Categorie: Happy History

Oltchim și „semicercul de aur”

…Calificarea Oltchimului Rm. Vâlcea, cu Radu Voina la timonă, în finala Ligii Campionilor a revitalizat interesul românilor față de handbal. Mai ales că „semicercul” are la noi nu doar tradiție, ci și o istorie încântătoare. Pornim drumul prin sublimă memorie cu acele fascinante nu mai puțin de 7 (șapte) titluri mondiale (3 la fete, 4 la băieți), dar nu putem ocoli cupele europene, și ele cu o salbă de metale prețioase. Astăzi, deschidem o clipă Arhiva sentimentală a „semicercului european” în dreptul fetelor…

…România a cucerit de două ori Trofeul suprem, în 1961, în ediția de debut a Cupei Campionilor Europeni, prin Știința București (antrenor Constantin Popescu-Pilică), învingătoare cu 13-5 în dauna lui Dynamo Praga. Peste trei ani, Rapid București, antrenată de Gabriel Zugrăvescu, aducea și ea Cupa Campionilor la București, după o finală strânsă, 14-13, cu danezele (tot ele!) de la Helsingor. Avem și două finale pierdute, ambele în fața Spartak Kiev, mașina de handbal de care a dominat semicercul mondial aproape două decenii, sub tricou sovietic: Universitatea Timișoara a cedat cu 8-17, într-o unică manșă, în 1973, în timp ce Știința Bacău a pierdut „dubla” din ’86 (23-29 în deplasare; 22-23, acasă).

…Istoria Cupei Campionilor Europeni, actuala Champions League, este dominată clar la fete de Spartak Kiev, cu 13 trofee cucerite, primul în 1970, ultimul în 1988.

  • Urmează în clasamentul All-time, austriecele de la HypoViena, cu 8 finale câștigate din 13, întâia în 1989, ultima în 2000.
  • Cu câte 3 Trofee în vitrină, Radnicki Belgrad (’76, ’80, ’84) și danezele de la Slagese (2004, 2005, 2007).
  • Cu două finale adjudicate, Leipzig (’66 și ’74), din fosta RDG, Krim Ljubljana (2001, 2003), Zalgiris Kaunas (’67, ’68, pentru URSS) și, mai nou, „prietena” noastră Viborg (în 2006: 44-43, în „dubla” cu Krim; în 2009: 50-49, după dubla manșă cu Gyor).
  • În clasamentul pe țări, lider va rămâne, pentru mulți ani, defuncta URSS, cu 16 finale câștigate (dintre care 13 de către Spartak Kiev), la distanță apreciabilă fiind Austria, cu 8 Trofee (toate aduse de Hypo Viena) și Danemarca-dintre care cinci dobândite în ultimele 6 finale (3 prin Slagelse, două prin Viborg).
  • România, în rândul țărilor cu câte două coroane ale Europei în palmares, Știința și Rapid București, la egalitate cu Slovenia și Ungaria.

…În Arhiva de aur a handbalului românesc feminin există și două Cupe ale Cupelor (Știința Bacău-în 1987, Oltchim Rm. Vâlcea-2007), 3 Cupe EHF (Chimistul Rm. Vâlcea-’84, ’89 și Rapid-’93), două Cupe ale orașelor (Silcotub Zalău-’96; Rapid-2000) și două Cupe Chalange (Remin Deva-2000, Rulmentul Brașov-2006).

…Sigur, un capitol încântător îl reprezintă și „semicercul masculin” românesc, cu 3 Cupe ale Campionilor Europeni în cont, una prin Dinamo București (’65), două prin Steaua (’68 și ’77).

Acum este însă, „ora fetelor”, pentru că și a juca finala înseamnă un Eveniment de mulți visat!

Europa League, fata Cupei UEFA!

…Mai este luna finalelor europene. La handbal și la fotbal. La handbal, am început cu stângul, Oltchim Rm. Vâlcea pierzând, la șapte goluri diferență, prima manșă a duelului cu Viborg, pe terenul vikingelor. Returul, sâmbăta care vine, la București. Iluzii, dacă nu utopii, pentru un al treilea Trofeu în vitrina handbalului românesc feminin. Puțini știu că româncele au câștigat ediția de debut a Cupei Campionilor Europeni (Champions League, astăzi!) prin Știința București care, în 1961, a învins cu 13-5 pe Dynamo Praga! Peste 3 ani, din nou aur pe „semicercul european”, fetele de la Rapid devenind reginele continentului, după un 14-13 cu danezele de la Helsingor. Adăugăm cele 3 Cupe ale Campionilor Europeni puse-n vitrina sportului românesc de băieții de la Dinamo București (1965: 13-11 cu Medvesciar Zagreb) și cei de la Steaua (1968: 13-11 cu Duhla Praga; 1977: 21-20 cu ȚSKA Moskova) și visăm frumos, privind trecutul. Prezentul, însă…

…La fotbal, noi, românii, nu existăm, la ora această a finalelor, acolo, sus! Sevilla ’86, ca și finala de la Barcelona, din 25 mai ’89 (0-4 cu Milan!) înseamnă, astăzi, o Fata Morgana.

„Sportul-rege” își deschide balul, miercuri 12 mai, la Hamburg. Acolo, în primul duel de Europa League. Unul care i-a surprins pe mulți, din moment ce specialiștii vedeau o batălie finală Hamburg-Liverpool și nu Atletico Madrid-Fulham Londra. Prima finală din Europa League (noua denumire a Cupei UEFA) opune două formații din planul secund al fotbalului de elită. Dar fiecare dintre finaliste are și străluciri în cartea de vizită.

…Atletico Madrid, club ctitorit în 1903, și-a adjudecat Cupa Cupelor, în ’62, străluncind și în Intertoto, în 2007. A susținut 131 de partide în cupele europene, fazele inferioare din Champions League, Cupa Cupelor și Cupa UEFA! Pe drumul spre această finală de la Hamburg, cu Sanchez Flores la pupitru, în patru „duble” eliminatorii, numai două victorii (pe terenul Galatei si, acasă, cu Liverpool), 5 remize (cu Cim-Bom, Sporting Lisabona și Valencia) și un singur eșec, cel din orașul Beetleșilor, 1-2, în prelungiri, totuși viza pentru finală!

