E BINEEEEEEE!… DOAMNE, CÂTĂ GRIJĂ AI DE MINE…

… Azi dimineață, mai bine zis cu zorile pe umeri, mi-a fost foarte rău. Am crezut că mă va înghiți un Hău! N-am cunoscut vreodată acest fior de neviață, să fie ultima mea Clipă, Clipă, clipa de Viață, Viața de-o clipă, nu mai eram eu, mă golisem de mine, nu mai era nimic in mine, in jur, nu știu cum de nu m-am prăbușit în baie, în Pustiul din apartamentul meu, cu privirea spre Parc, nu spre Moarte, cum scria Cioran!… Știam, doar, că trebuie să plec la analize, mi s-a cerut să le repet după două săptămâni! Cu greu am făcut dușul, tot voiam să mă întind pe jos, în baie, pe hol, oriunde, nu eram, însă, năuc, raționam, dar nu era corpul meu, nu mai aveam picioarele mele… La 8:30, am plecat târâș spre Gara de Nord, nu, nu luam trenul de Sinaia, pe lângă care am trecut joi, venind de la Tg.Mureș, și mi-am promis să urc la Cota 1400, n-am mai fost de mult, acolo… Lângă Gara de Nord, pe “Dinicu Golescu”, am găsit, după… 9(nouă!) luni, Laboratorul unde să îmi fac Analizele fără să plătesc, prin Casa de Sănătate, la care am cotizat toți ani in care am lucrat la statul român, dar de 9 luni, același răspuns:”N-avem fonduri!”… Unde sunteți, mama voastră de fonduri?!…

…Azi am fost băftos, au fost fonduri, dar in țara mea natală, dacă vrei să te rătăcești, întreabă doi-trei oameni de o adresă prin preajmă și, sigur, ajungi la balamuc! Eu am întrebat unde e Centrul de recoltarea sângelui-sector 1 și am ajuns să orbecăiesc pe aleile Spitalului Militar, unde intrasem prin Bulevardul Dinicu Golescu și am ajuns in… Calea Plevnei, după atâtea “indicații prețioase”… Pe la 10:15, după marea hoinăreală in gol, nemâncat, am ajuns sfârșit la Centrul de recoltare. Mi-au scos sânge pentru…15 analize, adică 5 eprubete, întâia dată in viață mi-a luat sânge un tinerel cu ochi inteligenți care și centra și sărea la cap, adică și la desk, si la telefon și in camera de recoltat. Dar, profesionist băiatul, mână de pictor, nu am simțit decât o albinuță care mi-a descoperit vena de la mâna stângă, cam cicatrizată de cei 11 ani in care mi se tot forează sânge din trei in trei luni (la dreapta, vena parcă a dispărut, speriată!)… Fericit că nu am leșinat, după plecarea buimacă de acasă, cu greu am făcut primii o sută de metrii, să-mi cumpăr o sticlă cu apă plată și să o arunc cascadă în gâtul meu… Cum am ajuns la serviciu, nu mai știu, parcă tot eram gata să cad, să fi căzut?!, mă tot târam prin Viață… Bossul meu m-a rugat să plec acasă, cu limuzina lui, probabil s-a temut să nu dau colțul în biroul nostru cu povești frumoase din teatru și din viață, cum să-i spun că nu vreau să mă duc  în „cavoul de la etajul 8” în care m-a aruncat de viu o așa-zisă bisericoasă și să fiu găsit, acolo, ca un ultim boschetar, după zeci de ore, dacă nu de zile, sau, dacă vreți, ca „superbul hoit se desfăta la soare”, nebunia lui Baudelaire ce a născut „estetica urâtului”?!… Îngrozit de o asemenea imagine macabră, am tras scaunul lângă dozatorul de apă, din două-n trei minute am băut un câte un pahar, mai bine de o oră m-am umplut cu apă, mi s-a refăcut, cred, sângele dat în cinci eprubete, și, incredibil, mi-am revenit… A trecut greu dimineața asta a neștirii, a uitării de-o Clipă, m-a susținut gândul analizelor, știu, pot fi considerat cinic, însă e bine că încă mai pot face analizele, nu?!… Cum vor fi?!…
…Răspunsul înseamnă perioada cea mai grea a analizelor, până aflu timpul ia foc, arde spre seară, când tot amân să deschid computerul, să scriu CNP-ul, numărul buletinului de analize, și să aștept decizia Destinului!, clipe tare grele, de simt cum îmbătrânesc, voi face o cruce scurtă, și o să parcurg încet, încet, rândurile, o să închid ochii, o să trag aer in piept și… Sunt conștient că va veni și clipa aceea blestemată, când PSA-ul o va lua razna, peste bagatela de acum trei luni, după întoarcerea din America, timpul acela când voi auzi ultima oară:”Coane, nu mai avem ce face!”… De clipa aceea fug, fug din singurătatea de acasă, să nu mă găsească singur cuc iremediabilul “The end”… Azi dimineață, am simțit o adiere dinpre acea clipă, am vrut să scap de ea citind ceva din Jurnalul lui Kafka, dar nu s-a deschis cartea, am vrut să mă refugiez in “Jurnalul unui trăsnit”, să mai șlefuiesc la el, însă mi-au înghețat gândurile, degetele nu mai puteau cânta pe tastele computerului… In cei 11 ani de la operația de cancer la prostată, de când fac analize din trei in trei luni, astăzi, 11 Aprilie 2018, a fost cea mai grea zi furată de la umbra Vieții…

…Mai ales când a venit noaptea, după ora 22, și a început calvarul, coșmarul și Speranța, am deschis computerul, am făcut clasica cruce scurtă, am tras adânc aer in piept, uitasem, cred, să mai citesc, și m-am auzit șoptindu-mi:”Hai, odată, ce o fi, o fi!”… Am închis ochii, parcă vrând sa fug cât mai lung intr-un vis, mâinile au accesat mecanic datele, am privit spre icoana din bibliotecă, spre fotografia nepoțelei Genevieve, am savurat petecul de ziar cu poza in care eram, in ‘83, la Vigo, pe banca Naționalei, cu Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, am mai sărutat cu privirea câteva din cărțile mele publicate, două afișe de spectacole , “Omul, acest animal ciudat” și “Pușlamaua de la etajul 13”, cu minunata Claudia Motea, s-au pierdut in aplauze, parcă ar fi fost un Requiem, dar, brusc, a renăscut iluzia de viață și am privit curajos cifrele de pe ecran le-am comparat in goană febrilă cu acelea din ultimul buletin de analiză, le știam pe dinafară, împietriseră în memoria mea, și am înțeles imediat că am scăpat și de data asta!
…E BINEEEE, DOAMNE! Atâta am strigat din toată disperarea strânsă-n mine, am sărit ca un arc, tăind aerul cu pumnul, și am chiuit lung, lung, când la Madrid era pauză și Juventus conducea cu 1-0 pe Real!… Analizele sunt ca ultima dată, cu două săptămâni in urmă!… Pe 25 Aprilie, pot să fac injecția aceea, care, de 11 ani, a devenit parte din mine, fără ea, adio, încă un set de Vise… E BINEEEEEE! Trei luni visez din nou, scriu!…
…TRĂIESC!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Amintiri, Amintiri… UN DECENIU DE SPERANȚĂ. 9 MARTIE-11 ANI FĂRĂ CANCER!

