Arhivă

Post Tăguit cu ‘Dobrin’

AȘTEPT UN MIEL (MUSAI LA PROȚAP!) LA…CAFENEAUA LITERARĂ DE ARGEȘ!

noiembrie 24, 2016 Comments off

…În ultimul număr (11/ NOIEMBRIE 2016) al remarcabilei reviste literare „Cafeneaua literară”, ce apare la Pitești, sunt onorat de prezența printre scriitori de calibru. Și de rândurile competente ale cunoscutului literat Florentin Popescu, fixate, în principal pe volumul meu de debut în poezie, „Condamnat la Libertate”. Este întâiul cronicar literar care a scris despre această carte de debut (Mulțumesc mult!), chiar dacă alți câțiva m-au felicitat… Redau mai jos onorantele rânduri scrise de valorosul poet și exeget literar Florentin Popescu despre…Mircea M.Ionescu, devenit, la Pitești… Mircea N.Ionescu!?! Unde ești, Gicu Dobrin?!…

Mircea N. Ionescu,

Condamnat la libertate
(Editura Palimpsest, București, 2016)

Acreditat în lumea literarară ca dramaturg de succes,
dl. Mircea N. Ionescu este una dintre cele mai
interesante figuri scriitoricești dintre cele prezente pe
scena publică de azi – cum limpede reiese, între altele, și
din celelalte prestații culturale ale d-sale, începând cu
cronicile sportive pline de nerv, continuând cu teatrul și
apoi cu volumele în care vorbește despre experiența sa
americană (Taximetrist de noapte la New York este, poate,
cel mai citit volum al lui) și cea de după aceea, adică după
revenirea în țară.
Scriitorul are, fără îndoială, stofă de luptător, are
vocația inșilor care refuză contemplația și preferă să
coboare în agora vieții sociale și culturale, rostindu-i direct
și răspicat gândurile și opiniile, chiar și atunci când ele sunt
critice (sau mai ales atunci). Nu altfel ni se prezintă
volumul de față, prefațat de Pr. Prof. Dr. Theodor Damian,
care distinge în lirica lui Mircea M. Ionescu trei teme
principale: „Critica socială (implicit politică) a lumii sale,
viața de taximetrist la New York (inclusiv nostalgiile trăite
la revenirea în marele oraș ca vizitator) și condiția
existențială a emigrantului, iar în final sentimentul religios
și rolul credinței în Dumnezeu în depășirea încercărilor din
viața de zi cu zi.”
Lirica d-lui M. Ionescu, aproape lipsită total de
metafore, impresionează prin patosul rostirii, prin
sinceritatea gândului, prin limpezimea frazei și – mai ales!
– prin farmecul cuceritor al fiecărui poem – de unde și
senzația ludicului, a comunicării directe, aproape
sentențioase (influența dramaturgului din el își spune și aci
cuvântul!). Iată o singură mostră din multe altele: „Poți
avea un nume/ Și un prenume,/ Eventual renume/
Cuvintele nu se îmbracă/ În costume/ Nici nu fac tumbe/
Sumbre./ În șalvari de umbre./ Nu toți/ Care semnează
volume/ Ajung în postume./ Indiferent de etate/ Rămân
condamnat la libertate./ Să scriu/ Cât timp mă simt viu.”
(Postume)
Florentin POPESCU

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

CRONICA DRAMATICĂ ȘI COMENTATORUL SPORTIV!

noiembrie 7, 2016 Comments off

…Am găsit pe Facebook-ul personal postat un material apărut pe LiterNet.ro. Îl reproduc, completând puțin, acum, transcrisul cuvântului meu într-un reușit Colocviu în materie susținut în Fest(in)pe Bulevard, Festivalul de la Teatrul Nottara …

…La cronicarii sportivi de elită (regretații Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Victor Bănciulescu, Radu Urziceanu, Aurel C.Neagu, Ion Cupen, câțiva dintre profesorii mei!), când Mircea Lucescu, Cornel Dinu, Gicu Dobrin, Marcel Răducanu, Liță Dumitru, Loți Boloni, Mircea Sandu, Costică Ștefănescu, Ilie Balaci, Gică Popescu, Hagi și atâtea alte Valori făceau, omenește, și o partidă ceva mai modestă, nota lor nu sărea de 6-7. Vedete care primiseră, în ajun, în alte meciuri (spectacole, dacă vreți!) 8, 9, 10!… Există, oare, această exigență (ca să nu zic obiectivitate!) și la cronicarii dramatici, respectând diferența specifică?!… Spre exemplu, n-am prea citit un rând critic, în ultimii 3-4 ani, despre spectacole nu rele, însă mai puțin reușite ale unor regizori de excepție, nume sonore ca Alexandru Dabija, Radu Afrim, Petrică Ionescu sau ale doi dintre „copiii teribili” ai regiei românești- Vlad Cristache și Alexandru Mâzgăreanu!?! Și exemple mai există, pariez cu oricine… Nu ne iartă Măria Sa Spectatorul dacă, în loc să spunem că un spectacol n-are nerv, nici idee clară, trenează pe alocuri, vorbim despre decor și costume!…
***
LiterNet.ro cu Oltita Cintec şi alţi 6.

„Criza nu este neapărat dată de publicurile captive şi care există şi în continuare. S-au întinerit publicurile captive, pentru că s-au întinerit cu publicurile corporatiste, care vin la teatru ca să-şi bea cafeluţa, să-şi scoată prietenii la o chestie de fiţe şi pe urmă să se ducă într-un club bun. Ceea ce teoretic ar trebui să ne dea sentimentul că atâta vreme cât publicurile întineresc, nu e nicio nenorocire. Ele întineresc la Bucureşti, dar nu întineresc şi la Petroşani, nu întineresc în oraşele de provincie, dimpotrivă. Zic că a venit într-un moment de sănătoasă criză, căci, criza-i alta: criza e între mersul mai degrabă liniar al instituţilor publice de stat şi extraordinara dinamică a instituţiilor de teatru independent, care în ultimii zece ani a ţâşnit peste tot în ţara asta: şi-n oraşele mai mititele, dar mai ales în oraşele mari, unde, cel puţin în zona Transilvaniei, există cel puţin patru-cinci instituţii independente care lucrează în paralel, uneori şi împreună, ceea ce nu fac instituţiile de stat.” (Miruna Runcan)

Mircea M. Ionescu: „Discuţia noastră trebuie pornită cred de la o premisă absolut dramatică. Mulţi dintre ordonatorii principali de credite n-au trecut pe la teatru în viaţa lor. De aici pleacă probabil şi un fel de răcire a relaţiei între public şi teatru. Nu vorbim despre Bucureşti, despre Cluj, Timişoara, marile oraşe, dar sunt atâtea teatre şi în oraşe mai mici… Există o a doua latură a acestei premise: cronica dramatică a cam dispărut, spaţiul pentru critica dramatică în presă şi la radio. În televiziune, din fericire, încă mai există. Ce putem face pentru a atrage atenţia, să sune un clopoţel pentru aceşti zei trecători, ca publicul să revină în sălile de teatru? Repet, Bucureştiul -şi eu am fost crescut ca spectator de teatru în Bucureşti de la 8 ani- a fost întotdeauna un exemplu fericit. În anul III de Facultate, la Estetică, profesorul meu, vestitul Ion Ianoși a făcut o remarcă ce m-a pus pe gânduri: „Să mergeți la teatru, dar să nu citiţi cronica dramatică!”. Înainte sau după?… Nu am mai dezvoltat subiectul… Acum opt ani, un redactor-şef, iubitor de teatru de la o revistă care era recunoscută pentru reţete culinare, naturiste, medicină populară, interviuri cu stele de muzică populară şi uşoară mai ales, mi-a propus să scriu în rubrica de cronică dramatică. Pentru că publicul nu-l atragi prin cum este spectacolul, trebuie să-i dai şi altceva în plus. Sigur, aici intervenea dibăcia unui ziarist, cum să atragi într-o revistă naturistă şi de reţete culinare? Am căutat pentru revista Taifasuri un titlu de rubrică puţin adaptat zilelor noastre: „Amanta mea, Thalia”! Și a prins. Redactorul-şef a mers pe notorietatea comentatorului sportiv, povara mea pe care am purtat-o toată vremea şi nu regret, şi a avut efect: această revistă cu 60.000 de cititori pe săptămână, la ora actuală cred că are între 600 şi 800 de cititori de cronică teatrală. E bine, e rău, e mult, e puţin?… Discuţia de fond este cronica teatrală astăzi şi raportul ei cu publicul. Cum îl formăm, cum îl atragem? Aud tot mai des unde ne sunt cronicarii dramatici de altă data? Și aşa este… Oare unde ne sunt cronicari ca Valentin Silvestru, Mircea Ghiţulescu, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Bogdan Ulmu şi mulţi, mulţi alţii… Eu vin şi spun că avem şi astăzi câțiva cronicari dramatici foarte buni…
…Cronicarul sportiv din mine – ştiu că îmi voi atrage câteva antipatii sau strâmbări din nas – vine şi spune: cronica dramatică românească din 2016 are un mare defect: nu este imparţială, nu respectă valoarea. Dacă un regizor de top are un spectacol, o montare ceva mai modestă, el tot „mare” apare în cronica dramatică, dacă un actor nu prinde o seară de graţie, el tot mare apare! Or, această joacă cu judecăţile de valoare dăunează criticii dramatice contemporane din România şi aşa obligate să înoate pe un spaţiu tot mai mic şi tot mai rar. Publicul să nu credeţi că nu sesizează tratamentul preferenţial al „zeilor”, dar publicul vine la teatru să afle adevărul. Dacă el vine la teatru şi citeşte alta, îl alungăm!”.

