Jurnal de toamnă (2). AM PLECAT DIN ARAD CU AVIONUL, DECOLÂND, PRIN AMINTIRI, DIN…TIMIȘOARA!

…Cum am ajuns la Arad,vinerea trecută, petrecând noaptea la vagon de dormit, pentru Festivalul Internațional de Teatru Clasic, ospitalierele gazde m-au întrebat cu ce vreau să mă întorc, tot cu trenul sau cu avionul?… Firesc, calea aerului, căci m-am săturat de tranca-tranca și întârzierile, de pe acum clasice, din orarul CFR!… Avionul la care mi s-a găsit un loc pentru vineri 18 noiembrie pleca, însă, la 7:15, de cum se spălau zorile de întuneric.Dar ajungeam devreme acasă, salvam o zi de lucru, de rezolvat probleme… Surpriza a apărut, când mi s-a spus că va veni o mașină să mă ia de la Hotel Leon, pe la 4:30 (!), ca să ajung în timp la… Timișoara! Aeroportul din Arad nu mai funcționează!?!…

…Și câte aterizări și decolări n-am trăit pe aeroportul din Arad!… Cum să uit și întâlnirea pe acest aeroport cu Feyenoord, în septembrie ‘70, la trei săptămâni după ce tulipanii cuceriseră Cupa Intercontinentală. Pe micuțul aeroport de pe Mureș, vestitul antrenor Happel făcea, cu 48 de ore înaintea returului cu UTA (1-1, la Rotterdam!), celebra afirmație: “Dacă UTA se califică mâine, la Arad se va scrie A 8-a minune a Lumii!”… Și ea s-a scris, după un 0-0 eroic, în 30 septembrie 1970, când “Bătrâna Doamnă” a eliminat Titanul Feyenoord și a intrat în Cartea cu Legende a fotbalului!… Azi, UTA-Bătrâna Doamnă se chinuie prin liga secundă, nu mai are nici stadion, joacă prin noroaiele din…Aradul Nou, acolo unde se află “Motorul”, un teren ca de județ!…

…Vineri, la 4:30 fix, mă lua o Dacie 1300, din fața hotelului, gonind 40 de minute, pe autostradă, spre Timișoara. Aș fi preferat să mai stau până la finele Festivalului (duminică 20 neiembrie) dîn Orașul frumoaselor mele amintiri, din fotbal și din teatru (aici am debutat, doar, pe scenă, în 13 mai 1979, cu o comedioară “Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”; cu doi dintre interpreții de atunci, deveniți prieteni de suflet, actorii Doru Nica și Dan Antoci, m-am întâlnit și în săptămâna petrecută, atât de frumos, la Arad!). N-am mai rămas pe Mureș, căci promisesem să onorez invitația pentru sâmbătă seara, în 19 noiembrie, la Petroșani, să văd unul dintre spectacolele de excepție, “Strigoii”, ale fascinantului regizor Alexander Hausvater. Numai că, nepermis, n-a mai venit niciun telefon din Valea Jiului, să anunțe suspendarea spectacolului! Adio, să văd “Strigoii”, sâmbătă seara…Așa am ajuns să mă odihnesc mai mult!

…Am ajuns, în zorii zilei de vineri, la Timișoara, pe micul aeroport cu atâtea curse nu doar spre București, ci și spre Franța, Germania, Italia, Anglia… La 6:50, mă înbarcam în cursa Ryanair, cu plecare la 7:15. Locul 30A, lângă fereastră, de unde aveam să mă întâlnesc, privind pe geam, cu atâtea amintiri de preț trăite și pe Bega. Nu mai zburasem cu avionul de la Timișoara de pe vremea când eram comentator sportiv și veneam cam de două ori pe lună în Orașul florilor și al unor minunați prieteni, regretatul medic Surdan, Bungău, arbitrul Nelu Igna, inteligentul antrenor Jackye Ionescu, excelentul coleg de breaslă comentatorul radio de excepție Nikse Secoșan…

…Clădirea Aeroportului privită de afară e dezolantă. Pare o magazine, o baracă, pe alocuri cu ziduri gata să se desfacă, dar în față cu două steaguri ale României ce încadrează unul al UE. Când privești clădirea aeroportului, de cum decolează pasărea metalică, înțelegi că Uniunea Europeană înseamnă mai mult o metaforă…
…Zbor lin, sub soare, după 13 minute văd primele creste purtând zăpadă, furtuna albă adunându-se pe văile din jur, unde, parcă, s-a întins o plajă de nea… În avion, deși 90% dintre pasageri mi se par români, se vorbește, la microfon, numai în engleză!?! Cu o excepție, când se anunță ce se poate cumpăra, consuma în timpul zborului. Atunci, afli că ești în…România!… Privesc fascinat (oare pentru a câta oară?!) peisajul survolat, nu mai e pic de zăpadă, parcă am pluti peste un deșert brun, selenar, văd câteva mici lacuri, un râu ce șerpuiește, încerc să refac geometria din memorie, îmi zic că este Argeșul, ar fi fost, însă, necesar să ne anunțe cineva, din echipaj (fie și în engleză!), ce locuri survolăm, cum se întâmpla pe vremuri…
…După 43 de minute de zbor, aeronava Ryanair a aterizat la capătul pistei de la Otopeni. Într-un sfert de oră eram în fața Benzii 6, de unde, în numai nouă minute, mi-ar ridicat bagajul predat la cală… De la Aeroportul Otopeni aveam să ajung acasă, la „Polivalentă”, după…o oră și douăzeci de minute! Capitală, bine te-am regăsit!

…M-am despărțit cu greu de Arad și de frumoasul Festival Internațional de Teatru Scurt, ediția a XXII-a! Despre el voi scrie o scurtă tableta în revista “Taifasuri” de joia care vine, în 24 noiembrie… Am plecat bogat sufletește de la acest Festival, cu prea puține “umbre”, pur și simplu încântat de spectacolul “Romeo și Julieta”, prezentat de Naționalul clujean, în regia tânărului Tudor Lucanu (cândva, fost actor la Arad!), și cu o fascinantă Sânziana Tarța în rolul Julietei. Și fascinat de non-verbalul ”Solo Goya”, realizat de alchimistul-profesor Miklos Bacs cu încă una dintre generațiile de actori pe care le zămislește cu atâta har artistic și pedagogic la Cluj… Păcat că valorosul Festival de la Arad nu-i cu Premii! Cine știe, într-un viitor nu prera îndepărtat… Oricum, Premiul meu de suflet revine, anul acesta, organizatorilor, directorului Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad (director-actorul Bogdan Costea) și harnicei, caldei sale echipe!…

…Din atâtea multe, cât am trăit în ultima săptămână la Arad, în puține rânduri, în viitoarele episoade din acest “Jurnal de toamnă!” ținut pe blog…

Jurnal de toamnă (1). COMENTATORUL SPORTIV ASALTAT LA…FESTIVALUL DE TEATRU CLASIC!