 …A mai trecut un an. Astăzi, 9 martie 2018, sărbătoresc 11 ani de când am luat Cancerul de coarne!… Chiar dacă unele puncte forte de sprijin uman (Iakimova, Iakimova!) m-au abandonat, lăsându-mă cu un picior in groapă, BUNUL DUMNEZEU a avut grijă de mine! MULȚUMESC, DOAMNE!

…Deloc întâmplător, una dintre cele mai bune piese ale mele (ce s-a jucat-prea puțin- la Arad și e de un an pe afișul Teatrului „Ariel” din Rm. Vâlcea) se numește… “FREUD ȘI BUNUL DUMNEZEU”! Prietenii și spectatorii știu despre ce vorbesc…
… Reproduc, tulburat, filele din “Jurnalul unui trăsnit”, scrise exact acum un an, când celebram Deceniul de la evadarea din Lagărul canceroșilor… Sper să nu mă prindă curând!

                                                                             ***
…Acum 11 ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă Stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață…

…M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer la prostată!”, a venit un ecou de Viață deasupra mea, era Îngerul acela scump, devenit neașteptat, peste puțin timp, Demon, ademenit de Freud!… Atunci, în 9 Martie 2007, m-am mai născut o dată…
…Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine până la la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele…
…PSA-ul meu ajunsese, parșiv de tăcut, la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4…
…A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, așteptând scintigrama era să-mi crape inima, Destinul juca albă-neagră cu mine, pot sau nu fi operat?!… Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu liniștit că am scăpat de un blestem masculin…

…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.

…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în ceafă au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și „a fost foarte reușită!”, mi-a spus Profesorul, atunci…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Care a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2008! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De opt ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!

…Luna viitoare, în aprilie, fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat, în aprilie 2014, Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, urma să merg, peste un an, la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, Familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)!… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, 5 ani, 7 luni și 22 de zile am făcut, cu elan adolescentin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că mă mândresc și cu două Certificate de bunic, minunata Genevieve și Celine, acolo, în California mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…

…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum zece ani,.Sunt incurabil optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate…
…14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine..
…13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”…
… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu…
…13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”…
…Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!…
…20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)…
…7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică” („N-aveți un mort de vânzare?”), la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…3 februarie 2017. Ultima Premieră din cariera mea de dramaturg, la Teatrul Ariel din Rm.Vâlcea: „Freud și Bunul Dumnezeu”…

…La Teatrul Național Radiofonic, piesa  „Taximetrist de noapte la New York” a început repetițiile în regia experimentatului Gavriil Pinte… Doamne, cât mă răsfeți și ca dramaturg!
…7 martie 2017. Nu mai știu a câta corectură la ultima piesă, a cincea, din noul volum de teatru care, probabil, va da ochi cu distinșii cititori prin iunie, iulie care vin…
…Astăzi este pentru mine… 9 martie 2007! Sărbătoresc Zece ani de învingător, chiar dacă au mai existat și mici înfrângeri personale…Diseară, voi închina un pahar cu vin roșu pentru noua mea dată de naștere: 9 Martie 2007!

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de zece ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Jurnal transoceanic de iarnă (1). DUMINICA ÎN CARE, ÎN CALIFORNIA, M-AM SIMȚIT MILIONAR ÎN DOLARI!

…A doua zi după ce am aterizat (pentru a cincea oară în viață!) în Los Angeles, duminică 3 decembrie 2017, după ce m-am plimbat și jucat, încântat, cu nepoțelele Celine și Genevieve, pe plaja însorită din Santa Monica, Ducu, flăcăul meu cel mare stabilit de doi ani în California, după ce a descoperit America, în ’88, la New York, și s-a bucurat un deceniu de minunile Floridei, ieri, spuneam, Ducu m-a invitat să facem un tur al caselor de vânzare în „Orașul Îngerilor”. Mă rodea de mult curiozitatea de scriitor de a vedea și casele oamenilor cu bani gârlă din cel mai bogat stat american, California, care, dacă ar fi țară, ar fi a patra din lume, din punct de vedere financiar! Forță pe care și-o trage din Tehnologia de ultimă generație (pentru un neofit ca mine în domeniu!), Internetul, dar și Industria Entertainment-ului, alimentat de inegalabilul Hollywood…

…Turul caselor de milioane a început la o adresă de pe o stradă ce dădea în Bulevardul Venice, sigur că există o Venezie și în California, fondată în 1903, de Abbot Kinney, un magnat al petrolului la vremea respectivă. Acum, în ultima lună a anului 2017, intrăm într-o casă scoasă la vânzare, într-o zonă cu multe imobile vechi, fără etaje, având încă gratii la ferestre, dar în vizibilă îmbunătățire, de privești mașinile luxoase trase în fața lor. Ne întâmpină un tip la vreo 50 de ani, figură de aventurier trecut prin lume și prin viață. Ne spune că el este și agentul imobiliar, mai are două case, iar pe aceasta o vinde pentru că vrea să-și facă un hotel în Nicaragua, unde lui îi place enorm… Casa de vânzare, cu trei dormitoare și două băi, arată excelent, se vede că a fost renovată de curând. Tipul e franc, ne mărturisește că a luat-o cu 350.000 de dolari, iar acum o dă cu un milion de dolari, fără 51 de mii.