„M-a provocat povestea doamnei Rusiecki, pentru că am scris întotdeauna cu mare plăcere despre spectacolele pentru copii şi cred că aici este o problemă mult mai profundă, e o problemă de educaţie, de cultură şi de civilizaţie. Pentru că vin dintr-o zonă multiculturală, pot să fac deosebirea între cum merg anumiţi copii la spectacolele de teatru şi cât de educaţi sunt de acasă în a urmări un spectacol de teatru şi cum sunt alţii. Cred că aici este o problemă în care ar trebui să se pună de acord Ministerul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi să se introducă şi în programa şcolară la noi obligatoriu facerea de spectacole în şcoală, pentru că la noi, cel puţin în Ardeal este o veche, veche tradiţie în şcoala ardeleană, când asta era un punct în programele şcolare.” (Roxana Croitoru)
În cadrul celei de-a II-a ediţii a Întâlnirilor Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru – România (AICT.RO), critici de teatru din întreaga ţară (Bucureşti, Cluj Napoca, Tg Mureş, Bacău, Iaşi etc.) au dezbătut subiectul Critica de teatru şi construcţia publicurilor (17 octombrie 2016). Moderatorii discuţiilor au fost Oltiţa Cîntec, Mihaela Michailov şi Cristina Rusiecki..

ÎN AMINTIREA CRAIOVEI-MAXIMA, mulțumesc mult, Mircea Canțăr!

iulie 25, 2016 Comments off

…Printre bucuriile Festivalului Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș 2016” a fost și dialogul cu remarcabilul profesor universitar, eseist, poet George Popescu. Craiovean de când se știe, nu puteam, evita, firește, nici prietenii comuni din perioada de aur a Craiovei Maxima, fenomen unic în fotbalul românesc. I-am rememorat pe regretații Nelu Oblemenco, Taliba Deselnicu, Costică Ștefănescu, Zoli Crișan și inegalabilul Sebastian Domozină, nu puteam purta un dialog printre amintiri de suflet fără Ilie Balaci, Rodion Cămătaru și atâția alții. Frumoasa surpriză a venit, când George Popescu a amintit despre un gazetar pe care l-am prețuit la vremea aceea, nu doar pentru competență și claritatea opiniilor, dar și pentru verticalitatea impecabilă printre furcile caudine ale cruntei cenzuri de partid din vremuri frumoase (pentru noi, cronicarii sportivi!), dar grele, grele…

Este vorba despre confratele Mircea Canțăr, astăzi, am aflat cu bucurie, timonierul cotidianului din Bănie „Cuvântul Libertății”. I-am transmis gândurile mele însorite, în speranța că ne vom reîntâlni, după decenii, pe noul stadion al Craiovei sau la Naționalul oltean. Surpriza a venit, astăzi, când, după 48 de ore de relaxare totală, am deschis computerul! O cronică mai mult decât onorantă semnată de Mircea Canțăr, căruia George Popescu i-a dat spre lectură unicul meu volum de versuri, „Condamnat la Libertate”. Am parcurs-o cu emoție, travăsând, fugar, prin memorie, Cartea cu povești a Craiovei Maxima și a veșnic tinerilor ei trubaduri!…Public mai jos acest Editorial apărut ieri, 23 iulie 2016. Mulțumesc mult, Mircea Canțăr!

UN POET MAI SPECIAL!
23 iulie 2016
Autor Mircea Canţăr

Aflu de la scriitorul craiovean George Popescu, semnătură constantă în paginile cotidianului nostru, că la ediţia a XX-a, jubiliară, a Festivalului Internaţional de Poezie de la Curtea de Argeş (13-19 iulie a.c.), unde a fost invitat, într-o companie selectă, Marele Premiu a revenit dramaturgului, eseistului, poetului şi ziaristului Mircea M. Ionescu, pentru volumul „Condamnat la libertate” (Ed. Palimpsest, 2016). Poate părea oarecum surprinzător pentru cei care şi-l reamintesc pe Mircea M. Ionescu, un bun ziarist sportiv „pe vremuri”, deturnat, datorită vocaţiei indubitabile, la dramaturgie şi poezie. Ironic, pe alocuri, în referirile sale la lumea în care trăim, dar nu acrit, nu dezabuzat, Mircea M. Ionescu, veteran şarmant al jurnalismului, etalează luciditate şi umor fin, de care nu a dus lipsă niciodată, scrisul său având mereu tonul potrivit de natură a produce un răcoritor efect terapeutic. Sigur că în viaţă momentele de apatie paşnică, burgheză chiverniseală, alternează cu perioade agitate, cu renunţări violente, greu de înţeles pentru cei care reuşesc să le evite. „M.M.I.”-ul, care la „Sportul” făcea o figură de vedetă, graţie unei elevaţii culturale – virtute gazetărească în deficit –, absolvise Facultatea de Filosofie din Bucureşti, având simţul detaliului, bună memorie şi mai ales vocaţie, prefaţa la un moment dat, la o manieră inegalabilă, printr-o avancronică savuroasă, etapele de campionat, la Radio Actualităţi. Dintre toate calităţile sale însă, frapantă mi s-a părut mereu onestitatea, recunoscând, de pildă, Craiovei fotbalistice ceea ce era al ei: valoarea. Şi nu era puţin lucru. Ne-am întreţinut prelungit, îmi amintesc, în drumul spre Florenţa, în septembrie 1982, când nu credeam că vom vedea cum arată paradisul. Ziarist la „Sportul”, în prima tinereţe, când peisajul presei sportive era dominat cu autoritate de poetul vulcanic Adrian Păunescu, prozatorul interesant Fănuş Neagu, care scria pamflete cu avocatul lângă el, „Jenică” Barbu zis „gură de aur”, cum ne asigură undeva cel care semna Belphegor, Teodor Mazilu „imperturbabilul”, Vali „Incoruptibilul”, să-l adăugăm şi pe Ion Băieşu, care se refulau în tablete sportive incitante, fiindcă nimeni nu scria mai frumos şi mai nedrept ca ei, deşi seriozitatea era şi este o stare mai complexă decât bucuria. „M.M.I.” vorbea bine limba română, nu doar corect, ci nuanţat, precis şi expresiv. Volumul de versuri „Condamnat la libertate – poeme transoceanice” are un mesaj, deloc străveziu, fiindcă prozatorul şi dramaturgul Mircea M. Ionescu şi-a luat inima în dinţi la începutul anilor ‘80 emigrând în SUA pentru 13 ani, nu înainte de a ispăşi 5 luni de lagăr la Latina şi Roma. Taximetrist de noapte la New York şi editor al unui săptămânal de sport în limba română, „Lumea Sporturilor”, „M.M.I.” va reveni în ţară, pentru a continua o vreme activitatea publicistică, lipsită de mirajul de altădată. Străluceşte ca realizator de emisiuni TV, antologică fiind emisiunea cu „doi monştri sacri”, Nicolae Dobrin şi Ştefan Iordache, „Idoli şi legende”, din 27 februarie 2007. Cu 28 de cărţi publicate, 31 de premiere, piese de virtuozitate, elogiat în destule rânduri, director-manager al Teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu, unde revigorează o atmosferă somnolentă, „M.M.I.” a lăsat impresia că ar merita premiul Pulitzer în jurnalism, pentru curajul său de a rămâne bine plasat, ca un simultan martor al regimului comunist şi un critic nepătimaş al lui, cu o tranziţie ireală, cum singur mărturiseşte, prin New York, aidoma unui deschizător de drumuri, fără a recomanda cuiva acelaşi itinerariu. Poate că volumul său de versuri are, posibil, slăbiciuni, insuficienţe şi metehne, dar, precum orice corp textual autentic, are strălucire şi o forţă teribilă. Indiscutabil, ne aflăm în faţa unui poet mai special, cu sensibilitate aparte şi trăiri inegalabile.