…Arad, Noiembrie 2016. A XXII-a ediție a excelentului Festival de Teatru Clasic, organizat de Teatrul „Ioan Slavici” (director-actorul Bogdan Costea). Sunt invitat la Evenimentul de pe Mureș (12-20 noiembrie) și sunt fericit. Am ajuns la Arad, vineri. la ora 11:20, cu o oră întîrziere (boală cronică la CFR!). Mulți m-au salutat pe stradă, în magazine, în taxiuri, în hotelul unde-s cazat, în teatru și m-au întreabat nu numai despre dezastrul Naționalei 03 cu Polonia, dar și dacă am venit pentru derby-ul de fotbal de…Divizia B dintre UTA Bătrâna Doamnă și Poli Timișoara, două echipe salvate de marea dragoste a suporterilor?…

…În orașul în care am trăit „A opta minune a lumii”, eliminarea Feyenoord-ului, deținătoarea Cupei Intercontinentale, în 30 septembrie 1970, fanii Sportului Rege mă consideră în continuare Comentatorul de fotbal. Nu mă deranjează acest lucru, dimpotrivă, eu datorez enorm Fotbalului. De la debutul în teatru (13 mai 1979, la Teatrul din Arad, cu o comedioară „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”), care nu s-ar fi petrecut dacă directorul teatrului arădean n-ar fi fost, atunci, inconfundabilul crainic sportiv radio, regretatul regizor Victor Tudor Popa!… Fotbalului îi datorez chiar și Viața, căci, de n-aș fi fost un cunoscut comentator sportiv radio-TV și de presă scrisă, nu m-ar fi apărat fanii mei, în Lagărul de la Latina, de cârtițele Securității trimise, în vara lui ’86 să mă mutileze!…

…Eu am venit, acum la Arad, alături de nume grele ale teatrului românesc, cu sufletul sub amintiri nobile, la remarcabilul Festival de Teatru Clasic. Pentru că eu sunt și dramaturg (cu 32 de premiere, în 5 țări, dintre care 3 la…teatrul arădean!) și cronicarul dramatic al săptămânalului „Taifasuri”…

…Vineri seara, ca o uvertură a Festivalului, am asistat la ultima Premieră a teatrului arădean, „Iubirea la oameni”, tulburător text semnat de Dmitri Bogoslavski, autor din fascinanta dramaturgie rusă contemporană, în traducerea impecabilă a unui distins om de teatru-Raluca Rădulescu. Text de viață dură contemporană, cu oferte generoase pentru actori, onorate cu o remarcabilă poftă de joc a întregii trupei arădene, în frunte cu Alex Mărgineanu și Andrei Elek. Sincer, așteptam mai mult de la valorosul regizor Vlad Massaci, directorul de scenă care mă încântase cu tensiunea creată în superbele spectacole „Eling” (Teatrul de Comedie) și, mai recent, „Lut” (la Naționalul bucureștean).

…Festivalul a început sâmbătă seară, cu o sală arhiplină, la un spectacol ce mă încântase la premiera lui, „Îmblânzirea scorpiei”, un veritabil musical după Shakespeare, la Teatrul de Comedie, în regia lui Gelu Colceag, cu fermecătorii Dorina Chiriac și Alexandru Bogdan, secondați „cum laudae” de mulți alții, avându-l pe Lucian Ionescu în capul listei. Aseară, însă, am fost departe de Premiera de acum vreun an!… Poate și dimensiunea mai mare a scenei teatrului arădean a dus la un start greoi de spectacol și un act II mai lungit. Ceea ce nu înseamnă că publicul nu s-a considerat răsplătit cu un cadou și a aplaudat fericit…
.
…Duminică, la ora 14, trebuia să fiu dincolo de pod, în Aradul Nou, pe stadionul „Motorul”, la derby-ul de liga secundă (!?!) UTA Bătrâna Doamnă-ACS Politehnica Timișoara. De vineri seară, la Arad a plouat nebun, un val de frig s-a abătut peste Mureș. Bunul meu prieten Gyuri Vaczi, fost vârf de soi la „U” Cluj și UTA, fiul celebrului golgheter Gheorghe Vaczi, m-a sunat sâmbătă seară și mi-a propus să nu merg la stadion, pentru că e în câmp deschis, unde șuieră vântul și nu există …masa presei. Gyuri aflase, de la prietenul nostru comun, minunatul actor Doru Nica (Doamne, ce spectacol a reușit, acum trei ani, cu piesa mea „Freud și Bunul Dumnezeu”!), că am suferit două luni cu o viroză și nu voia să mă dea boala peste cap.
…Ca atare, cu greu, am decis să văd meciul la televizor, în Arad, ceea ce mi se părea straniu!

…Tensiunea derby-ului a însemnat venirea galeriei timișorene în frumoasa Gară Arad și ciocnirile cu galeria UTA-ei care au suprins (și la Arad?!) forțele de ordine, un fan al „Bătrânei Doamne”, venit de la… Brașov, fiind dus la spital, în stare gravă, din cauza, spun ziariștii localnici, unui baston aplicat în cap de un…gardian?!

…Am sperat să vizionez meciul la televizor în modernul hotel „Leon” unde sunt cazat, cam la 3 kilometri și jumătate de centru, dar aici nu se prinde DIGi-ul!… Am crezut că voi avea șansă la Restaurantul Ratio, unde servim prânzul și cina. Iluzii… Cineva mi-a dat soluția: la agenția de pariuri Mozzart, la doi pași de restaurant. Acolo am văzut așa-zisul derby, fără ca Marius Șumudică să fie prin preajmă…

…Meciul în sine, n-a prea fost meci, ci o încrâncenare pe o tarla parcă abia însămânțată. Fotbal pe noroaie, nu pe gazon. Aici au ajuns să joace două Legende ale Fotbalului Românesc, două orașe care, acum peste un secol, aduceau în țară Sportul Rege!?!… S-a încheiat 1-1 (0-0), după ce oaspeții au deschis scorul, iar gazdele au egalat dintr-un penalty care n-a prea fost, dar pe care un fluiereș (Feștnic, parcă, nu m-a interesat numele anonimului parșiv!) nu l-a validat, dispunând (ca o autocritică?!) repetarea executării loviturii de la 11 m., deși doi jucătotori arădeni au pătruns în careu după ce coechipierul lor șutase în mingea ce avea să se odihnească în năvodul speranței. Reluarea execuției a însemnat ratare!… Până la urmă „Bătrâna Doamnă” a egalat din acțiune, dar derbyul a fost un fel de „Mult zgomot pentru nimic”…

…Ca duminica în care nepoțica mea Genevieve a împlinit trei ani și o lună, iar fiica mea Maria-20 de ani, să se încheie în sala de teatru, cu un spectacol („Cafeneaua” după Goldoni), recomandat de un maestru al regiei-Silviu Purcărete și un producător de elită-Naționalul ieșean. Dar… Primul act, neașteptat de plictisitor, semn că oricâți actori de top ai avea, dacă nu-s și de comedie-comedie nu-i clasicul Goldoni. Noroc cu actul II, mult mai dinamic, cu un Călin Chirilă, excelent (și) în rolul unui Don Marzio frumos gândit, care a adus o furtună de aplauze în final!

…Finele duminicii 13 noiembrie 2016 s-a petrecut în clinchet de pahare cu vin roșu, de Recaș, închinate pentru nepoțica mea Genevieve și fiica Maria. Și cum s-a trecut de miezul nopții, spre luni 14 noiembrie, un pahar, hai două, și pentru ziua de naștere a reputatului cronicar dramatic, poet. fost dinamic director de teatru, apreciat director de Editură (Palimpsest) Ion Cocora! Ani mulți, prietene, sub același Arc de Triumf al vieții tale bogate.
…Cu Ion Cocora și aplaudatul actor (de teatru și de film) și regizor la Naționalul ieșean, Radu Ghilaș, alt prieten al meu de cinci stele, am făcut o fotografie în foaierul Teatrului arădean, în fața programului Festivalului. Ca o frumoasă filă din bogata mea Arhivă Sentimentală. De comentator sportiv, dramaturg și cronicar de teatru…

PRIMA MEA ÎNTÂLNIRE CU DONALD TRUMP, LA U.S.OPEN!