…Ducu îmi explică noua modă, de vreo 20 de ani, în materie de construcții de case în California. Sunt căutate cele care, de afară, par magazii, dar se vând pe cel puțin pe un milion-un milion și jumătate de dolari, asta pentru teren, căci maghernițele sunt repede dărâmate, iar pe locul lor se ridică rapid edificii moderne, cu grădini superbe în față, cum sunt și cele două din arhitectura viitorului, pe Rose Avenue, în Venice, având prețuri exorbitante, ca mai toate cele ce se apropie mai mult de Ocean, Pacificul fiind la doar un kilometru și ceva…

…În spatele casei celui care vrea să-și deschidă un business în Nicaragua, aproape de Venice Bulevard, nu prea departe de una dintre autostrăzile care brăzdează L.A.-ul, o terasă nici prea mare, nici prea mică, și două surf board-uri mă îndeamnă să-l întreb dacă-i surfer, este, el însă are o altă pagină de ecou în autobiografia lui de roman, pe care o povestește cu nonșalanță: pe locul terasei de azi, cândva, a cultivat marijuana și a făcut bani buni cu asta… Ne despărțim de casa scoasă la vânzare pentru un milion de dolari fără 51 mii, cu imaginea unui american pentru care viața înseamnă mereu o provocare…

…Al doilea popas, la 3318 Colby Avenue, nu prea departe de locul unde locuiesc, în apartamentul lui Ducu. E un veritabil Paradis, parcă sunt în filmele americane văzute de decenii. Ni se recomandă să ne punem cipici albaștri de protecție la încălțările noastre, ca în multe spitale, Ducu semnează într-un registru, suntem pe un loc 6 al vizitatorilor de azi, posibili cumpărători, primim și un pliamt cu toate datele, cu fotografii din stradă și din interioarele de poveste. Și, firește, elementul important, să știm de la început la ce să ne așteptăm, prețul!… 2.585.000 $!?!… Nici mai mult, nici mai puțin! Adică, o sumă spre 3 milioane de dolari, semn că petecul acesta de Rai nu-i pentru oricine! (În Malibu, însă, prețul unei asemenea case sare de 20 de milioane de dolari!)… Cinci dormitoare, mobilate cu rafinament, tot atâtea băi mari, cu o briză de poezie, o piscină superbă în peluza de iarbă tunsă recent, de unde, în zare, se văd crestele munților, debarale enorme, o sufragerie mare, intimă, unde, la capătul unei mese lungi, o doamnă blondă trecută de 60 de ani, cu trăsături fine, parcă venită de la Sony Studios, ne primește și prezintă cu voce caldă Casa aceasta văzută în atâtea producții hollywoodiene!… Intrăm într-un birou cât mai tot apartamentul meu din București, de la Polivalentă, mobilat și el ca-n filme, și, zâmbind, Ducu alimentează nebunia mea de scriitor de a mă crede o clipă locatarul Iluziei: „Uite, aici, vei sta tu și vei scrie!”…
…Eu sunt la sacou, cămașă apretată și cravată, ca și acum 30 de ani, în 13 februarie 1987, când, la New York, am urcat întâia zi pe taxi și n-am mai coborât decât după cinci ani și jumătate, după ce, însă, îmi scosesem ziarul meu de limbă română în Turnul Babel… Doamna de familie bună, care e, totuși, agentul imobiliar de la „The Noel Team”, se interesează ce meserie am, cred că i-a atras atenția cravata mea roz, sigur i-a zgândărit curiozitatea, Ducu îi spune, cu vădită mândrie, că sunt scriitor în România, la care distinsa Lady blondă, zâmbește lung și mărturisește încrezătoare: „Înseamnă că sunteți plin de bani!” și deduc că m-a și văzut instalat în această Cetate a Soarelui… Îi spun că, în mai toată Europa de Est, scrisul nu e o mare afacere, cum e în California, unde, dacă aș scrie două-trei cărți sau un scenariu de film, aș putea cumpăra liniștit acest Paradis…

…Mai vizităm alte două case-palat în zonă, una chiar mai scumpă decât fascinația de pe Colby Avenue, numărul 3318! Niciuna nu are, însă, rafinamentul celei cu…fermecătorul meu Birou de scris, chiar dacă prima trecută cu privirea se mărginea cu o piscină uriașă și un fundal din filmele făcute la Hollywood. Plecăm, gânditori, Ducu își face, în gând, calculele lui, eu sunt fericit că o Clipă, clipa de-o Viață, viața de-o Clipă, am fost milionar, în dolari, în a…patra țară din lume, financiar vorbind, dacă statul amrican California ar fi un stat înscris la ONU!

…Câteva ore am tot gândit la duminica aceasta în care m-am simțit, o clipă, milionar. Și mi-a încolțit ideea unei piese de teatru! Pe care, în România mea natală, dacă voi primi cel mult 1.500 de euro, drepturi de achiziție!… Noroc cu visul meu de o Clipă, din Los Anges-ul mereu însorit…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de Toamnă fermecată. LA UN ȘPRIȚ CU FĂNUȘ NEAGU ȘI PANAIT ISTRATI…

…Am revenit la Brăila, după trei ani. Cu aceeași emoție și bucurie. Când eram student, cu buzunarele cam goale, în anul II, m-am îndrăgostit de o brăileancă, Vali o chema, și în prima lună, ba și în a doua, am luat, cu noaptea pe umeri, cu trenul de 5:50, drumul Brăilei, o dată pe week-end… Mă odihneam, dimineața, un ceas-două, în triaj, în vagoane garate, n-avem țechini de hotel… Noroc că idila n-a ținut mult…

…Aici, în briza Dunării, istoria te copleșește, literatura te înalță spre sublim. Și de data aceasta, în 11-XI-2017, am venit cu teatrul. Cu încă o „Pușlama”, jucată acum cu patos și nerv de Claudia Motea, ovaționată în final. Acum șase ani mă bucura în superbul Teatru „Maria Filotti”, în plin Festival, altă „Pușlama”, prima, ca istorie, din…dinastia de 11! Era fascinanta Anca Sigartău, întâia interpretă al acestui text al meu („Pușlamaua de la etajul 13”), scris în iarna lui 2010, între Crăciun și Noul An…

…Acum, interiorul Citadelei Thaliei brăilene este absolut fascinant, Lucian Sabados, directorul aflat la al doilea mandat, după primul de real succes, îmi face turul Teatrului,cu totul altul, după doi ani și jumătate de renovare. Este absulut fermecător, sunt într-un Muzeu al Frumosului, nu într-un teatru oarecare, în „Sala Panait Istrati” am senzația, o clipă, că mă aflu în splendoarea Galeriilor Uffizi din Florența. În Sala Maură, parcă-s într-un Muzeu din Toledo, superb este și Foaierul „Mihail Sebastian”, autorul nemuritoarei piese „Steaua fără nume” și al unui „Jurnal” ce nu poate scăpa niciunui literat… Am ajuns și la ultima sală intrată în circuitul teatral, „Avangarde”, este fascinantă această zi de toamnă în frumoasa Baladă care este Brăila, nu doar „Orașul cu salcâmi”, dar, poate și Cetatea cu cei mai mulți scriitori de elită, dintre care Panait Istrati este cel mai cunoscut Europei, cum se mândresc mulți brăileni…