Jurnal în singurătate (1). MI-E TARE RĂU, TREBUIE SĂ CITESC DIN CIORAN!

iulie 22, 2016 Comments off

…De două zile, nu știu ce e cu mine! Nu mă regăsesc, nu am chef de nimic, nici de scris, nici de-o bere nefiltrată, nici să visez nu mai am forță. Mă clatin, parcă-s leșinat, lovit în cap, se-nvârte lumea cu mine, mai rău decât se-nvârte Europa în jurul ei și al Semilunii… Tensiunea e 10 cu 7, a fost și mai mică… Nu găsesc motivul acestei bruște stări în afară de mine, am venit, doar, fericit de la Curtea de Argeș, poate puțin obosit fizic, de la minunatul Festival Internațional „Nopțile de Poezie”, cu Marele Premiu pentru Arte, vitamină pentru sufletul meu însingurat… Ba, incredibil, de când am abandonat naveta la Giurgiu, am luat în greutate…8 (opt) kilograme, nu mă mai simt stresat, alergat…

…La trei-patru luni, am o criză de singurătate, între patru pereți, la etajul 8, cu privirile peste Parcul Tineretului (cum stăm, domnule, cu „Tinerețea e o stare de spirit”, imperativul declarat al vieții mele?!), de regulă fuga de mine, ajuns un necunoscut, apare înaintea analizelor pentru cancer, acum, mai o lună până la ele… M-a tot salvat scrisul, nici nu pot fi supărat pe cei, cele (mai ales!) care m-au trădat, mi-au făcut un bine, mi-au devenit muze, dându-mi spor la masa de scris, de vis. Acum, însă, n-am vlagă, n-am chef, nu mă mulțumește nimic, cuvintele nu se-mpletesc cum îmi place mie, nu sună lumină în mine, șlefuiesc și tot schimb de două zile finalul unui Poem, „Ambasadorii mei”, el înseamnă ultimul punct, contrapunct, dintr-un volum cu zece Poeme din Lumea Sportului, o premieră în materie, după Tudor George, „Ahoe, un salut din vechea Troie”, fermecătorul meu antrenor de rugby și de viață, în adolescență. Gândesc de mult la aceste 10 poeme…sportive, de la Dobrin, Guadalajara, Nadia, Ilie, Semicercul de aur, Alexandru cel Mare, alias Penciu, Duckadam, Sevilla, Hagi, California, Doroftei, ca o bucurie și o datorie față de miracolul vieții mele, filosofia și splendoarea Arenelor, cu evantaiul lor de Legende… Gata, suspend finisarea, dacă nu-i poftă de viață, scris nu e…

…Nu caut cauzele acestei căderi psihice, e ceva putred în subconștient… Poate ultimele două trădări, poate tăcerea atât de lungă a lui Ducu, poate dorul însingurării-n vârf de munte, și nu văzând pustiul în care ajuns Europa, Lumea, diminețile, nopțile mirosind a foc, nu de pușcă, doar de bombe, deși începe, pe 4 august (dacă va începe!?) Olimpiada de la Rio și armele ar trebui să tacă, asta e Poezie, s-au schimbat rimele, metaforele, până și versul alb, Omenirea nu mai are suflet, pare în doliu, nu, nu mă bate gândul saltului de la etajul 8 fără parașută, niciodată n-am fost laș, nu-mi rămâne, în singurătatea mea, decât să mă bat cu mine și cu viața…

…Ar trebui să licărească-n întunericul din mine începerea campionatului nostru de pseudo-fotbal, dotarez, doar, viața sportului-rege, fără de el, fără mica glorie a comentatorului sportiv, mă ologeau sau mă lichidau cârtițele securiste comuniste trimise după mine, în vara lui ’86, în Lagărul din Latina. M-au apărat minunații microbiști de fotbal, colegii mei de cerșit Libertatea în Campo dei Profughi… Azi, însă, Fotbalul meu nu mai e o morală activă, un Spectacol, e o bișniță, un circ ieftin, zilnic scandaluri, acum, în ziua începerii celei de a 99-a ediții a Diviziei A, FRF-ul Habarnamilor a mai deschis un front de tensiuni, cu Liga, și Rapid, singura nemembră de partid, e păpușa, mingea de pingpong a Căruței de paiațe din fotbalul nostru. Când scriu, nu se știe dacă Rapid va apărea (varianta de aseară) sau nu (anunțul de ieri, la prânz!) pe prima scenă, unde și-a câștigat dreptul, promovând din B!…

…Rapid, iubirea copilăriei mele, cartea cu povești a adolescenței, și maturității, este una dintre Legendele furate, asasinate de Ciocoii noi ai societății românești aflată în nesfârșită tranziție. Și mă gândesc la Craiova, Timișoara, UTA, F.C.Argeș, Sportul studențesc, Progresul, Brașovul, Oradea, Baia Mare, Farul și câte alte nume de suflet, de Istorie curată!… Am citit, pe Internet, ieri, la prânz, falsa spovedanie a lui Copos și m-a apucat o scârbă cumplită. Vai ce lacrimi de crocodil varsă, jenant, lamentabil, tovarășul Savarină, scriitor de celulă, pentru „farmecul vieții lui” în care a băgat bani, dar a și scos (nu vorbesc de spălat, ca mulți alții, n-am dovezi!) dublu, triplu, căci Imaginea nu are preț, iar dom’ Samsung a ajuns până și vice-premierul țării pe forța morală a Legendei Rapid! Și a mai venit la supt ultimii țechini și sacagiul din Chișinău, nea-Azuga, alt șmecher, ultimul gropar gregar de lângă șine…

…Dacă nu Rapid, atunci Timișoara ar fi a 14-a echipă pe prima scenă, unde începe-n această după-amiază „Sârba-n căruță”. Păi, de ce Timișoara, că a retrogradat?! S-a instituit și un premiu federal pentru contraperformanță?!… Plus că Astrul Banatului va pleca în cursă efectiv cu ștreangul de gât, cu o penalizare de 14 puncte, echivalentă cu moarte clinică înainte de naștere!… În virtutea logicii elementare, dacă nu Rapid va juca în Liga I, adică promovata, atunci, UTA, care a jucat la barajul de promovare, pierdut la golaveraj cu FC Voluntari, ce va deschide balul șchiop, azi, cu trupa lui Hagi, fără ăl mic, Ianis, ajuns la Fiorentina!… Numai că în România –nu doar în fotbalul nostru!- nu mai există nici un fel de logică!

…Am mai avut căderi, de tensiune și de entuziasm. Și atunci, salvarea nu am găsit-o în medici și medicamente, ci în lecturi din Cioran! „Tratatul de descompunere” m-a salvat de două-trei ori de la blocaj psihic, așa, paradoxal, ca un semn că scriu, cu pauze cam mari, la ”Jurnalul unui trăznit”. Acum, voi schimba cartea…
…Într-una din cele patru librării întâlnite pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeș, în fericit contrast cu șase magazine de „Second hand”, am găsit ultimul volum Cioran, „Caiete 1957-1972”. 946 de pagini, la 99 de roni, preț mare pentru omul nevoiaș, dar ce bogăție pentru biblioteca mea!…

…Gata, sunt doar cu Cioran în față. „Simt uneori, ascunse în mine, puteri infinite. Dar vai, nu știu la ce să le folosesc; nu cred în nimic, iar ca să acționezi e nevoie să crezi, să crezi, să crezi…”, citesc în primele pagini din „Caietele” Filosofului. Astăzi, în ce naiba să mai crezi?!
…Cred în Viață!… Cred că trăiesc…
…Închid telefoanele, nu deschid televizorul, nu mai scriu!… Nu mă căutați câteva zile!…
… Am început să citesc „Caietele” lui Cioran…

                                                 22 iulie 2016, București, undeva, la etajul 8

Curat, murdar (4). ADIO, EURO 2016!… MĂ RETRAG ÎN POEZIE, LA CURTEA DE ARGEȘ!

iulie 14, 2016 Comments off

…O lună, am avut un minunat refugiu: Euro 2016! Multe lumini, bucurii, sigur, și câteva umbre, logic, prima fiind Naționala noastră. Am uitat de toate… Acum, însă, ce fac?!… La ce mă uit?!.. La incedierea unor pușcării, scânteie declanșată de o ministreasă dusă cu pluta, una din lotul Moș Teacă?!… La „pseudo-opiniile” la cravată date de un fost pușcăriaș numit Miron Cosma?!… La „burtierele” majorității posturlor TV cu „exploziv”, „senzație”, „cutremur pe scena politică'”, la bălmăjelile acelorași și acelorași „specialiști” în toate?!… La mutilarea limbii române și a logicii elementare?!…

…La ora când scriu, se discută de revolta provocată de mulți întemnițați, uitându-se (?!) că unii dintre ei sunt criminali, borfași, „țepari” de calibru, fără să se întrebe cineva cum se poate ca, mai peste tot, în închisori cu ceva siguranță, nu?; deținuții să ajungă pe acoperiș?! E ca și cu zecile de mii de emigranți care au trecut fără vreun act prin vămile ce nu pot fi depășite, normal, fără un pașaport sau buletin?!… Îi aud pe atâția șapte-ochi-între-cărți debitând câte-n lună și în stele, fără Caramitru-Mălăele, și mi se face lehamite, m-am săturat și de policierul Condrea, ca o gumă de mestecat în fiecare seară, de aceleași și aceleași palavre și închid televizorul…

…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că mi-ai mai oferit un refugiu, acum, la bătrânețe, tinerețe-starea mea de spirit!… Poezia!… Regina scrisului…
… Astăzi, miercuri 13, la ora 17, la Centrul Cultural Calderon, din București, m-am bucurat de încă o frumoasă nebunie, lansarea unui nou cenaclu literar, „Pegasus”, sub bagheta remarcabilului scriitor Emil Lungeanu și a freneticului ctitor de carte Nicolae Roșu!