…Început de septembrie ‘93. Sunt acreditat, pentru ziarul meu “Lumea Sporturilor” din New York și la ediția din acest an a veritabilului Festival al tenisului mondial, U.S.Open. O Sărbătoare pentru sufletul meu. Vin mai devreme, la Gala de dimineață, să-l întâlnesc pe Ilie Năstase. Vreau să-l rog să-mi aranjeze o întâlnire cu David Dinkins, primarul de culoare al New York-ului, pentru un interviu (care avea să apară peste două săptămâni!). Ilie joacă săptămânal tenis (și) cu primarul. Iarna și în Court-ul de pe splendida Rooseveld Island, unde am șansa să locuiesc, undeva, la etajul 18, de unde vedeam splendoarea uluitorului Babilon, în noapte magică, și Podurile lui, Empire-ul, Chrisler-ul și “Gemenii” (ce sprijineau cerul pe atunci)…

…La moderna Arena din Flushing Meadows, Ilie n-a venit încă. Are un meci demonstrativ, la “Maeștri”, cum frumos le spun americanii celor care în Europa sunt…Old Boys!… Urc la primul etaj al stadionului, să merg spre locul rezervat Presei, cu frigidere pline de tot felul de băuturi răcoritioare. Zăbovesc o clipă, două, în capul culoarului ce duce spre “Media”. Nu observ că în dreapta mea este scris pe ușa mată VIP!… Din localul rezervat “persoanelor foarte importante”, iese Donald Trump. L-am văzut la televizor de atâtea ori pe miliardar. Mi-e jenă să nu mă certe că stau în fața VIP-ului. Dau să plec, dar nababul mă oprește, invitându-mă să intru în salonul VIP. Am la gât, peste cravată, acreditarea pentru “Lumea Sporturilor-World of Sports”. Nu se uită la ea. “Vă rog, poftiți înăuntru!”, mă invită marele bancher. Îi spun că nu sunt VIP, ci un ziarist român. Și că, spun cu mândrie, îl aștept pe conaționalul meu Ilie Năstase! “Ilie Năstase?! Minunat!”, zice mogulul și mă invită: “Vă rog, așteptați-l înăuntru!”. Intru, emoționat bine, vine un ospătar, Donald Trump îi spune să mă ducă la o masă și să aibă grijă de mine. Se depărtează, îmi zâmbește, cred că așteaptă mulți invitați pentru coffe-time, înaintea Galei de dimineață… “Bye, Bye!”, mă petrece el cu un surâs prietenesc, de parcă ne-am fi cunoscut de ani buni… N-aș fi crezut în viața mea că un milionar ca Trump s-a putut comporta atât de cald cu un neica-nimeni necunoscut…

…Am povestit întâmplarea prietenilor din New York, apoi, după ‘99, și unora din țară. Mai toți au avut cam aceeași replica: “Ia să te fi postat tu, involuntar, în fața unui salon VIP, în România, că te luau noii ciocoi imediat la ocară, dacă n-ar fi chemat și gardienii să te înlăture brutal”… Chestie de civilizație!

…N-aș fi crezut, atunci, în început de toamnă ‘93, că milionarul Donald Trump, unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii, care s-a purtat încântător cu un necunoscut ca mine, va ajunge Președintele Statelor Unite ale Americii!… Totul părea o glumă mai bună decât un banc, păreau să vorbescă și speakerii de la televiziunile americane, în ianuarie, acest an, când am urmărit de câteva ori, în Florida, în casa lui Ducu, trecerea în revistă a candidaților la alegerile din 8 noiembrie 2016. Cel mai mult m-a impresionat, în iarnă, democratul Sanders. Numai că Partidul Democrat American a preferat-o pe Hillary Clinton!… Sincer, n-aveam o părere prea bună despre ea, citisem multe lucruri nu tocmai plăcute, ca să nu zic urâte!

…Gluma mai bună decât un banc cu sare și piper a devenit Realitate, marți noapte spre miercuri!… O adevărată “bombă” pentru cei mai mulți din toate colțurile Omenirii, care mizau 1 la 50 pe fosta primă doamnă a Americii! Acum, al 45-lea Președinte al SUA se numește Donald Trump!…
…Acum, încă buimaci, mulți nu mai știu ce să spună! A învins “anti-sistemul” lui Trump, gălăgiosul, chiar jignitorul miliardar, sau au pierdut pe mâna lor democrații prin sacrificarea valorosului Bernies Sanders, în fața unui candidat dalmațian, susținut pe față de președintele Obama, fără prea multe realizări în al doilea mandat (altă gafă de stategie!)?!…

…A ÎNVINS POPORUL AMERICAN!
Care, receptând cum trebuia, în ceasul al 13-lea, un slogan exceptional, de psiholog rasat, “Să refacem America din nou măreață!”, și-a dovedit fantastica FORȚĂ MORALĂ! Întorcând spatele “Establishment”-ului, care, ani buni, a dus la pauperizarea a milioane de americani, deveniți șomeri, în numele blestematului sistem multinațional, apărat feroce de nababi veroși care se tot îmbogățeau!

…Nu știu ce va face Donald Trump ca Președinte al Americii, Cel mai tare Om de pe planetă! Vreau să cred că America, Visul American, vor renaște sub frumoasa lui nebunie de a ataca un Sistem depășit! Și că multe dintre “derapajele” din Campania electorală nu au fost decât teribilisme strategice!… Și, negreșit, că va fi, așa cum a afirmat în primul lui speeach (impecabil!) de Învingător, că va fi PREȘEDINTELE TUTUROR AMERICANILOR! Al albilor, al afro-americanilor, al mexicanilor, cubanezilor, al tuturor latinos, asiaticilor, românilor, al tuturor emigranților (legali),,,

…Ca român, cred că primul avantaj pentru România este…îndepărtaea Războiului care, parcă, bătea la granițele Țării mele!…
…Ca român, mă întreb dacă și Poporul meu minunat, sărăcit și batjocorit de avanlanșa de ciocoii noi ai României, va găsi FORȚA MORALĂ să voteze, în decembrie, ÎMPOTRIVA SISTEMULUI?!
***
…Firesc să petrec Noaptea Americii, cea dinspre marți 8 noiembrie spre miercuri, în fața televizorului. Am butonat mai toate canalele care transmiteau Evenimentul. Așa am descoperit, peste noapte, mulți experți care se pricepeau la toate, unii mai-mai să bage mâna-n foc că Hillary Clinton este noul președinte. De altfel, la ora 4, în zori, când mi-am permis să trag un pui de somn de o oră și jumătate, doamna Clinton era în avantaj promițător. La ora 5 și jumătate, când am început din nou rondul posturilor de televiziune, mirosea, deja, a “bombă”: Tramp preluase conducerea la electori, și n-a mai predat-o, distanțându-se împotriva tuturor sondajelor (multe măsluite, aveam să aflu!), spre neînțelegerea cârcotașilor de ocazie deghizați în… analiști!… Tragicomedia a venit aseară, când unii din echipa de zgomote a doamnei Clinton, care nu au spus un cuvânt despre Sanders, caraghioși care în noaptea anterioară, încercau să ne convingă că Trump s-a “fofilat” (exact așa!?!) pe tronul Președintelui!…

…Remarcabilă, absolut extraordinară, în schimb, emisiunea de aseară de la Realitatea TV, în care concetățeanuluil meu româno-american din New York, domnul Orășelu, a făcut senzație, explicând impecabil MAREA SURPRIZĂ, prin multe Adevăruri târzii, uluitoare, spuse franc. Felicitări dânsului și lui Rareș Bogdan, realizatorul “Jocurilor de putere”!
…GO AMERICA!

