Zbor cu proști. Sau cum era să ajung de la Miami la…Moscova!

…Luni 15 decembrie 2014, când am aterizat la Miami, știam că voi pleca spre casă tot într-o luni, pe 12 ianuarie 2015! Cu rezervare electronică, nu mi-am mai făcut griji pentru zborul de întoarcere, trebuia doar ca Ducu să realizeze clasicul ceck-in, prin internet, numai cu 24 de ore înainte de plecarea avionului, al companiei British Airways, luni 12 ianuarie, la ora 17:10…

…Duminică 11 ianuarie a fost o zi cu ploaie la Miami. Plângea cerul, ca și sufletul meu. Geneve, Ducu și Karina m-au invitat pentru ultimul lunch împreună la un restaurant șic. După care am făcut bagajele. Apoi, am plecat la cumpărături, să servim cina acasă. Eu am căutat un vin roșu bun. I-am arătat lui Ducu mai multe producții, el le verifica imediat prin sistemul special pe care-l are pe micul lui computer numit telefon mobil. Ne-am oprit la „Faustino”, un vin spaniol din 2010. Era ora 16:50… Pe Aeroportul din Florida, cursa Miami-Londra se pregătea să decoleze…

…O cină cu povești, cu nostalgii. Cu un „Faustino” pe cinste. A doua zi, la ora 15, trebuia să fiu la Aeroportul Miami. Ducu a accesat British-ul să-mi rezerve un loc la culoar, nu la fereastră, cum aleg deobicei… Să mă plimb prin avion, să mă pot dezmorți în noaptea lungă ce va urma, luni spre marți… Site-ul companiei, însă, dezactivat! Nu-mi făceam griji… Am mers la un Mall să cumpărăm câteva baloane colorate pentru o mică aniversare de luni dimineață la… Nova SouthEastern University, unde Genevieve este în anul I, la un an și trei luni, sau „un an și un sfert”, cum zice Ducu, cotă ce va fi atinsă mâine, marți 13! Aici, la „Nova”, viitorii studenți sunt prinși într-un program educativ serios, divers, de la…3 luni! Sigur, contra-cost…

…Când a încercat Ducu din nou legătura cu Informațiile de la compania engleză, era în jur de 9 seara. Privirile i s-au împietrit, o clipă, pe marele ecran al computerului său de profesionist. Apoi, calm, mi-a zis: „Nu cumva tu trebuia să zbori azi?!”… Un trăznet m-a izbit în moalele capului. Hârtia cu care venisem de la București, pe care o prezentasem la plecare, nu lăsa niciun loc de dubii. Duminică 11 ianuarie, ora 5:10 P.M., plecarea din Miami, marți 12 ianuarie, ora 3 P.M, sosirea la București!?!… Probabil că, în subconștientul meu de om distrat, fericit, de bunic în al nouălea cer, credeam că englezii o să mă sune cu o zi-două înainte de zbor, să-mi amintească. Așa făcuse un travel-agent de la București, iarna trecută. Acum, însă, am fost prostul de serviciu!… „Dineu cu proști” este titlul spumoasei comedii de la Naționalul bucureștean. Am fost prostul de la dineul nostru din Miami, în 11 ianuarie 2015…

…O durere profundă m-a aruncat în flăcări, câteva clipe nu mai pot gândi. Știu că inimioara mea nu are nevoie de șocuri, încerc să-mi revin. Îl aud pe Ducu, binedispus: „Nu te panica, te rog!… Hai că-i haios, cum zici tu!… O rezolvăm noi într-un fel”… Și încearcă să vorbească la telefon cu British-ul… I se răspunde să aștepte… o oră!?! Ce putem face?!… Ducu încearcă alte rute pentru luni 12 ianuarie. Prețurile sunt aberante, te aruncă în aer, ca de pe Niagara: 2.200 de dolari!… 1.100$ (mai scump decât biletul tur-retur luat cu câteva luni în urmă!)… 997 $, cu escală la Berlin… Există și un preț mai pământean, 750$, dar cu aterizarea la București după…35 de ore de la decolare! Adică, Miami-New York, unde se face o escală de 19 ore, de luni seară, de la ora 8 PM (Asta nu era o problemă, mă revedeam cu prieteni minunați din Big Apple, fie și pentru o oră-două, marți dimineață). Problema era că de la New York, avionul companiei Aeroflot, mergea la…Moscova! „La Moscova, la Moscova”, sună celebra replică a lui Cehov din „Trei surori”… Iar de lângă Kremlin, unde aș fi stat o oră și jumătate pe aeroport, urma ultima repriză, Moscova-București… Ce să caute, însă, la Moscova, un româno-american anti-votcă și, mai ales, „against” politicii-roșii?! Abia îl așteapta Putin!… Piei, drace, cu Moscova ta (oraș minunat, de altfel, zic toți cei care l-au vizitat, un vis al meu, dar nu în aer mirosind a praf de pușcă!) cu tot, mai ales în aceste zile tensionate…

…Rămâne Berlinul!, decretez… Ducu, însă, mă temperează. „Stai să vorbim și cu englezii!… Le spunem că, distrat cum ești, ca orice scriitor, ai crezut că pleci luni și nu duminică!”… După 45 de minute de așteptare, a răspuns un reprezentant al Companiei British Airways. Tip amabil, la prima replică. Ducu îi explică pe scurt cum stau lucrurile. Omul de la Londra mă cere la telefon. Să-i spun data nașterii… Îl solicită din nou pe Ducu, cu datele zborului ratat (sau Zborului cu un prost!) afișate pe computer. Englezul solicită un timp să verifice prețurile. „Nu cred că ne face vreun discount! Dar, să așteptăm”… După nici două minute, ultimul dialog Miami-Londra. Ducu îi cere o clipă de răgaz, să mă consulte: ”Domnule, pentru mâine, luni, British-ul nu mai are niciun loc, nici dacă dai 2.200$!… Are pentru marți, cu 1.100 $, și miercuri, cu 250 $! Poți sta până miercuri?!”…

…Cum să nu stau?! Chiar dacă fiul meu cel mare mi-a făcut cadou vacanța aceasta de neuitat, în Florida și Mexic, cheltuind din plin, nu pot arunca banii lui pe geam. Fixăm plecarea pentru miercuri 14 ianuarie, chiar dacă pe 15 ianuarie… Peste o oră, aveam și confirmarea. După care pornim Fiesta. Deși îmi cădeau ochii de oboseală, cu două ore în urmă, deși am simțit că-mi crapă câteva secunde capul de supărare, acum facem haz de necaz, cu mult umor, salvarea din momente critice!… „Îți dai seama, când noi îi căutam datele… domnului Faustino, la sectorul de băuturi, pe aeroport se striga numele meu, de pasager cu capul în nori!”… Ducu s-a răcorit cu o bere specială, din grupul Pale Ale, am cerut și eu un „Bumerang” și am imaginat tot felul de situații comice, până și una cu mine la Moscova, cu Putin în față, reluând acele gustate Dialoguri imaginare cu „zei muritori” ai vremurilor noastre sub titlul„Dacă am fi fost față în față”, publicate timp de trei ani în ziarul meu de limbă română „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, pe care l-am scos, pe vremuri, la New York… Ca să încheiem cu o poantă de zile mari: „Tată, miercuri seara, după ce pleacă Airbus-ul spre Londra, îl suni pe englez și îi spui că tac-tu a crezut că are bilet pentru cursa de joi, nu de miercuri 14!… Dacă nu mă consideră un senil, sigur ne face nebuni!”…

…”Nu mai vin!” Așa mi-am anunțat, pe e-mail, câțiva prieteni, colegi, azi, luni 12 ianuarie. Gândindu-mă la prima impresie, am completat imediat: nu mai vin marți, la București!… Vin joi 15 ianuarie. De Ziua lui Eminescu… Joi dimineață, trebuia să mă văd cu ai mei colegi de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu… Mai e și Invitația la Premiera de la Naționalul bucureștean, o comedie de Minulescu, regele Romanțelor („Allegro ma non troppo” se numește piesa!)  pe care am vrut, acum 3 ani, să o montez la Giurgiu, bine că spectacolul de la TNB e vineri seara… O să amân și un control medical! Sunt sănătos, domnilor! Dacă râd și am tăria să fac haz de necaz de prostia mea cu un bilet de avion, e bine! Merită distracția asta 250 de dolari! Cu rugămintea să nu fiți aerieni ca mine și să vă verificați din timp biletele de zbor…

…Postez acest reportaj sentimental pe blog și mă duc să caut un vin roșu „Faustino”, pentru dineul despărțirii. De miercuri seară?!… Nu, domnilor, de marți, miercuri 14 ianuarie plec spre București! Acum, e treabă serioasă… Mai am două dimineți în plus cu Genevieve, și alte două ore de joacă, seara, când vine de la Facultate! Sunt un om fericit!…

UN SHERIFF român la Cuncun!