…Mâine dimineață, voi lua, fericit, drumul Curții de Argeș, să mă întâlnesc acolo, cu legendarii Manole și Ana-cea zidită, unde se adună poeți din 36 de țări, în Festivalul de nobilă ținută dus prin decenii, cu sacrificii și izbânzi, de minunații poeți Dumitru M.Ion și Carolina Ilica! Am avut șansa să fiu invitat, după debutul în poezie, cu volumul de versuri „Condamnat la Libertate”, nebunia mea de la 70 de ani!… Mulțumesc sincer, organizatorilor!…
…Plec la Curtea de Argeș și cu manuscrisul viitorului meu volum, al 29-lea, domnule (al doilea de versuri!), ce se va intitula „De 30 de ani, Apără Duckadam!”… Nu-i un volum eminamente cu poeme sportive, dar, ca o premieră națională, am urcat în versuri de suflet Simboluri ale istoriei noastre: Nadia, Ilie, Dobrin și Hagi, Duckadam și Steaua-Sevilla ’86, World Cup ’94, „Semicercul” de aur, Ahoe, un salut din vechea Troe-Tudor George și buturile de rugby, boxul… Nu am putut rata nici iubirile trădate, nici prezentul bolnav, volumul încheindu-se cu poezia „A-Zexit”…

…Într-o lume nebună, nebună, ba și bolnavă moral, ce face valuri în haos. între intrigi de Palat(e) și de pușcării, în nesfârșite scenarii de la porțile Orientului, între partide leșinate și partidulețe, pentru schimbarea încă unui Guvern, între atâția Moș Teacă parașutați să-și dea cu stângul în dreptul, ucigând și ultima speranță (nici vorbă de bucurie!) de a trăi, între scene de grotă, cu oameni în lanțuri, de luni bune, în 2016 (!?!), descoperite revoltător atât de târziu, la Berevoiești, în Argeș, eu mă bucur, oarecum cinic că plec, mâine, la un Festival Internațional de Poezie!…
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu, că nu mă lași să înnebunesc în fața televizorului, după ce s-a terminat Euro 2016!

                                                                                                                    13 iulie 2016. București

Euro 2016 văzut de-Acasă (2). NU  EGALUL ÎL REGRET, CI VICTORIA PENTRU TOȚI FIII GENERALULUI!

iunie 11, 2016 Comments off

…Cât Noroc pe Franța, în această noapte! Să joci, cu toți milionarii tăi, ca Metalurgistul Cugir, vorba regretatului Eftimie Ionescu, când vedea un prinț-cerșetor, să scapi din două situații când ți se pusese ștreangul de gât (în min. 3, când Stancu l-a iertat pe Llioris din doi metri; și în min.47, când același vârf a ratat nepermis, singur în 9 metri) și să mai dai și gol, în min. 89 (!!!), este adevărat, unul fabulos, de geniu, prin tunarul lui West Ham, Dmitri Payet, un “fulger” de la 22 de metri oprit în vinclul din dreapta lui Tătărușanu (în timp ce Hoban căutaa flori de păpădie la doi pași de el!), se numește baftă chioară, dacă nu furt de victorie… Știu, francezii care n-au nici pe departe față de viitoare campioană europeană, pot reclama și ei bara lui Griezmann (min.14) și ocazia din min. 36 (la altă ezitare a lui Chiricheș!), ca și intervențiile excelente ale lui Tătărușanu (minutele 52 și 56), portarul care, în min. 57, a ieșit, însă, nesigur, ca Prunea la San Francisco, acum 22 de ani, la eșecul cu vikingii. N-am să mă aliez cu vocile care au acuzat fault la portar, în acea fază, cum nu accept nici varianta franceză ce consideră exagerat penalty-ul scos de Stanciu în duelul cu Evra, din care noi am egalat prin „copilul lui Dobrin”, Bogdan Stancu, executantul impecabil, din min.65, al loviturii de la 11 m., al 10-lea gol la Națională al piteșteanului, în cele 39 de prezențe sub tricolor!

…Naționala României a depășit așteptările, merită laude și încredere! A avut un excelent început de reprize, cu o nesperată furie ofensivă, cu presing, organizare lucidă și disciplină tactică prin care a ținut “cocoșul galic” în coteț, și fizic și tactic, meritul lui Anghel Iordănescu, atât de hulit de mulți în ajun, fiind evident… Din păcate, avem jucători talentați, dar n-avem un lider de echipă, o “minte limpede” care, văzând brambureala adversarului, nu-l iartă și forțează Victoria. Calitatea aceasta se naște în teren, nu pe banca antrenorului sau în ședințele de pregătire. Nu exagerez, “tricolorii” noștri meritau Victoria în această noapte, în “uvertura” lui Euro 2016. Dacă vreți, așa, ca o Victorie pentru toți Fiii Generalului: cei patru veniți la Paris (Maria, Andrei și Alexandru, care și-au amânat examenele, ca să fie alături de tatăl lor! Edi, antrenorul venit la specializare), cei 15.000 din tribune și milioanele de români fericiți, acum, din lumea-ntreagă, mândrii de Naționala care i-a reprezentat minunat în prima ei deschidere a unui turneu final!

…Veni, Vidi, acum ne gândim la Victorie în meciul de miercuri, cu Elveția, tot la Paris, pe stadionul Parc des Princes, acolo unde, acum 49 de ani, „tricolorii” noștri (antrenați, atunci, de regretatul Ilie Oană) au învins Franța, cu 2-1!… Nu ne mai gândim la egalul scăpat, în noaptea asta, ca săpunul printre degete, ci la Victorie. E posibilă! Cu o condiție: să fim lucizi și să nu ne împăunăm prematur! Și uitând de acel 1-4, în Sala-cazan de la Detroit,  la World Cup ’94, tot al doilea meci din grupă, după răsunătoarea victorie cu Valderama și ceilalți columbieni…

FRANȚA-ROMANIA 2-1 (0-0)
Marcatori: Giroud-57’, Payet-89’ / Stancu-65’ din penalty.
Stadion: Stade de France, Paris. Teren foarte bun: Timp: excelent. 21 grade Celsius.
Spectatori: 78.000 (dintre care circa 15.000 români). Capacitatea oficială a stadionului: 81.338.
ȘUTURI: 14-10 (pe spațiul porții: 5-2). Cornere: 5-4. Posesie: 59%-41%.

FRANȚA: Lloris 7- Sagna, Rami 6, Koscielny 6 , Evra 4- Pogba 5 (77’ Martial), Kante 5, Matuidi 5- Griezmann 6 (68’ Kingslay), Giroud 7, Payet 9 (90’ Sisko). Antrenor: Didier Deschamps (47 de ani) 6,5.
ROMÂNIA: Tătărușanu 6- Săpunaru 7, Chiricheș 5,5, Grigore 6,5, Raț 6,5- Pintilii 7- Stancu 8, Stanciu 6 (70′ Chipciu), A.Popa 6 (80’ Torje) -Fl.Andone 6 (60’ Alibec 6,5),. Antrenor: Anghel Iordănescu (66 de ani) 8.