…Fulham Londra, team născut în 1879, care naviga acum 13 ani prin lumea a 3-a a fotbalului englez, se află numai la a doua stagiune europerană. Prima, în 2002, când a cucerit Cupa UEFA Intertoto. Acum a uimit Europa, avându-l la timonă pe Roy Hodson („călăul” nostru pe când conducea naționala Elveției, acel 4-1, la Detroit, în World Cup’ 94!). Mai ales că echipa cea mică a Londrei a scos din cursă, pe drumul către finala de la Hamburg, Șahtiorul lui Mircea Lucescu (2-1 și 1-1), răsunător, pe „Bătrâna Doamnă”, Juventus, 1-3 la Torino și… 4-1, acasă, pe Tamisa (!?!), dar și pe gazda acestei finale, Hamburg, după 0-0 în Germania și 2-1, pe teren propriu, chiar dacă nemții au condus la pauză!

…Întâia ediție a Europei League a adunat la start 192 de competitori, printre ei întâlnind și șase nume românești: Unirea Urziceni (în „16”-imi), Steaua, CFR Cluj, Dinamo, Poli Timișoara și FC Vaslui. Exceptându-i pe ialomițeni, aplaudați în Champions League, ne-am cam făcut de râs.

…Europa League este fata Cupei UEFA. Altfel spus, Europa League are o moștenire de 38 de ediții ale Cupei UEFA, care a debutat în 1971.

…Prima câștigătoare, Tottenham Londra, după „dubla engleză” 2-1 și 1-1 cu Wolverhampton. Ultima deținătoare a Cupei UEFA, Șahtior Donețk-ul lui Mircea Lucescu și Raț, triumfători, cu 2-1, după prelungiri, în fața lui Werder Bremen, primăvara trecută, sub Semilună, la Istanbul.

…Cupa UEFA și-a disputat finalele într-un singură partidă numai în ultimele 12 ediții, sistemul unicului duel debutând în ’98, la Paris, când Internazionale a zdrobit, cu 3-0, pe Lazio!

…Numai 3 echipe din istoria Cupei UEFA au câștigat câte 3 Trofee fiecare: Liverpool-în ’73, ’76 și 2001, Juventus-’77, ’90, ’93 și Internazionale-’91, ’94, ’98. Câte două Cupe UEFA în vitrinele lui Real Madrid, Sevilla, Gotteborg, Feyenoord, Tottenham, Parma și Borussia Monchengladbach.

…Țara care a câștigat cele mai multe Cupe UEFA: Italia-cu 9 Trofee aduse de 4 echipe, adăugând și Napoli la cele amintite. Cu 6 Trofee-Anglia (cu 3 concurenți) și Germania (cu 5 echipe în maratonul de 38 de ani), Spania-cu 5 triumfuri pentru 3 formații (a fost și Valencia, în 2004), cu 4 victorii Olanda, care a prezentat 3 echipe.

…Cu câte două Trofee, surprinzător pentru mulți, Rusia (ȚSKA Moscova, în 2005, 3-1 cu Sporting, în finala de la Lisabona; Zenit St. Petersburg-în 2008, 2-0, cu Rangers, la Manchester). Cu câte un triumf în Cupa UEFA: Belgia (Anderlecht,’83), Portugalia (FC Porto, 2003), Turcia (Galatasaray-2000, cu Hagi, căpitan, la Copenhaga, în acel răsunător 4-1, la penalty-uri, cu Arsenal) și Ucraina, cu Șahtior, în ediția de adio. Surprinde absența unei echipe din Franța în tabelul cu 38 de ediții!

…5 finale s-au decis la loviturile de la 11 m.: Tottenham (4-3 cu Anderlecht, în ’84); Bayern Munchen (3-2 cu Espanyol, în ’88); Schalke 04 (4-1 cu Inter, în ’97!) Galatasaray (4-1 cu Arsenal, în 2000) și FC Sevilla (3-1 cu Espanyol, în 2007).

…Marile surprize: adjudecarea Trofeului de către Borussia Monchengladbach (1975, 1979), Eintracht (1980) și Ispwich (1981), ca și calificarea în finală a ungurilor de la Videoton, în 1985, ei pierzând „dubla” cu galactica Real Madrid, după un 1-3 acasă, și un absolut istoric 1-0 în returul de pe Santiago Bernabeu!

…5 finale decise în prelungiri: Liverpool (5-4 cu Alaves-ul lui Contra, în 2001), FC Porto (3-2 cu Celtic, în 2003, cu Mourinho pe bancă!) și Șahtior (2-1 cu Werder Bremen, în 2009)… Ce va fi, miercuri 12 mai, la Hamburg, în prima finală de Europa League?

…Atletico e favorită, dar Fulham nu uită că prima Cupă UEFA a câștigat-o un team britanic, Tottenham Londra, în ’72. Și, uite așa,volens, nolens, ne amintim de Sevilla, 7 mai ’86! Trecut-au 24 de ani de când Steaua București a reușit acel miracol: cucerirea Cupei Campionilor Europeni!…

Sevilla, după 24 de ani…

…Acum 24 de ani, exact pe 7 mai ’86, eram la Sevilla! Plin de vise. Astăzi, într-un birou, nu prea luminos, în București, la Telesport, mă simt încântat de amintiri și ros de griji. Vreau să mă bucur, acum, de Sevilla. Trecutule, dă-mi aripi, vreau să fiu fericit!…

…Am ajuns în frumoasa Andaluzie, luni 5 mai ‘86. Împreună cu regretatul Ioan Chirilă, profesorul meu de la „Sportul”. Numai noi doi ziariști. Pe atunci, exista un singur ziar de sport și două ore de emisiune la TVR… Am făcut drumul acceptați de delegația Stelei în avionul ei. Astăzi, așa ceva pare o utopie. Poate și mulți ziariști de scandal sunt de vină… Tot atunci, n-am avut un dolar diurnă. Alt lucru de necrezut, azi, nu-i așa?!… Eram, însă, fericit, chiar dacă am dormit în camera maseurului echipei noastre. Ultima noapte, cea a miracolelor, când Cupa Campionilor Europeni trona în holul hotelului Macarena, nici n-am dormit. N-aveam unde, căci veniseră soțiile fotbaliștilor și n-au mai fost locuri… A fost, însă, cea mai frumoasă noapte albă din viața mea. Cine putea dormi, atunci, de 7 mai?!…

