…Trebuia să mă întorc pe 13 ianuarie, la București. Sunt însă de câteva zile bune, Acasă. Începutul de an m-a aruncat, brusc, în corzile supozițiilor sinistre. O tuse rebelă, declanșată noaptea, la aceeași oră, care mă măcina efectiv vreun ceas, conjugată cu arsuri, ca de lama cuțitului, în torace și gât, frisoane, toate m-au făcut să-mi scutur rapid capul, să nu mai văd nimic frumos în jurul meu, să bolesc pur și simplu. M-a urmărit, ca o obsesie, moartea remarcabilului actor George Alexandru, amic de suflet, de când am făcut, la “Idoli și Legende”, o frumoasă emisiune cu el și prietenul lui Ion Pârcălab, “Săgeata Carpaților”, nobil cavaler al Thaliei plecat dintre noi, dureros, nedrept, la 58 de ani… Durerea din plămânul stâng m-a dus imediat cu gândul negru la dispariția minunatului om de teatru, prietenul Mircea Ghițulescu, răpit rapid de un galopant cancer la plămâni… Nedormit ca lumea nopți la rând, stresat, neînțeles, cu dureri la un plămân, în trahee și gât, neștiute până acum, alarmat, eu, omul care, de când a avut pistolul la tâmpla stângă, în New York, nu se mai teme de moarte, m-am pomenit un altul! În stare să-mi reproșez că mi-am bătut prea mult joc de moarte în ultima vreme…
…Paradox. A doua zi din Noul An, în Florida, a fost una frumoasă. Am făcut din valuri nămeți, gândind spre Acasă. Firesc, din moment ce m-am întâlnit cu o poetă rară. Sâmbătă 2 ianuarie, am avut bucuria să cunosc doi români din scripturi alese, remarcabila poetă româno-americană NIG (Nuța Istrate Gangan) și soțul ei Dorin Gangan, aducând cu el puritatea zăpezilor de pe Tâmpa, străjerul Brașovului natal. Citisem cu interes câteva dintre versurile învolburatei NIG, torent de fiori și răsărituri de Om. Ne cunoșteam și respectam reciproc de pe Facebook, în a doua seară a lui 2016 ne-am și cunoscut live, fără să mai dăm like! M-au invitat la un restaurant românesc din Hollywood, “Vendetta”, unul de ținută, nu o bombă, pe bulevardul plin de lumini și mirosul misterios al Asiei adus de copacii-bani, “Money-tree”. La localul din Hallywood de Florida, oraș despre care aflu, mai nou, că are vreo 15.000 de români, în fostul restaurant al lui Borcea, am fost primit de un… stelist, Christian Sarica, omul care m-a complimentat din plecare: “Am crescut cu vocea dvs. la radio și televiziune”. Firește că Steaua a fost regina serii, amintindu-ne de „Noaptea Generalilor”, de la Sevilla, din 7 mai ‘86, unde am fost martor ocular la cucerirea Cupei Campionilor Europeni. Cum Dorin Gangan este dinamovist din adolescență, nu puteam discuta civilizat numai despre Regina Europei ‘86, ci și despre multe alte nume sacre din fotbalul nostru, în frunte cu Dobrin, unicul Prinț adevărat al fotbalului românesc…. La “Vendetta”, în Hollywood de Florida, am discutat mult și despre literatură, teatru și experiențe personale. M-au impresionat volumele poetei din metafore i rare care este Nuța Istrate Gangan (ce titlu frumos are unul: „Acolo unde se sfârșește disperarea”!), unul tradus și în engleză. O seară care, sub frumusețea ei morală. mi-a mai alinat durerile fizice, chiar dacă, am înțeles, condiția șlefuitorului de slovă românească nu diferă prea mult nici peste Ocean…
