„Undercloud” – Mircea M. Ionescu

Jurnal de vară (11). MONOLOG CU UN SINGUR OCHI! SEMN CĂ UN TIMP NU NE MAI ÎNTÂLNIM…

…Mâine este 23 august! Când eram pionier… Ce e aia pionier, sigur se vor întreba unii mai tineri!?! Păi, pe scurt, un elev cu o cravată roșie la gât, care trebuia să-i iubească pe tovarășii Lenin, Stalin și Ceaușescu, și câte altele… Când eram pionier, ba și liceean, chiar și în primul an de facultate trebuia, în fiecare zi de 23 august, să mergem la defilare, la Șosea, să trecem prin fața tribunei tovarășilor conducători ai țării, iubiți în grup, nu-i așa?!, să le scandăm numele, să-i ovaționăm și să ajungem, fericiți, în Parcul Herăstrău… Pentru chestia asta de câteva minute în fața tovarășilor plictisiți de la Mausoleul Puterii, care vorbeau obosiți între ei și arar ne răspundeau ca roboții din mâini, când noi ne dădeam bojogii strigând tot felul de lozinci, porneam de acasă, pe căldură sau pe ploaie, pe la 6 dimineața, ne încolonam, undeva, la Piața Victoriei sau în fața unei școli din preajma Pieții Romane… Bine că s-a dus Ziua aceea atât de dragă tovarășilor…

…Mâine, 23 august 2017, la ora 10 fix, eu nu merg la defilare, ci să mi se repare un ochi! Stângul!… De ceva vreme eu nu citesc decât cu un ochi, cu dreptul. Mi se va înlocui cristalinul, mi s-a spus că-i o operație ușoară, recuperarea e mai pretențioasă… În seara asta, pe când priveam dechiderea Festivalului Under Cloud, cu un spectacol („Ultima bandă a lui Krapp”) cu mult sub textul celebrului Samuel Beckett, părinte al teatrului absurdului, împreună cu Eugen Ionesco, mă întrebam, așa, ca dramaturgul, absurdul, nu clasicul, dacă, mâine, odată cu schimbarea cristalinului, mi se vor șterge zecile de mii de imagini, alb negru și color, amintiri, banalități și fapte de suflet, triumfuri și decepții, Lumini și Umbre ale Vieții, penalty-uri și ofsaiduri văzute clar, comentate prompt în transmisii TV, fără să o dau după copac?!… Când și cu ce le voi mai înlocui, după șapte decenii de colecționar de Viață?!

…Câteva zile, câte oare?!, nu voi mai avea voie la computer, nici la TV, nici să citesc, Doamne, am să înnebunesc, Adio, prieteni de pe Facebook, îmi va fi tare greu fără voi, fără Rondul de dimineață pe Internet, adio meciul FCSB-ului, de mâine noapte (victorioasă o văd cu Sporting Lisabona!), voi trăi cu un ochi, fără să am voie să plâng, de fericire sau de tristețe, fără să rescriu, la cald, finalul piesei „Dans cu Miss Liberty pe Queensboro Bridge, în New York”, după discuția bogată în sensuri și semnificații, din această seară, abia ieșiți de la UnderCloud, cu remarcabilul regizor Sandu Grecu, decis să facă încă un spectacol mare cu un text de-al meu, după „Beethoven cântă din pistol”, în aprilie ’94 (spectacol ovaționat și la New York, Bridgeport, Stockholm), și „Pușlamaua de la etajul 13”, în aprilie în 2016 (onorat, în iunie, cu participarea la Marele Festival Internațional de Teatru Sibiu, și în 12 octombrie, în așteptatul „Fest(in) pe Bulevard”, bogatul Festival de la Nottara, urmând, se spune, ca în noiembrie „Pușlamaua” basarabeană să fie prezentă la un Festival Internațional din Sardinia!), ambele producții ale Teatrului Național „Satiricus I.L.Caragiale” din Chișinău. „Dans cu Miss Liberty” ar urma să se monteze la un teatru bucureștean (îi voi da numele, după ce se va semna contractul, nu mă mai „frig” a doua oară!)…
…Monologul meu cu un ochi sper să fie cât mai scurt, nu pot discuta doar cu Alter-Ego cuibărit cu doi ochi în mine, am nevoie de voi, Prieteni, de Lumină pentru Ambii ochi și pentru Suflet…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (11). BUN REVENIT ACASĂ, DOMNULE MINISTRU IONUȚ VULPESCU!