…Claudia Motea și Alex Rădulescu rămân la teatru, în Sala Studio, să monteze decorul, să facă sunetul și luminile pentru reprezentația de la ora 19, precedată de o dublă lansare de carte, Poeziile de iubire, cu acel vers uluitor („De ce oamenii nu dăruie îngeri?!”), ale Claudiei Motea și ultimul meu volum, tot teatru, firește, „Bal Mascat cu Miss Liberty pe Queensboro Bridge”). Îl rog pe Lucian Sabados să mergem undeva, să mă bucur de o saramură cu inegalabilul crap de Dunăre… Ajungem la o terasă dragă lui Lucian, cu nume din istoria tumultoasă, cu atâtea subiecte picarești, a Brăilei: „TereNTe”… Pe un drum de scândură, de parcă ar fi o pasarelă ce duce spre un ponton neștiut, nevăzut, călcăm pe dansul arămiu al frunzelor de toamnă. În interior, cum intrăm, mă simt în romanele uluitorului Panait Istrati, în „Kyra Kyralina”, în „Codin”, „Neranțula” și câte altele, adie, parcă, istoria din filmul „Ciulinii Bărăganului”. Scriitorul de respirație europeană, prieten cu Kazantzakis, părintele lui „Zorba Grecul”, și Romain Roland, s-a născut, aici, în portul Brăilei, în 1884, zice-se din mamă spălătoreasă și un tată contrabandist grec… Nu reușesc să iau loc pe un scaun de lemn, la masa de povești, alături de Lucian Sabados, că privirile îmi sunt furate de peretele din față și cel din lateral dreapta, cum stau eu. Este ceva absolut fermecător. O veritabilă Istorie literară a Brăilei desenată cu atâta har de, aflu, Viorel Baciu, pentru unii un caricaturist de succes, pentru mine super-artist plastic. Mă privește, de la nici un metru, peste umăr, din dreapta, alt brăilean de Legendă, Regele metaforei, inegalabilul Nea Fane, Fănuș Neagu, cu fermecătoarele lui scriituri de geniu „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”, „Insomnii de mătase”, „Vara buimacă”, dar și piesele (da, textele dramatice!) rare „Scoica de lemn”, văzută la „Nottara” și „Echipa de zgomote” montată la „Odeon”… Taifasul meu cu actualul director al teatrului brăilean despre „chestii teatrale” -unele rezolvate, altele ba-, e supravegheat și de Panait Istrati, Mihail Sebastian, de ofițeri, poeți, profesori și negustori din istoria romanțată a Brăilei, aflați sub un vesel imperativ categoric aflat pe un perete: „Protejați apa, beți vin”, lângă desenul unui taraf de pe malurile fascinante ale Portului…

…Plec beat de frumos, din terasa ce poarta numele celebrului „Rege al baltilor”, banditul de poveste, saramura a fost excelentă, ca și vinul roze de Ostrov, am și închinat al doilea pahar (și ultimul!) de șpriț cu desenul lui Nea Fane, într-un fel, omul care m-a îndemnat să mă țin de gazetăria sportivă, și m-am lăsat pradă visului și am văzut în flăcăul care ne-a adus carafele cu vin pe ucenicul de cârciumar care a fost, în tinerețe, Patriarhul literar al acestor locuri, Panait Istrati, dispărut rematur, la 51 de ani, în Orașul lui Bucur… Nu pot uita, însă, că Marele, inegalabilul Nea Fane, Regele Metaforei, m-a lăudat, la „Masa Presei”, în gura mare, după niciun an de gazetărie la „Sportul”?! Ca, după întâia mea transmisie a unui meci de fotbal (S.C.Bacău-Petrolul 1-0, în 1 aprilie 1972!) la Televiziunea Română, tot la „Masa Presei”, de față cu Ion Băieșu, Teodor Mazilu, Eugen Barbu, Vadim, Dan Claudiu Tănăsescu, Ioan Chirilă, Nea Mache (Eftimie) Ionescu, Gheghe Nicolaescu și alții, Astrul Fănuș Neagu avea să se ridice și să-mi zică copleșitor: „Te-am urmărit la TV!”… Atunci, s-a-nvârtit Marele Stadion cu mine. Credeam că mă va desființa Nea Fane, știam cât de critic este în tiradele sale… Numai că Regele Metaforei, care a înnobilat și gazetăria sportivă, a continuat: “Bravoo, puștiule! Ai un limbaj frumos, cultivat! Nu ca mai toți cu limbă de lemn care se cred comentatori!”… Cum să uit vreodată, asemenea întâmplări?! Fără Nea Fane, atunci, în ’72, nu știu dacă aș fi ajuns la o jumătate de veac de gazetărie sportivă! Mulțumesc și acum, nemuritor Rege al Metaforei!

…Mulțumesc, Lucian Sabados, că m-ai dus la „TereNTe”. M-ai făcut atât de bogat, mai mult decât dacă mi-ai fi montat o piesă în Palatul de Frumos care este Teatrul „Maria Filotti” din cartea cu Legende sfinte numită Brăila!

…Ziua mea fascinantă la Brăila s-a încheiat, în ovații, și lacrimi, după „Pușlamaua de la etajul 13”, jucată tulburător de actrița româno-canadiană Claudia Motea. De față și cu a doua (în ordine istorică) interpretă a „Pușlamalei”, minunata Actriță Petronela Buta, venită special, de la Galați la Brăila, pentru ultima „Pușlama”, cum să uit că, tot pe Dunăre, în amonte, la Teatrul „Fani Tardini”, în 10 martie 2012, sala aplauda în cascadă „Pușlamaua de la etajul 13” montată cu atâta har de regizorul româno-bulgar, regretatul Vili Perveni Nikolov…

…Această inedită Sâmbăta de 11-XI-2017 a însemnat, pentru mine, una dintre cele mai scumpe călătorii printr-o Istorie fermecată… Îmi voi alimenta din ea Sufletul, multe zile și nopți, în deșertul gri al zilelor noastre de nesfârșită tranziție și pierdere de identitate…î

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de Toamnă-Primăvară (9). URAAAAA! PE 29 NOIEMBRIE, VOI DEVENI, DIN NOU, „TAXIMETRIST DE NOAPTE LA NEW YORK”!

…Doamne, ce veste minunată mi-ai dat, astăzi, joi 9 noiembrie 2017, în timp ce mergeam spre Colocviul Național de Dramaturgie „Mircea Ghițulescu” la Teatrul Dramaturgilor Români!… Cu TREI ZILE înainte să mă arunc peste Ocean, cu direcția Los Angeles, survolând New York-ul (unde voi ateriza în 13 decembrie!), pe 29 noiembrie, deci, la ora 11, ora României, voi deveni, iarăși, „TAXIMETRIST DE NOAPTE LA NEW YORK”!…