…De la București, pe 5 mai ’86, prima aterizare a fost la Timișoara. O chestie tehnică a aeronavei rusești. Șampanie și pișcoturi. Și urări pentru Victorie. În delegația Stelei, mulți vorbeau despre Victorie. „N-avem ce pierde!”, suna imperativul categoric…

…În avion, de la regretatul Ion Alecsandrescu (unul dintre cei mai mari conducători de club pe care i-a avut România) am aflat că va juca Puiu Iordănescu, antrenorul secund al lui Emeric Ienei. I-am spus lui nea Vanea Chirilă. Ne-am dus la Imi Ienei. „Da, va juca, însă vă rog să nu dați la ziar”. Valentin Ceaușescu, în „echipaj” și el, a auzit discuția și ne-a zis sfios (da, sfios!): „Și eu cred că n-ar fi bine să publicați asta. N-ar mai fi surpriza noastră”… N-am dat un cuvânt în corespondențele noastre de la „Sportul” despre discuția din avion. Astăzi, oare?!…

…Miercuri 7 mai ’86, pe la prânz, au venit „întărituri” de la București. Nea Mache Ionescu și Gheghe Nicolaescu, colegii de la „Sportul”… Dan Voicilă, pentru Radio… Teoharie Coca Cosma, pentru Televiziune, Cristian Țopescu fiind suspendat cretin de conducerea de partid… Octavian Vintilă, Horia Alexandrescu, actorul Alexandru Arșinel… Ne-am fotografiat cu toții în hol la Macarena… Nu prea vorbeam despre meci, spaima se cuibărise în noi sub năvala suporterilor catalani de afară… Au venit și vreo douăsute de suporteri, fericiți ai sorții, chiar dacă mâncau de la pachet prin Sevilla, pe lângă uluitoare Catedrală Giralda… Douăsute la vreo 40.000 de fani ai Barcelonei…

… Cu mai bine de două ore înainte de a începe meciul, am plecat la stadion. Tot cu nea Vanea, tot împreună cu fotbaliștii. În același autocar! Ceea ce, astăzi, pare o poveste științifico-fantastică… Am stat, cu Ioan Chirilă, pe ultimele locuri, în spatele autocarului. Liniște de catedrală, toți priveam pe geam, parcă se auzeau inimile noastre cum bat, gata să spargă piepturile… În tăcerea aceea, deodată, în fața ușii deschise de la autocar, a apărut Valentin Ceaușescu. A înțeles, cred, tăcerea statuilor din autocar și a punctat cu glas sigur: „Îi batem cu 2-0, nu uitați asta! Mult succes!”… „2-0?!… E nebun!”, a zis în șoaptă nea Vanea. Și eu credeam că-i doar un pronostic cu bătaie psihologică… O clipă, însă, m-am trezit optimist și i-am zis, bâiguind, lui nea Vanea: „Să știi că mi-am luat costumul de la Zagreb, de acum 9 ani, când am fost cu Naționala să transmit pentru Televiziune. Am bătut cu 2-0, atunci, pe 8 mai!… Tot cu costumul ăsta am fost și la Leeds, cu Craiova, acum 7 ani. Am bătut tot cu 2-0!”. Cred că Ioan Chirilă m-a crezut nebun. A preferat să privească, prin geamul mașinii, orașul care alerga incandescent pe lângă noi…

…Meciul a fost un Vis. Care nu se poate povesti. Parcă a durat un an, un deceniu. Când s-a terminat, parcă eram mai tineri, parcă eram mai bătrâni. Urcasem în Legendă!… Îl mai văd, și astăzi, pe Regele Juan Carlos al Spaniei, la vreo cinci metri desupra mea și a lui Dan Voicilă. Privea departe, departe, cine știe unde… Nu cred că putea gândi, atunci… Alături, Valentin Ceaușescu radia de bucurie…

…Noaptea de după Triumf am petrecut-o în restaurantul de la Macarena. Cu Cupa Campionilor Europeni la intrare. La masă cu Duckadam, asaltat de armata de ziariști din toată Europa. Am fost primul care a făcut un interviu cu „Eroul de la Sevilla”. Dincolo de restaurant, de salonul Reginei Europei, impresari din toate colțurile voiau să-l momească pe Duckadam să rămână în Spania… N-au avut nico șansă…

…A doua zi, presa vuia. Pe prima pagină a unui ziar, pe stânga, un titlu mare, sub poza Regelui Juan Carlos: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”. Duckadam apărase, doar, patru penalty-uri! Pe aceeași pagină I, în dreapta titlului „N-am văzut în viața mea așa ceva”, altul: „33 de români au cerut azil politic”! Zvoniștii lansaseră ideea că sunt și trei fotbaliști printre cei care nu vor să se mai întoarcă. Alertați, securiștii români au venit cu noaptea-n cap la hotel. Eram în hol, cu Ioan Chirilă, moțăiam pe fotolii, când cineva, un băiat cu ochi albaștri, l-a sunat de la Recepție pe Imi Ienei. Antrenorul Campioanei Europei a coborât furios: „N-a rămas nimeni din echipa Stelei, domnilor! Cum puteți crede așa ceva?!’…

…”Imi, chiar crezi că am câștigat noi Cupa Campionilor Europeni?!”. Întrebarea aceasta a sunat a doua zi de multe, foarte multe ori. O pun de fiecare dată când mă întâlnesc cu Emeric Ienei. I-am pus-o și în dimineața aceasta, de 7 mai 2010, la telefon. Minunea aceea nu se poate uita!… Este nu doar minunea Stelei, ci a fotbalului românesc… Ceea ce unii uită!…

…Pe 12 mai ‘86, Regina Europei a fost primită de secretarul general al Partidului, Nicolae Ceaușescu. Am fost acolo, cu nici două luni înainte să evadez din sistem, luând drumul lui Columb. La Palat, toți aliniați ca la garnizoană. „Conducătorul iubit” a ciocnit un pahar cu șampanie cu fiecare jucător, cu antrenorii, cu toți din staff-ul Stelei. Când a ajuns în fața lui Lăcătuș (care a transformat penalty-ul intrat în Istorie), l-a dojenit: „Și tu, să tragi atât de sus, că era să-mi sară inima de emoție!”… „Ia uite și la ăsta!”, am auzit o replică, parcă a lui Ilie Bărbulescu, și o clipă am crezut că ne va aresta pe toți…