…Mărturisesc că m-am bucurat enorm, când am aflat cum, pe ultima sută de metri, a triumfat Rațiunea în iarmarocul desemnării noului Cabinet, cel puțin în privința Ministrului Culturii și al Integrității Naționale! Care astăzi este, oficial, nu pe surse fanteziste, dacă nu otrăvite, Ionuț Vulpescu! Cel mai îndreptățit să revină acolo, unde, tot din cauza perfidului algoritm politic, a fost debarcat după numai 11 luni fix, timp cu realizări în Lumea Culturii Române. Pentru mine, Ionuț Vulpescu reprezintă singurul MINISTRU al Culturii pe care îl prețuiesc cu adevărat, dintre cei cunoscuți în ultimii 18 ani de când am revenit Acasă, în Limba și Cultura Română!

…Îl prețuiesc pe domnul Ministru Ionuț Vulpescu, de-o vârstă cu flăcăul meu cel mare, nu doar pentru că a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă, are un masterat în „Doctrină și Cultură” și un doctorat în Filosofie (Facultate pe care am terminat-o și eu, la zi, în ’68!). Ba mai și scrie, una dintre cărți („Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș”) desemnând și un excelent eseist din lumea sportului, altă patimă de-a mea, alături de teatru.

…Îl prețuiesc pentru că l-am văzut, mai mult decât atâția miniștrii ai Culturii la un loc, la premiere de teatru (nu doar la Teatrele Naționale!) și film, chiar și la tot felul de Festivaluri de teatru, fie și cel independent (imaginea ce însoțește acest material a fost surprinsă, acum două toamne, la Festivalul „Undercloud”), și la spectacole-lectură, la lansări de carte, la Festivalul Național pentru Literatură, de acum doi ani, la Cluj, la Ateneu, la Festivalul George Enescu și, nu în ultimul rând, îi mulțumesc că a salvat de la moarte Revistele literare!…
…Și pentru că biroul de la Minister a fost deschis mereu oricui, cu dialog sincer, plin de respect și bun simț, cu actori, dramaturgi, regizori, directori de teatre, scriitori, ziariști, editori, plasticieni, compozitori, încercând (de multe ocelri reușind!) să-i ajute pe cei care i-au solicitat sprijinul legal.

…Ionuț Vulpescu n-a fost Ministru al Culturii, în primul mandat, decât 11 luni fix! L-a schimbat blestematul de algoritm politic… El a revenit, acum, Acasă! Spun aceasta nu doar pentru că înțelege Cultura, dar și vibrează pentru ea, o iubește, respectând toți creatorii de Frumos. Ceea ce reprezintă o „rara avis”, prin comparație cu mulți navetiști politici parașutați la Cultură, căreia i-au făcut mai mult rău decât bine!
…Într-un prezent bolnav de can-can, câțiva vântură și acum nefericita greșeală cu Hamlet și Cervantes, accident generat, sunt convins, de oboseală și grabă, cum s-a mai întâmplat, în alte forme, atâtor intelectuali de marcă!