…ACUM, pentru noi, românii, Problema fundamentală este dacă am învățat ceva din LECȚIA POPORULUI AMERICAN? Pentru că el a învins, nu Donald Trump, miliardarul care m-a impresionat pe viață, la un U.S.Open!
…U.S.America Open spre Renaștere!

CRONICA DRAMATICĂ ȘI COMENTATORUL SPORTIV!

…Am găsit pe Facebook-ul personal postat un material apărut pe LiterNet.ro. Îl reproduc, completând puțin, acum, transcrisul cuvântului meu într-un reușit Colocviu în materie susținut în Fest(in)pe Bulevard, Festivalul de la Teatrul Nottara …

…La cronicarii sportivi de elită (regretații Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Victor Bănciulescu, Radu Urziceanu, Aurel C.Neagu, Ion Cupen, câțiva dintre profesorii mei!), când Mircea Lucescu, Cornel Dinu, Gicu Dobrin, Marcel Răducanu, Liță Dumitru, Loți Boloni, Mircea Sandu, Costică Ștefănescu, Ilie Balaci, Gică Popescu, Hagi și atâtea alte Valori făceau, omenește, și o partidă ceva mai modestă, nota lor nu sărea de 6-7. Vedete care primiseră, în ajun, în alte meciuri (spectacole, dacă vreți!) 8, 9, 10!… Există, oare, această exigență (ca să nu zic obiectivitate!) și la cronicarii dramatici, respectând diferența specifică?!… Spre exemplu, n-am prea citit un rând critic, în ultimii 3-4 ani, despre spectacole nu rele, însă mai puțin reușite ale unor regizori de excepție, nume sonore ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, Petrică Ionescu sau ale doi dintre „copiii teribili” ai regiei românești- Vlad Cristache și Alexandru Mâzgăreanu!?! Și exemple mai există, pariez cu oricine… Nu ne iartă Măria Sa Spectatorul dacă, în loc să spunem că un spectacol n-are nerv, nici idee clară, trenează pe alocuri, vorbim despre decor și costume!…
***
LiterNet.ro cu Oltita Cintec şi alţi 6.

„Criza nu este neapărat dată de publicurile captive şi care există şi în continuare. S-au întinerit publicurile captive, pentru că s-au întinerit cu publicurile corporatiste, care vin la teatru ca să-şi bea cafeluţa, să-şi scoată prietenii la o chestie de fiţe şi pe urmă să se ducă într-un club bun. Ceea ce teoretic ar trebui să ne dea sentimentul că atâta vreme cât publicurile întineresc, nu e nicio nenorocire. Ele întineresc la Bucureşti, dar nu întineresc şi la Petroşani, nu întineresc în oraşele de provincie, dimpotrivă. Zic că a venit într-un moment de sănătoasă criză, căci, criza-i alta: criza e între mersul mai degrabă liniar al instituţilor publice de stat şi extraordinara dinamică a instituţiilor de teatru independent, care în ultimii zece ani a ţâşnit peste tot în ţara asta: şi-n oraşele mai mititele, dar mai ales în oraşele mari, unde, cel puţin în zona Transilvaniei, există cel puţin patru-cinci instituţii independente care lucrează în paralel, uneori şi împreună, ceea ce nu fac instituţiile de stat.” (Miruna Runcan)

Mircea M. Ionescu: „Discuţia noastră trebuie pornită cred de la o premisă absolut dramatică. Mulţi dintre ordonatorii principali de credite n-au trecut pe la teatru în viaţa lor. De aici pleacă probabil şi un fel de răcire a relaţiei între public şi teatru. Nu vorbim despre Bucureşti, despre Cluj, Timişoara, marile oraşe, dar sunt atâtea teatre şi în oraşe mai mici… Există o a doua latură a acestei premise: cronica dramatică a cam dispărut, spaţiul pentru critica dramatică în presă şi la radio. În televiziune, din fericire, încă mai există. Ce putem face pentru a atrage atenţia, să sune un clopoţel pentru aceşti zei trecători, ca publicul să revină în sălile de teatru? Repet, Bucureştiul -şi eu am fost crescut ca spectator de teatru în Bucureşti de la 8 ani- a fost întotdeauna un exemplu fericit. În anul III de Facultate, la Estetică, profesorul meu, vestitul Ion Ianoși a făcut o remarcă ce m-a pus pe gânduri: „Să mergeți la teatru, dar să nu citiţi cronica dramatică!”. Înainte sau după?… Nu am mai dezvoltat subiectul… Acum opt ani, un redactor-şef, iubitor de teatru de la o revistă care era recunoscută pentru reţete culinare, naturiste, medicină populară, interviuri cu stele de muzică populară şi uşoară mai ales, mi-a propus să scriu în rubrica de cronică dramatică. Pentru că publicul nu-l atragi prin cum este spectacolul, trebuie să-i dai şi altceva în plus. Sigur, aici intervenea dibăcia unui ziarist, cum să atragi într-o revistă naturistă şi de reţete culinare? Am căutat pentru revista Taifasuri un titlu de rubrică puţin adaptat zilelor noastre: „Amanta mea, Thalia”! Și a prins. Redactorul-şef a mers pe notorietatea comentatorului sportiv, povara mea pe care am purtat-o toată vremea şi nu regret, şi a avut efect: această revistă cu 60.000 de cititori pe săptămână, la ora actuală cred că are între 600 şi 800 de cititori de cronică teatrală. E bine, e rău, e mult, e puţin?… Discuţia de fond este cronica teatrală astăzi şi raportul ei cu publicul. Cum îl formăm, cum îl atragem? Aud tot mai des unde ne sunt cronicarii dramatici de altă data? Și aşa este… Oare unde ne sunt cronicari ca Valentin Silvestru, Mircea Ghiţulescu, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Bogdan Ulmu şi mulţi, mulţi alţii… Eu vin şi spun că avem şi astăzi câțiva cronicari dramatici foarte buni…
…Cronicarul sportiv din mine – ştiu că îmi voi atrage câteva antipatii sau strâmbări din nas – vine şi spune: cronica dramatică românească din 2016 are un mare defect: nu este imparţială, nu respectă valoarea. Dacă un regizor de top are un spectacol, o montare ceva mai modestă, el tot „mare” apare în cronica dramatică, dacă un actor nu prinde o seară de graţie, el tot mare apare! Or, această joacă cu judecăţile de valoare dăunează criticii dramatice contemporane din România şi aşa obligate să înoate pe un spaţiu tot mai mic şi tot mai rar. Publicul să nu credeţi că nu sesizează tratamentul preferenţial al „zeilor”, dar publicul vine la teatru să afle adevărul. Dacă el vine la teatru şi citeşte alta, îl alungăm!”.