…Era 4 ianuarie. Ultima oră, din cele 12 zile petrecute, în… doi ani, în Mexic. Pe Aeroportul din Cancun. Eram o fantomă, după necazul provocat, probabil, de sucul de mango pregătit de un inconștient, pe 2 ianuarie, la restaurantul “Grota Pescarului”, din Akumal, nu cu apă minerală, ci cu otrăvitoarea apă de la canal, pentru doi-trei pesos murdari! Leșin, un val de transpirație rece, o furtună în stomac ce m-a ținut umbră la pat două zile și m-a slăbit 3 kilograme în 32 de ore!… Încă mă lupt cu acel nenorocit de „mango”, și astăzi, 8 ianuarie, la Miami…

…Am învățat, prin ani, să nu întorc capul la primul glas de sirenă și să nu șterg atâtea bucurii cu ultima impresie, una la marginea vieții, cum a fost cea de lângă un Tulum prăfuit. A fost mult prea frumos, tonic, la Ciudad de Mexico, la Teotihuacan, Playa del Carmen, Chichen Itza, Xcaret, încât să mă împiedic de ultima impresie…

…Ultima impresie din Mexic s-a fixat, de fapt, pe Aeroportul din Cancun. Care, pe afară, nu-i cine știe ce, n-am mai mers pe jos, de la avion până la vamă, din 1983, de la Vigo, unde ajunsesem cu Naționala de fotbal, pentru un amical (2-2 cu Selecționata strănilor din campionatul spaniol, cu Maradona în teren; ne-au bătut la penalty-uri), iar pentru Tupolev-ul nostru demodat spaniolii nu aveau nici “burduf”, nici măcar scară. S-a improvizat ceva, până la un metru deasupra solului, de unde am sărit, jucători, antrenori (Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu), conducători (generalul Stan, șeful delegației, care, durduliu, a avut probleme cu… ultimul metru!), unicul ziarist…

…În interior, însă, Aeroportul din Cancun este o nebunie. Cât eram eu de fantomă, abia ținându-se pe picioare, am rămas încântat de atmosferă. Magazine, ca-n filme, avalanșă de restaurante, de altfel, la intrarea spre Gate-uri, două frumoase blonde te ademeneau, free, cu câte un păhărel de whisky cu lămâie! Să fii încălzit la intrarea în pădurea de restaurante. Unul se numea “Bubba Gump”, amintind de acel film celebru “Forest Gump”… Altul “Aici, mereu este Vineri”, încât eu m-am trezit fredonându-i feciorului meu cel mare, Ducu, o frântură din acel frumos cântec de petrecere din Banat: “C-așa beau oamenii tineri, de sâmbătă până vineri”… Unde sunteți, prietenii mei Neluțu Igna și Nelu Bungău?!… La Cancun, eu, „Sherifful”, după pălăria de efect, am rămas pe uscat, “mango” la Akumal mi-a trebuit…

…Pălăria de sheriff, din ierburi groase, rare, am cumpărat-o pe insula Cozumel, cea mai mare dintre cele populate ale Mexicului. Pe Aeroportul din Cancun, un gardian, cu simțul umorului, m-a salutat ca pe un superior. L-am salutat și eu, în convenția jocului propus de el, am râs ambii, și am înțeles că pălăria mea… cozumelă are valoare de Sheriff cancunez. Când o să mai merg la Oradea, o s-o iau cu mine, să intru în sala minunatului Teatru “Regina Maria”, când se va mai juca spumoasa comedie “Cancun”… Voi merge în culise și le voi spune prietenilor mei actori: „Prieteni, Șherifful vă anunță că, iarna asta, la Cancun nu s-a aprobat nudismul! De aceea am să mai vin la spectacolul vostru excelent!”…

…Îmi plac mereu decolările. Pot să descopăr orașul, locurile, de sus, așa cum nu le știu. Când am plecat din Ciudad de Mexic spre Cancun, pe 28 decembrie 2014, la nici zece minute de zbor, am văzut perfect lanțul de munți ce înconjoară uriașa metropolă, construită de azteci, pe fundul unui lac cu șapte insulițe, spun poveștile pentru oameni mari … Și am mai văzut și de doi vulcani de peste 4.000 de metri, dintre care unul mai fumegă impasibil și acum… Puteam să intrăm în nori…

…Când am decolat din Cancun spre Miami, pentru o oră și un sfert de zbor, știam că orașul mexican, ajuns azi spre 450.000 de locuitori, s-a ridicat modern, dintr-un sat de pescari, prin 1970, cele mai multe investiții fiind ale americanilor. Nu întâmplător, de la Cancun pe toată Riviera Maya, se plătește în dolari americani și în pesos (care, culmea, au pe prețuri pus semnul monedei yankeilor!). Când avionul a luat înălțime, am văzut zona hotelieră a Cancun-ului. Un Paradis, ce semăna cu nebuniile arhitectonice din Dubai, ridicate în plin Ocean. Aici, în splendoarea Caraibelor, sub muzică de viață… Și ceva mai încolo, Insula Femeilor, unde n-am ajuns, misoginul de mine, la vârsta de bunic…

…Am trecut la un pas de Cuba, pe înserat. Nu s-a văzut nimic. Poate la anul să pun piciorul și în Havana, un alt vis al reporterului din mine. Finalul de 2014 a adus o veste excelentă: relațiile dintre americani și cubanezi au intrat pe făgașul normal!… Se văd, în schimb, primele lumini din Key West. Acolo unde am vizitat, acum cinci ani, Casa lui Hemingway. Cel pe care l-am… reîntâlnit în primele ore ale poposirii în Playa del Carmen, când am luat lunch-ul la primul restaurant cubanez din Mexic:”La Bodeguita del Medio”. Cu tacâmurle vine și un dreptunghi din hârtie, printre două-trei reclame, cu chipul lui Hemingway, prezentat drept “vestit scriitor și romancier”, și cu autograful lui sub o declarație ce i-ar aparține: “Aici îmi beau eu mojito-ul meu zilnic”. Certă este celebra băutură cu rom cubanez. Restul ține foarte mult și de poveste. Ca în orice zonă cu mulți turiști din lumea-ntreagă. Cum este și Cancun. Unde am fost, pentru un ceas, un Sheriff român salutat de un gardian mexican!

Jurnal mexican (2) Așteptând Anul Nou, la Cozumel

…Acasă, în România mea de suflet, se ciocneau din plin cupele cu șampanie, focurile de artificii luminau orașele, când, aici, în Mexic, lângă Cancun, noi ne pregăteam să ne retragem de pe plajă. Când la București a bătut gongul dintre ani, pe plaja Palancar, printre americani, spanioli și mexicani, am strigat cu tot sufletul, în românește, „La Mulți Ani!” și gândul bun s-a îndreptat spre toți cei de acasă, rude, prieteni, colegi, confrați, cunoscuți, cititori, ba și clevetitori și dușmani. Să avem cu toții 2015 momente minunate în Noul An!… Apoi, am început să dau câteva telefoane, însă n-am avut noroc decât de două ori. S-a vorbit mult în România, în noaptea de Revelion…

…Ultima zi din 2014 a însemnat pentru mine încă un dar de la viață, ca să nu spun de la Dumnezeu sau nici de la Ducu, Karina și micuța Prințesă Genevieve. 31 decembrie 2014 mi-a fermecat ochiul și sufletul cu încă un colț de paradis, Cozumel, cea mai mare insulă locuită a Mexicului, lungă de 43 de kilometri și lată de 18 kilometri. Natura a fost super-generoasă cu acest petec de rai pământean din Caraibe nu doar cu plaje ce se pierd între palmieri, dar și cu peisaje submarine rare care l-au atras până și pe vestitul Cousteau, tezaurul de corali făcând din Cozumel a doua bogăție mondială de recife. Logic, să fie și Edenul îndrăgostiților de snorkeling, ba și a scubadivers-ilor. Dar și locul multor concursuri de top mondial la golf…

