Mircea M. Ionescu

…Prima săptămână din ultima lună a agitatului 2011 mi-a oferit zile de neuitat. Patru zile într-o Vienă plină de culorile și cântecele Sărbătorilor înseamnă pentru oricine un dar divin. N-am fost, însă, în Țara Valsului, pentru turism, ci pentru teatru, invitat la Festivalul organizat de Geirun Țino, directorul de la Pygmalion. O mini-copie la Festivalul Teatrelor Dunărene, ținut la Giurgiu, între 14-17 noiembrie, cu trupe din Galați, Brăila, Silistra (Bulgaria), Viena și, firește, Giurgiu. Acum, în buricul capitalei Austriei, la Teatrul particular Pygmalion, Festivalul Teatrelor Dunărene Românești, între 2-9 decembrie. Două teatre din aval, pe Dunăre, “Fani Tardini”-Galați, cu “Woyzeck”-ul celebrului G. Buchner, și “Tudor Vianu”-Giurgiu, cu “Pușlamaua de la etajul 13″ a semnatarului acestor rânduri. Ca excelenta Adriana Trandafir să deschidă balul cu recitalul “Pasărea măiastră-Maria Tănase”. Cum directorul teatrului gazdă este un cunoscut regizor româno-austriac, logic să existe și două piese în limba germană, oferite de organizatori, “Puff” (“Bordelul”), de Barylli, pusă în scenă de Geo Țino (și prezentată și în Festivalul de la Giurgiu) și “Ein one-night-stand”, de Daniel Felsner, o recentă premieră (neașezată încă), montată de regizorul româno-austriac Dan Stoica. Lumea-ntreagă e o scenă, indiferent de dimensiuni și vârste…

***

…”Pușlamaua mea de la etajul 13″ s-a jucat în două seri. Și a însemnat, fără exagerare, un triumf, care se datorează, în principal, formidabilei actrițe care este Anca Sigartău. Noul spațiu de joc, decorul schimbat din motive obiective, publicul diferit au reprezentat o provocare al cărui efect au fost aplauze și ovații de aproape nouă minute!!! Iar dacă sala plină a fost una mică, una mignon, ca la orice Studio, prezența a însumat nume mari ale scenei internaționale: valoroasa mezzosoprana Ruxandra Donose, fermecătoarea Ecaterina Coresi (noua Contesa Mariza a Vienei), ilustrul bas și profesor de canto în lumea-ntreagă, Theodore Coresi… Seara a doua a reprezentat un uluitor triumf al inteligenței actorului, în spectacolul interactiv, asupra a doi pseudo-spectatori aroganți sau nod-în-papură. Anca Sigartău a demonstrat nu doar că este o actriță de mare sensibilitate, dar și de-o inteligență rară. Cred că, joi seara, la Viena, în postura creată de cei doi români care, ajunși pe lângă Prater, au încercat să privească de sus o super-actriță, opt interprete din zece s-au fi pierdut cu firea. Forța argumentului rațiunii Ancăi Sigartău a triumfat în fața argumentului forței verbale de gang…

***

…După marele succes al “Pușlamalei de la 13″ în capitala Austriei, un om de-al casei mi-a aruncat un compliment învăluit într-o deplasată superioritate vieneză: “Nu visai tu să ai un asemenea succes ca dramaturg în afara României!”… I-am replicat calm, în câteva cuvinte: “Bătrâne, mi s-au mai jucat piese și la Chișinău, New York, Bridgeport și Stockholm!”. Atât i-am spus… Să mă laud că, la New York, am avut o sală cu 450 de oameni în extaz la “Beethoven cântă din pistol”, piesa mea prezentată de Teatrul Satiricus din Chișinău, în regia excelentului Sandu Grecu?! Sau că la “Turnătorul și Actrița”, jucată nebun de teatrul giurgiuvean, a trebuit să plătesc amendă pentru că se depășise cu mult capacitatea (410 locuri) sălii?! Sau că, la premiera absolută a piesei “Beethoven cântă din pistol”, la Chișinău, în aprilie ’95, s-au adunat în fața teatrului peste 600 de oameni (dublul capacității sălii!), ceea ce a făcut să se programeze pe loc un al doilea spectacol peste 24 de ore?! Fiecare din cele trei spectacole jucate la New York, Chișinău și Viena a însemnat un mare succes pentru mine. Copiii nu se compară. Ei înseamnă acea combustie rară pentru suflet…