„M-a provocat povestea doamnei Rusiecki, pentru că am scris întotdeauna cu mare plăcere despre spectacolele pentru copii şi cred că aici este o problemă mult mai profundă, e o problemă de educaţie, de cultură şi de civilizaţie. Pentru că vin dintr-o zonă multiculturală, pot să fac deosebirea între cum merg anumiţi copii la spectacolele de teatru şi cât de educaţi sunt de acasă în a urmări un spectacol de teatru şi cum sunt alţii. Cred că aici este o problemă în care ar trebui să se pună de acord Ministerul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi să se introducă şi în programa şcolară la noi obligatoriu facerea de spectacole în şcoală, pentru că la noi, cel puţin în Ardeal este o veche, veche tradiţie în şcoala ardeleană, când asta era un punct în programele şcolare.” (Roxana Croitoru)
În cadrul celei de-a II-a ediţii a Întâlnirilor Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.RO), critici de teatru din întreaga ţară (Bucureşti, Cluj Napoca, Tg Mureş, Bacău, Iaşi etc.) au dezbătut subiectul Critica de teatru şi construcţia publicurilor (17 octombrie 2016). Moderatorii discuţiilor au fost Oltiţa Cîntec, Mihaela Michailov şi Cristina Rusiecki..

CEA MAI FRUMOASĂ ANIVERSARE!

…Nu cred că am primit vreodată atâta atenție, de Ziua mea de naștere, ca în acest final de octombrie 2016! Peste 8.000 (opt mii!) de vizualizări pe Facebook, la mica mea însemnare. Câteva sute (”!?!) de urări din lumea-ntreagă! De la copiii mei scumpi, de la rude, de la prieteni, colegi, parteneri de bine și de rău, în Viață, în presă, în Lagăr, pe Taxi, atâția oameni mereu dragi sufletului meu, din cele două Universuri ale mele-Patimi fără de sfârșit, Fotbalul și Teatrul, descoperite, simultan, la șapte ani, la Teatrul și Stadionul Giulești, unde nemuritorii mei Părinți mă duceau la două săptămâni!… M-au tulburat mai toate mesajele. Și m-au întinerit, Privind înapoi cu mândrie!..

…Spre anii Liceului, unde am fost coleg pentru un an, cu minunata, generoasa Margareta Pâslaru, Regină a muzicii ușoare, dar și actriță de noblețe în „Opera de trei parale”, montată de Liviu Ciulei, la „Bulandra”, colegă de zbor peste Ocean, unde Viața ne-a dus pe ambii și ne-a reîntors Acasă pentru sublimul limbii române…

…Spre anii de tinerețe nebună, când, spre a demonstra că există și arbitrii corecți, am riscat, ca ziarist cunoscut, să pun fluierul în gură și să iau fanionul ce năștea furtuni. Am fost coleg de generație (și de teste!) cu Adrian Porumboiu, pe care regretatul colos al arbitrajului românesc, Nicolae Rainea, mi l-a recomandat, într-o noapte, în trenul de Cluj, drept „unul dintre viitorii mari arbitri români”, pe când Adrian nici nu începuse Cursul nostru de cavaleri al fluierului de la FRF!… Adrian Porumboiu și Ion Crăciunescu au devenit prietenii mei, idolii mei, pentru Verticalitatea lor atât de incomodă, imposibilă într-o lume strâmbă (ca și acum!). Mi-au trimis, ambii, mesaje-urări,atât de frumoase, încât mi-au dat lacrimile!
…Ca și rândurile unor colegi de breaslă, și urările din seara Zilei de 31, la Clubul Dramaturgilor, ca și petala de suflet aruncată curcubeu pentru Ziua mea din Australia și Canada, din New York-ul sufletului meu, Florida și, firește, Los Angeles, din Italia, țara mea-cântec de Viață, unde am trudit pentru Viza spre Libertate, din Austria, Norvegia, Suedia, Germania, Elveția, Spania și Franța, din Bulgaria, Serbia și Basarabia, din toată România iubită cu lacrimă până voi pleca, Acolo, Departe…

…Am plâns de fericire, spre miez de noapte bucureșteană, când, din Los Angeles, la telefon, răsunau acordurile de neuitat „Mulți Ani Trăiască”, intonate în nemuritoarea limbă română de micuța mea mare tezaur- nepoțica Genevieve, de minunata noră Karina și de flăcăul meu cel mare Ducu, suflet de aur (ca și tatăul lui, nu?!)…

…Că unii, de care ani buni m-a legat Speranța, au uitat de Ziua mea, n-a mai contat, la câte Onoruri am primit!… La cât Soare am primit în acest 31 octombrie 2016, n-am mai văzut nicio umbră, nici ca…”Fiică a Luminii” (Lucian Blaga).

…Unul realmente de excepție, cel trimis de excelenta Actriță Dorina Păunescu, care m-a felicitat, postând pe Facebook o fotografie cu unul dintre Idolii mei, Model de viață, Anthony Quinn!… I-am răspuns, imediat, tulburat: „Sărut mâna, Dorina, este una dintre cele mai frumoase urări primite, știindu-se Ținerețea uluitoare a celebrului meu pasager din taxiul de la New York!”… La care minutata Actriță a dat imediat replica:”Întâmplări extraordinare se întâmplă oamenilor extraordinari!… Căci ce altceva este taxiul tău cu amintiri?…La mulţi ani!”…

…NU AM CUVINTE să mulțumesc miilor de Oameni care mi-au zămislit CEA MAI FRUMOASĂ ANIVERSARE!
…TUTUROR, buchetul meu mare, mare, cu gânduri mereu însorite!

AM SCĂPAT DE NAVETA LA GIURGIU, AM TIMP SĂ FAC ZILNIC CĂLĂTORII ÎN JURUL LUMII ȘI AL SUFLETULUI MEU!

O FOTOGRAFIE din Atelierul meu de cuvinte, ca să nu zic Literatură, în care, zilnic, când privesc în fața mea, mă trezesc, brusc…

…La Vârșeț, în Serbia, la Premiera „Celui mai bun spectacol din Balcani” (Premiu obținut la Festivalul Teatrelor de studio, Pitești, noiembrie 2015) și este vorba despre „Animalul acest om ciudat” (carte ce a primit Premiul Uniunii Scriitorilor. Filiala Dramaturgie, București, în 2013), de privesc afișul excelentului spectacol realizat de regizorul Iulian Ursulescu din Novi Sad, student de marcă al legendarei Cătălina Buzoianu…

…Ajung și prin Los Angeles, privind o fotografie cu minunata nepoțică Genevieve… Și mă plimb, rapid, prin New York, my Love, unde, acum două ierni, faceam o fotografie, la Noul Obelisc (WOW) ridicat peste cenușa „Gemenilor”…
…Alături, un ceas de colecție, lăsat de minunatul meu tătic, care ne-a crescut, pe mine și pe surioara Mona, cu lupa de ceasornicar la ochi. Lângă ceas, tur sentimental, o fotografie cu Genevieve, Ducu și Karina (Happy Birthday, pentru mâine, 26 octombrie!Un buchet de gânduri în floare de Primăvară și de la București, scumpă noră!)…

…În fața prețioasei fotografii din La Grande Famiglia, una dintre cele mai rare disctincții pe care le-am primit! Scrie, textual, cu litere care înnobilează marmora și pe mine:
„Premiu de Excelență
Din partea Familiei
Domnului Mircea M.Ionescu,
Jurnalistul, Cronicarul sportiv, Dramaturgul, Omul”…
Mi l-a înmânat minunata nepoată Sorana Alina, fata lui Mona și Alin, doctor în științe juridice, la 31 de ani, (primul din La Grande Famiglia!), anul trecut, pe când băteam pe muchia Vieții 70 de stagiuni! Sigur că lăcrimez, când văd ce Familie sublimă am!