…Am ajuns la Cozumel, la 17 kilometrii de Playa del Carmen, cu un vapor care a adunat, parcă, toate continentele, în 35 de minute, pe o mare pictată, mi s-a părut, o clipă, în vopselurile magice cunoscute doar de mayași, în alabastul și azurul ce îmi înnobilaseră privirea, ieri, la Templele de la Chichen Itza. Am preferat un tur scurt pe coasta de vest a insulei, cu maxi-taxiul, să inspectăm în fugă evantaiul de plaje, Chankanaab, cu Parcul ei încântător, San Francisco, San Rosa, El Cielo și ne-am oprit la Palancar. Locul, la vreun kilometru de șoseaua principală care dă ocol insulei, este fermecător de aproape de mama natură, e mai virgin, sălbăticia palmierilor și a tufișurilor din jur îi sporesc fascinația, terasele s-au prelungit pe nisip, umbrelele sunt din stuf bătut de vânt și uneori de uragane (unul devastator a măturat insula, acum nouă ani), plaja a urcat între palmieri din care cad nuci de cocos, iar apa colorată de coralii din apropiere pare încălzită de un soare subteran. Este un paradis natural, fără blocuri moderne la doi pași și poluarea mașinilor accelerând zi și noapte… E un final de an de poveste!

…Unii s-ar putea să mă acuze de cinism, vorbind de atâta soare și o apă binecuvântată, în ultima zi a anului, când geruri grele și viscole s-au abătut peste România. Aceste opt zile mexicane de vis, pe care le trăiesc în final de 2014, pot fi, însă, cum îmi zicea, mai ieri, Ducu, minunatul meu fecior cel mare, și o revanșă a Destinului, un bonus pentru lupta mea cu Viața. Căci, la ora bilanțului, nu pot uita că am fost, anul acesta, și la două răscruci de Viață, în februarie (cancerul) și noiembrie (inima). Din fericire, am trecut și aceste două hopuri vitale și merg mai departe. Nu pot uita nici că m-au rănit, și în acest an, noi trădări, ale unor prieteni sau oameni în care am investit încredere, regizori, actori, gazetari sau șefuleți efemeri care s-au crezul zei!…

…A fost, totuși, un an bun pentru mine. În primul rând pentru că lupta cu Viața continuă. Iar profesional am avut atâtea bucurii!… Un Mare Premiu al Jiuriului în Concursul de monodramă, la Gala Star, Bacău, pentru piesa (vieții mele, zic eu!) „Monolog în doi cu moartea la ușă”… Două premiere („Pușlamaua de la etajul 13”, teatru radiofonic, la Novi Sad; „Școala de proști”, la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu), trei cărți publicate („America de-acasă”, patru piese în limba bulgară, în remarcabila traducere a doamnei Anca Staneva; „Monolog în doi cu moartea la ușă” și „Mondo-Samba, zvon de kazaciok”, primul volum și ultimul la Editura pentru Sport Giurgiu, condusă de valorosul om de sport prof. Liviu Roșca)… Amanta mea Thalia și scrisul au fost și anul acesta refugiul-medicament, pentru a uita de boală și de singurătate…

…Acum, când, aici, lângă Cancun, am intrat în numărătoarea inversă a schimbului de ani, mă simt atât de bogat sufletește, cum n-am fost, parcă, tot anul. Nu contează la această stare de armonie doar descoperirea Mexicului, cu lumini și umbre, a Civilizației Maya, o necunoscută uluitoare, Templele aztece, pe care-mi doream din copilărie să le văd, redsecopeirea febrei de reporter, semn de tinerețe a scrisului, ci și de noua viață pe care mi-a dat-o minunata nepoțică Genevieve, ajunsă la un an, două luni și optsprezece zile. Datorită ei, am terminat, la Miami, în patru zile, prima mea piesă de teatru pentru copii („Țâcă dintr-a II-a, boss la Zoo”)… Nepoții, tinerețea fără bătrânețe a bunicilor!…

…La Playa del Carmen, unde vom primi Nou An, jocurile de artificii se vor porni, când la București va fi ora 8 dimineața!…
…Aici, ziarele de astăzi, 31 decembrie, anunță că de mâine, 1 ianuarie 2015, se vor scumpi benzina, carnea de porc și de pui etc. Nu doar în România 2015 va debuta neprietenesc…
…Trebuie, însă, să vedem partea plină a paharului. Frumosul din oameni, din familie, din natură este șansa de a trece pestre momentele de răscruce.
…Bine ai venit 2015! Ne vom lupta cu tine, nu-ți va fi ușor!

Jurnal mexican (1) În Ciudad, pe Compos Eliseos, cu Diego Rivera, Frida, Troțki și Dobrin!

…27 decembrie 2014. Ultima zi în Ciudad de Mexico. Liz Trujillo Valencia, cumnata lui Ducu, sora Karinei, stă de peste un deceniu în capitala mexicană. S-a născut la Orizaba, nu departe de Veracruz, dar foarte aproape de cel mai înalt vulcan din Mexic și de la granița Canadei în sud: Pico de Orizaba, între zăpezi la 5.687 m. Liza a făcut facultatea de turism la Puebla și pe cea de management la Ciudad de Mexico și cunoaște în amănunt uriașa Metropolă, care, cu Districtul Federal (aproape 9 milioane de oameni) și celelalte zone ale Ciudadului, bate spre 27-28 de milioane de locuitori; dar cine-i poate număra exact, printre stupii și ciorchinii de căsuțe aruncate pe colinele din jur pe o distanță de peste 50 de kilometrii?! Astăzi, în ultima zi petrecută în Ciudad de Mexico, Liz ne-a propus un breakfast deosebit…

…În Cartierul San Angel, cu străzi pietruite, curate, și case, parcă, dintr-o expoziție de arhitectură travesând istoria. Este o zonă a artiștilor de toate genurile, cu galerii și muzee, cu Teatrul Lopez Tasos, cu tot felul de cântăreți și picturi naive sprijinite de ziduri, printre palmieri, cu tarabele sărmanilor indieni care au venit cu noaptea pe umeri să-și expună produsele artizanale în culorile lor inimitabile, pe care le stilizat Diego Rivera, titan al picturii murale maxicane. E ceva din aerul Montmatre-ului parizian, aici, nu mă satur să privesc zona…

… Mașina lui Liz, ghidul nostru, cu părinții ei (cuscrii mei) și o mătușă din Ciudad, oprește în fața unei clădiri de epocă, vine un valet, îi ia cheile și îi dă un talon, operație se repetă și cu Ducu, driverul Renault-ului nou, dar rudimentar, închiriat lângă aeroport, cobor cu Prințesa Genevieve și Karina în fața Restaurantului „El Cardenal”, fondat în 1969, cu o intrare de muzeu. Vitralii pe tavanul prin care coboară soarele, și pe pereții laterali, la parter… Veritabil muzeu la subsol, cu trei încăperi cu pereții bătuți în pietre mari, ca în cramele domnești, unde mă întâmpină un autoportret inedit, incredibil,  Diego Rivera în tinerețe, unul dintre favoriții mei din pictura mondială, alături de Dali, Chagall, Picasso și Kandinsky, fără să-i omit pe Van Gogh, Monet și Manet, Gauguin, Munch, Rousseau Vameșul, Degas și Renoir, neuitând vreodată de Grigorescu al nostru. Diego Rivera, cel elogiat nu doar în Mexic, dar și în New York, San Francisco, Chicago. Liz și Ducu îmi fac câte o fotografie-cadou lângă autoportretul celebru, mie îmi fug ochii pe toți pereții, numai picturi moderne semnate de autori mexicani tineri și scoase la vânzare, între prețuri variind de la 6.000 la 9.000 pesos (1 dolar american=14,5 pesos, în general)… Nu-mi pot lua privirea de la autoportretul lui Diego Rivera, nu-i văzusem nicio fotografie din tinerețe, tabloul e un veritabil eseu psihologic, ochi inteligenți și pătrunzători, trăsături de forță, dar și căldură sufletească, furie și revoltă în chipul său cu păr rebel… Înțeleg că numai el se putea iubi și căsători cu Frida Kahlo…