…MIERCURI 29 NOIEMBRIE, ORA 11, LA BUCUREȘTI, VA AVEA LOC O INEDITĂ PREMIERĂ LA TEATRUL NAȚIONAL RADIOFONIC! Se va transmite piesa mea, scrisă timp de cinci ani și jumătate (1987-1993), cu sânge, lacrimi, într-un uragan de spaime, cu pistol la tâmplă și vârf de cuțit în ceafă, cu hainele sfâșiate de huligani cu chip de hiene, PIESA VIEȚII MELE (alături de „Monolog în doi cu moartea la ușă”), cartea de memorialistică făcută și text dramatic „TAXIMETRIST DE NOAPTE LA NEW YORK”! În regia de excepție a lui GAVRIIL PINTE, care, sunt sigur, a lucrat acest text cu sufletul lui minunat, din moment ce, imediat după lectura piesei, mi-a mărturisit că a plâns! …MULȚUMESC MULT, PREȚUITE DOMNULE GAVRIIL PINTE! Cu siguranță că voi lăcrima și la Premiera din 29 noiembrie, de la Teatrul Dramaturgilor Români, după ce m-a apăsat plâns greu, de mai multe ori, în timp ce încercam să așez odiseea mea pe o scenă imaginară, oprindu-mă, câteva zile,din scris, spre a scăpa de Coșmar și a mai lua o gură de Viață!…
…Mulțumesc mult, Bunule Dumnezeu, că ai avut grijă de mine în cei cinci ani și jumătate de galeră galbenă, de pușcărie pe patru roți, într-o cursă nebună, nebună, în fiecare noapte cocoșat pe volan cu Moartea în spate!… Sigur, în compensație de viață m-ai fericit, inegalabil, cu pasagerii mei celebrii, Zorba Grecul, Greta Garbo, Fata lui Fidel Castro, Imelda Marcos, care au răsplătit toate suferințele mele, toate lacrimile și durerile, de nu-mi vine nici astăzi să cred că eu, „trestia gânditoare” ajunsă peste Ocean, am putut suporta o asemenea Viață de roman!
…Și mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat tăria morală și la anii maturi din finalul cursei,să refuz montarea acestei piese rare de un foarte bun regizor care o voia,însă, un fel de vodevil, necitind-o ca lumea, încât să înțeleagă esențialul, că ea nu este decât O VIAȚĂ DIN ALTĂ LUME, DIN IAD ȘI DIN RAI, TRĂITĂ ÎNTR-UN RITM INFERNAL!

…DA, BUNUL DUMNEZEU M-A BINECUVÂNTAT SĂ REZIST UNUI ASEMENEA RITM CRIMINAL, TIMP DE CINCI ANI ȘI JUMĂTATE (DOAMNE, A FOST O ALTĂ VIAȚĂ A MEA?!) ÎN CARE NICI NU ȘTIU DACĂ AM TRĂIT!
…DA, DOAMNE, M-AI AJUTAT SĂ TREC PRIN MOARTE, SĂ TRĂIESC, SĂ-MI VĂD COPILUL, PE DUCU, PE RAMPA DE LANSARE, SĂ MĂ CONSIDER, ASTĂZI, UN ÎNVINGĂTOR!

…PE 29 NOIEMBRIE 2017, ORA 11 A.M., ORA ROMÂNIEI, AM PREMIERA, BUNUL MEU DUMNEZEU!
…VA FI CEA MAI DRAGĂ, FĂRĂ DE PREȚ PREMIERĂ A MEA DIN CELE 35 CE MI-AU CREIONAT CARIERA DE DRAMATURG ROMÂN! SUNT SIGUR CĂ VOI PLÂNGE LA PREMIERA ACEASTA, CUM NICIODATĂ N-AM PLÂNS!
…DE FERICIRE NĂSCUTĂ DIN BOCET DE MOARTE ȘI JALE…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de vară (12). GATA, TEMUTA OPERAȚIE DE CATARACTĂ S-A DUS!

…A fost o operație ușoară, ușoară, ca o ploaie scurtă de Primavară!… Nici treisferturi de oră de când mi s-au pus primele picături pentru dilatarea ochiului terminat 80% de cataractă și până am ieșit -după anestezie (două înțepături de albinuță, în trei minute fruntea îmi era ca din plastic!) și schimbarea, în câteva minute, a cristalinului (Doamne, unde a ajuns știința!)-, cu o față de ciclop sau de pirat, cu ochiul stâng, operat, ascuns sub un mare pansament-bandaj… Noaptea a fost puțin mai greu, nefiind obișnuit să dorm pe spate sau pe o singură parte. A trecut, însă, și ea liniștit, cu prea puține temeri că pot lovi locul sensibil, lucru INTERZIS cu desăvârșire… Operația?!…

…Am ajuns la Clinica particulară, de lângă Parcul Libertății, miercuri, 23 august, la ora 10:10. Eram programat la 10:30. În sala de așteptare, pe scaune, 13 oameni măcinați de emoții, poate și de un mugure de frică firească. 13, cifra mea norocoasă… Un televizor rula imagini și știri. Nimeni nu le urmărea, fiecare cu gândurile, spaimele lui. Amabila doamnă de la desk întreabă dacă vrem alt program. O vecină de scaun, la peste 70 de ani, cere imediat „Un meci de tenis, se joacă la ora asta!”… Apare un prim domn, spre 70 de ani, cu un bandaj mare în dreptul ochiului drept. „A fost foarte ușor!”, ne îmbărbătează… El a scăpat de operație… La 11:30 fix, sunt dus să mi se pună un prim set de picături, pentru dilatarea ochiului bolnav. Urmează altul, mi se spune, peste o jumătate de oră…Trece o oră, nu mă cheamă nimeni,întreb dacă m-au uitat, nu, numai că erau alții înaintea mea… Cei operați ies entuziaști… În sfârșit, la 13:05, sunt dus la anestezie. Într-o cameră cu trei paturi. Două sunt ocupate. Două doamne întinse. Îmi scot sacoul, nu și cravata, mă întind și eu pe pat. Alt set de picături. După nici cinci minute, o doamnă doctor vine la capul meu, mă întreabă câte-n lună și în stele, fără Caramitru, doar cu Mălăele… Îmi palpează ochiul stâng, îmi ridică pleoapa și simt un ac de albină. „Nu vă fie frică!”… „Nu mi-e frică, doamnă, eu am avut un pistol la tâmpla stângă, nu mă tem de o injecție!”, mă dau vioi, să alung emoția, nu termin bine monologul meu fără un ochi, că simt o înțepătură fină până în creier, icnesc. „Gata, asta a fost!”… M-ați și operat?, întreb glumeț… „Mai e puțin!”… Doamna anestezist, psiholog rasat, ia loc pe scaunul de lângă patul meu și caută să-ți țină moralul ridicat. Îmi vine, deodată, un nebun chef de vorbă, spun, mucalit, că abia aștept să-mi schimb…parbrizul la ochiul stâng, doamna doctor râde, binedispusă, o întreb cât rezistă anestezia, deja partea stângă a feței nu o mai simt bine, parcă și capul a început să înțepenească, îmi mângâi fruntea și pare e o piatră fină șlefuită sau ceva din plastic… Întreb dacă e adevărată povestea auzită, cea cu anestezia prin picături?… „Da, e adevărată, dar nu are randamentul anesteziei prin injectare. S-ar putea să simțiți puțin operația!”… Să simți cum ți se umblă cu bisturiul pe ochi?!…Mă cutremură gândul ăsta!…Ochiul stâng parcă are pleoapele sudate….”Nu vă faceți griji, vor fi deschise cu un mic aparat special, înainte de operația propriu-zisă”, mă liniștește doctorul anestezist…