…Acolo, la Palat, Echipa din „Noaptea Generalilor”, pe care, sunt sigur, n-o știu (sau au uitat-o!) mulți: Duckadam-Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu-Bălan (73’ Iordănescu), Majearu, Boloni, Balint-Lăcătuș, Pițurcă (112’ Radu II). Antrenor: Emeric Ienei. Nume de pus în ramă de aur!…

…Meciul acela nebun, 2-0 cu Barcelona, pe tărâm spaniol, la Sevilla, l-am revăzut de cel puțin 24 de ori în acești 24 de ani de la „Noaptea generalilor”. De atunci, în fiecare zi de 7 mai, retrăiesc aventura în Noaptea Minunilor. Și ridic o cupă cu șampanie! Dragă Imi Ienei, chiar a fost adevărat Visul acesta andaluz, din nemuritorul 7 mai ‘86?!…

Iordănescu, Onor la General

…Luna Florilor demarează în sportul românesc cu un General care bubuie sticlele de șampanie, sărbătorind 60 de Primăveri aurite. Jucătorul în stare să facă din fotbal Artă și din executarea loviturilor libere lecție de aerodinamică, ajuns să fie decretat, la finele veacului trecut, drept „Cel mai bun antrenor român al Secolului XX”! Cine altul decât Anghel Iordănescu!

…S-a născut în București, pe 4 mai ’50. La 12 ani, se înrola în Ghencea, la copiii Stelei șlefuiți de meșterul Catană. La 18 ani, debuta pe prima scenă, în trupa militară, sub comanda lui Ștefan Kovacs și Ștefan Onisie. Era startul într-o încântătoare cursă spre Glorie…

  • A adunat 318 partide în Divizia A, toate pentru Steaua, marcând 155 de goluri.
  • Golgeter al României, în ’82.
  • A cucerit 2 titluri de campion (’76, ’78) și 5 Cupe ale României (’69, ’70, ’71, ’76, ’79).
  • Înainte de retragere, a dansat Sirtaki, două sezoane, la Heraklion, în frumoasa Cretă.
  • A purtat de 64 de ori tricoul Naționalei, pentru care a marcat 26 de goluri. Primul, chiar la debutul cu Albania, din aprilie ’71, altele de mare răsunet, câte unul în porțile Angliei, Franței și Spaniei, numai 4 în plasa „lalelelor” și o jumătate de duzină în disputele cu sârbii!
  • Cu Naționala a jucat în „sferturile” lui Euro ’72.
  • Apoteoza, ca jucător, la Sevilla, în 7 mai ’86 ( „Trecut-au anii”, cum frumos sună versurile din minunatul recital eminescian al lui Ion Caramitru!). Atunci, ca antrenor secund al lui Emeric Ienei, a șocat lumea-ntreagă, intrând în teren, la 36 de ani, în locul lui Lucică Bălan, în minutul 73 al finalei cu Barcelona, câștigată sublim de Steaua, la penalty-uri, acel 2-0 care aducea, uluitor, Cupa Campionilor Europeni în România!

…Cariera de antrenor nu o putea începe decât în Ghencea lansării lui în lumea fotbalului A pornit pe un alt drum al Gloriei, ca secund, în perioada ’84-’86 câștigând 2 titluri și o Cupă.

  • Antrenorul principal al Stelei a devenit după Sevilla, cucerind, între ‘86-’89, Supercupa Europei (în februarie ’87 1-0, cu Dinamo Kiev, la Monte Carlo, gol Hagi-44’), 3 titluri naționale și 2 Cupe ale României. Plus acel parcurs de Guiness Book, 104 partide cu echipa militară fără înfrângere!
  • Doi ani, după ’90, îl găsim în Insula Afroditei, la Anorthosis Famagusta, teamul cipriot fiind eliminat greu de Steaua, în cupele europene. Revine în Ghencea, în vara lui ’92, și mai cucerește un titlu.

…După care, în toamna lui ’93, a început formidabila carieră la Națională, pe care a preluat-o din mers, ca și naufragiată în preliminariile Campionatului Mondial din SUA. A calificat-o, însă, spectaculos la World Cup ’94, unde fotbalul românesc a scris cea mai frumoasă pagină din istoria sa, locul 5 la un Mondial, cu o Generație de aur care a încântat lumea, cu fascinanta ei vară californiană. Cine poate uita că acel meci cu Argentina, 3-2 pentru Hagi și ai lui, a fost ales drept cel mai frumos joc de la Mondialul american?…

  • Generalul a fost Strateg al Naționalei în 83 de meciuri, cu alte două calificări răsunătoare, la Euro ’86 și la Coupe du Monde ’98, în Franța ajungând în „optimi”, unde ne-a blocat penalty-ul dubios al croatului Șuker. Eșec care l-a făcut să se retragă…
  • A revenit, însă, la timona echipei tricolore pentru un ultim mandat (2002-2004), după experiențe nu prea fericite la cârma naționalei elene, unde n-a rezistat decât 6 luni, și în Giulești, unde a stat numai 10 etape pe banca Rapidului.
  • A existat, însă, și frumoasa aventură arabă, începută în 2000, cu Al Hilal cucerind Cupa Campionilor Asiei, Supercupa Asiei și Cupa Prințului. Un fel de tragere la xerox, după 14 ani, a performanțelor de răsunet mondial, cu Steaua, în Europa!

…Acum, s-a retras din lumea mult prea dezlănțuită a unui fotbal românesc bolnav. Vrând să fie lângă familie, s-a cantonat în afaceri și în politică. Lumea-ntreagă îl știe, însă, ca un mare om de fotbal, „Cel mai bun antrenor român al Secolului XX”…

…Să trăiți, domn General, chemat, acum, la mare onor pentru cele 60 de primaveri cântate pe harpe de aur.