…La câteva ore după descoperirea autoportretului celebru al lui Diego Rivera aveam să-l găsesc pe bancnota mexicană de 500 de pesos! Pe reversul bancnotei, chipul Fridei!… O altă dovadă de prețuire a mexicanilor față de cei doi pictori de legendă am primit-o la standul de carte din renumitul magazin Stanborns, din Ciudad de Mexico. Am cerut un album Diego Rivera. Mi s-au oferit două albune, în aceeași țiplă: al lui Diego Rivera și al Fridei Kahlo. Mexicanii nu-i pot despărți!… Am mai înțeles cât de mult îl iubesc mexicanii pe Diego Rivera din felul în care îți povestesc cu mândrie cum a fost salvată o capodoperă a Maestrului, lucrarea murală „Visul unei după-amieze de duminică în Alameda”. Pictura a fost comandată și realizată,în 1948, pentru foaierul Hotelului de lux Prado. Numai că, deși imobilul a fost zguduit de cutremurul din 1985, „Visul” lui Diego a scăpat ca prin minune dintre mormanele de ruine. „Un semn de la Dumnezeu!”, mi-a zis un medic mexican. Un semn, zic eu, că Diego Rivera a fost un trimis al Celui de Sus să ne îmbogățească sufletește și rațional pe noi, muritorii de rând de pe Terra…

…Micul dejun este și el o desfătare. „Deschidere” cu 10-12 feluri de plăcinte, cu fructe, cu brânză, cu de toate, o ciocolată caldă alături, apoi un meniu-mic caiet de artă… Îi rog pe mexicanii de suflet din noua mea familie, Conchita, Carlos, Karina și Liz, să-mi recomande ceva deosebit, mă trezesc cu o „enfrijoladas El Cardenal”, un tacos special, cu pui, legume, felii de cactus și un delicios sos de fasole neagră mexicană, mi se pare că este lunch-ul, nu breakfast-ul sau „desayunar”, cum se spune în spaniolă, dacă am reținut bine!… O stare de armonie, de „alegria” domnește la masa noastră, o privesc pe încântătoarea Genevieve, nepoțica mea de aur, și pe Ducu, care o soarbe fericit din ochi, ca și Karina, nora mea de preț, și pe părinții ei minunați, și pe Liz, numai zâmbet, și simt lacrimi de fericire râurind pe obrajii mei…

…Curiozitatea de ziarist, ca să nu zic de scriitor, mă face să întreb, discret, cât a costat acest copios breakfast-lunch pentru 8 persoane? Nici o sută de dolari americani!… Fac rapid în gând o comparație cu un restaurant de lux din București, fără să mai fie și un veritabil muzeu. O asemenea masă se ridica la un preț aproape triplu… Da, dar, la nici două sute de metri, sărmanii indieni se chinuie o zi să obțină un pumn de posos pe piese din artizanatul lor minunat, iar alți mexicani de rând muncesc pentru vreo trei dolari pe zi!… Când ieșim din „El Cardenal”, prin lateral, pe sub o terasă plină și ea,pe scările de la intrare, număr 57 de persoane care așteaptă să servească un „desayunar”, înconjurate de picturi și vitralii, sub privirea magică a lui Diego Rivera…

…Este o zi a surprizelor. Liz oprește pe strada Londres, văd o mulțime de oameni, ca la demonstrație, și polițiști. Nu mă dumiresc decât în momentul când mă pomenesc în fața „Casei albastre” pe arcada căreia, la intrare, scrie „Muzeul Frida Kahlo”. Vin încă două autobuze pline, purtând chipurile lui Frida Kahlo și Diego Rivera, căsătoriți în 1929 (pe când noua stea feminină a picturii mexicane moderne avea 22 de ani) și despărțiți numai de moartea Fridei, în 1954, după care Diego a mai trăit 13 ani, plecând între îngeri tot din distinsul cartier Coyaocan… Sigur că aș vrea să văd muzeul, numai că este o coadă infernală, pe două rânduri, de cel puțin 600 de oameni, ar fi cel puțin peste un ceas de stat în picioare, nu cred că-mi rezistă coloana, iar micuța Genevieve așteaptă să adoarmă în mașină, supravegheată de Ducu și Karina… Renunț!… Rămân cu memorabilul spectacol despre viața Fridei Kahlo realizat de regizorul Alexandru Hausvater la Teatrul „I.D.Sârbu” din Petroșani, adaptat, apoi, și pentru televiziune…

…La nici trei minute, ajungem în fața Casei lui Troțki, „important revoluționar sovietic”, cum îi prezintă pliantele de pe aici. E un fel de „Pasajul Victoria” din București, mai elegant și mai curat, cu două balcoane lungi, deschise, la etaj… Nici țipenie de turist. Nu cobor din mașină, refuz să fac vreo poză sau să mă conving că se văd urmele gloanțelor care l-au asasinat pe Troțki, la 21 august 1940, în acest imobil… Pentru mine, Dumnezeu să-l ierte, rămâne un bolșevic, întemeietorul Armatei Roșii nimicitoare, membru fondator al Politburo-ului sovietic, marxist convins, cel care a dezvoltat teoria comunistă, întemeind troțkismul. Dacă nu se lupta cu fiara de Stalin pentru Puterea absolută în URSS, n-ar fi fost exclus din partidul comunist și nici deportat, exilul din Ciudad de Mexico a durat doar trei ani, lichidându-l gloanțele unui agent trimis de Kremlinul roșu. O fotografie în fața lui Troțki mi-ar fi pătat filozofia de viață și convingerile politice…
…Drama mea a însemnat că, în acest cartier distins, Coyoacan, unde au trăit Frida Kahlo și Diego Rivera, unde există și o casă a bolșevicului Troțki, nimeni din trei oameni întrebați n-a știut să-mi spună unde se află… Casa lui Gabriel Garcia Marquez, Premiul Nobel pentru Literatură în 1982!?! Un titan al liteturii mondiale care a trăit în Mexic, din 1981 până când l-au dus îngerii la Dumnezeu, în 17 aprilie, acest 2014, tot, aici, în Coyoacan…

…Ajungem pe Avenida Reforma, trecem pe lângă atâtea muzee (se spune despre Ciudad de Mexico, se și scrie, că este capitala cu cele mai multe muzee din lume, care  și sunt vizitate în număr record!). Dintr-un parc uriaș, un șir de vreo șase-șapte sute de metri se termină pe Avenida… Sunt cei care vor să viziteze Muzeul de Artă Modernă. Aceeași imagine și la Castelul Chapultepec, din parcul cu același nume, cu lacul ce mi-a amintit de cel din parcul Clujului, doar că are o rocă mare în mijloc, ca o cetate pe lângă se leagănă zeci de bărci… După un urcuș greu, de aproape un kilometru, am dat de o coadă, pe trei rânduri, de vreo trei sute de metri. Am simțit că picioarele și mijlocul mi-au cedat, după ce am luat Colina în piept, și, chiar dacă am aflat că turiștii trecuți de 60 de ani nu mai trebuie să stea la coadă (uite că mai sunt și țări care au grijă de bătrâni!), am renunțat să mai intru-n castel, chiar dacă Liz și Karina programaseră urcușul acesta pentru „setea mea de cultură”,  cărând-o și pe scumpetea de Genevieve până la poarta Castelului. Mi-am tras sufletul la umbră, vreo douăzeci de minute, și am coborât toți cei opt cu un trenuleț trăgând numai două vagoane, amintind de Titicarul nostru de la Mamaia…

…Ultima mea zi în Ciudad de Mexico s-a terminat după un rond prin superbissima zonă „Polanco”, plină de Zgârie Nori și Ambasade, de palmieri, verdeață și veverițe urcând în copaci, exact ca la New York. Este unul dintre cele mai elegante cartiere văzute de un „turist al lumii”, cum mi-au zis unii pentru câte țări am bătut (aproape 50!)… În „Polanco”, unul dintre indicatoarele de la răscrucea a două străzi de high-life ne-a anunțat că suntem pe… Campos Eliseos! Nu mai este nevoie să traduc numele spaniol al celebrului și cunoscutului bulevard parizian…

…Acordul final al ultimei zile în Ciudad de Mexico, la un restaurant uluitor: „Mi gusto es”, adică „Gustul meu e”… Nu există perete la intrare, sunt vreo 60 de mese, pline toate, doi bucătari s-au îmbrăcat în Santa Clause (așa i se spune lui Moș Crăciun și în Mexic), gătesc și cântă. Meniul e teribil, caracatiță la grătar, „Ceviche” (creveți, bucăți de caracatiță și pește ținute ore bune în suc de lămâie!), tot felul de mâncăruri mexicane, gătite în stilul Pacificului, cum îmi spune Liz, văzând cât de încântat sunt. Costul unui asemenea dezmăț gastronomic, cu patra caracatițe mari și bine întoarse pe grătar, trei Ceviche, cinci Tacos, tot atâtea salate bogate, trei beri Pacific light, patru cafele,cinci Coca-Cola, tot o sută de dolari! Sumă pe care am aflat-o împreună cu vreo 16 bomboane nemaintâlnite, dulci și iuți foc, în același timp.