ARBITRI: Viktor Kassai-7; la linie: Gyory Rin 7,5 și Vencel Toth 7,5 (toți din Ungaria).
CARTONAȘE GALBENE: Chiricheș (32’), Raț (43’), Popa (79’)/ Giroud (67’).
CARTONAȘE ROȘII:-

                                                                                                                                                         10 iunie 2016, București

Jurnal Italian. DUPĂ 30 DE ANI, LATINA- UNIVERSITATE ȘI BĂLĂRII PE LOCUL FOSTULUI LAGĂR DE REFUGIAȚI!

mai 11, 2016 Comments off

…Miercuri 27 aprilie 2016. Plec la prânz, spre Latina. Acum 30 de ani, făceam acest drum, în premieră, mergând cu Dacia mea să cer azil politic în orașul de la vreo 80 de kilometri la sud de Roma… N-am mai fost aici de 24 de ani, din 1992, când am mers cu fiul meu cel mare, Ducu, să-i arăt unde s-a născut America lui și a mea… Este soare plin, cum nu credeau meteorologii, care anunțau ploaie… Ca și acum 30 de ani, o emoție cumplită mă domină, îmi crește tensiunea cu fiecare kilometru ce mă aproprii de orașul fondat, practic, de Mussolini, în 1932, când a asanat și bălțile locului care decimau mii de oameni… Parcă și acum mă rog să nu ajung la Latina, parcă nu mai pot respira…

…Ajung și nu mai recunosc nimic, sunt derutat! Orășelul a devenit ditamai cetate cu Zgârie nori și cartiere întregi de blocuri și vile. Sunt năuc, nu-mi mai amintesc nimic, nu mai știu nici adresa Campului di Profughi, mă ajută Internetul Priscillei… Vialle 24 Maggio… Aici, recunosc zidurile Lagărului, sediul birourilor din centrul curții, mica încăpere a Informațiilor de pe dreapta, cum intri…Toate sunt ca și acum 30 de ani… Numai că la Intrarea în Lagărul de altădată, unde petreceam nopțile, între spaime și speranțe, scrie citeț: „Universita degli Studi di Roma La Sapienza. Sede di Latina”… Aici se află Facultatea de economie……Incredibil!… S-a schimbat numai culoarea clădirii, nu mai e albul murdar, totul e un cărămiziu închis, ca și blocurile apărute ca ciupercile și în jurul ex-Campului de pe Vialle 24 Maggio nr.7…

…În stânga, o placă din marmoră, pusă în 28 aprilie 1990, la câteva luni după ce s-a închis Lagărul, inaugurat în 1957, cu banii guvernelor Italiei și SUA. Placa este a unor emigranți unguri, amintind de trecerea lor prin acest Lagăr spre Libertate. Se spune că acel Campo dei Profughi s-a născut sub șenilele sovietice, care în 1956, au invadat Ungaria și au strivit dur, prin însângerarean Revoluției ungare, Libertatea Europei de Est… În 1993, când am văzut cu Ducu placa de pe zidul Lagărului din Latina, am scris în ziarul meu „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor” despre ideea salutară a emigranților unguri, scriind în ziarul meu de la New York, trei numere la rând, că ar fi nimerit să punem și noi, românii trecuți prin Purgatoriul Latina o placă în amintirea acelor vremuri. Aveam nevoie de cel puțin 500 de semnături… N-a venit UNA!?!

…Intru în curtea fostului Lagăr, scăldat de lacrimi, caut barăcile, veritabile grajduri din lemn, cu celofan în loc de geam la ferestre, cu tavanul din carton, care se unduia când ploua și nu putea opri stropii să ne ude somnul… Cu uși care nu s-au închis, cred, niciodată… Nu mai e nicio magazie, numai bălării, pe stânga și pe dreapta, apărate de un gard de sârmă… Alături, studenți pe băncile de altădată, ocupate de disperați cerșetori de Libertate…. Înaintez până la copacul falnic cu care vorbeam nopțile, de la frântura de fereastră, el este acum reperul meu, în dreptul acesta era așa-zisa cameră, aici m-a vizitat un om al Securității, unul Adorjan, din Lugoj, să mă convingă să mă întorc acasă… Aud, parcă și țipetele femeilor și soților lor sub amenințarea grupului de albanezi care semănase teroare în Lagăr… Văd la capătul bălăriilor fosta clădire unde stăteam la rând să primesc o brumă de mâncare, eu trăit prin hoteluri de lux și la mama acasă… Plâng fără să mă pot stăpâni, răstignit pe gardul de sârmă în fața bălăriilor… Îmi fac o cruce, îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a ținut în Viață, și strig ca o descătușare: „Sunt un Învingător!”… Gândul îmi zboară și spre Gigel Dumitrescu, și Romea Calescu, „cangurii” mei scumpi, și Cornel Lucescu, și Zimbru, și atâția colegi de suferință și iluzie, pe unde or fi ajuns… Și nu uit că a trecut prin Purgatoriul de la Latina și celebrul regizor rus Andreij Tarkovskij, care a cerut azil politic în 1985 și a plecat destul de repede în Suedia, grație intervenției actriței Ingrid Bergman… Oricând, peste tot, relațiile au avut un cuvânt de spus… Din păcate, noi, românii, neavând forța și relațiile altora, am făcut ca un filozof de geniu, cum a fost regretatul Ioan Petru Culianu, să treacă și el prin duritatea Lagărului de la Latina…

…Plec spre Latina Lido, trec pe lângă stadion, Latina are echipă în Serie B, sper să nu retrogradeze, țin cu ea, orașul e o facinație, vile de oameni bogați cu palmieri la poartă și peluze gen american… Marea Tireniană se pregătește să-și deschidă sezonul estival, o mână de surferi călărește valurile, e o zi superbă, cânt fericit, sunt Liber, Doamne, încă supraviețuiesc!… Muntele Circeo mă privește falnic din zare, ca și acum 30 de ani, când el era America unde visam să ajung…

…Aici, pe malul Mării Tireniene, urma să mi se facă de petrecanie, altfel nu mă trezeam, așa, din senin, peste noapte, că un cumnat de-al meu din…Roma ar fi cerut Direcției Campului să fiu mutat la un hotel de pe Lungomare di Latina. N-am avut în viața mea vreun cumnat la Roma, știam ceva de unul de prin Los Angeles, dar n-am luat legătura cu el… Povestea asta venea la trei zile după ce prietenii, fanii mei m-au apărat de „cârtița” Securității, acel Adorjan din Lugoj, dacă așa l-o fi chemat vreodată, ajuns în baraca mea să mă convingă că aș face lucrul cel mai bun dacă m-aș întoarce acasă, unde nu mi s-ar întâmpla nimic!… Eu le povesteam noilor mei prieteni de suferință și speranță, despre Dobrin, Rică Răducanu, Balaci și Oblemenco, Domide și Broșovschi, despre Hagi și Duckadam, despre cum a fost la Sevilla, de unde mă întorsesem la București, înainte să evadez, ca turist, ei mă apărau de tentativele Securității. „Au gândit perfect, ticăloșii, nea Mirceo! Pe malul mării, îți dădeau la cap, îți legau două pietre de picioare și de aruncau în adâncuri! Nu te mai descoperea nici Dracu’, niciodată, te haleau peștii!”, mi-a dat mutarea-n plic Zimbru, băiatul mereu vesel din Reșița… Am mai scăpat o dată…

…Nu pot să scriu reportajul cu Latina, trebuie să-mi revin, ajung la Roma, sunt bolnav de trecut, sunt sănătos de Prezent… Voi scrie într-o zi, două, poate cel mai greu reportaj, capitol de Jurnal Italian!
…Mâine, Feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, bate 40 de ani pe muchie! Am ciocnit o cupă pentru sănătatea lui, la Latina…

Jurnal transoceanic AM FUGIT DIN AMERICA!

ianuarie 12, 2016 Comments off

…Trebuia să mă întorc pe 13 ianuarie, la București. Sunt însă de câteva zile bune, Acasă. Începutul de an m-a aruncat, brusc, în corzile supozițiilor sinistre. O tuse rebelă, declanșată noaptea, la aceeași oră, care mă măcina efectiv vreun ceas, conjugată cu arsuri, ca de lama cuțitului, în torace și gât, frisoane, toate m-au făcut să-mi scutur rapid capul, să nu mai văd nimic frumos în jurul meu, să bolesc pur și simplu. M-a urmărit, ca o obsesie, moartea remarcabilului actor George Alexandru, amic de suflet, de când am făcut, la “Idoli și Legende”, o frumoasă emisiune cu el și prietenul lui Ion Pârcălab, “Săgeata Carpaților”, nobil cavaler al Thaliei plecat dintre noi, dureros, nedrept, la 58 de ani… Durerea din plămânul stâng m-a dus imediat cu gândul negru la dispariția minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit rapid de un galopant cancer la plămâni… Nedormit ca lumea nopți la rând, stresat, neînțeles, cu dureri la un plămân, în trahee și gât, neștiute până acum, alarmat, eu, omul care, de când a avut pistolul la tâmpla stângă, în New York, nu se mai teme de moarte, m-am pomenit un altul! În stare să-mi reproșez că mi-am bătut prea mult joc de moarte în ultima vreme…