…După seara românească de suflet din Hollywood, a urmat o noapte-coșmar. A doua zi, într-o dimineață chioară de nesomn, n-am mai mers cu Genevieve, Ducu și Karina prin oraș, nici la piscina olimpică, bucuria micii Prințese a familiei. Ducu mi-a tot repetat să mă ducă la un medic aproape de casă, am refuzat, știam ce înseamnă să te internezi în America, dacă este cazul, mii de dolari, eu n-aveam nicio asigurare medicală. Și, sincer, mă bazam că medicii de acasă știu de unde să mă ia, mă tratează, doar, de vreo opt ani… Pereții se sprijineau de mine, încercam să mă țin pe picioare, însă eram groggy. L-am rugat pe Ducu să schimbăm plecarea mea, mai devreme cu vreo șapte-opt zile… El a început să acceseze site-urile Swiss- erului, cu care urma să plec pe 12 ianuarie din Miami. Boleam în pat, când l-am auzit, ca prin vis, pe flăcăul meu cel mare, din camera alăturată: “Tata, am găsit un bilet pentru seara asta! Costă 600 de dolari. Pleci?!”… Era 3:20 PM, la 3:50 ieșeam din vila lui Ducu, în lacrimi, despărțirea bruscă de Genevieve mi-a aruncat săgeți în suflet. Spre aeroport, cerul a devenit deodată negru, plângea ca și inima mea, Oceanul nu se mai vedea, nu mai știu prea multe, îl mai văd pe Ducu, urmărindu-mi ultimii pași spre Gate-ul de îmbarcare, o ploaie nebună a spălat aeroportul, o oră întârziere la decolare… Alt coșmar, eu nu dorm în avion, tusea s-a pornit automat la unu noaptea… Pe cei 7859 de kilometrii (4.879 de miles!) dintre Miami și Zurich, eleganta pasăre Swiss a recuperat 50 de minute din întârziere. Am redescoperit Europa printre nori, Loire se zărea de sus șerpuind prin Franța spre Ocean, tot tușeam, arsurile din piept, însă, se mai potoliseră. La Zurich, 50 de minute până la avionul de București… De la Terminalul E la D am ajuns cu un metrou parcă fără conductor, vedeam cum înaintam printr-un tunel de poveste, în difuzoare- tălăngi, oi behăind, vaci mugind, și vedeam Ciocolata Milk. N-am întâlnit, până acum, un aeroport care să miroasă atâta a parfum fin, ca acela din Zurich… Control în liniște, și, la 12 fix, ora Elveției, aeronava a luat-o spre Bucureștiul meu de suflet, să acopere cei 1389 de kilometri…
…La aterizarea în decor de iarnă, am înțeles imediat că am ajuns în România! După Miami și Zurich, păream aterizat undeva la țară… Avionul n-a mai fost tras la “burduf”, a fost lăsat la vreo sută de metri de clădirea aeroportului, pe o pistă nu prea curățată de zăpadă și gheață, am fost urcați într-un autobuz, a patinat, în sfârșit, am ajuns la Sosiri, bagajul la timp, probleme cu taxiul. Teoretic, s-a civilizat și Aeroportul Otopeni, ai șase aparate unde poți comanda un taxi, merg numai patru, iau tichetul, cu ora la care va veni mașina, compania, numărul, aștept un sfert de ceas peste timpul indicat, așteaptă și alții, e frig, nu glumă, tremur, mă apucă iarăși tusea, nu-mi era bine la 33 de grade Celsius, aici sunt minus 7, tot Celsius!… Ninsoarea îmi zgârîie fața, mai iau un Bon comandă, după un sfert de oră văd numărul meu, B-61-YYA, de la CrisTaxi, venind, numai că e plin, șoferul a luat pe altcineva, șmecherii de Dîmbovița! Să fi făcut derbedeul una ca asta la New York!… După 35 de minute, la al treilea tichet de ordine, iau un taxi, înghețat bine. Alții, și mai ghinioniști decât mine, tot mai așteaptă și tot mai trag de la mașina de Bonuri Comandă….