…Și, cum nu ajungea un asemenea festin, a mai venit și o trupă de Mariachis (fără sombrere!), două viori, două trompete, două ghitare și un tenor de clasă. Mariachis au pornit să cânte cu foc în plină stradă, la nici un metru de meselor neascunse de vreun perete, și, instinctiv, peste o sutădouăzeci de oameni au început să cânte și ei, să aplaude frenetic, inclusiv micuța Genevieve, m-am trezit luat de valul entuziasmului și fredonând melodia de deschidere, numai la instrumente. După care s-a dezlănțuit întregul restaurant, când atmosfera trepida sub vocea frenetică a tenorului și acordurile de viață „Guadalajara, Guadalajara”…

…Eu am lăcrimat în acel moment, discret, Guadalajara, ratată de mine, în 1970, la Mundialul mexican de fotbal, pentru că nu am putut face rost de 22.000 de lei, rămâne o efigie sentimentală, veselă și tristă, a cronicarului… Revăd cele două meciuri-șoc, cu Anglia și Brazilia, pierdute greu, la un gol diferență, revăd victoria, cu 2-1, în fața Cehoslovaciei, și golul de poveste al lui Sandu Neagu, revăd fentele năucitoare din faza de antologie a lui Dumitrache, care i-a amețit pe cerberii englezi, cu Boby Moore în frunte, bijuterie fotbalistică dată, la vreme respectivă, de televiziunea mexicană, de… 26 de ori în reluare!… Nu mi se închide (nici mie!) „rana Dobrin”, care n-a jucat măcar o repriză, din cauza unei „cabale”, din care aveam să aflu șocat au făcut parte și doi ziariști, ale căror nume nu le voi da niciodată! Pentru că Dobrin mi s-a destăinuit mie și lui Ștefan Iordache, după emisiunea de excepție de la „Idoli și Legente”, la Telesport, acum șase ani, numai și numai după ce m-am închinat, ca și marele actor, jurând să nu spunem sau să scriem vreodată numele blestemate fără voia lui… „Eu i-am iertat, mai rămâne să-i ierte și Dumnezeu”, a îngropat subiectul unicul Prinț al fotbalului românesc, cel din Trivale…

Și mai lăcrimez pentru că din acea „primă generație de aur din fotbalul românesc”, cum a decretat Hagi, cu fair-play, nu mai există printre noi Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Sandu Neagu, Mihai Mocanu, Stere Adamache, Gigi Tătaru, odihnește-i, Doamne, în pace! Guadalajara, Guadalajara…

…Mâine dimineață, plecăm, cu avionul, la vreo 2.500 de kilometri, la Cancun, unde vom petrece Revelionul pe plajă. M-am îndrăgostit lulea la prima vedere de Ciudad de Mexic și simt zbătându-se-n sufet lacrimă de despărțire. Nu zic „Adios, Ciudad de Mexico!”… Mi se pare mai potrivit „Hasta luego”. Adică, la revedere, semn că sper să revin la ultima mea iubire, Ciudad de Mexico…

Acum 28 de ani, am debarcat în America!

…19 decembrie 1986. într-o vineri. La ora când, azi, 19 decembrie 2014, tot într-o vineri, aștern, la Miami, un gând aniversar, acum 28 de ani, mă aflam în cursa AlItalia Roma-New York. Părăsisem Cetatea eternă, zburând spre Pământul Făgăduinței, cocoșat de iluzii.

…Plecasem după un Purgatoriu pentru Libertate lung de cinci luni și două săptămâni, în Lagărul din Italia, Latina și Roma, unde am dormit cu ciocanul la cap și moartea la fereastră, am curățat pizzerii și bucătării, am măturat alei și am cărat mobilă la doamna Keller, lângă Fiumicino, am făcut o seră și am cărat pământ la Don Renato, profesorul de matematică din Vitignia, la 20 de kilometrii de Capitală. În barăcile de profughi din Latina și în Pensiunea Claudia din Roma, am tras și atâtea spaime… Salvat, însă, chiar de la moarte sau mutilare, de notorietatea comentatorului de fotbal, abia întors în România de la Sevilla, unde, la 7 mai ’86, Steaua devenise Regina Europei, învingând-o, la penalty-uri, cu 2-0, pe marea Barcelona, în primul rând datorită unui Duckadam ireal, care a apărat patru lovituri de departajare, ceea ce mai nimeni nu mai văzuse până atunci, nici Regele Juan Carlos al Spaniei, cum mărturisea, la cinci metri deasupra locului unde mă aflam cu Dan Voicilă… Eu le spuneam povești adevărate din lumea fotbalului, ei mă apărau, fanii mei din toată România, cu doi colegi de cameră de toată lauda, Gigel Dumitrescu și Romeo Calescu, dar și cu doi borfași, Nelu și Iani, un polist timișorean și un utist, care mi-au furat Dacia 1400, însă, când au aflat cine e prorprietarul, mi-au devenit pătimașe gărzi de corp. Ei se mândreau că-mi sunt prieteni și mă informau și apărau de trimișii Securității, de lichelele din Lagăr…

…Azi, se împlinesc 28 de ani de când am pus piciorul în New York, unde n-a ajuns niciodată Cristofor Columb, dar unde eu am urmat studiile de noapte la Academia Vieții care m-a făcut alt om. Mai puternic moral, mai curajos, mai tenace, chiar dacă aceste calități le-am dobândit printre atâtea lacrimi de sânge, cu pistolul la tâmplă și cu lama șișiului în față. Fără de ele, aș fi rămas trestia gânditoare, gata să se îndoaie, dacă nu să se rupă la prima adiere de Viață adevărată. Călit, maturizat cum n-am bănuit 41 de ani, în Babilonul fermecat numit New York, nu m-au doborât nici cancerul, nici divorțul, nici frustații, nedreptățile în lanț, găinarii, bișnițarii de sentimente și de cuvinte, trădătorii și trădătoarele, nici Ordonanța măscăriciului, plagiatorului, securistului Ponta, cea cu stupida limită de vârstă în atelierul creatorilor de Frumos, nici pensia de gunoier pentru 35 de ani munciți în presa din România, țara natală pe care o voi iubi până la moarte… Mulțumesc, New York! Respect pe viață, America!

…Aseară, aici, în însorita Florida, vorbind realist, cu flacăul meu minunat Ducu, despre logicul „Final de partidă” (Beckett) care pentru mine nu e prea departe, el mi-a pus un filmuleț cu americani care au atins 100 de ani. Și ce bărbați! Unul sărind cu parașuta… Altul practicând, ca în floarea vârstei, meseria de medic ginecolog, om care a asistat aproape 18.000 de nașteri… Unul, originar din Ungaria, coborând uluitor într-un slalom special invidiat de marii schiori… Al patrulea urcând pe o motocicletă!… Cu două zile în urmă citisem pe un site că media de vârstă a crescut cu opt ani în America!… Știu, Ducu mi-a dat subtil o temă de meditație: ce fac, mă întorc în chinurile, fizice și morale, în sărăcia, frigul și promiscuitatea morală de acasă, unde media de vârstă coboară, sau rămân în sublima mea Familie din Florida, cu minunata Prințesă Genevive dar divin, unde el îmi va oferi totul doar să stau liniștit, ca să scriu și să trăiesc mai mult?!…

…Da, dar și acasă, la București, Giurgiu și Ruse, Oradea, Arad și Baia Mare, Timișoara, Craiova și Tg.Mureș, Cluj, Brașov, la Constanța și Galați, Bacău, Iași și Chișinău, mai sunt Oameni de caracter, am prieteni, puțini, însă din scripturi alese, oameni de teatru și de sport, oameni de oameni, mai am de dus la capăt și câteva planuri, proiecte, două piese-s gata să urce pe scenă, mai sunt și Mircea Robert și Maria, scumpa mea surioară Mona, și Sorana, Alin, o carte gata de predat, peștișorul și broscuța țestoasă care mă așteaptă în acvarii…

…Grea dilemă, după 28 de ani de la debarcarea mea în America!