…Mă revăd și în Cetatea Banilor, nu alături de Fenomenul Craiova Maxima, ci, afișul o susține, la spectacolul-lectură de la Naționalul craiovean, din 10 decembrie 2014, când Mircea Cornișteanu a realizat o seară superbă cu textul meu ” America de-Acasă”, avându-l în distribuție, printre alții, pe uluitorul Ilie Gheorghe…

…Revăd World Cup ’94, prin volumul scris la cald, atunci, în fascinanta vară californiană, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, îmi salut și „Ambasadorii mei din Olimp” care și-au petrecut întâia noapte în casa mea, înconjurați de alte 28 de volume publicate (în 3 limbi) și afișe de la 32 de premiere, în 5 țări…

… Revăd Premiul pentru Cea mai bună Piesă scurtă („Bazuka lui Cehov”) de la minunatul Festival de Teatru Scurt Oradea-2016 și aștept să o văd pe scenă…
…Urc din nou in yellow cab, privind volumul de memorialistică „Taximetrist de noapte la New York” și mă bucur că, la Naționalul din Chișinău, se reiau repetițiile piesei cu același nume, după ce experimentatul regizor Petru Hadârcă a dat o fugă prin Babilon să simtă piesa la fata locului (dacă-mi spunea din timp, mergeam să-i fiu eu taxi-driver, și așa m-a prins un dor nebun de New York!)…

… Sub Statuia Libertății și cea a lui Don Quijote (de câte ori nu am fost asemănat cu ilustrul personaj al lui Cervantes!?), caietul-program de la ultima mea „Pușlama” (a 10-a!), cea de la Chișinău-Teatrul National „Satiricus-I.L.Caragiale”…

…Va dați seama ce trafic de amintiri, imagini, destinații și sentimente este Zilnic în viața mea, nu doar în căminul în care nu mă pot simți singur, chiar dacă Femeia (Femeia, femeia, cu ea să nu te pui, căci, chiar dacă-i bisericoasă, e data…Freud-ului!) a crezut că mă poate intrista prin trădarea cu un… Animal, acest om ciudat!…
… Sunt atât de fericit și bogat în micul meu Paradis!
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu!

“Curat, murdar.” (17) COANE JIJI, PE DUMNEZEU NU-L POȚI CUMPĂRA!

…Grandomania lui Gigi Becali, oier ajuns latinfundiar, se reduce la două dintre ultimele lui fraze… savante: „Am bani să cumpăr pe cine vreau și cât vreau, care-i problema?!”…”Ce să fac cu pietroiul ăla de Cumințenia Pământului, cu care au vrut unii să mă păcălească?!”…

…Și Conul Jiji a cumpărat tot ce-a vrut. De la Viitorul Constanța (Fl.Tănase și, în fapt, Mitrea; îi mai vrea pe Benzar, Răzvan Marin și Țîru!), de la Iași (Golubovici), CFR Cluj (Jakolis), UTA (Man), Timișoara (Popescu), Pandurii (Momcilovici), ca să dea lovitura finală campioanei Astra Giurgiu, pe care, practic, a desființat-o, lăsând-o fără patru piese de rezistență: Enache, De Amorim, Boldrin și, mai nou, giuvaierul Alibec. Mutări prin care omul cu Palat, care a stat și după gratii, a căutat, în primul rând, să-și termine candidații la lupta pentru titlu. Care luptă nu mai există! Campionatul a fost dezechilibrat, ba, ca paza bună să treacă vremea rea, zice-se (nu bag mâna-n foc, dar nu sunt surd!) că Don Becali a aranjat și ceva fluierași, și una-două piese din tabăra adversă… Așa că, la ora actuală, Liga I e o cursă cu un singur concurent, cum și-a dorit Conul Jiji, cu Steaua campioana-campioanelor. Sigur, într-un piesă din teatrul absurdului, n-ar fi o surpriză ca Steaua să alerge de una singură și să termine cursa pe locul secund!?! Cum așa?!

…Așa, bine de tot! Cu mare inflație de jucători, antrenorul Reghecampf (destul de bulversat, ca să nu zic confuz!) nu prezintă de ceva vreme o formație tip, căci trebuie să joace toți cei racolați, pe bani, nu pe zâmbete, de patronul plin de pohte. Și, atunci, devine logic ca Steaua-Astra 2, cum plastic a numit-o Șumudică, să joace cenușiu, de fapt să nu joace mai nimic, și să o învingă, acasă, nesupusa trupă de anonimi ambițioși a lui Pustai, Gaz metan Mediaș.
…Cum campionatul a fost devalorizat de nababul din Pipera, Steaua-Astra 2-Viitorul nu se poate pregăti, pentru că în lipsă de adversari, cu titlul amanetat, joacă un fel de sârba în căruță, în dorul lelii și a unui patron caraghios care nu scapă un eșec fără să nu debiteaze tâmpenii…savante („Fotbalul nu se joacă din talent, ci din muncă”! La muncă, tovarăși…), firește, toate încheiate cu o cruce mare până la pământ!

…Neavând adversari în campionatul nostru de trei parale, „ghiveciul” lui Jiji a rămas și fără bruma de public care să-i susțină moralul, după această campanie de cumpărare a tot ce e mai bun priun țară (am ajuns să vedem Arena Națională goală pușcă la un meci al Stelei, cel de duminică seara, cu Mediașul, unde au venit- a scris Gazeta- 1.500 (una mie cinci sute!) de spectatori!? Și, atunci, cum să se pregătească Steaua pentru meciurile adevărate, din cupele europene, unde sunt și echipe, nu surugate, și un public activ ce va deveni, automat, un element nou pentru…viitoarea campioană a României?!

…Mai nou, Conul Jiji a început să se plângă și de ghinion. Este un ghinion planificat, Coane, căci Bunul Dumnezeu nu poate fi cumpărat!
…În loc de concluzie, cred că bogătașul, dar săracul patron al celei mai titrate, iubite echipe românești de club și-ar păstra ceva bănuți, și ar fi mai liniștit, dacă ar reduce campionatul intern la un lung duel, de vreo 24 de manșe, între Steaua I și Steaua II, care ar putea avea loc pe peluza de la Palat sau în curtea Vilei din Pipera. Că la Arena Națională nu mai vine nimeni! A reușit gălăgiosul, atot-știutorul, grandomanul, cinicul conducător să distrugă campionatul și să-i lase pe fanii mâhniți în casele lor, butonând televizorul pe meciuri adevărate, din campionate echilibrate!

Jurnal în singurătate (5). MI-A TRECUT PNEUMONIA PE LA URECHE!