…Este chemată și a doua doamnă, cea din patul de alături, în sala de operație… Mă tem să nu treacă anestezia până la operație, mi se umblă pe ochi, nu pe gambă… „Anestezia ține trei-patru ore, nu vă face griji!”, îmi citește gândurile doamna anestezist de lângă mine… Vine o altă femeie în halat albastru și îmi dă cu o substanță galbenă, dezinfectantă, pe gene, în jurul ochiului stâng… Apare doamna care a fost pregătită pentru operație în primul pat, cel de lângă fereastră. Cu un bandaj mare pe dreapta feței. „N-am simțit nimic!”, zice dânsa voioasă, parcă să mă încurajeze… Sunt dus pe un hol în sala de operații. Arunc o privire spre ceas. ora 13:35…Mă ia în primire altă doamnă doctor. Eu știam că mă operează un domn, ditamai Profesorul… Doctorița mă invită pe un pat ca o masă, cu un mic lăcaș pentru cap, mă întind, cu fața în sus, sub o aparatură ciudată… Pa ambii ochi mi se pun plastice largi, groase. Nu mai văd nimic. Umbre, ciudate figuri geometrice dansează prin ochii închiși. Și o dungă galbenă. „Bună-ziua, distinse domn!”, aud vocea unui domn. „Bună-ziua, domnule Profesor!”… Simt că se desface ceva deasupra ochiului stâng. Profesorul și doctorițele din jur discută ceva despre avantajele Vitaminei D… Aud zgomot de metal, strâng cu mâinile de rama mesei de operație. Un fior a urcat brusc în mine. „Fiți relaxat! Totul merge bine!”, aud un glas, ca un pahar cu apă rece, dat să mă refacă. Umbre de tot felul se zbat prin fața ochilor mei izolați de lume. Aștept o atingere, o mică durere… Nu vine… După un timp nedefinit, așteptare grea, îl aud pe Profesor monologând fericit: „Să fiți sănătos! E gata!”… Mi se scoate „echipamentul”, mi se pune un pansament, un bandaj mare pe stânga, mă ridic, văd cu ochiul drept un domn cu mască pe față, n-are mai mult de 40 de ani… „Mulțumesc, domnule Profesor!”… „Să fiți sănătos!… Detalii suplimentare primiți de la doamna doctor!”… Mulțumesc, îmi iau sacoul, ies, tulburat, dar fericit! Cât de ușoară a fost operația pe care am tot amânat-o de un an!… Mă uit la ceas… E ora 13:50!… Doamna doctor mă conduce într-un cabinet alăturat, îmi întinde o fișă cu medicamentele pe care trebuie să le cumpăr și să încep cu un antibiotic chiar din seara asta. Îmi face verbal lista lucrurilor obligatorii, să nu ating cumva zona operată, să nu fac efort fizic, mișcări bruște, să nu dorm pe partea ochiului operat, să evit praful, curentul. Urmează să ne vedem a doua zi, dimineața, între 8:30-9:00…

…A doua zi, joi dimineață, la 8:35 fix, primul control (duminică dimineață mai urmează unul, profesionist adevărat, domnul Profesor!), prilej să mi să scotă bandajul de la ochiul stâng și să fiu asigurat că „Totul este OK!”. După care, fără gene, M-AM TREZIT ÎN…ALTĂ LUME, MAI VIE, ÎN CULORI-POFTĂ DE VIAȚĂ, cum nu mai văzusem, cu un ochi, de câteva luni bune!…
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu!

…Voi reveni, curând, la viața obișnuită, nu, nu sunt infirm, dar nu forțez incredibila mea nouă vedere încă 9 zile, cât urmează tratamentul cu picături (de șase ori pe zi!), antibiotic și evitarea șocurilor fizice, mișcărilor bruște și a scăderilor subite de nivel! După care, la o lună fix de la operație, controlul general și obținerea noilor dioptrii pentru alți ochelari… Cum am putut, oare, să mă chinui cu un singur ochi perfect?! Am cheltuit atâta timp și bani cu tot felul de nimicuri, numai de vederea mea n-am avut timp!… Important este, însă, Prezentul!
…Azi, trăiesc și eu ca Omul normal, cu doi ochi! Mare Bucurie, pe care, cam un an, mi-am furat-o, inconștient…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de vară (11). MONOLOG CU UN SINGUR OCHI! SEMN CĂ UN TIMP NU NE MAI ÎNTÂLNIM…

…Mâine este 23 august! Când eram pionier… Ce e aia pionier, sigur se vor întreba unii mai tineri!?! Păi, pe scurt, un elev cu o cravată roșie la gât, care trebuia să-i iubească pe tovarășii Lenin, Stalin și Ceaușescu, și câte altele… Când eram pionier, ba și liceean, chiar și în primul an de facultate trebuia, în fiecare zi de 23 august, să mergem la defilare, la Șosea, să trecem prin fața tribunei tovarășilor conducători ai țării, iubiți în grup, nu-i așa?!, să le scandăm numele, să-i ovaționăm și să ajungem, fericiți, în Parcul Herăstrău… Pentru chestia asta de câteva minute în fața tovarășilor plictisiți de la Mausoleul Puterii, care vorbeau obosiți între ei și arar ne răspundeau ca roboții din mâini, când noi ne dădeam bojogii strigând tot felul de lozinci, porneam de acasă, pe căldură sau pe ploaie, pe la 6 dimineața, ne încolonam, undeva, la Piața Victoriei sau în fața unei școli din preajma Pieții Romane… Bine că s-a dus Ziua aceea atât de dragă tovarășilor…

…Mâine, 23 august 2017, la ora 10 fix, eu nu merg la defilare, ci să mi se repare un ochi! Stângul!… De ceva vreme eu nu citesc decât cu un ochi, cu dreptul. Mi se va înlocui cristalinul, mi s-a spus că-i o operație ușoară, recuperarea e mai pretențioasă… În seara asta, pe când priveam dechiderea Festivalului Under Cloud, cu un spectacol („Ultima bandă a lui Krapp”) cu mult sub textul celebrului Samuel Beckett, părinte al teatrului absurdului, împreună cu Eugen Ionesco, mă întrebam, așa, ca dramaturgul, absurdul, nu clasicul, dacă, mâine, odată cu schimbarea cristalinului, mi se vor șterge zecile de mii de imagini, alb negru și color, amintiri, banalități și fapte de suflet, triumfuri și decepții, Lumini și Umbre ale Vieții, penalty-uri și ofsaiduri văzute clar, comentate prompt în transmisii TV, fără să o dau după copac?!… Când și cu ce le voi mai înlocui, după șapte decenii de colecționar de Viață?!