***

…Viena, orașul unde, cândva, se spunea că românii mănâncă lebede, m-a făcut, în acest decembrie 2011, să fiu mândru că sunt român. Nu doar pentru că publicul de la Pygmalion a însemnat unul de elită. Ci și pentru că vienezii m-au tratat cu zâmbet cald aflând că sunt din România… Și pentru că în metrou sau în tramvai n-am mai întâlnit cerșetori sau șuți din Țara lui Dracula… Dimpotrivă, mulți tineri români, stilați, veniți în Țara Valsului să devină cineva… Am întâlnit un singur cerșetor, culmea, în campusul universitar de lângă superba Primărie. Alți doi de-ai mei, de-acasă, încercau să câștige cinstit un bănuț. Unul vindea reviste, altul cânta la vioară, nu departe de Catedrala Verit. “Trăiască fotbalul!”, a tresărit scripcarul bătrân, recunoscându-mă din lumea fotbalului… “Hai, Rapidul!”, i-am răspuns eu la salut, dar el a replicat sec: “Copos e un fâs!”… Și și-a vărsat oful în acordurile viorii, într-o “Rapsodie Română” interpretată cu fervoare și chin. L-am salutat cu drag și i-am strecurat un euro în șepcuța lui de rapidist necăjit…

…Am fost și la un restaurant românesc din Viena. la “Delta Dunării”. Interior plăcut, personal, însă, jenant. Țipete peste capetele mesenilor, vorbe necontrolate, nepoliticoase, mâncare parcă neterminată… Când am cerut o carafă cu vinul casei, gândindu-mă la minunatele podgorii ale Dobrogei, mi s-a recomandat ceva de la o cramă… austriacă!?! Norocul nostru e că n-am zărit picior de austriac, pe acolo… Nu voi umbri, însă, imaginea cu ospătarul-gură-mare și cei doi spectatori-români-care-îi-privesc-de-sus-pe-cei-de-acasă. Pe ei, i-am și uitat…

***

…Triumful (și) în Austria al Ruxandrei Donose, al soților Ecaterina și Theodore Coresi, mini-festivalul de teatru românesc de la Pygmalion, zămislit de Geo Țino, născut la Brăila, fantastica transfigurare a Ancăi Sigartău, dialogurile la un punch (băutura la modă, de Sărbători, de 3,90 euro, un fel de vin fiert cu tot felul de mirodenii) și la “Mozart”-ul (tot de 3,90 euro!) de la Cafeneaua celebrei Opere, mi-au spus că Viena ne privește, astăzi, altfel pe noi, românii. Patru zile, la Viena, am fost sincer mândru că sunt român…