…Paradox. A doua zi din Noul An, în Florida, a fost una frumoasă. Am făcut din valuri nămeți, gândind spre Acasă. Firesc, din moment ce m-am întâlnit cu o poetă rară. Sâmbătă 2 ianuarie, am avut bucuria să cunosc doi români din scripturi alese, remarcabila poetă româno-americană NIG (Nuța Istrate Gangan) și soțul ei Dorin Gangan, aducând cu el puritatea zăpezilor de pe Tâmpa, străjerul Brașovului natal. Citisem cu interes câteva dintre versurile învolburatei NIG, torent de fiori și răsărituri de Om. Ne cunoșteam și respectam reciproc de pe Facebook, în a doua seară a lui 2016 ne-am și cunoscut live, fără să mai dăm like! M-au invitat la un restaurant românesc din Hollywood, “Vendetta”, unul de ținută, nu o bombă, pe bulevardul plin de lumini și mirosul misterios al Asiei adus de copacii-bani, “Money-tree”. La localul din Hallywood de Florida, oraș despre care aflu, mai nou, că are vreo 15.000 de români, în fostul restaurant al lui Borcea, am fost primit de un… stelist, Christian Sarica, omul care m-a complimentat din plecare: “Am crescut cu vocea dvs. la radio și televiziune”. Firește că Steaua a fost regina serii, amintindu-ne de „Noaptea Generalilor”, de la Sevilla, din 7 mai ‘86, unde am fost martor ocular la cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Cum Dorin Gangan este dinamovist din adolescență, nu puteam discuta civilizat numai despre Regina Europei ‘86, ci și despre multe alte nume sacre din fotbalul nostru, în frunte cu Dobrin, unicul Prinț adevărat al fotbalului românesc…. La “Vendetta”, în Hollywood de Florida, am discutat mult și despre literatură, teatru și experiențe personale. M-au impresionat volumele poetei din metafore i rare care este Nuța Istrate Gangan (ce titlu frumos are unul: „Acolo unde se sfârșește disperarea”!), unul tradus și în engleză. O seară care, sub frumusețea ei morală. mi-a mai alinat durerile fizice, chiar dacă, am înțeles, condiția șlefuitorului de slovă românească nu diferă prea mult nici peste Ocean…

…După seara românească de suflet din Hollywood, a urmat o noapte-coșmar. A doua zi, într-o dimineață chioară de nesomn, n-am mai mers cu Genevieve, Ducu și Karina prin oraș, nici la piscina olimpică, bucuria micii Prințese a familiei. Ducu mi-a tot repetat să mă ducă la un medic aproape de casă, am refuzat, știam ce înseamnă să te internezi în America, dacă este cazul, mii de dolari, eu n-aveam nicio asigurare medicală. Și, sincer, mă bazam că medicii de acasă știu de unde să mă ia, mă tratează, doar, de vreo opt ani… Pereții se sprijineau de mine, încercam să mă țin pe picioare, însă eram groggy. L-am rugat pe Ducu să schimbăm plecarea mea, mai devreme cu vreo șapte-opt zile… El a început să acceseze site-urile Swiss- erului, cu care urma să plec pe 12 ianuarie din Miami. Boleam în pat, când l-am auzit, ca prin vis, pe flăcăul meu cel mare, din camera alăturată: “Tata, am găsit un bilet pentru seara asta! Costă 600 de dolari. Pleci?!”… Era 3:20 PM, la 3:50 ieșeam din vila lui Ducu, în lacrimi, despărțirea bruscă de Genevieve mi-a aruncat săgeți în suflet. Spre aeroport, cerul a devenit  deodată negru, plângea ca și inima mea, Oceanul nu se mai vedea, nu mai știu prea multe, îl mai văd pe Ducu, urmărindu-mi ultimii pași spre Gate-ul de îmbarcare, o ploaie nebună a spălat aeroportul, o oră întârziere la decolare… Alt coșmar, eu nu dorm în avion, tusea s-a pornit automat la unu noaptea… Pe cei 7859 de kilometrii (4.879 de miles!) dintre Miami și Zurich, eleganta pasăre Swiss a recuperat 50 de minute din întârziere. Am redescoperit Europa printre nori, Loire se zărea de sus șerpuind prin Franța spre Ocean, tot tușeam, arsurile din piept, însă, se mai potoliseră. La Zurich, 50 de minute până la avionul de București… De la Terminalul E la D am ajuns cu un metrou parcă fără conductor, vedeam cum înaintam printr-un tunel de poveste, în difuzoare- tălăngi, oi behăind, vaci mugind, și vedeam Ciocolata Milk. N-am întâlnit, până acum, un aeroport care să miroasă atâta a parfum fin, ca acela din Zurich… Control în liniște, și, la 12 fix, ora Elveției, aeronava a luat-o spre Bucureștiul meu de suflet, să acopere cei 1389 de kilometri…

…La aterizarea în decor de iarnă, am înțeles imediat că am ajuns în România! După Miami și Zurich, păream aterizat undeva la țară… Avionul n-a mai fost tras la “burduf”, a fost lăsat la vreo sută de metri de clădirea aeroportului, pe o pistă nu prea curățată de zăpadă și gheață, am fost urcați într-un autobuz, a patinat, în sfârșit, am ajuns la Sosiri, bagajul la timp, probleme cu taxiul. Teoretic, s-a civilizat și Aeroportul Otopeni, ai șase aparate unde poți comanda un taxi, merg numai patru, iau tichetul, cu ora la care va veni mașina, compania, numărul, aștept un sfert de ceas peste timpul indicat, așteaptă și alții, e frig, nu glumă, tremur, mă apucă iarăși tusea, nu-mi era bine la 33 de grade Celsius, aici sunt minus 7, tot Celsius!… Ninsoarea îmi zgârîie fața, mai iau un Bon comandă, după un sfert de oră văd numărul meu, B-61-YYA, de la CrisTaxi, venind, numai că e plin, șoferul a luat pe altcineva, șmecherii de Dîmbovița! Să fi făcut derbedeul una ca asta la New York!… După 35 de minute, la al treilea tichet de ordine, iau un taxi, înghețat bine. Alții, și mai ghinioniști decât mine, tot mai așteaptă și tot mai trag de la mașina de Bonuri Comandă….

…În taxi, șoferul mă salută, îmi pronunță numele și prenumele, și inițiala din mijloc, comentatorul de fotbal, ce vreți… Numai că, după vreun kilometru, mă întreabă cum a fost în Florida și asta mă dă gata, mă duce cu gândul la Securitate, și de aventura de la granița basarabeană, din aprilie ‘95, când, mergând cu vagon de dormit de la București la Chișinău, pentru premiera mea de la Teatrul Satiricus (“Beethoven cântă din pistol”), cu pașaport românesc, pentru că întârziind avionul de New York am pierdut cursa de Moldova, vameșul m-a întrebat sigur pe el: “Veniți de la New York, nu-i așa?!”… Am mers însă prea departe cu imaginația de scriitor, taximetristul meu de București m-a liniștit repede, când l-am întrebat de unde știe că vin din Florida: “Mai citim și noi Facebook-ul, domnule Ionescu!”…
…Prima zi după fuga din America, am dormit până la ora 13:30!… Buimac, parcă am auzit glasul sublim al lui Genevieve. Iluzie auditivă. Eram singur în casa mea cu atâtea cărți și vise… Oricum, m-a văzut un medic, Călin, un bun amic, control fără aparate, încurajator. Poate un virus, urma să fac un exudat, sigur picanteriile, stresul, nopțile nedormite, aerul condiționat permanent din Florida, trecerea bruscă de la plus două-trei grade Celsius la… 33, cam acestea ar fi cauzele!… Primele pastille, până la intrarea sub aparate. Primele efecte pozitive. Tusea a început să se rărească, arsurile din piept au cedat. Și cancerul, alarma mea?… Medicul oncolog mă încurajează, nu se pronunță însă total până nu fac setul de analize!