…Miercuri 5 octombrie 2016. Mă scol cu noaptea pe umeri, zdruncinat de reprizele de tuse dinspre dimineață, de parcă m-ar fi lovit Tyson, că tot vorbește mass-media română de vizita lui de afaceri în România. La prima oră eram la doctorul de familie, la doi pași de casă. Auzindu-mă cum bat toba la două voci, primul verdict a venit cumplit: “Suspect de pneumonie!”… Asta-mi mai lipsea!… Imediat bilet de trimitere la fostul spital Filaret, azi Insititutul Național de Pneumoftiziologie “Marius Nasta’, undeva pe Str.Viilor. Drumul, scurt, cu un taximetrist microb de fotbal, care m-a recunoscut după voce și m-a însoțit la despărțire cu un tonic: “Sunteți încă tânăr, nu vă faceți griji”!… Mulțumesc de încurajare, tinere, în ultima zi de octombrie fac 71 de ani, dar nu-i simt încă povară… Cu siguranță taximetristul meu a adus mulți ofticoși, aici, visând la salvare. Sper și eu, orbecăind să aflu la ce ușă să bat mai întâi…

…În cazurile astea limită, memoria devine povară. Îmi amintesc că era să pierd ultima clasă de liceu din cauza unui infiltrat pulmonar subclavicular stâng… Îmi revine în minte bruma de cunoștiințe din domeniu medicinii și-mi reamintesc că aparent banala pneumonie reprezintă infecţia micilor saci aerieni de la nivelul plămânilor (alveolele) şi a ţesutului din jurul acestora. Ba, mai citisem că, în Statele Unite, aproximativ două milioane de persoane fac pneumonie în fiecare an, iar între 45.000 şi 70.000 dintre acestea decedează. Dacă în State, cu aparatura lor de ultimă generație, darămite la noi, unde sărăcia sugrumă spitalele… Fugi, diavole, gând negru!

…Încă sper, moral nu mă simt doborât, chiar dacă sunt gata să mă întind în fața clădirii unde am fost trimis să mă consulte cineva, ca după aceea să mi se facă radiografia-ghilotină sau rază de lumină… Numai că nu mă poate vedea un medic specialist decât…vineri 7 octombrie, la ora 10, doar atunci mai e un loc la programări, aflu de la o fătucă rătăcită la ghișeul programări… Rămâne să vin vineri, ce să fac?!… Dau să ies din clădirea ponosită, o rafală de tuse mă îndoaie și mai-mai să cad, noroc cu o bancă antică din jur… Un domn mă ajută să mă întind și tot el îmi dă soluția: “Mergeți la camera de gardă, să nu leșinați pe aici!”…

…La Camera de Gardă, oameni minunați! M-au luat imediat, m-au dus direct la radiografie, un domn doctor a recunoscut și dânsul comentatorul sportiv în persoana mea (nu dramaturgul abia venit cu un Mare Premiu de la Oradea, ăsta e paradoxul vieții mele și nu-l regret!) și, psiholog rasat, mi-a alungat imediat coșmarul: “Plămânii sunt OK! Nu e pneumonie!”… Am dat un chiot scurt, Dumnezeu nu mă părăsise… Am mers la o domnișoară doctor, specialistul în materie, primise radiografia pe computer, m-a liniștit și dânsa: “Nu-i pneumonie!… O viroză rebelă v-a prins și v-a chinuit”… Într-un gest admirabil, domnișoara doctor a terminat de discutat în detalii cu o bătrânică mai catolică decât papa, a sunat și o altă colegă să o consulte pe sărmana femeie și, abia apoi, mi-a completat in detalii fișa medicală, după ce am făcut inventarul bolilor mele și scurta istorie a ultimelor zece zile de când mă lupt cu tusea, durerile de cap și de gât, crampele musculare, deranjamentul stomacal…
…Important este că nu am fost lovit de banala-cumplita pneumonie!…

…Alt tratament, mult mai sumar, un antibiotic, din șase în șase ore, o pastilă, la 12 ore, pentru expectorat, hidratare în exces, ceaiuri și lichide, odihnă multă, multă, hrănire diversă, intensă, ferirea de curent, de schimbăriule bruște de temeratură… Cinci zile în casă!… Dacă nu-mi revin, să revin la dânșii!… Nu-mi venea să cred că mă aflu într-un spital din România! Mai există și oameni de omenie, admirabili medici-oameni și în țara mea natală, sărmana de ea!

…Cinci zile, până lunea viitoare, sechestrat în apartamentul meu cu vedere spre Parc. Adio, spectacolul lui Marius Bodochi, “Ursul”, la care am fost invitat, duminică, la Constanța, adio, întâlnirea din Bulgaria, pentru un viitor spectacol. Vin altă dată, prieteni, am timp, sunt doar sănătos, nu am pneumonie, am scăpat de obsesii, de gânduri negre, care și-au găsit loc în optimismul meu tonic după zece zile de chin, de o tuse ce m-a ostoit, m-a zdruncinat până la prăbușire! Un virus, care o fi fost el, m-a mai pus o data în cumpănă! Gata, am abandonat memoria, istoria… Carpe diem!

…Sunt bine, Doamne, și îți mulțumesc!… Miercuri 13 octombrie 2016, minunata mea nepoțică Genevieve împlinește 3 ani! Bunicul este sănătos, sublimă Prințesă!Vom vorbi la telefon, ne vom vedea pe Skype…
…SUNT FERICIT!

Am primit Premiul, la Oradea, și am chemat Salvarea, la București!

…Story de piesă scurtă, acest ultim Premiu al meu, câștigat, la Oradea, în cadrul valorosului Festivalul de Teatru Scurt (ediția XXII), pentru Cea mai bună Piesă Scurtă („Bazuka lui Cehov”). Am ajuns pe Crișul Repede, vineri dimineață, în ultima zi de septembrie, după o noapte coșmar în vagonul de dormit, unde am tușit cât pentru un an. O rebelă răceală m-a întors pe drum, tusea-mitralieră, gâtul-rană deschisă, vocea ce nu mai era a mea, amețeli, crampe musculare de-mi lau nervii foc, timp cumplit… Bucuria Premiului m-a ținut, totuși, pe picioare, încât sâmbătă seară, în prima zi din luna ce se încheie cu ziua mea de naștere, am putut urca pe scena superbului Teatru „Regina Maria” din Oradea, pentru a mi se decerna Premiul pentru cea mai bună Piesă Scurtă de către distinsa doamnă Victoria Balint (directorul artistic al Teatrului orădean, membru în Juriul Concursului de Creație Dramatică, frumoasă, onorantă denumire!). Am putut rosti și un scurt speech, dar, lângă mine, parcă vorbea altcineva…

…Și, totuși, am udat Premiul, cu un vin ecologic de Adamclisi, găsit întâmplător într-un mic magazin, ca un canton părăsit, din oraș. Veritabil colocviu în foaierul Teatrului, cu vestiți oameni de teatru (eminentul regizor de teatru și de film Alexa Visarion), cronicari dramatici (Ion Parhon, Zeno Fodor, Ion Cocora, Doru Mareș, Mircea Morariu etc.) actori orădeni și cei din trupa petroșăneană ce abia terminase spectacolul „Nastasia-Poveste de cartier”, în regia lui Victor Ioan Frunză).N-am stat mult, totul se-nvâtrea în jurul meu. Noroc că am dormit bine…

…Duminica a trecut ușor, până la plecarea trenului de București (18:39). M-a dus în splendoarea de pe colina numită Ciupercă, de unde se vedea, sub soare, falnica Oradea, o veche și aleasă prietenă, Geta Pop, cu care, timp de două luni, am scos, în iarna lui ’94, și la Oradea, ziarul „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” ce-l editam la New York (Doamne, ce frumoasă aventură, pe care o voi povesti altădată!)…