…Până la Bucuria din această zi de Miercuri, 4 ianuarie 2017, m-am cătrănit rău, luni noapte, când, în veritabilul joc de-a alba-neagra practicat de atâtea televiziuni, în trocul său politic domnul Tăriceanu a amenințat că, dacă nu i se dau Externele, cu Meleșcanu, ia Cultura și-l pune vătaf (n.a. termenul îmi aparține, sorry!), acolo, pe alde D.B. (nicio legătură cu filmele anilor ’60, „B.D la munte și la mare”‚”B.D. în acțiune”, cu nemuritorul Dem Rădulescu), tipul (D.B., nu Dem!) rămas celebru prin acea inepție lansată într-o emisiune televizată, potrivit căreia… activitatea parlamentarului și ministrului e mai grea, mai plină de risc decât a unui militar în Afganistan! (Sic!)… Nu a fost, din nefericire, unica dezamăgire din trocul miniștrilor trimiși la Cenușăreasa Cultură. Nu pot uita că, un timp, e drept nu prea lung, de Cultura Română a răspuns un intelectual român de origine maghiară, nu tocmai acomodat cu limba lui Caragiale și Eugen Ionesco… Sau că ultimul ocupant al postului de ministru la Cultură ne făcuse de râs pe noi, românii, cu acea Expoziție de pomină, cu tentă sexuală, mai anii trecuți, la New York!

…Acum, Cultura Română, atât de nedreptățită de mai-marii zilelor, pare să-și fi regăsit o rază de optimism. Pentru aceasta, însă, nu-i suficientă doar revenirea pe postul de Ministru al Culturii a unui intelectual, Ionuț Vulpescu, omul care, realmente, iubește și prețuiește Artele. Este nevoie de un Buget decent și de asigurarea unei continuități într-un Domeniu care, împreună cu Sportul, reprezintă cei mai apreciați Ambasadori ai României în Lume!

AM PLECAT SPRE RUSE ȘI AM AJUNS PE…BACUL ZIMNICEA-SVIȘTOV!

…Vară plină de aventuri. După drumul cu peripeții la Silistra, luna trecută, acum, cel de la…Ruse. Sunt 14 kilometri din fața Teatrului “Tudor Vianu” din Giurgiu până în fața Teatrului “Sava Ognianov” din Ruse. 14 kilometri făcuți în…trei ore și douăzeci de minute!

…Luni, 24 august, la ora 13 fix, trebuia să fiu la superbul Teatru “Sava Ognianov” din Ruse. La o întâlnire cu distinsul Orlin Diakov, dramaturg și regizor, directorul instituției bulgare, și cu doamna Anka Staneva, traducătoare de excepție, pentru a fixa, cu hârtia și creionul în față, Programul Festivalului Teatrelor Dunărene, din perioada 16-21 octombrie. Luni, la ora 10:45, am plecat din fața Teatrului “Tudor Vianu”, cu maestrul de sunet Mirel Stănescu (bine că n-am scris Rădoi, că-i la modă!) la volanul bătrânului nostru Logan. Cum am făcut dreapta, s-o luăm spre Vamă, la nici o sută de metri după ce am trecut de benzinăria Petrom, un șir, parcă, fără număr de mașini. Când venisem de la București, pe la 7:30, kilometri buni (16-18?!) de TIR-uri așteptau să ajungă la Vamă… Am așteptat și noi, vreo 25 de minute, nu s-a clintit o mașină, ba, în spatele nostru s-au aliniat alte zeci de autoturisme, TIR-urile venind pe un culoar în dreapta. Timp de întrebări, de supoziții…. S-ar trece Podul Prieteniei în patru ore. Unii zic chiar cinci ceasuri… Nu băgăm mâna-n foc, însă nu se clintește nici frunza. Sub arșița soarelui, simțind cămașa gata de stors pe mine, îl aud pe Mirel: “Dimineață, la TV, au recomandat șoferilor aflați spre Bulgaria și Grecia să ocolească trecerea prin Vama Giurgiu. Au indicat Călărași și Zimnicea, cu bacul, sau Vidin, pe pod”…. Fac un calcul. Până la Zimnicea sunt 65 de kilometri. Un ceas. Bacul, altă oră. De la Sviștov, cam încă 60 de minute… Și tot ajungem mai devreme de patru-cinci ceasuri… Gata, Mirele, Zimnicea scrie pe noi!… Dau un telefon doamnei Staneva să schimbăm ora întâlnirii cu un ceas, pentru ora 14. “Haideți să fie ora 15!”, zice înțelept cunoscuta traducătoare… Cu greu ieșim din culoarul disperaților, trecem peste câteva dune de nisip și pământ și, după 55 de minute, suntem la Feribot, peste drum de Sviștov…