Adrian Ilie, „Cobra” și Eol…

…În acest final de Aprilie, un veritabil Artist al balonului rotund, își serbează 36 de Primăveri: Adrian Bucurel Ilie. A venit pe lume, la 20 aprilie ’74, în eterna Terra Nova a fotbalului românesc care rămâne Craiova. Cu imaginație de mare creator și tehnicitate rară a desenat în arena verde arabescuri de vis, uimind lumea bună a fotbalului, care l-a asemuit rapid cu o „Cobră” cu mușcătură letală pentru orice defensivă. Cu Naționala României, lângă solii Generației de aur, și cu Valencia, alături de Claudio Lopez, a atins sublimul și a intrat în Legendă.

…Pe prima scenă românească a apărut de 116 ori, jucând numai la Electroputere Craiova și Steaua (85 de partide), echipe pentru care a marcat 40 de goluri în campionat (33 pentru militari).

  • Debutul pe prima scenă l-a făcut în Cetatea Băniei, în 12 aprilie ’92, pe când se pregătea să împlinească 18 ani: Electro-FC Argeș 2-0.
  • Bilanțul lui românesc: 4 titluri și o Cupă a României, cu Steaua.
  • 43 de partide în campionatul Turciei, la Galatasaray și Beșiktaș Istanbul, reușind 36 de goluri.
  • Se mândrește cu două titluri de campion sub Semilună, în ’97 și ’98, cu Galata.
  • Transferat în Spania, a ajuns la apogeul carierei, cu 88 de meciuri la Valencia și 23 la Alaves, marcând în Primera 35 de goluri de mare spectacol!
  • Palmaresul iberic, dincolo de oceanul de aplauze și laude: o Cupă a Spaniei și calificarea în două finale ale Ligii Campionilor, în 2000 și 2001.
  • 23 de partide și în Elveția, la FC Zurich, în 2005, pentru care a punctat de 7 ori.
  • 51 de prezențe în cupele europene, dintre care 41 în Liga Campionilor, marcând 22 de goluri.
  • 55 de meciuri în Națională, cu 13 goluri în cont, unele de-a dreptul de poveste…
  • De antologie le consider pe cel din poarta Columbiei, la Coupe du Monde ’98, și cele două înscrise Ungariei, unul la București, în 5 iunie ’99, la prima victorie a tricolorilor noștri în fața maghiarilor, celălalt la Budapesta, în 6 septembrie 2001, tot la un 2-0, întâia victorie a Naționalei române pe terenul ungurilor!
  • A participat la două turnee finale ale Campionatului European, în ’96 și 2000, și la unul al Mondialului, Franța ’98.
  • În 1998 a fost desemnat Cel mai bun fotbalist român al anului. Un accident la genunchi avea să-i grăbească retragerea prematură din arena cu miracole.
  • …A rămas o vreme în lumea fotbalului, fiind propietar de echipă (Forex Brașov), impresar și manager sportiv.
  • Dezamăgit (și el!) de fotbalul autohton de azi, s-a retras în afaceri, investind în turism și în imobiliare. La începutul acestei luni, cu foști conducători ai Valenciei, a demarat Proiectul unui Parc eolian la Mărășești, lângă Mausoleul care amintește despre Eroii neamului din Primul Război Mondial.

…Adrian Ilie, trimis al Zeului Fotbal pe lume, va apela, mai nou, la Eol, Zeul Vântului. Dar nu poate uita de fotbal și, tot în vara aceasta, tot la Mărășești, va ctitori și o ultramodernă Școală de fotbal, care să adune pentru marea performanță cei mai buni copii și juniori din toată Moldova.

…Ani mulți și plini de bucurii, Adrian Ilie!

Ion Voinescu, românul dorit de brazilieni!

…Săptămâna aceasta, celebrăm un nume de Legendă. Un veritabil Senior al fotbalului românesc, pe care mulți specialiști îl consideră cel mai mare portar al nostru: Ion Voinescu, ajuns la venerabila vârstă de 81 de primăveri.

…A descoperit Lumina Lumii la 18 aprilie ‘29, în Valea Dragului, comună cu nume atât de frumos din județul Giurgiu. Dar aventura fotbalului a început-o la București, în trupa Olympiei, pe când avea 10 ani, și se visa mijlocaș ofensiv. Întâmplător a nimerit între buturi, unde nu i se dădea vreo șansă, căci n-avea înălțime de portar, doar 1,74 m. În poartă, însă, el avea să rescrie legile fizicii, printr-o detentă uluitoare, elasticitate de felină, excelentă priză la balon, plus dăruire până la sacrificiu, seriozitate absolută și fair-play. Un caracter din scripturi alese, adevărat profesionist al fotbalului.

…În Arena marilor performeri, Ion Voinescu este Maestru emerit al sportului. Primul sportiv al României decorat cu… „Ordinul Muncii”, în ’51.

  • A apărat la ASPIM, Carmen, Metalul și București, Solvay Uioara, RATA Tg. Mureș, iar ultimii13 ani din carieră, la CCA (Steaua din vara lui ‘61).
  • În Divizia A a adunat 185 de partide.
  • Debutul pe prima scenă, la 19 ani, poartul RATA-ei Tg.Mureș (0-1, la Oradea). Ultimul meci în Divizia A, la 34 de ani, în tricoul CCA-ului, 1-0, cu Minerul Lupeni.
  • A cucerit, cu echipa militară, 6 titluri de campion (primul în ’51, ultimul în ’61) și 5 Cupe ale României, jucând de 4 ori în Cupa Campionilor Europeni.
  • Are 22 de prezențe în Națională, pe când se jucau cam 3 meciuri pe an, participând cu prima reprezentativă la Olimpiada de la Helsinki-din ’52.
  • Debutul sub „tricolor”, la 23 octombrie ‘49 (1-1, cu Albania), sub bagheta lui Coloman Braun Bogdan, alias Cibi Baci, și Emerich Vogl.
  • Ultima aparițe în poarta Naționalei, la Casablanca, 1-3, în amicalul cu Maroc, pe 23 decembrie ’62, la nici o lună după „istoricul” 3-1, cu Spania, venită la București cu celebrii Gento și Amancio, în preliminarii europene!
  • În 1956, după un spectaculos turneu al CCA-ului în Anglia, Arsenal Londra a vrut să-l transfere. Dar, partidul interzicea așa ceva, pe atunci!… Peste cinci ani, l-au dorit și brazilienii de la Vasco da Gama, uluiți de meciul fantastic al lui „Țop”, despre care presa din Țara Cafelei și a lui Pele a scris: „Vasco da Gama-Voinescu 1-1”!
  • După ce s-a retras în aplauze din poartă, a fost antrenor la copiii, juniorii și echipa mare a Stelei, cu junii câștigând titlul național în ’77!
  • A mai antrenat ASA Tg. Mureș, în Divizia A, și Ceahăul, pe care a promovat-o în „B”.
  • A făcut un excelent cuplu cu regretatul Constantin Ardeleanu la Naționala de juniori, cu care a ajuns la turneul final al Campionatului European din Suedia ‘77.
  • Printre portarii șlefuiți de goal-keeperul de Legendă, nume sonore: Helmuth Duckadam, Vasile Iordache, Dumitru Stângaciu, Dumitru Moraru.