…În taxi, șoferul mă salută, îmi pronunță numele și prenumele, și inițiala din mijloc, comentatorul de fotbal, ce vreți… Numai că, după vreun kilometru, mă întreabă cum a fost în Florida și asta mă dă gata, mă duce cu gândul la Securitate, și de aventura de la granița basarabeană, din aprilie ‘95, când, mergând cu vagon de dormit de la București la Chișinău, pentru premiera mea de la Teatrul Satiricus (“Beethoven cântă din pistol”), cu pașaport românesc, pentru că întârziind avionul de New York am pierdut cursa de Moldova, vameșul m-a întrebat sigur pe el: “Veniți de la New York, nu-i așa?!”… Am mers însă prea departe cu imaginația de scriitor, taximetristul meu de București m-a liniștit repede, când l-am întrebat de unde știe că vin din Florida: “Mai citim și noi Facebook-ul, domnule Ionescu!”…
…Prima zi după fuga din America, am dormit până la ora 13:30!… Buimac, parcă am auzit glasul sublim al lui Genevieve. Iluzie auditivă. Eram singur în casa mea cu atâtea cărți și vise… Oricum, m-a văzut un medic, Călin, un bun amic, control fără aparate, încurajator. Poate un virus, urma să fac un exudat, sigur picanteriile, stresul, nopțile nedormite, aerul condiționat permanent din Florida, trecerea bruscă de la plus două-trei grade Celsius la… 33, cam acestea ar fi cauzele!… Primele pastille, până la intrarea sub aparate. Primele efecte pozitive. Tusea a început să se rărească, arsurile din piept au cedat. Și cancerul, alarma mea?… Medicul oncolog mă încurajează, nu se pronunță însă total până nu fac setul de analize!
…În această dimineață, de luni 11 ianuarie, la ora 7, am făcut analizele la MedLife. Și am plecat la Giurgiu, să nu mai mă gândesc la ghilotina PSA-ului și a Testosteronului. M-am întâlnit cu ai mei colegi de la Teatrul “Tudor Vianu”, mă așteptau joi, n-a venit încă echipa de constructori care să demareze reabilitarea clădirii, vor veni arhitecții și inginerii zilele astea, lunea viitoare se trece la treabă. Mă văd cu regizorul Florin Antoniu și stabilesc prima premieră a anului, una pentru copii, am demarat dialogul nostru de când eram în Florida… Vom repeta pe unde vom putea și vom juca, sper, la Centrul Cultural “Ion Vinea” din Giurgiu. O dramatizare a lui Victor Eftimiu, miercuri demarăm lecturile… Cu actrița Gabriela Ioniță sunt în tratative pentru altă piesă pentru copii, „Aventuri prin Europa”. Plecând de la o poveste nemuritoare a Fraților Grimm… Pe seară, trebuie să mă văd cu eminentul poet și om de teatru Ion Cocora, la Editura căruia voi scoate întâiul meu volum de versuri “Condamnat la Libertate”. Îi trimisesem manuscrisul electronic, din Florida… Revin la București, neliniștile urcă în mine ca seva în trunchiuri…
…Tot ocolesc computerul, mi-e teamă să caut rezultatele analizelor. Fie ce-o fi!… Greșesc de două ori CNP-ul… Gata…. Testosteronul e trecut pe roșu: 1,18. Ca și ultima dată. Nu-i prea bine, că am bombardat hormonii cu Zoladex, dar nu-i nici rău… PSA-ul a scăzut puțin!… Dumnezeule, mulțumesc, m-ai spălat de obsesii, de gânduri negre, încolțite ca niciodată în mine… Mai am o radiografie la plămâni, joi merg la oncolog, mai fac un Zoladex!…
… Am fost de multe ori în răscruce de viață și am scăpat. Am scăpat și acum, mulțumesc Bunule Dumnezeu! Citesc încă o dată rezultatele, le compare cu ultimele, cele din noiembrie, și plâng, ca o descărcare. Plâng de fericire… Ies din tăcerea grea impusă acum cinci zile. Scriu din nou! Trăiesc, Prieteni, celegii mei de Viață!… Lupta continuă!