***

…Am revenit la București, fericit și trist, cu mijlocul în cârpe. Aproape 20 de ore nu m-am dat jos din pat. Cutezasem să urc din nou, după decenii, cele 343 de trepte de piatră și să le mai și cobor, în Stephansdom (Catedrala Sfântul Ștefan), ca să văd Viena de la înălțimea de 67 de metri. Este ea tinerețea o stare de spirit, dar trupul nu mai ține cont de metafora aceasta dragă mie. Și totuși, sâmbătă seară, mi-am cărat trupul la Sala Palatului, să-mi regăsesc adolescența. În sublimul concert susținut de Adamo, belgianul de origine italiană care a fascinat generații, nu doar pe cea a anilor ’60. Sala arhiplină a întinerit brusc sub vocea minunată a lui Salvatore Adamo, sub acordurile șansonetelor, tangourilor, ale hiturilor care nu vor să apună. Cum să nu simți viața renăscând în tine reascultând “Dolce Paola”, “Vous permettez Monsieur”, “La Nuit”, “Les filles du bord de mer” și câte alte bijuterii muzicale. La un moment dat, văzând că se fac două ore de când a început super-recitalul (care a ținut două ore și un sfert), un spectator a strigat din primele rânduri ale sălii: “Tombe la Neige!”, titlul celebrului hit. La care veșnic-tânărul Adamo a zâmbit și a replicat: “Credeați că Adamo putea veni la București fără să aducă zăpada?!”. Peste câteva clipe o mare de oameni era în extazul Căderii de Zăpadă. În momentul acela am început să plâng. Fericit de adolescența mea vrăjită de Adamo, de anii aceia când zăpada era roz și avea zbor fierbinte de pescăruși, ușor apăsat de anii de acum, când zăpada parcă vine neagră, rece și grea… Tombe la Neige, Doamne, ce cântec de viață!…

…Altfel spus, ultima mea carte publicată. Încă una se află în manuscris. Nu i-a venit vremea, se vede… Mai șlefuiesc la ea, mai caut un sponsor generos pentru un pumn de lei… Ultimul meu volum este tot unul de teatru. Ca o sfidare a Uniunii Scriitorilor care în ultimii doi ani nu a acordat Premiul pentru cartea de teatru, deși ea există, nu doar cantitativ!?! Nu importă că am fost nominalizat în acești ultimi doi ani, pentru “Filozofia bășcăliei” și “Dresorul lui Casanova”. Contează titlul acestui volum, lansat în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene (14-17 noiembrie 2011, la Giurgiu, care a demonstrat excelent că înseamnă și Teatru): “Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Pescărușii pot fi și puținii dramaturgi români care, deși marginalizați, ba chiar umiliți, tot scriu, scriu, ca într-un minunat zbor de viață… Porcii (mă rog, și mistreți) cine sunt, oare?!

…Acest ultim volum a fost scos tot la Editura Play, tot cu o copertă semnată de marea artistă de origine română Lucia Trifan, stabilită în Antilele Olandeze. Un tom cu patru piese: cea care dă titlul cărții, “Sevilla, port la Dunăre”, “Pușlamaua de la etajul 13″ și “Cănuță la Bacalaureat” (dramatizare după trei schițe ale inegalabilului I.L. Caragiale: “Cănuță, om sucit”, “Un pedagog de școală nouă”, “Bacalaureat”). Ultimele două se și joacă, “Pușlamaua de la etajul 13″, cu o formidabilă Anca Sigartău, face săli pline la Giurgiu, București (Teatrul “Nottara”) și se pregătește să cucerească Viena, în două repezentații, pe 7 și 8 decembrie 2011, alți patru directori de teatru anunțându-mă că vor să o monteze. Drama este că nu mai cred de mult în promisiuni…

…La lansarea volumului, am fost atipic. L-am arătat asistenței și atât. De ce să constat că nu mi-au dispărut lăudătorii de circumstanță, de ce să se vorbească, iarăși, despre… fabuloasa mea experiență de “Taximetrist la New York” (cartea vieții mele!), de ce să aud opinii despre volum de la oameni care nici măcar nu l-au răsfoit?! “E o carte excelentă, chiar dacă nu am citit-o”, îmi sună și acum în memorie, după șase ani, cuvintele unui cunoscut actor la lansarea cărții mele (tot de teatru!) “La răscruce de Hagi”. Lansările de carte au devenit banale formalități, obligații protocolare, unele jenante. Mi-a întărit această idee și ultimul Târg de carte Gaudeamus, de săptămâna trecută…

…În loc de comentariu despre acest al 17-lea volum al meu, am preferat cuvintele de pe ultima copertă, semnate de regizorul Geirun Țino, directorul Teatrului Pygmalion din Viena:

“Pușlamua de la etajul 13″ –una dintre piesele acestui volum aparte- este povestea tulburătoare a unei adolescente care face “greșeala” să năzuiască spre ceva, să-și plămădească vise existențiale într-o lume lipsită de coordonate umane, de înțelegere, de tandrețe, de apropiere sufletească sau întrajutorare. Și, astfel, asistăm la un autodafe. Căci micuța pușlama, coborâtă, parcă, din poezia unui Saint-Exupery, se biciuiește pe sine cu ironie, se pedepsește intransigent și cu sarcasm pentru îndrăzneala avută de a fi visat, de a fi crezut că în spectacolul lumii la care ia parte, ar chema-o “Alice”, iar țara ar fi “cea a minunilor”. Realitatea de zi cu zi întunecă cu cinism acest orizont. Răspunzători pentru eșecul unui vis suntem cu toții, chiar dacă el ar fi numai al ei. Pentru că noi țesem plasa în care visul ei s-a plămădit, pentru că noi acceptăm că în locul în care trăim s-ar putea aspira și tot noi suntem aceia care întoarcem capul și privim laș în altă parte atunci când ni se cere ajutorul. Povestea scrisă cu mână sigură, în tușe puternice, cu un conflict dinamitard, se așează hotărât, plumb greu și dureros, în conștiințe, cerându-ne reflecție și participare. Un text dramatic care ridică ștacheta mișcării teatrale românești periculos de sus.”

…Ultima mea piesă de teatru scrisă, “Pușlamaua de la etajul 13″, aureolată cu Premiul I la Concursul Națion al de Dramaturgie, Galați 2011, a văzut lumina rampei, la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu. Cu o Anca Sigartău minunată și cu regizorul Dan Tudor îmbrăcat în neașteptată metaforă. În 12 zile, trei reprezentații, ultimele două cu casa închisă, poate și pentru că se joacă la Sala Studio. Pe 17 noiembrie “Pușlamaua” va apare în Festivalul Teatrelor Dunărene, la Giurgiu, iar în 20 noiembrie va vizita Bucureștiul, mai exact Sala Studio de la Nottara. Bucurii sincere pentru dramaturgul care, deși cam moare de foame, azi, în România, este bogat sentimental…

…Am așteptat cu bucurie Festivalul Național de Teatru (FNT) unde, prin bunăvoința UNITER-ului, am avut invitații la multe spectacole rare. Cel mai mult mi-au priit, însă, ca microb de teatru, colocviile de la Teatrul Act, numite “Divane”, unde am traversat perioade, stiluri și idei din teatrul românesc cu un evantai de regizori minunați, ca Ducu Darie, Victor Ioan Frunză, Laszlo Bocsardi, Alexander Hausvater și tânărul Radu Alexandru Nica. N-am vibrat, în schimb, cum mă așteptam, la “Cehoviziunile” reputatului Andrei Șerban, cu trei spectacole Cehov în gală. Cele “Trei surori” montate la Budapesta, în spectacolul ce a deschis Festivalul (!), au lunecat în eclectism ideatic, iar în “Ivanov”-ul de la Bulandra s-a răcnit cam două ceasuri din cele trei ore și jumătate cât a durat reprezentația. Aș numi acest “Ivanov”, ca o alternativă la superbul “Țipete și șoapte” montat excelent de marele regizor la Cluj, drept “Răcnete, palme și pumni”. Altceva decât Cehov… Problema este alta. În pauza “surorilor budapestane”, când destui spectatori plecau acasă, doi cronicari cunoscuți vorbeau în șoaptă: “Dacă ar fi fost un regizor tânăr, praf îl făceam!”. Aceasta-i drama: dacă Andrei Șerban este un mit, de ce nu-i considerat om, cu firești perioade de eclipsă, și i se acceptă orice?! De ce nimeni nu-i șoptește discret despre ghiveciul de idei, țipete și lungimi nepermise?! Unde este inegalabilul critic dramatic Valentin Silvestru?…