…Bătrânețe cu multă tinerețe, minunate Ion Voinescu, adevărat Senior care ați înnobilat fotbalul românesc!

Leonard Doroftei. Centura cu 40 de primăveri

…Urcăm câteva momente în „careul magic”. În ringul profesionist, unde boxul românesc are un triptic de aur mondial care, în ordinea istorică a cuceririi Centurii cu diamante, sună așa: Mihai Leu-Leonard Doroftei-Lucian Bute.

…Astăzi îl celebrăm pe „Moșul” de Legendă care arată, celor care-l iubesc și respectă, Centura cu 40 de diamante rare, pe care le adună din 10 aprilie ’70, când i se dădea flacăra Vieții lângă sondele Ploieștilor. Leonard Doroftei, un Mit în lumea „nobilei arte”, temerarul care s-a luptat cu viața să producă aur mondial, la amatori și la profesioniști, folosind o alchimie aparte, în care a ars tone de sudoare și sânge, sacrificii și iluzii, disperare și vis.

…Leonard Dorin Doroftei are o carieră demnă de roman, film sau, de ce nu, de piesă de teatru. Până să le realizeze cineva, rețin o pagină dintr-o superbă Arhivă, deloc sentimentală…

  • A apărut pe lume, să devină Campion, la 10 aprilie 1970, în Ploiești.
  • Acasă a început „nobila artă”, pe când avea 14 ani, la Prahova Ploiești, unde primul antrenor i-a fost Titi Tudor, cel cunoscut ca vestitul Titi „Prosop”.
  • A boxat și dincolo de sonde, pentru Steaua și Libertatea Constanța.
  • Talentul aparte și câinoșenia spartană l-au făcut repede dublu campion național de juniori (’86 și ’88).
  • A adăugat rapid și 5 titluri naționale în ringul seniorilor (’92, ’93, ’94, ’96 și ’97).
  • Era prea puțin pentru marile lui speranțe. Așa că, la Berlin, în ’95, și-a pus la brâu și Centura de campion mondial la amatori.
  • A visat să boxeze la o Olimpiadă și a adus două medalii de bronz, de la Barcelona-92 și Atlanta-96.
  • Cu asemenea performanțe, nu putea ocoli aurul Bătrânului Continent. A devenit și dublu campion European, în ’96 și ’97.
  • Prima linie de Palmares, cel de boxer amator: 239 de victorii, 15 înfrângeri.

…Cu bronzul olimpic obținut în America, a trecut la profesionism, în ’97, semnând cu Interbox Montreal, unde antrenor i-a fost pe Stephane Larouche.

  • După 4 ani, a devenit campion al lumii, la profesioniști (versiunea WBA), categoria semi-ușoară. Era 5 ianuarie 2002, când, la San Antonio, în SUA, l-a învins pe argentinianul Raul Balbi.
  • Și-a apărat cu succes Centura cu diamante, la București, în 31 mai 2002, când, la „Polivalentă”, l-a învins din nou la puncte pe Balbi. Imediat după decizia arbitrilor, în ring s-a înfășurat în Tricolor, fericind o Românie întreagă. Pentru că Leonard Doroftei n-a boxat niciodată numai pentru dolari, ci și pentru românii lui de pretutindeni atât de dragi! Unii, din păcate, l-au uitat mult prea repede…
  • A vrut mai mult: reunificarea titlurilor WBA și IBF. Pentru care, la 17 mai 2003, tot în State, la Pittsburg, s-a bătut, cu americanul Paul Spadafora. Arbitrii, însă, l-au furat ca-n junglă și au decis, incredibil, meci nul, rămânându-i doar centura WBA!
  • Avea să piardă Centura cu diamante în octombrie 2003, din cauza…cântarului, care, pentru un surplus de 1,9 kilograme, l-a oprit să boxeze, la București, cu panamezul Miguel Calist.
  • A revenit, după o scurtă retragere, încercând să recucerească titlul suprem, în iulie 2004, dar italo-canadianul Arturo Gatti l-a oprit. Nefericitul Gatti, cel care, la 11 iulie, anul trecut, avea să fie găsit spânzurat într-o cameră de hotel din Brazilia…
  • Palmaresul de profesionist al „Moșului”, pe care canadienii l-au numit „Leul”: 22 de victorii (8 prin KO), 1 egal, 1 eșec (în ring).
  • La începutul lui 2005, a debutat ca antrenor la lotul național de box al României coordonat de bunul prieten Francisc Vaștag, alt nume de legendă al boxului românesc. Din păcate, apele tulburi din ringul nostru l-au mâhnit și l-a îndepărtat!

Leonard Doroftei…În prezent, este un om fericit, lângă minunata familie, soția și cei trei copii-o fetiță și doi băieți, reprezentând cele mai valoroase diamante ale vieții sale. Își consumă o parte din timp în „Doroftei’s Pub”, super-localul lui din inima Ploieștiului, unde se află expuse Trofeele sale rare. Nu putea rămâne, însă, departe de „nobila artă”. Așa încât a deschis, în orașul natal, Școala de box Leonard Doroftei, unde, împreună cu primul lui antrenor, Titi Tudor, caută diamante printre copilandrii de 14-16 ani. La început au venit mulți, dar „regimul spartan” al boxului i-a filtrat până la opt, câți urcă Golgota primăvara aceasta. Cu ei, Moșul privește departe, departe…

…Mai nou, Leonard Doroftei a cucerit și ringul televiziunilor. Cu nonșalanța și istețimea minții din „careul magic”, mereu plin de umor bun, veșnic optimist, dătător de Speranță.