…Am plecat ținându-mă pe picioarele mele spre casă. Tăind o nouă noapte de chin, la vagon-lits, tușind, cutremurându-mă, pe două voci, golind două sticle mici cu apă plată, o sticluță de Coughend sirop, inutil. Am legat vreo trei ore de somn, trenul a întârziat și el, și la 8:45… Când am zărit peronul Gării de Nord, am simțit cum mă topesc și m-am trezit întins pe jos, singur în cușetă. Norocul meu că ușa cușetei era deschisă și însoțitorul de tren m-a descoperit repede, am refuzat să cheme Primul Ajutor al Gării.. M-a ajutat să ajung până la coborârea din vagonul 11, mă clătinam pe peron de parcă aș fi coborât din ringul de box, după un meci cu Doroftei. Cu greu am ajuns la stația de taxi, numai că trăim în România și samsarii lăsați în voie la ieșirea din Gara De Nord să jecmănească oamenii, nu luau clienți care nu mergeau departe… M-am luptat cu mine și cu realitățile patriei plină de haimanale, m-a ajutat și o doamnă în vârstă, care a vrut să cheme Salvarea, m-a luat în cele de urmă un taximetrist, dar, văzându-mă mai mult groggy decât viu, m-a ocolit într-o tragică veselie până la Tineretului. Când am realizat că sunt prin altă parte a Bucureștiului, l-am întrebat, cu greu, de ce nu a ținut drumul drept. Atâta mi-a trebuit, „Așa mi-a trebuit, nu trebuia să te las, acolo, la gară, să aștepți până acum?!”. Bine că nu mi-a ars una… Ia să fii făcut așa ceva, samsare, ca taximetrist, la New York, ce mai amendă păpai și mai stăteai și șase luni fără licence, așa, să numeri avioanele, mizerabilule!

…Se făcea o oră și zece minute de când a ajuns trenul de Oradea, cu întârziere cu tot. Un vecin m-a ajutat să urc scările spre intrarea în bloc, am intrat în apartamentul meu și am simțit cum amețesc, m-am trezit, singur cuc, pe gresia din holul spre camere, ud leoarcă.
…Am sunat cu greu la Salvare. Explicații, întrebări repetate dacă sufăr cu inima… În nici o jumătate de oră a venit un doctor în vârstă, cumsecade, competent, m-a întins pe canapea, tensiune, consult la plămâni și inimă (totul O.K!), tusera mea a devenit furtună, s-a speriat și domnul doctor, gata-gata să mai leșin o dată, nu mai eram însă singur… E o bronșită cronică, alt tratament, odihnă multă, hrană ușoară, puțină și în mai multe reprize, un pomelnic de medicamente, compensate toate, numai dacă mă duc la medicul de familie, care trebuie să-mi dea și o recomandare pentru o radiografie pulmonară. Numai că medicul meu de familie își încheie ziua în câteva zeci de minute, revine marți după-amiază, acum e luni spre prânz… Am coborât ținând pereții, am plătit vreo sută de lei la Farmacie, am plecat cu o pungă de medicamente, gata, câteva zile la pat!…

…Am venit, însă, de la Oradea, cu Premiul pentru cea mai bună Piesă Scurtă, primit, în superbissima sală a teatrului orădean, pe scena în care se mai afla decorul de la „Nastasia-Poveste de cartier”…
…Am avut și eu Poveste mea cu acest al 4-lea Premiu câștigat la un Concurs Național de Creație Dramatică!
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că mă ții în Viață! Că mă lași să caut refugiul în scris și îmi mai colorezi traiul și cu Premiere și Premii…
…Mă fac eu bine și mai scriu o piesă! Scurtă, trăită la Oradea și București..

AM DEDICAT PREMIUL MEU PENTRU CEA MAI BUNĂ PIESĂ SCURTĂ MEMORIEI LUI DUMITRU CHIRILĂ!

…Bucurie nespusă, sâmbătă seară, pe scena superbului Teatru “Regina Maria” din Oradea, într-o sală plină ochi. La Gala Laureaților celei de a XXII-a ediții a valorosului Festival de Teatru Scurt am participat și eu, ca premiant pentru Cea mai bună Piesă Scurtă. Din 21 de texte admise în Concurs, un competent Juriu a selecționat pentru faza finală șase piese scurte scrise de… trei autori: Laurențiu Budău (3), Ion Martin (2) și Mircea M.Ionescu (“Bazuka lui Cehov”). Ultima piesă a primit Marele Premiu, pentru mine însemnând al patrulea Concurs Național de Dramaturgie câștigat!…

…Ceva mai înainte de Oradea, Concursul de la festCo, în 2010, cu “Leopardul mistreț”, urmat de triumful în Festivalul Național de Comedie-Galați 2011 (cu “Pușlamaua de la etajul 13”) și “Monolog în doi cu moartea la ușă”, câștigătoarea Marelui Premiu de Monodramă, la Gala Star-Bacău 2014. Acum, acest al 4-lea triumf, cel mai important pentru mine. Nu că este ultimul, ci pentru că, așa cum spuneam și în scurtul meu speech, la înmânarea Premiului, de la Pitagora citire “cel mai greu este să scrii puțin și să spui mult”!…

…Dintre cele trei piese laureate anterior, una singură s-a bucurat de adevăratul Premiu-montarea pe scena Teatrului organizator al Concursului. A fost “Pușlamaua de la etajul 13”, care a ajuns la recordul de a fi pusă în scenă în 10 teatre din cinci țări!… Ce va fi, acum?!… Organizatorii Concursului de Creație Dramatică destinat Piesei Scurte vor publica piesa câștigătoare în remarcabila revistă orădeană “Familia” și vor trimite electronic textul laureat tuturor teatrelor din țară cu recomandări speciale din partea Teatrului “Regina Maria”! O sări peștișorul de aur-Premiera-din cele vreo 40 de teatre! Cu toate că niciunul dintre regizorii prezenți în Festivalul de la Oradea nu a avut curiozitatea să ceară textul premiat, ba, un cunoscut critic de teatru orădean nici n-a mai stat la scurta festivitate de premiere a Celei mai bune Piese Scurte! Nu mi-a făcut placere, dimpotrivă, dar nici nu m-a mirat o asemenea atitudine, dramaturgia autohtonă rămânând în continuare o Cenușăreasă pentru mulți dintre cei prinși în lumea Teatrului Românesc!

…Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru că încă mă tine în viață, neluându-mi bucuria scrisului, a maratonului meu sentimental prin teatrele țării și din Basarabia, Bulgaria, Serbia și Austria, fericirea de a-mi vedea crescând copiii și nepoatele, de a întâlni oameni frumoși și nobili sufletește (mai există, încă, și în România!), Juriului, alcătuit din cele două distinse două doamne, atât de competente în materie de teatru (Elisabeta Pop și Victoria Balint), și apreciatului literat Ioan Moldovan (poet, directorul revistei „Familia”), felicitând Teatrulul „Regina Maria” și pe valorosul său director, Daniel Vulcu, pentru interesul acordat textului românesc contemporan, în finalul scurtului meu cuvânt de laureat am spus că dedic acest Mare Premiu memoriei minunatului Om de omenie, eminent teatrolog, cronicar dramatic și sportiv, unul dintre profesorii mai în scrisul dramatic, alături de fermecătorul regizor clujean Victor Tudor Popa (care a montat peste 80 de piese românești!), totodată un inconfundabil crainic sportiv radio, și Mircea Ghițulescu. Am dedicat acest Mare Premiu, la Oradea, minunatului prieten și dincolo de moarte, Dumitru Chirilă!