…Las una dintre patimile mele fără de sfârșit, teatrul (fericit, totuși, de acest FNT!) și trec la cealaltă pasiune, fotbalul. Barbarie în direct, acum o săptămână, la Ploiești, unde un descreierat numit greșit suporter petrolist a intrat în teren, neoprit de nimeni (!?!), și l-a lovit criminal pe Galamaz, de la Steaua. Până să fie huliganul mobilizat și trimis la arest, unde îi este locul, portarul Stanca și, mai ales, fundașul sârb Martinovici l-au lovit bestial cu picioarele. Culmea este că s-au găsit chiar doi-trei ziariști care să elogieze barbaria lui Martinovici, decretându-l erou!?! Jenante judecăți de valoare, penibilă confuzie de moralitate…

…Caruselul antrenorilor trădează graba-strică-treaba din fotbalul românesc, cu cătușe zornăind la ușile Federației și Ligii. În ultima săptămână, Astra l-a pus pe liber pe Șumudică, la primul eșec din campionat, după o serie nesperată, și l-a readus, după aproape trei luni, pe Selymeș. Care fusese dat afară de la FCM Tg. Mureș. Iar Șumudică a ajuns la Brașov, ca la Tg. Mureș să fie uns (pentru cât timp, oare?!) italianul Trombeta, cel dat afară, anul trecut, de CFR Cluj, unde obținuse destule rezultate notabile!… Aceștia-s conducătorii din fotbalul nostru șchiop…

…Apropos de CFR Cluj. Putea câștiga, sâmbătă seara, derby-ul cu Dinamo, după ce a întors rezultatul, de la 0-1. Cum “legiunea străină” de sub Feleac n-a fructificat sfertul de oră de foc de după pauză, se freacă și acum la ochi și se întreabă dacă-i adevărat? Da, Dinamo a câștigat, cu 3-2, prin “dubla” lui Marius Nicolae, din final, prin penalty-ul (regulamentar!) transformat și golul de mare atacant din ultimele 60 de secunde ale prelungirilor. Nu zic că Dinamo a fost mai bună, știu, doar, că echipa bucureșteană a învins după aproape patru decenii pe terenul CFR-ului clujean. Și mai susțin că penalty-ul prin care “câinii” au egalat a fost corect, așa încât patronul echipei cu doar doi jucători români titulari, Paszkany, se poate apuca de crescut capre, din moment ce a zis că va face așa ceva, dacă penalty-ul acordat de arbitrul Tudor pentru dinamoviști (că a dictat unul și pentru clujeni!) fost corect. A fost 100% corect, domnule Paszkany! Exista un oier în campionat, iată și un crescător de capre…

…Săptămână neagră, lamentabilă, caricaturală pentru echipele românești de fotbal în cupele europene. Patru figurante, Oțelul, așa-zisa campioană, (0-2, la București, cu Manchester United), în Liga bogaților; FC Vaslui (0-2 la Lisabona, cu Sporting), Rapid (0-1, pe Național Arena, cu Legia Varșovia) și Steaua 05-în Europa League. Patru meciuri, o (zero) puncte, 0 (zero) goluri marcate, 10 (zece) boabe primate. Dezastru!… Umilința totală, Steaua, 0-5 la Haifa, cu Maccabi, echipă de mâna a treia prin Europa!?!?!? Și scorul este mic!!! Sigur, Steaua mai are o amintire de genul acesta, dar din…Mileniul trecut, 0-5 sub Turnul Eiffel, cu Paris St.Germain, care, oricum, e un nume. Acum, însă, jale mare, prestație ca la Țăndărei sau Ciorogârla, în fața guralivului patron-parlamentar, cel care nu vrea să înțeleagă odată că Dumnezeu nu acceptă la infinit ca Gigi Becali să facă târg cu credința. Acum, oierul-șef (cum s-a autoproclamat, cândva, ironic, chipurile!) s-a lăudat, înaintea meciului de la Haifa, că s-a aruncat îmbrăcat în apa Iordanului și asta îi va purta noroc. Noroc că a fost doar 0-5?!? Drama este că patronul Becali nu poate pricepe că își bate joc de brand-ul Steaua, nu de azi, de ieri, că schimbările pe bandă ale antrenorilor și jucătorilor, ideile lui “savante” sunt letale pentru fotbal, că orgoliile lui infantile, plimbarea echipei pe toate stadioanele, gargara non-stop pe toate canalele TV nu puteau avea alt final, decât ratarea titlului în ultimii ani și acest 0-5 de rîsul curcilor. “Care-i problema?! Dacă nu mergeam în perelinaj scorul era mai mare!?”, se dă rotund latufundiarul fudul și inconștient și garantează (pentru a câta oară?!) că tot ai lui vor câștiga titlul, se vor califica în primăvara europeană etc,. etc. Mă tem că foarte curând vom fi anunțați că Steaua va cuceri și Europa League, că ea va deveni rapid Barcelona, cum o tot face verbal de ani buni… Borcea cere liniște de un deceniu să se pregătească pentru Liga Campionilor, Don Jiji pentru titlu șI Europa League! Iartă-i, Doamne!