Greu se mai ajunge la Miami!

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…

Moș Niculae mi-a adus un dar de Viață!

…Moșul a venit pentru mine, cu o noapte mai devreme, în halat albastru, la Spitalul Sanador, din Bucureștiul copilăriei și bătrâneților mele, unul de tip european. Aici, temuta coronografie mi-a prezentat, pe ecrane mari, Inima mea, atât de încercată de aproape doi ani, tot bună să găzduiască alte bucurii, dar și, logic-uman, necazuri. E 2:25 în noapte, singur în rezerva 101, când scriu primele impresii, mi-au trecut durerile cumplite de la „dreapta” cu artera tăiată, sub anestezie locală, să fie introdusă o tijă de 11 centimetri, iar prin tijă, o sondă ultramodernă, de 0,33 milimetrii (!?!), care a ajuns, cu raze de iod, până-n mijlocul inimii, alergând pe patru artere. Peste drum de Biserica unde am fost botezat, acum 69 de ani, în Buzești, pe strada Dr.Sergiu, care nu mai există, joi, 4 decembrie 2014, am văzut, pe un monitor mare, în stânga mesei pe care eram răstignit, peștera fierbinte a inimii mele, cu atâtea iubiri arse și cenușă de necazuri. Era ceva absolut halucinant!…

…Și minunat, din moment ce, după 25 de minute, mi s-a spus OK! Trei artere excelente, una cu 20-30% placă, adică grăsimi depuse, ceea ce, mi s-a explicat, are mai toată lumea, chiar și atât de profesionistul medic Cosmin Mihai, care nu părea trecut de 40 de ani!… Analiza aceasta, o veritabilă operație, a limpezit ape tulburi ce păreau să-mi amenințe Viața. Am mai scăpat de o obsesie, cu siguranță nu ultima… Abia aștept să ajung, azi, acasă! Să-mi fac alte planuri, să scriu mai multe și despre aceasță nouă experiență de Viață și să fug, spre seară, până la „Nottara”, la aniversarea unei Legende, Actorul Ion Haiduc, prieten cu inimă nobilă trecut și el prin chinurile și speranțele coronografiei!…

…Acum, pot zbura peste Ocean, la minunata Prințesă a familiei mele, Genevieve! Când m-a sunat din Miami, la două ceasuri după ce fugisem din incredibila călătorie în mijlocul inimii mele, liniștit că facem Crăciunul în Familie, sub palmierii de pe marginera piscinei, Ducu, chinuit și el de așteptarea verdictului, mi-a zis, fericit, aproape chiuind: „Mă duc să mă îmbăt de fericire”!… Feciorul meu cel mare n-a mai pus alcool în gură de opt ani…

…Mulțumesc, Moș Niculae!… Mulțumesc tuturor celor care au fost cu sufletul lângă mine să sar și peste acest obstacol din Viață! „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, chiar dacă spectacolul programat, aseară, la Giurgiu, s-a contramandat din cauza unei defectuoase organizări și a refuzului unora de a veni la teatru!?! Viața merge minunat înainte, am inimă sănătoasă!…

P.S. Destin! Acum șase ani, la ora asta, eminentul profesor Mihai Lucan mă pregătea să mă urce pe masa spitalului din Cluj, pentru a doua operație de cancer la prostată, prin criogenie!?! Frumoasă ești Viață!

CONCURSUL „Dramaturgie în doi”: Taj Mahal, steaua Bacăului!

…Concursul „Dramaturgie în doi”, organizat de Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu și ajuns la ediția a V-a, și-a anunțat laureații, vineri 10 octombrie, în ultima zi a Festivalului Teatrelor Dunărene. Câștigătorul este din Bacău, Laurențiu Budău, nume cunoscut în lumea teatrului românesc, autorul piesei „Engri Bărs”. A atins „la mustață” baremul de minimum 28 de puncte care să-i asigure Premiul I și, implicit, montarea imediată a piesei (punctaj realizat din notele celor trei membrii ai Juriului: Maria Teslaru-actriță, Florin Antoniu-regizor, Mircea M.Ionescu-autor dramatic). Repetițiile au început pe… 13 octombrie, cu precizarea că directorul teatrului giurgiuvean a considerat mai nimerit pentru afișul spectacolului titlul „Taj Mahal”, element important în text. Atât autorul, cât și regizorul au fost de acord cu …Taj Mahal, care îi invită pe cei interesați (și autorul dramatic, sper!) la premiera din jurul datei de 18-19 noiembrie.
…Cum la acest Concurs de Dramaturgie operează criteriul unui punctaj stabilit pentru cele trei premii, anul acesta nu a existat un concurent cu performanță demnă de…argint! În afara învingătorului, două medalii de bronz, cu precizarea că doamna (domnișoara) Cristina Cozma din Moldova Nouă nu a răspuns la e-mail-ul trimis de teatrul giurgiuvean, care i-a comunicat frumoasa veste, dânsa neoferind niciun număr de telefon! „Bronzul” și cei 300 de lei o așteaptă, în rada Giurgiului!
…În privința celorlalți concurenți, Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu a considerat, ca și anul trecut, că e mai bune să publice numai titlurile pieselor în concurs și orașele de proveniență, numele autorilor din afara podiumului nefiind făcut public.

CLASAMENTUL FINAL

…În urma realizării baremului de puncte al Concursului: locul I-minimum 28 de puncte; locul II-minimum 26 de puncte; locul III-minimum 24 de puncte, clasamentul final este următorul:

I. Piesa „Engri Bărs”- 28 de puncte. Autor: Laurențiu Budău-Bacău.
II.––––––––––––––––
III. „Întâlnirea”-25 de puncte. Autor: Cristina Cozma-Moldova Nouă;
„De mână cu Dumnezeu” -24 de puncte. Autor-Carmen Dominte-București

Locul 4. „Profesorul de geografie”-23,5 p. Text primit din Arad 5. „Dirijorul”- 22,5 p. Slobozia. 6. „Un rol”- 21 p. Anglia. 7. „Ultima sâmbătă dintre toamnă și iarnă- 20,5 p. Giurgiu. 8. „Foc la etajul 9”-19,5 p. Lupeni 9. „Most wanted”-18,5 p. București. Locurile 10-11: „O flașnetă numită Eugene”-17,5 p. Bacău; „Find what you love let it kill You”-17,5 p. București. Locurile 12-13: „Resurse umane”-16,5 p. Chișinău; „Ochi căprui”-16,5 p. Giurgiu. 14.„Amanta”-15,5 p. Lupeni. Locurile 15-16: „Crimă din dragoste” -15 p. Giurgiu; „Cu poporul român la psihiatru” sau „Câmpia verde a spaimei”-15 p. Tulcea. Locurile 17-18: „Afurisita”- 14 p. București; „Rocada”- 14 p. București. Locurile 19-20: „Inculta”-12 p. București; „Votare”- 12 p. București.

Piese descalificare: *”Interviu” (București)-numele pus pe text! *”Numai tată să nu fii!” (București)- data expediției după încheierea termenului de primire a pieselor!

PIESA VIEȚII MELE…

…Uraaa! Astăzi, 15 octombrie 2014, feciorul cel mare, minunatul meu Ducu, mare maestru în computere, m-a reconectat la blog! Naivul, atehnicul de mine, tot așteptam, după Mondo-Samba, să-și revină blogul, care mă anunța că e deocamdată dereglat!… Am fost aproape trei luni rupt de lumea virtuală, unii speriindu-se că am dat colțul și de aceea nu mai scriu!… Bunul Dumnezeu mă ține încă în Viață, analizele sunt O.K., până pe 13 decembrie, când le voi repeata, înainte de îmbarcarea pentru…Miami, un fel de Cytera pentru mine!