…În această dimineață, de luni 11 ianuarie, la ora 7, am făcut analizele la MedLife. Și am plecat la Giurgiu, să nu mai mă gândesc la ghilotina PSA-ului și a Testosteronului. M-am întâlnit cu ai mei colegi de la Teatrul “Tudor Vianu”, mă așteptau joi, n-a venit încă echipa de constructori care să demareze reabilitarea clădirii, vor veni arhitecții și inginerii zilele astea, lunea viitoare se trece la treabă. Mă văd cu regizorul Florin Antoniu și stabilesc prima premieră a anului, una pentru copii, am demarat dialogul nostru de când eram în Florida… Vom repeta pe unde vom putea și vom juca, sper, la Centrul Cultural “Ion Vinea” din Giurgiu. O dramatizare a lui Victor Eftimiu, miercuri demarăm lecturile… Cu actrița Gabriela Ioniță sunt în tratative pentru altă piesă pentru copii, „Aventuri prin Europa”. Plecând de la o poveste nemuritoare a Fraților Grimm… Pe seară, trebuie să mă văd cu eminentul poet și om de teatru Ion Cocora, la Editura căruia voi scoate întâiul meu volum de versuri “Condamnat la Libertate”. Îi trimisesem manuscrisul electronic, din Florida… Revin la București, neliniștile urcă în mine ca seva în trunchiuri…
…Tot ocolesc computerul, mi-e teamă să caut rezultatele analizelor. Fie ce-o fi!… Greșesc de două ori CNP-ul… Gata…. Testosteronul e trecut pe roșu: 1,18. Ca și ultima dată. Nu-i prea bine, că am bombardat hormonii cu Zoladex, dar nu-i nici rău… PSA-ul a scăzut puțin!… Dumnezeule, mulțumesc, m-ai spălat de obsesii, de gânduri negre, încolțite ca niciodată în mine… Mai am o radiografie la plămâni, joi merg la oncolog, mai fac un Zoladex!…
… Am fost de multe ori în răscruce de viață și am scăpat. Am scăpat și acum, mulțumesc Bunule Dumnezeu! Citesc încă o dată rezultatele, le compare cu ultimele, cele din noiembrie, și plâng, ca o descărcare. Plâng de fericire… Ies din tăcerea grea impusă acum cinci zile. Scriu din nou! Trăiesc, Prieteni, celegii mei de Viață!… Lupta continuă!

Jurnal mexican (1) În Ciudad, pe Compos Eliseos, cu Diego Rivera, Frida, Troțki și Dobrin!

decembrie 28, 2014 Comments off

…27 decembrie 2014. Ultima zi în Ciudad de Mexico. Liz Trujillo Valencia, cumnata lui Ducu, sora Karinei, stă de peste un deceniu în capitala mexicană. S-a născut la Orizaba, nu departe de Veracruz, dar foarte aproape de cel mai înalt vulcan din Mexic și de la granița Canadei în sud: Pico de Orizaba, între zăpezi la 5.687 m. Liza a făcut facultatea de turism la Puebla și pe cea de management la Ciudad de Mexico și cunoaște în amănunt uriașa Metropolă, care, cu Districtul Federal (aproape 9 milioane de oameni) și celelalte zone ale Ciudadului, bate spre 27-28 de milioane de locuitori; dar cine-i poate număra exact, printre stupii și ciorchinii de căsuțe aruncate pe colinele din jur pe o distanță de peste 50 de kilometrii?! Astăzi, în ultima zi petrecută în Ciudad de Mexico, Liz ne-a propus un breakfast deosebit…

…În Cartierul San Angel, cu străzi pietruite, curate, și case, parcă, dintr-o expoziție de arhitectură travesând istoria. Este o zonă a artiștilor de toate genurile, cu galerii și muzee, cu Teatrul Lopez Tasos, cu tot felul de cântăreți și picturi naive sprijinite de ziduri, printre palmieri, cu tarabele sărmanilor indieni care au venit cu noaptea pe umeri să-și expună produsele artizanale în culorile lor inimitabile, pe care le stilizat Diego Rivera, titan al picturii murale maxicane. E ceva din aerul Montmatre-ului parizian, aici, nu mă satur să privesc zona…

… Mașina lui Liz, ghidul nostru, cu părinții ei (cuscrii mei) și o mătușă din Ciudad, oprește în fața unei clădiri de epocă, vine un valet, îi ia cheile și îi dă un talon, operație se repetă și cu Ducu, driverul Renault-ului nou, dar rudimentar, închiriat lângă aeroport, cobor cu Prințesa Genevieve și Karina în fața Restaurantului „El Cardenal”, fondat în 1969, cu o intrare de muzeu. Vitralii pe tavanul prin care coboară soarele, și pe pereții laterali, la parter… Veritabil muzeu la subsol, cu trei încăperi cu pereții bătuți în pietre mari, ca în cramele domnești, unde mă întâmpină un autoportret inedit, incredibil,  Diego Rivera în tinerețe, unul dintre favoriții mei din pictura mondială, alături de Dali, Chagall, Picasso și Kandinsky, fără să-i omit pe Van Gogh, Monet și Manet, Gauguin, Munch, Rousseau Vameșul, Degas și Renoir, neuitând vreodată de Grigorescu al nostru. Diego Rivera, cel elogiat nu doar în Mexic, dar și în New York, San Francisco, Chicago. Liz și Ducu îmi fac câte o fotografie-cadou lângă autoportretul celebru, mie îmi fug ochii pe toți pereții, numai picturi moderne semnate de autori mexicani tineri și scoase la vânzare, între prețuri variind de la 6.000 la 9.000 pesos (1 dolar american=14,5 pesos, în general)… Nu-mi pot lua privirea de la autoportretul lui Diego Rivera, nu-i văzusem nicio fotografie din tinerețe, tabloul e un veritabil eseu psihologic, ochi inteligenți și pătrunzători, trăsături de forță, dar și căldură sufletească, furie și revoltă în chipul său cu păr rebel… Înțeleg că numai el se putea iubi și căsători cu Frida Kahlo…

…La câteva ore după descoperirea autoportretului celebru al lui Diego Rivera aveam să-l găsesc pe bancnota mexicană de 500 de pesos! Pe reversul bancnotei, chipul Fridei!… O altă dovadă de prețuire a mexicanilor față de cei doi pictori de legendă am primit-o la standul de carte din renumitul magazin Stanborns, din Ciudad de Mexico. Am cerut un album Diego Rivera. Mi s-au oferit două albune, în aceeași țiplă: al lui Diego Rivera și al Fridei Kahlo. Mexicanii nu-i pot despărți!… Am mai înțeles cât de mult îl iubesc mexicanii pe Diego Rivera din felul în care îți povestesc cu mândrie cum a fost salvată o capodoperă a Maestrului, lucrarea murală „Visul unei după-amieze de duminică în Alameda”. Pictura a fost comandată și realizată,în 1948, pentru foaierul Hotelului de lux Prado. Numai că, deși imobilul a fost zguduit de cutremurul din 1985, „Visul” lui Diego a scăpat ca prin minune dintre mormanele de ruine. „Un semn de la Dumnezeu!”, mi-a zis un medic mexican. Un semn, zic eu, că Diego Rivera a fost un trimis al Celui de Sus să ne îmbogățească sufletește și rațional pe noi, muritorii de rând de pe Terra…

…Micul dejun este și el o desfătare. „Deschidere” cu 10-12 feluri de plăcinte, cu fructe, cu brânză, cu de toate, o ciocolată caldă alături, apoi un meniu-mic caiet de artă… Îi rog pe mexicanii de suflet din noua mea familie, Conchita, Carlos, Karina și Liz, să-mi recomande ceva deosebit, mă trezesc cu o „enfrijoladas El Cardenal”, un tacos special, cu pui, legume, felii de cactus și un delicios sos de fasole neagră mexicană, mi se pare că este lunch-ul, nu breakfast-ul sau „desayunar”, cum se spune în spaniolă, dacă am reținut bine!… O stare de armonie, de „alegria” domnește la masa noastră, o privesc pe încântătoarea Genevieve, nepoțica mea de aur, și pe Ducu, care o soarbe fericit din ochi, ca și Karina, nora mea de preț, și pe părinții ei minunați, și pe Liz, numai zâmbet, și simt lacrimi de fericire râurind pe obrajii mei…

…Curiozitatea de ziarist, ca să nu zic de scriitor, mă face să întreb, discret, cât a costat acest copios breakfast-lunch pentru 8 persoane? Nici o sută de dolari americani!… Fac rapid în gând o comparație cu un restaurant de lux din București, fără să mai fie și un veritabil muzeu. O asemenea masă se ridica la un preț aproape triplu… Da, dar, la nici două sute de metri, sărmanii indieni se chinuie o zi să obțină un pumn de posos pe piese din artizanatul lor minunat, iar alți mexicani de rând muncesc pentru vreo trei dolari pe zi!… Când ieșim din „El Cardenal”, prin lateral, pe sub o terasă plină și ea,pe scările de la intrare, număr 57 de persoane care așteaptă să servească un „desayunar”, înconjurate de picturi și vitralii, sub privirea magică a lui Diego Rivera…