…Ani mulți și fericiți, Leonard Dorin Doroftei, și acum, când porți Centura cu 40 de primăveri prețioase!

Lăcătuș. „Fiara” care a deschis balul la Sevilla…

…Cine ar crede că Marius Lăcătuș împlinește, în acest început de Prier, doar 46 de ani (mulți și însoriți înainte!)? Este în fotbal, parcă, de când lumea! Un Simbol care face parte, negreșit, din „Sagrada Familia” militară, cu Voinescu, Apolzan, Ion Alecsandrescu, Bone, frații Zavoda, Ienei, Onisie, „Profesorul” Gheorghe Constantin, Marcel Răducanu, Iordănescu și câți alții.

…Marius Lăcătuș este o Legendă, născută în acea Noapte a generalilor de la Sevilla, din 7 mai ’86, când transforma întâiul penalty din finala cu Barcerlona, și deschidea Balul încoronării Stelei București ca Regină a Europei.

…Dincolo de metaforă, antrenorul de astăzi al Vasluiului s-a născut la 5 aprilie 1964, în aerul pur de sub Postăvar. Și-a început drumul spre Legendă, în orașul natal, la FC Brașov, unde a debutat în Divizia A, la 18 ani neîmpliniți, într-un meci câștigat cu 5-0 în dauna lui CS Târgoviște.

  • Ultimul joc pe prima scenă avea să-l susțină la 10 mai 2005, în formația lui FC Național (5-1 cu trupa reșițeană), în Parcul cu Platani el debutând ca antrenor.
  • Ca extremă de expolzie și viteză, „Fiara” a evoluat la FC Brașov (3 sezoane), Steaua (14 sezoane), Fiorentina (1 campionat), Oviedo (2 sezoane), FC Național (12 meciuri).
  • A adunat 414 partide în Divizia A, marcând 103 goluri.
  • A strălucit în multe din cele 72 de meciuri din cupele europene, unde are 17 goluri înscrise.
  • Este Recordmanul național al titlurilor câștigate: 10, cu Steaua, performanță care-l pune-n umbră până și pe legendarul Cruyff, cu 6 „coroane” în Olanda!
  • Primul titlu- în ’85, ultimul-în’98.
  • În fascinantul său CV de jucător, mai întâlnim, tot cu trupa militară, 7 Cupe ale României și 3 Supercupe ale României (’94, ’95, ’98).
  • Apoteoza o reprezintă, categoric, Cupa Campionilor Europeni, câștigată în 7 mai ’86, la Servilla, cu 2-0, în fața celebrei Barcelona, la penalty-uri, el transformându-l cu nonșalanță pe primul, Gabi Balint desăvârșind opera andaluză.
  • A băut șampanie și din Supercupa Europei, în februarie ’87, la Monte Carlo, după acel 1-0 cu Dinamo Kiev (gol Hagi-44’).
  • 84 de întâlniri în tricoul Naționalei, pentru care a marcat de 13 ori. Golurile de referință pentru „ticolori” rămân, cred, cele două din poarta lui Dassaev, 2-0 cu URSS, la Bari, în „uvertura” la Coppa del Mondo ’90, ca și „dubla” de la Lisabona, la acel 3-2 al Naționalei în dauna lusitanilor. „Capodopera” rămâne, însă, golul de la Sevilla, echivalând cu drumul spre Legendă nu doar al Stelei, ci și al fotbalului românesc.
  • Mai are în cont un gol prețios: cel marcat pentru Selecționala Europei în meciul cu Selecționata Lumii, din 4 decembrie ‘97.
  • A participat la două turnee finale ale Mondialului (’90 și ’98) și la unul European (’96).
  • Ca antrenor a debutat, în 5 august 2000, la FC Național (1-3, cu Dinamo), având până acum 197 meciuri ca tehnician de primă ligă, căci iubind atâta fotbalul, nu s-a sfiit să pregătească și pe Inter Gaz București, în divizia secundă.
  • În 2001, îl găsim peste mări și țări, ca „secund” al lui Mihai Stoichiță la naționala statului Panama.
  • A pregătit Ceahlăul P.Neamț (în 14 meciuri), FC Brașov (45), FC Național (15), Oțelul (15), Steaua (48), UTA (43), iar în prezent se află de 18 partide pe banca lui FC Vaslui, atacând întâiul titlu și ca antrenor!

…Acum, în minunăția Sărbătorilor de Paști, Marius Lăcătuș poate înseamna un imn de lumină pentru fotbalul românesc.

Viața să-ți fie mereu o însorită primăvară, Marius Lăcătuș!

Duckadam, Eroul de la Sevilla

…Aprilie începe cu o pagină din Cartea Recordurilor. Spui Sevilla, 7 mai ’86, vezi Steaua-Regina Europei și îl auzi, parcă, pe Regele Juan Carlos al Spaniei monologând uimit în acea magica –pentru noi- noapte andaluză: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…

…Cine să mai vadă, până atunci, un portar apărând patru penalty-uri într-un meci, și ce meci, finala Cupei Campionilor Europeni, câștigată apoteotic de Steaua?! Eroul acela a devenit imedit un nume-n lume, Helmuth Duckadam. Atunci, a fost noaptea lui, „Noaptea generalilor”, ca să ne reamintim de un film mare…

Acum, este ziua lui de naștere, legând cu raze de soare 51 de primăveri… Dacă n-ar fi existat acea noapte a miracolelor, n-ar fi urcat în Legendă și ar fi rămas un fotbalist cu o carieră normală…

…A văzut lumina zilei pe 1 aprilie ’59, în briza Mureșului, la Semlac, lângă Arad. La UTA a plecat în marea aventură a fotbalului, în ticoul Bătrânei Doamne a și debutat pe prima scenă, în septembrie ’78, într-un meci la Târgoviște, câștigat de UTA cu 2-1! Nu înainte să-și facă încălzirea în Divizia C, la Constructorul lui Coco Dumitrescu. De Divizia A s-a despărțit, în 14 iunie ’86, tot cu o victorie cu 2-1, cu Brașovul, sub tricoul galonat al Stelei. Un zbor frânt în culmea gloriei de blestemata embolie care i-a afectat un braț și nu de Nicu Ceaușescu, cum s-a spus vreme lungă în popor.