…Dincolo de comicul, cabotinismul circarului becalist-stelist, situația este foarte tristă. Echipele noastre de club, atât de lăudăroase și gălăgioase în campionatul autohton de trei parale găurite, sunt toate varză de Europa! Ca și Naționala, care a mai ratat o calificare la un turneu final. Mircea Sandu și Dumitru Dragomir, recte FRF și LPF sunt orbi la ce se întâmplă de ani buni. Cât îi mai rabdă lumea opinia publică în mocirla în care viermuiește fotbalul din România?!

…De duminică seară, Dunărea nu mai este albastră, la Giurgiu. Este o Dunăre tragică ale cărei acorduri dureroase răsună-n întreaga Românie. A murit un tânăr baschetbalist american, bătut într-un night club din centrul Giurgiului!… Și, brusc, lumea-ntreagă a început să ne privească iarăși nedrept, să asimileze un accident cu un popor, cu o țară, căci, pentru mulți, Giurgiu, România au devenit locul cel mai dur de pe planetă, un Est Sălbatic. De n-ar fi existat, parcă, și Vesprem-ul cu moartea lui Marian Cozma, în Ungaria, acum doi ani… De n-ar ploua cu crime, în Bronx, Brooklyn și Napoli, în Soho-ul londonez, Tati-ul parizian și în California, în docurile Hamburgului, la Manila, București, Seul și Cape Town, fără ca asemenea drame să depășească, rareori, două rânduri de ziar. Drama este că Moartea apare tot mai des, peste tot, în vremuri tot mai violente. În cazul nostru, moartea care a monopolizat de două zile mass-media din România și a făcut rapid înconjorul lumii este a unui sportiv de performanță și, în special, a unui tânăr cetățean american.

…Moartea lui Chauncey Hardy s-a născut din violență și incompetență. Din barbaria giurgiuveanului care l-a lovit cu pumnul (oare numai el?, se întreabă, oripilată, opinia publică) și nepriceperea polițiștilor, a medicilor de la spitalul județean din Giurgiu, care nu aveau aparatura necesară. Ghinionul lui Hardy s-a conjugat fatal cu sistemul putred românesc, de la absența bodyguarzilor obligatori și a supravegherii impusă prin lege în orice discotecă, la sistemul sanitar precar. Moartea a răsărit în noapte, spre crăpatul zorilor, lângă ringul de dans din discoteca de pe malul Dunării tragice și și-a aruncat năvodul asfixiant peste viața nefericitului yankeu, la București, pe înserat, pe masa de operație de la spitalul Arseni Bagdasar, unde inima celui ce vrăjise inelele n-a mai suportat al doilea stop!