…Este o zi a surprizelor. Liz oprește pe strada Londres, văd o mulțime de oameni, ca la demonstrație, și polițiști. Nu mă dumiresc decât în momentul când mă pomenesc în fața „Casei albastre” pe arcada căreia, la intrare, scrie „Muzeul Frida Kahlo”. Vin încă două autobuze pline, purtând chipurile lui Frida Kahlo și Diego Rivera, căsătoriți în 1929 (pe când noua stea feminină a picturii mexicane moderne avea 22 de ani) și despărțiți numai de moartea Fridei, în 1954, după care Diego a mai trăit 13 ani, plecând între îngeri tot din distinsul cartier Coyaocan… Sigur că aș vrea să văd muzeul, numai că este o coadă infernală, pe două rânduri, de cel puțin 600 de oameni, ar fi cel puțin peste un ceas de stat în picioare, nu cred că-mi rezistă coloana, iar micuța Genevieve așteaptă să adoarmă în mașină, supravegheată de Ducu și Karina… Renunț!… Rămân cu memorabilul spectacol despre viața Fridei Kahlo realizat de regizorul Alexandru Hausvater la Teatrul „I.D.Sârbu” din Petroșani, adaptat, apoi, și pentru televiziune…

…La nici trei minute, ajungem în fața Casei lui Troțki, „important revoluționar sovietic”, cum îi prezintă pliantele de pe aici. E un fel de „Pasajul Victoria” din București, mai elegant și mai curat, cu două balcoane lungi, deschise, la etaj… Nici țipenie de turist. Nu cobor din mașină, refuz să fac vreo poză sau să mă conving că se văd urmele gloanțelor care l-au asasinat pe Troțki, la 21 august 1940, în acest imobil… Pentru mine, Dumnezeu să-l ierte, rămâne un bolșevic, întemeietorul Armatei Roșii nimicitoare, membru fondator al Politburo-ului sovietic, marxist convins, cel care a dezvoltat teoria comunistă, întemeind troțkismul. Dacă nu se lupta cu fiara de Stalin pentru Puterea absolută în URSS, n-ar fi fost exclus din partidul comunist și nici deportat, exilul din Ciudad de Mexico a durat doar trei ani, lichidându-l gloanțele unui agent trimis de Kremlinul roșu. O fotografie în fața lui Troțki mi-ar fi pătat filozofia de viață și convingerile politice…
…Drama mea a însemnat că, în acest cartier distins, Coyoacan, unde au trăit Frida Kahlo și Diego Rivera, unde există și o casă a bolșevicului Troțki, nimeni din trei oameni întrebați n-a știut să-mi spună unde se află… Casa lui Gabriel Garcia Marquez, Premiul Nobel pentru Literatură în 1982!?! Un titan al liteturii mondiale care a trăit în Mexic, din 1981 până când l-au dus îngerii la Dumnezeu, în 17 aprilie, acest 2014, tot, aici, în Coyoacan…

…Ajungem pe Avenida Reforma, trecem pe lângă atâtea muzee (se spune despre Ciudad de Mexico, se și scrie, că este capitala cu cele mai multe muzee din lume, care  și sunt vizitate în număr record!). Dintr-un parc uriaș, un șir de vreo șase-șapte sute de metri se termină pe Avenida… Sunt cei care vor să viziteze Muzeul de Artă Modernă. Aceeași imagine și la Castelul Chapultepec, din parcul cu același nume, cu lacul ce mi-a amintit de cel din parcul Clujului, doar că are o rocă mare în mijloc, ca o cetate pe lângă se leagănă zeci de bărci… După un urcuș greu, de aproape un kilometru, am dat de o coadă, pe trei rânduri, de vreo trei sute de metri. Am simțit că picioarele și mijlocul mi-au cedat, după ce am luat Colina în piept, și, chiar dacă am aflat că turiștii trecuți de 60 de ani nu mai trebuie să stea la coadă (uite că mai sunt și țări care au grijă de bătrâni!), am renunțat să mai intru-n castel, chiar dacă Liz și Karina programaseră urcușul acesta pentru „setea mea de cultură”,  cărând-o și pe scumpetea de Genevieve până la poarta Castelului. Mi-am tras sufletul la umbră, vreo douăzeci de minute, și am coborât toți cei opt cu un trenuleț trăgând numai două vagoane, amintind de Titicarul nostru de la Mamaia…

…Ultima mea zi în Ciudad de Mexico s-a terminat după un rond prin superbissima zonă „Polanco”, plină de Zgârie Nori și Ambasade, de palmieri, verdeață și veverițe urcând în copaci, exact ca la New York. Este unul dintre cele mai elegante cartiere văzute de un „turist al lumii”, cum mi-au zis unii pentru câte țări am bătut (aproape 50!)… În „Polanco”, unul dintre indicatoarele de la răscrucea a două străzi de high-life ne-a anunțat că suntem pe… Campos Eliseos! Nu mai este nevoie să traduc numele spaniol al celebrului și cunoscutului bulevard parizian…

…Acordul final al ultimei zile în Ciudad de Mexico, la un restaurant uluitor: „Mi gusto es”, adică „Gustul meu e”… Nu există perete la intrare, sunt vreo 60 de mese, pline toate, doi bucătari s-au îmbrăcat în Santa Clause (așa i se spune lui Moș Crăciun și în Mexic), gătesc și cântă. Meniul e teribil, caracatiță la grătar, „Ceviche” (creveți, bucăți de caracatiță și pește ținute ore bune în suc de lămâie!), tot felul de mâncăruri mexicane, gătite în stilul Pacificului, cum îmi spune Liz, văzând cât de încântat sunt. Costul unui asemenea dezmăț gastronomic, cu patra caracatițe mari și bine întoarse pe grătar, trei Ceviche, cinci Tacos, tot atâtea salate bogate, trei beri Pacific light, patru cafele,cinci Coca-Cola, tot o sută de dolari! Sumă pe care am aflat-o împreună cu vreo 16 bomboane nemaintâlnite, dulci și iuți foc, în același timp.

…Și, cum nu ajungea un asemenea festin, a mai venit și o trupă de Mariachis (fără sombrere!), două viori, două trompete, două ghitare și un tenor de clasă. Mariachis au pornit să cânte cu foc în plină stradă, la nici un metru de meselor neascunse de vreun perete, și, instinctiv, peste o sutădouăzeci de oameni au început să cânte și ei, să aplaude frenetic, inclusiv micuța Genevieve, m-am trezit luat de valul entuziasmului și fredonând melodia de deschidere, numai la instrumente. După care s-a dezlănțuit întregul restaurant, când atmosfera trepida sub vocea frenetică a tenorului și acordurile de viață „Guadalajara, Guadalajara”…

…Eu am lăcrimat în acel moment, discret, Guadalajara, ratată de mine, în 1970, la Mundialul mexican de fotbal, pentru că nu am putut face rost de 22.000 de lei, rămâne o efigie sentimentală, veselă și tristă, a cronicarului… Revăd cele două meciuri-șoc, cu Anglia și Brazilia, pierdute greu, la un gol diferență, revăd victoria, cu 2-1, în fața Cehoslovaciei, și golul de poveste al lui Sandu Neagu, revăd fentele năucitoare din faza de antologie a lui Dumitrache, care i-a amețit pe cerberii englezi, cu Boby Moore în frunte, bijuterie fotbalistică dată, la vreme respectivă, de televiziunea mexicană, de… 26 de ori în reluare!… Nu mi se închide (nici mie!) „rana Dobrin”, care n-a jucat măcar o repriză, din cauza unei „cabale”, din care aveam să aflu șocat au făcut parte și doi ziariști, ale căror nume nu le voi da niciodată! Pentru că Dobrin mi s-a destăinuit mie și lui Ștefan Iordache, după emisiunea de excepție de la „Idoli și Legente”, la Telesport, acum șase ani, numai și numai după ce m-am închinat, ca și marele actor, jurând să nu spunem sau să scriem vreodată numele blestemate fără voia lui… „Eu i-am iertat, mai rămâne să-i ierte și Dumnezeu”, a îngropat subiectul unicul Prinț al fotbalului românesc, cel din Trivale…

Și mai lăcrimez pentru că din acea „primă generație de aur din fotbalul românesc”, cum a decretat Hagi, cu fair-play, nu mai există printre noi Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Sandu Neagu, Mihai Mocanu, Stere Adamache, Gigi Tătaru, odihnește-i, Doamne, în pace! Guadalajara, Guadalajara…

…Mâine dimineață, plecăm, cu avionul, la vreo 2.500 de kilometri, la Cancun, unde vom petrece Revelionul pe plajă. M-am îndrăgostit lulea la prima vedere de Ciudad de Mexic și simt zbătându-se-n sufet lacrimă de despărțire. Nu zic „Adios, Ciudad de Mexico!”… Mi se pare mai potrivit „Hasta luego”. Adică, la revedere, semn că sper să revin la ultima mea iubire, Ciudad de Mexico…

Greu se mai ajunge la Miami!

decembrie 17, 2014 Comments off

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…