…Multe s-au mai petrecut în aceste aproape trei luni! În primul rând, luni 13 octombrie, am împlinit… un an de când sunt Bunic! Ani mulți, mulți, sub un Arc de Soare, minunata mea nepoțică Genevieve! Buchet de urări de suflet ție, scumpilor tăi părinți și bunici, din București până-n Veracruz, în însoritul Orizaba, sub aer tonic de munte…

…Mi s-a lansat, toamna aceasta, și un volum intitulat simplu “Jurnal brazilian. Mondo-Samba, zvon de Kazacioc”, în Editura pentru Sport din Giurgiu, condusă de distinsul om de sport, galonat antrenor de atletism și generos prieten al scriitorilor giurgiuveni, prof. Liviu Roșca! Cartea Mondialului brazilian, așa cum l-am privit eu pe blogul personal! Condiții grafice de excepție, În volum, “Jurnalul de blog”, dar și toate datele statistice ale ultimei Gale fotbalistice și istoria Cupei Mondiale. Mulțumesc mult, Profesore!…

…Am dat, bucuros, volumul unor confrați de suflet, patru la număr. De o lună, niciun rând!… Probabil nu le-a plăcut cartea! Sau nu au avut timp să o citească. Probabil… Rămân, însă, cu de 3 X Prefață, sub semnăturile onorante ale lui Dumitru Pelican, Dan Claudiu Tănăsescu și Dan Mucenic, condeie din scripturi alese, prezenți și la lansarea de la Giurgiu, din Cafeneaua Artiștilor a Teatrului “Tudor Vianu”! Fotbalul și Teatrul, patimile mele fără de sfârșit, surori gemene ale Creației…

…Am avut onoarea să fac parte din Juriul ediției jubiliare (a XX-a) a Festivalului Internațional de Teatru Scurt de la Oradea (21-28 septembrie). Este a doua oară când m-am bucurat de un asemenea privilegiu, debutul făcându-l, acum trei ani, ca președinte al Juriului Festivalului Dramaturgiei Basarabene de la Chișinău. La Oradea, boss-ul Juriului a fost remarcabilul regizor, de teatru și de film, Alexa Visarion. Opt zile de veritabilă istorie a teatrului românesc predată cu farmec aparte de Alexa Visarion, totodată și un distins profesor universitar. Ceea ce nu înseamnă că nu am avut și opinii diferite, pe care ni le-am respectat cu firesc cavalerism… Mă bucur că a prins viață idea mea de a nu despărți la Premiul de interpretare masculină, uluitorul cuplu George Mihăiță-Marcel Iureș din spectacolul “Păi…noi despre ce vorbim aici, domnule?”, dramatizarea “Moromeților” de la Teatrul Act. Oricum, aș recomanda tuturor teatrelor care organizează Festivaluri cu Premii să nu grăbească jurizarea celor intrați în concurs înaintea ultimului spectacol!…

…Oradea mi s-a părut fermecătoare! Parcă eram în străinătate, cu oameni liniștiți și bulevarde curate, frumoase… Am redescoperit o Primăvară, după două decenii. Așa am plecat de pe Crișul Repede, cu o lacrimă de fericire, născută, acolo, sus, în Turnul Primăriei. Oradea, mon amour!…

…Debut de octombrie plin la Giurgiu! Festivalul Teatrelor Dunărene, ediția a XVII-a, 6-10 octombrie. Ediție bogată, fie și în regim de criză financiară galopantă, cu o zi mai scurtă decât anul trecut. Cu trupe din Viena, Novi Sad, Ruse (Teatrul de dramă și cel de păpuși), Brăila, Galați, Giurgiu și invitați speciali din Chișinău (Irena Boclincă, de la Teatrul “Eugen Ionesco”, cu excelentul one-woman show-ul “Edit Piaf, femeia care a iubit”) și București, onorând publicul giurgiuvean, cu încântătoare recitaluri ad-hoc, George Mihăiță (“Îl cunoașteți pe George Mihăiță?”), Eugen Cristian Motriuc (“Nu vă încruntați.Zâmbiți!”) și gălățeanul Vlad Vasiliu (“Barbara”, recital de poezie Jacques Prevert). Un regal… La minunatul spectacol (“Jos armele!”, regia Geirun Țino) al Teatrului Pygmalion din Viena a venit în mod special și distinsa doamnă Elisabeth Markovici, directoarea Forumului Cultural Austriac de la București… În cele cinci zile de Festival la Giurgiu n-a fost prezentă nicio oficialitate locală!?!… Este deja axiomă: ne apreciază mai mult străinii!…

…Tot în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene, și Colocviul Național de Dramaturgie, căruia, după resurcitarea din toamna trecută, după nouă ani de absență iresponsabilă, i-am adăugat în titulatură și “Mircea Ghițulescu”, în memoria unuia dintre ctitorii săi. Din păcate, doar cinci dramaturgi prezenți: Lucia Verona, Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Ion Bogdan Martin și semnatarul acestor rânduri!?! Noroc cu remarcabilul om de teatru total Zeno Fodor, venit de la Tg. Mureș, cu doi-trei actori, doi regizori, tot atâția teatrologi, un ziarist, alți zece spectatori… Să fie un semn că dramaturgii autohtoni își merită soarta de marginalizați, ignorați, chiar umiliți de regizori, directori de teatre și cronicari dramatici?!… Oricum, după Colocviu, s-au prezentat, în spectacolele teatrului giurgiuvean, trei piese contemporane românești, în ziua de închidere a Festivalului: “Divorț în direct” de Horia Gârbea; “Secretul atomic” de Lucia Verona și “Școala de proști” de Mircea M. Ionescu, premieră absolută (a 25-a din palmaresul meu!) . Toate trei aplaudate, ba și ovaționate de săli arhipline, intrarea fiind liberă la acest Festival! Dovadă că dramaturgia autohtonă merită mai multă atenție!…

…Ultima bucurie, duminică 12 octombrie, la Teatrul Nottara, unde, în cadrul Festivalului Internațional „Fest(in) pe Bulevard”, mi s-a lansat volumul „Monolog in doi cu moartea la ușă”, piesa vieții mele, cea care a câștigat Marele Premiu al Juriului de Dramaturgie-monodramă, Gala Star 2014. De ce am scris-o?, m-au întrebat mai mulți. Pentru că eu cred in Viață! Ca un evadat din „Pavilionul canceroșilor”, al lui Soljenițîn, vreau să arăt celor trecuți pe Acolo că „blestemul negru” nu ne răpune, câtă vreme credem în noi și în Bunul Dumnezeu. Există prizonieri de război și prizonieri de…Viață!

…A fost o lansare realmente de Gală, în Foaierul Sălii Mari-„Horia Lovinescu”! În fața a peste 200 de oameni care așteptau să intre la spectacolul (împins nefiresc spre erotism, față de premiera din vara trecută, în Gala Hop, de la Costinești!) „Hai Iu Iu NU Hi You You”, dedicat măiastrei Maria Tănase. Dar și flancat de remarcabili oameni de teatru, ca Ștefan Oprea, Constantin Paiu, Ion Parhon, Mircea Morariu, Carmen Mihalache, Marius Dan Zarafescu și alții. Cu trei prezentatori de marcă, teatrologul Marinela Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, criticul dramatic de excepție Doru Mareș și exegetul Ioan Cristescu, editorul, directorul Muzeului Literaturii Române. O seară de grație pentru mine. Mulțumesc, Teatrul Nottara!

…Cartea carierei mele de scriitor rămâne, negreșit, volumul de memorialistică “Taximetrist de noapte la New York”, apărut în două ediții, în 2000. Piesa Vieții mele-“Monolog în doi cu moartea la ușă”. Fără experiența uluitoare din “office-ul galben” new-yorkez, fără țeava pistolului simțită la tâmplă și lama cuțitului la beregată, nu cred că găseam tăria morală de a duce “cum laudae”, de 7 ani și 8 luni, bătălia cu blestemul negru numit Cancer. Moartea se chinuie la ușa mea, văzând cum eu merg la teatru, la Festivaluri, scriu piese, fac naveta la Giurgiu, mă arunc des și la Ruse pentru un proiect dunărean, sufăr pentru Naționala de fotbal-vraiște ca și societatea noastră, scot cărți, iubesc, mă chinui în singurătate, îmi fac bagajele să mai trec o dată Oceanul… Trăiesc! Cât?! Nu contează! Important este că mă bucur de fiecare zi, ca un Dar de la Bunul Dumnezeu!… Sunt un norocos. Mai ales că, de azi, a reapărut în viața meu și amicul blog!…

DON’T CRY FOR… YOU ARGENTINA! Ai terminat Mondialul frumos și demn!