…Nimeni nu știe exact când va pleca bacul, abia venit la încărcat. În față, pe stânga, unul dintre Combinatele Agro ale lui Ioan Niculae, patronul echipei de fotbal Astra Giurgiu, lucrează din plin, chiar dacă bossul este într-o „celulă” la Găești. La mal, un șlep, sub o macara, înghite tone de cereale… Jos, în pantă, spre bac, un TIR, parcă se dezmembrează, când să treacă un prag metalic, cam din secolul trecut. Găsesc un ghișeu și cer informații oficiale, însă nimic nu-i sigur. S-a cam schimbat programul bacului, s-a venit cu întârziere din Bulgaria. Cert e că trecerea costă 8 euro pentru o mașină mică și doi euro de fiecare persoană din autoturism! Vreau să plătesc, însă mi se spune că achităm trecerea de cum ajungem la… Sviștov! În euro sau în leve… Frumoasă treabă!

…În sfârșit, bacul -care aflu că e particular, iar patronul este Ioan Niculae- se mișcă după fiecare rând de mașini mici aliniate, prindem și noi penultimul loc în al doilea rând, între limuzine de București, Constanța, Bulgaria și Turcia. Se aliniază și trei TIR-uri. În 40 de minute de la sosirea noastră la Zimnicea, plecăm. Dunărea este și aici foarte scăzută. Puțin, în amonte, chiar în mijlocul fluviului, o plajă imensă de nisip, juri că e terenul unui stadion fără iarbă. Să faci alergări în mijlocul Dunării, ce-ar fi un concurs de atletism la mijloc de fluviu milenar?!… Pe bac, oameni nervoși, povești de filme. Un “tirist” a stat pe șosea 13 ore să intre în Vama din Giurgiu, după care, înțelegând cum e treaba, a virat-o spre Zimnicea. Trebuia să fie la Sofia seara trecută. Și cară pește, marfă perisabilă, nimeni nu ține cont de asta, nimeni nu-i va plăti peștele stricat… Altul, cu un Jeep de lux, a venit din Turcia, cu o zi în urmă, a așteptat, în noapte, doar două ore să treacă Podul Prieteniei, venind de la Ruse. Acum, după ce și-a rezolvat treaba la București, se întoarce la familie, într-o stațiune în Antalia. A stat o oră împietrit, la intrarea în fața Vamei din Giurgiu, dar, speriat și el de zvonurile cu patru-cinci ore de așteptat, a ales varianta bacului pe la Zimnicea… Cei trei tiriști sunt cei mai nervoși. Înjură de mama focului. Cel cu transport de pește perisabil aruncă, disperat: “Mai bine ar da cineva o bombă să arunce-n aer hardughia asta de Pod!”… Doamne ferește!, îmi fac o cruce… Unul întreabă de ce nu se folosește bacul Giurgiu-Ruse, cum era acum câțiva ani… “Pentru că bacul acela a fost tăiat și vândut la fier vechi!”, știu vreo doi-trei… Halal afacere românească!…

…Între timp, Mirel își revede, după 16 ani, comandantul de pe motonava de lux “Steaua Dunării”, cu ea a bătut, cu două decenii în urmă, Dunărea în amonte și-n aval, de la Viena la Tulcea, el fiind baterist în orchestra de pe punte. Comandantul bacului, domnul Elisei, ne invită în cabina sa, e un tip distins, cu ochii fixați pe bord, ne răspunde la două-trei întrebări, propun să-l lăsăm să-și vadă de treabă. Oricum, am aflat că, la ora 17:30, bacul va pleca din Sviștov spre Zimnicea…