…S-a ridicat nedrept de repede la cer un june veșnic vesel, de 23 de ani, care părăsise sărăcia familiei din Connecticut, fericit că a descoperit”visul românesc”, la Giurgiu (unde voia să rămână pe viață!), acolo unde I s-a oferit casă, masă și… doar 1.500 de dolari pe lună! Dar s-a simțit imediat iubit în briza Dunării, din primul lui (și ultimul!!!) salariu a trimis o bună parte mamei și celor două surori de peste Ocean, și-a regăsit zâmbetul cald, poantele, și zborul lui măiastru sub panou i-a făcut, câteva clipe, atât de bogați sufletește pe fanii din cel mai sărac județ din România! Era unul dintre miile de tineri americani de talent care, neputând ajunge în elita NBA-ului, au luat drumul Europei de Est, în campionate modeste. Așa și cu Chauncey Hardy, care a pornit un nimeni talentat de peste Ocean și a ajuns star, după numai două etape, la mica, însă minunata echipă C.S.Ș. Giurgiu, promovată miraculos pe prima scenă. Team-ul Smarandei Iliescu, ctitorit în patru decenii de trudă și speranță, a căpătat alură neașteptată, aducând doi jucători americani și un sârb de soi (pentru noi!), plus un antrenor yankeu. Și echipa de la Dunăre a pornit ca din pușcă, cu victorie la Craiova, la debut, și, mai ales, cu succesul de ecou, 91-86, cu Dinamo București, sâmbătă, la Giurgiu. Succes nebun, care trebuia udat, cu bere și șampanie, cântat și dansat până-n zori. De la extaz la tragedie n-a fost, însă, decât un pumn de ore…

…Din păcate, și de data aceasta unii nu respectă durerea, tragedia și adevărul. La Giurgiu, Dunărea parcă s-a oprit, sub cerul revărsat cu lacrimi, peste candele și flori de adio. De două nopți, în tăcere, i-am făcut coroană de lacrimi nefericitului Chauncey, urcat la îngeri atât de devreme. O parte din mass-media, însă, cea care nu vrea să înțeleagă că libertatea presei implică o mare responsabilitate, a făcut din nedreapta Moarte a lui Chauncey Hardy o mizerabilă bătălie pentru rating. Îngrozitor! Nu de rating avem nevoie, ci de umanitate, solidaritate și dreptate. Din această Tragedie, nu doar americană, ci și românească, trebuie să învățăm. Pentru a nu se mai fura viețile altor tineri, nicăieri în țară. Poliția, Justiția, Ministerul de Interne, Ministerul Sănătății sunt chemate la un proces de conștiință și de schimbare profundă. Jumătățile de măsură, cumetriile, șmecheriile, prieteniile au curmat nedrept atâtea vieți, dar mulți vinovați n-au pățit nimic. De data aceasta, când Ambasada SUA la București a declarat că va urmări atentă anchetarea cazului, avem șansa să arătăm lumii că suntem, totuși, în… Europa!

…Moartea lui Chauncey Hardy i-a speriat pe cei doi americani din echipa giurgiuveană și familiile lor. S-ar putea ca ei să nu mai revină în România, după ce-și vor însoți concetățeanul la funerariile din America, pentru care Primăria din Giurgiu a alocat peste 11.000 de euro. Se vorbește, chiar, despre desființarea acestei mici echipe cu suflet mare, C.S.Ș. Giurgiu. Personal, cred că trebuie cu orice preț ca echipa giurgiuveană și careul ei de străini, cu antrenorul și jucătorul american, să meargă mai departe. Numai așa vor demonstra că totul a fost un accident, că team-ul de la Dunăre va găsi forța să joace mereu și pentru Chauncey Hardy, în sala care-i va purta numele. Că Giurgiu nu-i Vestul Sălbatic din cauza unui ticălos și a doi-trei mardeiași care pot fi izolați de o lege-lege, ci un oraș și cu oameni minunați, acolo unde Mihai Eminescu a scris, în 1867, versurile “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor”!…

