am invitație la premiera „Titanic Vals”, la „Odeon”. Plus că mi-au venit alte idei de-o nouă piesă și o nuvelă, în acest voiaj de iarnă-vară și retur (și ca vară-iarnă și ca… București-Miami-București). Cred că există o boală a scriitorului, de a bate lumea să caute metafore, hiperbole, eroi, povești de viață…

…Am părăsit New York-ul înghețat, noaptea, cu două ceasuri întârziere, colosul Boeing în care ne-am îmbarcat nu pentru Cytera, ci pentru Europa, trecând zgomotos ca peste sloiurile din Alaska, spre pista curățită pentru decolarea înspre malurile neînzăpezite încă ale Tamisei. Dezlănțuirea neprogramată, neanunțată a Naturii ne-a alarmat, însă, și deasupra perfidului (oare?) Albion, după șapte ceasuri moțăite pe un aeroport vesel, la decolarea întârziată din noapte, când pasărea de metal, un „Airbus”, tot din flota aeriană British Airways, ce ne căra spre casă-dulce casă, a balansat de câteva ori, parcă beată, obligându-ne să ne mai închinăm o dată!

…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu că m-ai avut în grija ta și de data aceasta!