…Ajungem în 16 minute numărate pe cadranul ceasului la Sviștov, orășel cochet, centru universitar. L-am bătut la pas, acum trei ani… Prima limuzină care părăsește bacul, una bulgărească, nu poate urca panta preistorică, mă trec fiorii, suntem la patru metri în spatele ei, și ea tot coboară cu spatele.. Intervine un om de pe bac, pune o scândură sub roata dreapta din spate, altă supra-ambalare, fum, scapă bulgarul, scăpăm și noi… Plătim taxele pipărate, noroc că am niște leva la mine! Dar, probleme cu rovigneta, nu e “peste drum”, cum ni s-a spus la Zimnicea, trebuie să întrebăm la o benzinărie la ieșirea din Sviștov. Ajungem și acolo, e calea spre Ruse, luăm rovigneta, nu dau pe o zi, minim pe o săptămână, alte zece leve și valea spre Ruse. Este 13:45! Dar nu-s 65 de kilometri până peste drum de Giurgiu, ci…90! Noroc că șoseaua îngustă e cam goală, Mirel se crede în Formula 1 și la 14:50 parcăm în lateralul Teatrului “Sava Ognianov”.

…Orlin Diakov tot dă din cap, 3 ore și 20 de minute, și atâta tevatură pentru un drum care normal ne lua 20 de minute de la un teatru la altul?! În secolul XXI, în Europa?!… Cert este, îmi zice Orlin, că nu putem risca pe timpul Festivalului, să ținem actorii câte două-trei-patru ore în mașină, numai de a urca pe scenă nu vor mai fi în stare. Îi dau dreptate. Și cele trei spectacole (două românești, unul din Serbia) care urmau să se joace și la Ruse se suspendă. Până la anul, probabil… Dacă Podul Prieteniei, inaugurat în 1954, va fi gata, atunci…
***
…La 15:44 luăm șirul de mașini aliniate să plătească taxa de Pod la Vama din Ruse. Mult mai puține mașini decât la noi. Stăm 30 de minute, după care șirul se mișcă, plătim și cele patru leve taxa, ajungem pe Pod, suntem fericiți, mă și văd că prind, cum am promis cu o zi în urmă, piesa lui Matei Vișniec, “Omul pubelă”, în Festivalul Undercloud, la ora 19, la Muzeul Țăranului Român, alături de Piața Victoriei. Iluzii… După patru-cinci sute de metrii pe Pod, coloana noastră se oprește. Și ne pomenim, din timp în timp, cu TIR-uri și mașini mici pe cealaltă parte. Cei mai mulți au ieșit din mașini, stau pe Pod, unul cântă la o chitară, alții mănâncă semințe, cei mai mulți fac poze, s-ar putea juca și o miuță… O familie din București se întoarce de la Sozopol, mai jos de Burgas, și tot regretă că n-au luat-o prin Vama Veche. Stăm așa, între povești și înjurături, pe Podul care tremură la fiecare trecere de TIR, exact o oră și 18 minute… Bine că s-a mișcat din nou șirul.

…Cum intrăm în România, o schelă cu țesătură metalică, spre mijlocul Podului, de parcă s-ar turna un pilon. Dumnezeu știe la ce servește… Drumul pe care se circulă, unul pentru…două sensuri, a devenit o cursă cu obstacole majore, gropi și denivelări fără număr… Vreau să văd cât s-a lucrat pe partea dreaptă la urcarea pe Pod, venind din România. Văd numai parapetele date jos pe o porțiune de 4-500 de metri și o echipă de muncitori care aruncă ciment fin între blocurile de bordură! Asta era problema, bordura! Să fie o altă Afacere Videanu?!… La ieșirea de pe Pod, pe dreapta noastră, o echipă de la o Televiziune centrală. “Rușine!”, strigă cineva din viteza mașinii din față.

…RUȘINE!, zic și eu… Arătăm buletinele, am făcut -nemâncați, doar cu două cafele și câte o apă minerală la Ruse-două ore și un minut. Ce „fericire”, nu-i așa?!
…Oare, nu se găsește UN OM în România, la minister, la guvern, cu o soluție salvatoare pentru imaginea țării?! Și pentru scutirea a zeci de mii de oameni de crize de nervi, vecine cu disperarea?!