…Câteva zile, câte oare?!, nu voi mai avea voie la computer, nici la TV, nici să citesc, Doamne, am să înnebunesc, Adio, prieteni de pe Facebook, îmi va fi tare greu fără voi, fără Rondul de dimineață pe Internet, adio meciul FCSB-ului, de mâine noapte (victorioasă o văd cu Sporting Lisabona!), voi trăi cu un ochi, fără să am voie să plâng, de fericire sau de tristețe, fără să rescriu, la cald, finalul piesei „Dans cu Miss Liberty pe Queensboro Bridge, în New York”, după discuția bogată în sensuri și semnificații, din această seară, abia ieșiți de la UnderCloud, cu remarcabilul regizor Sandu Grecu, decis să facă încă un spectacol mare cu un text de-al meu, după „Beethoven cântă din pistol”, în aprilie ’94 (spectacol ovaționat și la New York, Bridgeport, Stockholm), și „Pușlamaua de la etajul 13”, în aprilie în 2016 (onorat, în iunie, cu participarea la Marele Festival Internațional de Teatru Sibiu, și în 12 octombrie, în așteptatul „Fest(in) pe Bulevard”, bogatul Festival de la Nottara, urmând, se spune, ca în noiembrie „Pușlamaua” basarabeană să fie prezentă la un Festival Internațional din Sardinia!), ambele producții ale Teatrului Național „Satiricus I.L.Caragiale” din Chișinău. „Dans cu Miss Liberty” ar urma să se monteze la un teatru bucureștean (îi voi da numele, după ce se va semna contractul, nu mă mai „frig” a doua oară!)…
…Monologul meu cu un ochi sper să fie cât mai scurt, nu pot discuta doar cu Alter-Ego cuibărit cu doi ochi în mine, am nevoie de voi, Prieteni, de Lumină pentru Ambii ochi și pentru Suflet…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Impact – 3.019 persoane

Jurnal de vară (10.) NEMURITORUL ZORBA!

…Când Bunul Dumnezeu mi l-a făcut pasager într-un taxi din New York, în Central Park, în fața fermecătorului restaurant „Tavern On The Green”, în primăvara lui ’95, pe genialul Anthony Quinn, iar eu l-am intâmpinat tulburat, visând, „Bună seara, domnule Zorba”, nemuritorul Zorba m-a întrebat dacă sunt grec?! Spunându-i că sunt român, a replicat surprins:” Și, atunci, de ce mi-ai zis Zorba?!”… I-am mărturisit sincer: „Pentru că am văzut celebrul film de 17 ori!”…”De 17 ori?!…Ești nebun!…Și de ce ai văzut un film de 17 ori?!”…Cum să-i traduc eu în engleză, să mă înțeleagă cu adevărat: „Pentru inegalabila dvs Poftă de Viață!”…

..Acest inegalabil videoclip, descoperit în 18 august 2017, prezentând Legenda dansând cu divinul compozitor grec Mikis Theodorakis, mă scutește de orice altă explicație și mă face FERICIT, FERICIT pentru a nu mai știu câta oară!… Să dansam cu Zeii, „Boss”, cum m-ai gratulat în acea de neuitat Noapte de Vis!… Când la capătul scurtei, memorabilei mele curse de taximetrist de noapte la New York, mi-ai dat 50 de dolari, deși ea făcuse 3:75 $, ai început să dansezi „Zorba Grecul”, în fața la Plaza Hotel, chemându-mă și pe mine să dansăm nemuritorul, sublimul Sirtaki! Dansul cu Zeii, Boss!…

…N-am mai avut fiorul nebuniei să cobor din taxiul oprit în fața hotelului de lux și să dansez cu Zorba, cu Zeii!… Făcusem, fascinat, o Nebunie, am condus taxiul câteva sute de metri, cu astralul Zorba în spatele meu, în acea noapte de vineri, deși Central Park era închis până luni la 6 dimineața! Mă stârnise trimisul Zeilor, să ajungă mai repede la Plaza Hotel, înaintea prietenilor lui cu care petrecuse la „Tavern On The Green”, care luaseră limuzine de lux. Ele n-aveau, însă, șofer un nebun ca mine, în stare să vadă filmul „Zorba Grecul” de 17 ori și, mai ales, să încalce interdicția din Central Park (din orice vineri, de la ora 10 PM, până luni la ora 6 AM!), ca să ajungem primii la Plaza Hotel!

…Anthony Quinn și-a așteptat amicii coborâți din „frumoasele americane” albe, ca să le reamintească, sub fior de copil, promisiunea de a sosi primul la locul întâlnirii, neuitând să sublinieze: „Voi n-ați avut un driver cum am nimerit eu, un minunat român nebun, care a văzut „Zorba the Greek” de 17 ori și iubește Viața!”… M-a pupat pe frunte, prin fereastra deschisă a taxiului, și mi-a mulțumit că l-am adus primul, înaintea limuzinelor!… „Take care, my friend!”, au fost ultimele cuvinte ale Zeului pământean către mine, muritorul de rând, o mână fluturând și lacrimile scăldându-mi sufletul de atâta netrăită fericire!
…”Driverul lui Zorba Grecul” a plecat, atunci, în miez de noapte, plutind pe bulevardele dintre Zgârie Nori, a traversat Queesboro Bridge fredonând dumnezeiescul Sirtaki, a renunțat să mai conducă taxiul în noaptea aceea, a mers la Companie și a predat mașina galbenă, deși nu se făcuse nici 1 AM!?!… …Nu mai puteam conduce, eram totul o flacără, un răsărit de neștiută viață, dansam în flăcări de fascinație cu Zorba Grecul în Central Park și în față la Plaza Hotel…
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu pentru acea Noapte Magică!