  • Pe prima scenă a adunat 133 de meciuri (dintre care 80 la Steaua).
  • Cu Steaua, a câștigat două titluri (’85, ’86) și o Cupă a României (’85). A jucat 11 partide în cupele europene, totul triumfând cu „Oda bucuriei” de la Sevilla, din 7 mai ’86.
  • …Numai două partide în Națională, titular la 1-0, cu Danemarca, în septembrie ’82, și în noiembrie, același an, în RDG, când Mircea Lucescu l-a trimis în poartă doar pentru ultimele 3 minute, în locul lui Țețe Moraru, care încasase patru goluri (scor final 1-4!). Dacă n-ar fi fost acel nefericit accident vascular, la scurtă vreme după Sevilla, cu siguranță că ar fi revenit, atunci, în ’86, pentru ani buni între buturile tricolore.
  • 1986, anul retragerii premature, l-a încoronat drept Cel mai bun fotbalist al României! Era, doar, Campion al Europei, cu Steaua.

…Din păcate, Helmuth Duckadam, eroul de la Sevilla, dovedește și el că, în România de azi, Legendele nu-s prețuite cum se cuvine. Un trist exemplu îl reprezintă acele mănuși magice de la Sevilla. În loc să figureze într-un Muzeu al Sportului Românesc, ele au fost vândute, cu ani în urmă, pe nimica toată, unui necunoscut din Canada, de un Erou ajuns în sărăcie.

El, însă, Helmuth Duckadam, reprezintă una dintre bogățiile noastre sentimentale!

…Ani mulți și însoriți, Erou de la Sevilla!

Costică Ștefănescu, de două ori căpitan pe Wembley!

…Căpitanul Naționalei de pe Wembley, din 29 aprilie ’81, când, la Londra, a fost 0-0, și din…11 septembrie ’85, tot în Templul Fotbalului, la 1-1 (goluri: Hoddle-25’ și Cămătaru-60’), Costică Ștefănescu, serbează, în acest final de săptămână, 59 de primăveri. În acel 26 martie ’51, când a descoperit lumina Lumii, Zeii l-au hărăzit să ajungă mare căpitan de plai, la Craiova-Maxima și la Naționala României. „Ministrul apărării”, cum l-au numit atâția cronicari, jucătorul cu prestanță de diplomat, cu fantastică anticipație a jocului și cu o măiastră tehnică a deposedării, a ales fotbalul la copiii Stelei, alergând mai mult la mijlocul terenului. Ca mijlocaș a și debutat, într-o echipă de poveste a Stelei, însă a ajuns star, ca stâlp al defensivei, în trupa Craiovei de Legendă, Campioana unei mari iubiri. Îl plasase fericit acolo, „vameș” pe reduta olteană, sub bagheta regretatului Titi Teașcă, poetul Adrian Păunescu, sedus și el de jocul elegant ce amintea de Beckenbauer și Sandu Boc.

…Costică Ștefănescu este recordmanul jocurilor pe prima noastră scenă fotbalistică, unde a apărut de 490 de ori, marcând 19 goluri, (dintre care 9 pentru Steaua, la care a debutat și pentru care a evoluat în 77 de întâlniri în Divizia A)! Gloria avea să o cunoască, însă, în Cetatea Băniei, sub faldul Craiovei-Maxima, echipa care ne-a dus prima spre aerul tare de pe piscurile Europei.

…378 de meciuri de campionat în fermecătorul „11” oltean, 53 de prezențe în cupele europene (8 pentru militari, 45 pentru craioveni). Iar retragerea de jucător, sub zăpezile pure ale Postăvarului, în trupa brașoveană, unde a cunoscut și debutul de antrenor.

…Talentul de excepție, inteligența și sobrietatea definitorie i-au fost încununate cu 3 titluri de campion sub tricoul Craiovei Maxima. Pentru mulți, de la regretatul Amza Pellea la minunatul menestrel (și) de astăzi Tudor Gheorghe, Craiova a însemnat Campioana unei mari iubiri, în vremurile când cucerea laurii supremi ai campionatului, în 1974, 1980 și 1981, dar și bucuria celor 4 Cupe ale României, adjudecate en fanfare, avându-l căpitan pe Costică Ștefănescu, în 1977, 1978, 1981, 1983. Și a mai fost o Cupă pentru sărbătoritul de astăzi, înainte ca el să ia drumul Olteniei-Terra Nova, cu Steaua, în 1970…

…Succesele de ecou european cu team-ul Craiovei-Maxima l-au propulsat, logic, și în defensiva Naționalei, unde a apărut de 66 de ori. De referință rămân câteva partide de istorie. Cele două remize cu Anglia, 0-0 și 1-1, ambele în preliminarii mondiale, pe Wembley… Victoria din 16 aprilie ’83, 1-0 (gol: Boloni-24’), la București, cu Italia, campioana lumii pe atunci, ca și succesul cu 1-0 (gol: Cămătaru-29’), în fața Suediei, în 9 iunie ’83, pe „Rasunda”, la Stockholm, adevărata viză pentru Euro ’84, unde Costică Ștefănescu n-a fost doar titular în „11”-le tricolor, ci și căpitanul lui.

…Ca antrenor a debutat la FC Brașov, în 1986, pe când era și jucător. A antrenat trupa din Țara Bârsei, Steaua, FCM Bacău, Poli Timișoara, Astra Ploiești și CSM Reșița, dar și peste hotare, în Israel, Siria și Kuweit. A cunoscut și ca antrenor mari bucurii, câștigând Cupa Siriei și, mai ales, Cupa Asiei, în ’94, cu Al Jaish. Ba, a ajuns și pe banca Naționalei, ca secund al fostului coechipier de la Steaua, generalul Anghel Iordănescu.

…Astăzi, cu gândul la remizele istorice de pe Wembley, la acea echipă de Legendă, Craiova-Maxima, și la cariera lui de excepție, lui Costică Ștefănescu nu-i putem ura decât… Sănătate-Maximă și toate bucuriile vieții pe care le merită din plin!

…Tot astăzi 26 martie, un buchet de gânduri însorite și sentimente pure pentru cel mai mare comentator sportiv de televiziune din România, inegalabilul Cristian Țopescu, ca și pentru Violeta Beclea-Szekely, una dintre marile doamne ale atletismului românesc!