…S-a încheiat și Mondo-Samba! „Mașina de fotbal” a nemților a adus Germaniei al patrulea titlu mondial, după cele din 1954 (4 iulie, Berna: 3-2 cu Ungaria marelui Pușkas care, în grupe, spulberase Panzerele cu 8-3!!!), 1974 (2-1, la Munchen, cu Olanda) și 1990 (1-0, la Roma, cu…Argentina, prin penalty-ul transformat de Brehme în min. 85). Acum, triumf greu, muncit, cu noroc, cu un 1-0 venit izbăvitor abia în min. 113, când mai erau șapte minute până la loteria penaltyurilor. Golul mondial, splendid (preluare pe piept și șut de maestru, cu stângul, pe unghi închis) a fost opera giuvaierului Mario Goetze, de 22 de ani, de la Bayern Munchen, plecat pe cărările gloriei la Școala de fotbal a lui Marcel Răducanu! Titlul mondial decis în prelungiri, ca și la ediția sud-africană, când Spania a ajuns la epoleții de aur, în min. 116, prin golul lui Iniesta în poarta olandeză…

…Germania era marea favorită în finala XX, în special după demonstrația de forță și fotbal-total din semifinale, acel halucinant, extraterestru 7-1 (5-0) cu Brazilia!?! Argentina, învingătoarea nemților în finala din 1986, în Mexic, (3-2), avea șansa a doua, dar îl avea pe Messi și venea după eliminarea Olandei, la penaltyuri. Nemții au fost vizibil incomodați, nemaigăsindu-și traseele și raidurile nimicitoare în hățișul bine gândit, întins ca un abil strateg de Sabella, cu energicul Mascherano, comandantul unei redute bine păzită. Mai mult, sud-americanii aveau să survoleze de mai multe ori careul german, ba au și scuturat plasa porții lui Neuer, o dată (min. 29), prin Higuain, însă a fost ofsaid. Favorita finalei s-a văzut abia în ultimul sfert de oră al timpului clasic (90 de minute), iar salvarea de la ghilotina penalty-urilor a adus-o noul copil minune al fotbalului german, Mario Goetze, inspirat introdus de Low, în min. 88, în locul respectabilului veteran de fotbal Klose (golgeterul all time al Mondialelor, cu 16 goluri!), cam “mână moartă” în partida de azi-noapte. Germania n-a mai impresionat ca altădată, însă a câștigat și are argumentele ei solide pentru acest triumf!

…Prin succesul Germaniei, Europa reușește întâiul titlu mondial într-un turneu final disputat în America de Sud (Uruguay, Brazilia, Chile, Argentina), Centrală (Mexic) și de Nord (SUA). Era și timpul! După ce Bătrânul Continent a pregătit cruciade de fotbaliști sud-americani în campionatele tari din Anglia, Franța, Germania, Italia, Spania!…

…”Don’t Cry for Me Argentina” (“Nu plânge pentru mine Argentina”), sună titlul acelei melodii celebre a lui Llyod Webber din musicalul “Evita” (1978) și filmul cu același nume, din 1996, în care Madonna a cântat și pentru Maradona și pentru viitorul star Messi. Astăzi, titlul melodiei trebuie schimbat în “Don’t Cry for… You Argentina”, căci trupa lui Sabella a încheiat frumos și demn Mondialul, fără a fi ajutată de arbitri (dimpotrivă!) și de Miss Fortuna (vezi accidentarea “motorului” Di Maria –absent în semifinale și finală-și forma modestă a lui Messi în faza eliminatorie). Naționala “pumelor” poate cânta mândră această melodie celebră, întărind acel vers “The truth is I never left you” (“Adevărul e că nu te-am părăsit niciodată”). Argentina nu și-a trădat publicul, milioanele de fani, n-a părăsit nici Fotbalul!

…Am fost fan Europa în această finală. Nu mă interesa că e Germania sau Olanda, singurele emisare de top venite la acest Mondo-Samba de pe Bătrânul Continent. Căci Anglia, Franța, Italia și Spania-campioana mondială din 2010 au dezamăgit crunt. Fan al Europei trebuie să recunosc că învingătoarea mea n-a făcut un meci deosebit, semănând, oarecum, cu acela împotriva Ghanei (2-2, în grupe). „Mașina de fotbal” a lui Low s-a gripat în fața unui adversar matur, echilibrat, experimentat, ba a avut și mai mult noroc la două ocazii uriașe ale argentinienilor, cea a lui Palacio (min. 97) putând arunca “zarurile finale”. N-a fost așa, dar, la impresia artistică, Argentina iese cu capul sus! Jucând ca o Echipă, nu doar cu Messi, minunatul meu Lionel care a dezamăgit rău în prima lui finală de Mondial, poate și datorită stării de sănătate (a vomat, așa cum o făcuse la în amicalul de la București, 0-0, pe Arena Națională!)…

…Culmea e că modestul Messi a fost desemnat de FIFA drept “Balonul de aur” al Mondialului brazilian, ceea ce denotă că falanga lui Blatter-blat-bla-bla-bla nu mai are pic de rușine! Când statisticile îi sunt total defavorabile acestui jucător de geniu (dar într-un moment nefast al carierei!), când golgeterul competiției, cu 6 goluri, este uluitorul columbian James Rodriguez, marea revelație a turneului, când la “pase” până și portarul german Neuer (ales, corect, cel mai bun goalkeeper al competiției) i-a fost superior „decarului” sud-american, chiar și la…dribliguri, când la “kilometri alergați” suferindul Messi s-a situat ultimul dintre jucătorii de câmp, când a disărut după cele trei meciuri din grupe, unde a marcat patru goluri, a-l alege Jucătorul Cupei Mondiale 2014 este încă o compromitere a forului mondial! Nu mă interesează cu sponsorul jucătorului este și al imperiului FIFA!

…Prima mare compromitere a FIFA-ei (fieful lui Blatter-blat-bla-bla) la acest turneu au reprezentat-o arbitrii. Chiar și la finală, unde, aplicându-se directivele boss-ului pătat (mai puține cartonașe galbene!), cele 36 de faulturi sanționate: (20-16 în favoarea nemților!”) au fost puține! Revoltătoare atitudinea fluierașului italian Rizzoli în cele două faze, după primul sfert de oră, când neamțul Kraer a fost făcut KO de Garray în careul argentinian, și cea dinspre finele celor 90 de minute, când bravul portarul german Neuer a ieșit să respingă, la limita careului mare, lovindu-l ca un tanc pe Higuain! Nici măcar un cartonaș galben, ce să mai vorbim despre penaltyurile care se impuneau! Așa încât tam-tam-ul făcut, astăzi, de presa de la Buenos Aires (“Am fost furați de arbitru, ca și la Roma, în 1990!”) ar trebui să țină cont și de faza cu neferictul Kramer care cred că se numără și acum!…Inutil să mai amintesc de sângele țâșnind din fața spartă a lui Schwelnsteiger, fază de thriller pentru care agresorul (lovitură de K1), ginerele lui Maradona, Aguero, trebuia ridicat de secția de Poliție…
… Aceasta a fost maniera blatistă de la FIFA care nu poate decât distruge fotbalul și fotbaliștii!

…Mă  bucur pentru titlul Europei obținut printr-o uzină de fotbal, ușor gripată în finală. Dar recunosc și valoarea Argentinei care, împreună că tânăra și minunata reprezentativă a Columbiei, au reprezentat cu brio fotbalul sud-american (nici Chile n-a dezamăgit!), a cărui mare decepție s-a numit Brazilia, cea împinsă  inutil prin toate manevrele de culise de Blatter-blat-bla-bla-bla…

…Despre acest atât de frumos Mondo-Samba vom discuta mult de acum înainte! Nu de alta, dar, reîntorcându-ne pe iarba ofilită de acasă, vom avea dor de fotbal adevărat, spectaculos, gândit, iubit. “Umbrele nu sunt decât fiicele luminii” spunea marele poet și filozof  Lucian Blaga.
…Să rămânem cu tot ce a fost Frumos, încântător la această Sărbătoare Mondo-Samba!

…Diseară nu mai avem meci! Mi-e dor de nopțile albe ale Mondialului XX!