 

 

 

Jurnal de vară (9). DIN NOU LA SACOU, CĂMAȘĂ ALBĂ ȘI CRAVATĂ…

…Gata, nu mai sunt boier, să mă scol la 9, 9:30, uneori la 10, dimineața! Sigur, nici ca pe vremea frumoasei mele navete la Giurgiu (5 ani, 7 luni, 22 de zile!), când trebuia să mă trezesc, de cele mai multe ori cu întunericul pe umeri, la 5:30 sau 6:00!… Acum, mai exact de nici o săptămână, adio boieria din ultimul an și jumătate!… La 7-7:30, dimineața, sunt sub duș, apoi, mic dejun luat, adăpat animăluțele (Ulysses, broasca țestoasă, și Rechinul, peștișorul din acvariu), medicamentele îngurgitat, gata de drumul spre noul meu loc de muncă. La sacou, cămașă albă și cravată, mirosind fin a parfumul meu preferat, „Boss”, așa cum am fost și în prima mea zi de „Taximetrist de noapte la New York”, într-un 14 februarie 1987, de credeau că-s vreun inspector cei de la desk-ul Companiei de unde ridicam taxiul închiriat!…


…Acum, la trei ace, nu merg decât aproape de casa mea, 15-20 de minute de mers pe jos, sănătate curată, nu mai regret pierderea „pedometrului” dat de Ducu să-mi măsoare pașii făcuți în 24 de ore… Ați, dedus, sunt din nou angajat!… Au și început să vină „Felicitări” și urări de succes, chiar dacă n-am făcut publică noua provocare a Destinului. Mă bucur, totuși, că mai circulă și veștile bune, că m-am săturat de dezamăgiri, spitale, divorțuri, accidente, drame și catastrofe…


…Nu vă spun unde am fost provocat din nou! Când voi avea primele realizări (inițial, am vrut să scriu „performanțe”!), nu va mai fi nimic doar… sugerat… Cert este că îmi place noul meu loc de muncă, rezonez sufletește și rațional cu el, suntem un mic grup de oameni „în materie”, plini de entuziasm, din fericire pentru noi, din păcate pentru alții care și-au pierdut calitatea de bază care a cam dispărut în orice provocare! Am Idei ce fug de banal, ce vor să repare nedreptăți, am (re)intrat în noua Arenă să reușim ceva aparte!…


…Nu-i vorba de niciun nou post de televiziune, cum m-a întrebat un amic, nici să fi devenit, Doamne ferește!, ofițer de presă la un mare club bucureștean de fotbal, cum a crezut altul!?!… Oriunde voi fi, rămân același MMI, bolnav de fotbal și de teatru, de scris și de beția cu Frumos (mai ales cel moral, cam o „rara avis”), de Libertate! Nu întâmplător, volumul meu de debut în poezie, apărut anul trecut, se numește „Condamnat la Libertate!”… Libertatea de a visa mereu la Zbor spre Piscuri…

Jurnal de vară (8). OCHII, OCHIȘORII MEI, DAȚI DE BUNUL DUMNEZEU, DE CE N-AM AVUT GRIJĂ DE VOI?!

…Bine se spune, în popor, că în tot răul există și un dram de bine, așa, dialectic, ca axiomă de Viață!… Am venit cu două zile mai devreme de la „Ariel Râmnic Fest” (amicii știu sau intuiesc de ce!) și, ieri, am discutat cu un prieten, printre alte lucruri serioase, despre vederea mea tot mai în ceață, de aproape două luni, la ochiul stâng! Nu port ochelari la citit, dar stângul obosește repede, chiar doare și lăcrimează, iar când pun ochelarii de distanță și urmăresc televizorul, pe stânga (eu, dreptaci sau mereu cu „dreapta”!), am aceeași problemă!… Dacă nu veneam, ieri, cu două zile mai devreme în Bucureștiul meu iubiit pe Viață (ca și New York-ul!), nu mă întâlneam cu Omul care m-a decis să plec, azi, în zori, cu noaptea încă dormitând în mine, la o cunoscută clinică de Oftalmologie!…

…Ochii, ochișorii mei, dar rar de la Bunul Dumnezeu, câte frumuseți, splendori, comori din lumea-ntreagă mi-ați dat în deceniile mele de Viață, fericindu-mă, alimentând mereu Visul meu de Poet, cel cu „Tinerețea e o stare de spirit”!… Sigur, mi-ați arătat și atâtea urâțenii, hidoșenii, răutăți din viața asta pământeană și trecătoare, dar eu, utopicul, mă credeam un fără de capăt Tânăr sufletește, uitând că, dincolo de spirit, fizicul este tare efemer, refuzând să cred că vine o Zi, când…
…A venit!… Azi!… Control oftalmologic foarte serios, astăzi, vineri 28 iulie. Primul verdict: cataractă, accentuată la ochiul stâng!… Picături în ambii ochi, dans în scurt timp într-o ceață nevăzută vreodată cu ochelarii de distanță… Alte teste… Ochiul stâng-nu mai vede 80%!… Ochiul drept-uzat 60%!… Mai am puține procente și nu mai văd?! Piei, drace!… Fundul de ochi, tensiunea etc, etc… Cifre, măsurători, parametrii fără sens pentru mine… Ce-i de făcut?!, e singura mea interogație, Imperativul categoric de vinovat față de scumpii mei ochi, nu cei ai minții, cei ai Realității în tonuri tot mai gri, mai rar frumos colorată ca până azi… O doamnă doctoră susține că operația bate la ușă… Un medic, bossul, îmi dă o gură de oxigen, „Cataracta nu-i chiar atât de avansată! S-ar putea să o corectăm din schimbarea dioptriilor!”… Marți, prima zi din August, voi veni la un nou control, cel al Adevărului, să aduc neapărat și petecul de hârtie plin de arabescuri nescrise de mine, dar făcut de dânșii pentru mine, totul pare ca o primă scenă din Lungul meu drum al Nopții către Zi, căci am și eu un asemenea Drum, nu numai genialul O’Neill, cu nermuritoarea lui piesă „Lungul drum al zilei către noapte”…

…Dragii mei Ochi, Ochișori, jur să am grijă de voi, măcar acum, Acum, când, după toate testele de până la miezul zilei, sunt ca un somnambul, plutesc într-o ceață ciudată, înțepându-mă și dreptul cel afectat numai 60%!… Nu vă las în noapte, solii Luminii pentru Sufletul meu de poet, dramaturg, îndrăgostit nebun de Viață!…
…Acest iulie 2017 se va încheia pentru mine, luni 31, în jurul prânzului, la…oncolog! Vizita de la trei luni… Și injecția pentru stoparea hormonilor ce alimentează celula canceroasă și mă face două-trei săptămâni o legumă gânditoare, bolnavă de teatru și de fotbal…

…Luni 31, lupta cu blestemul negru… Marți 1, noua mea problemă, soroc de negru și de viață, Ochii!… Orice sfârșit e un început, uneori și invers!… Eu sunt bucuros că încă pot Lupta! Câți n-ar dori să se mai poată bate cu Viața! Bunule Dumnezeu, dă-mi, și acum, aceeași forță sufletească, în singurătatea mea, uneorii ca o lespede de cavou, să țin Lupta trează-n mine! Ochii minții îmi arată, doar, 100%, cu atâta claritate, ce am de făcut, în final de Noiembrie sunt hotărât să-mi văd inegalabilele Prințese Genevieve și Celine, nepoțelele de aur din briza Pacificului…
…Trăiesc, scriu, visez, tot trec matur peste umbre mici, trădări mari, Nimic nu mă poate opri să mă tot bucur de Viața asta minunată!..

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.