…Ne este atât de dor de tine, Românie, altfel decât îți sluțesc unii chipul!…

…Festival de teatru (și) la Galați. Cel național de comedie. Între 2 și 9 octombrie, cu 10 teatre și 11 spectacole. “Odeon”, “Nottara”, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Mic, din București, Naționalul ieșean, “Tudor Vianu” din Giurgiu, “George Ciprian” din Buzău, basarabenii din Cahul, “George Bacovia” din Bacău și, firește, “Fani Tardini” din Galați. Din păcate, Teatrul “Jean Bart” din Tulcea și-a anunțat abandonul la jumătarea Festivalului! Între cele 11 spectacole, numai 4 (patru) cu texte românești: giurgiuvenii, cu “D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale, în regia lui Dan Tudor; gazdele, cu “Fiarele”, piesa lui Virgil Tănase, montată de autor, și “Conul Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale; “Odeonul” cu “Natură moartă cu nepot obez”, piesa ieșeanului Ion Sabdaru, montată de Eugen Făt.

…Bucuria mea cea mare, la acest Festival, a venit miercuri 5 octombrie, când s-au decernat Premiile Concursului național de dramaturgie-comedie. Din cele 20 de texte primite la Concurs, piesa mea “Pușlamaua de la etajul 13″ a obținut laurii supremi. Al doilea Premiu I din cariera mea de dramaturg, după cel câștigat anul trecut, la festCo, cu “Leopardul mistreț”, piesă nemontată încă. De data aceasta, Premiul I și fără bani, răsplătit cu o diplomă, un buchet de flori, o carte (“Filmul American”!) și promisiunea că piesa va fi pusă în scenă de teatrul gazdă. Al doilea meu Premiu platonic (deocamdată) din acest an, după “Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, care a obținut medalia de argint la concursul “Goana după fluturi”, la Rm. Vâlcea. Nu sunt sigur dacă “Pușlamaua de la etajul 13″ se va monta anul acesta (la anul?) la Galați, însă sper că el va fi lansat la public, până la finele lui octombrie, în briza Dunării, la…Giurgiu. Cu excelenta actriță Anca Sigartău într-un one woman show de zile mari și cu Dan Tudor la pupitrul de regie. Și nu uit că regizorul Geirun Țino m-a anunțat, acum vreo lună, că i-a plăcut foarte mult scriitura, vrea să o traducă în germană și să o monteze la teatrul său Pygmalion, din Viena. Cum am mai primit semnale, înainte ca piesa să fie aureolată de Marele Premiu de la Galați, și de la alți regizori din Arad, București, Chișinău, Iași și Vidin, interesați să pună piesa în scenă. O piesă actuală, pentru copii, părinți și profesori, despre singurătatea unei fete mutilată de certurile și orgoliile mamei și tatălui, despre dezinteresul celor din jur față de o elevă ajunsă în pragul sinuciderii, uitată de colegi și profesori, întrebări dure ale unei generații puse familiei, școlii și oficialităților. O piesă despre refuzul unei tinere de 15 ani de a-i acuza pe alții pentru a se scuza, despre forța morală a celei considerată superficial “pușlama” și colacul de salvare ce poate fi sportul (tenisul în piesă). O piesă veselă și tristă despre zilele noastre.

…Mi-am permis o mărturisire la decernarea Premiului de la Galați. Pentru mine Concursurile de dramaturgie înseamnă stimulente morale serioase, metoda de a-mi exploata la maximum puținul timp liber pentru a mai și scrie. Anul acesta, spre exemplu, am comis trei texte pentru Concursuri de dramaturgie (la cel de la Timișoara truda mea n-a obținut nicio recunoaștere!). Piese care, după trimiterea la data fixată spre jurizare, au fost rescrise și șlefuite de cel puțin trei ori. Dincolo de onorantele premii, vizate firește, știu că mi-am asigurat material primă pentru o nouă carte de teatru…

…Știu, titlul acesta se potrivește așa-zișilor noștri politicieni, cei mai mulți de doi bani găuriți, economiei, justiției, autostrăzilor atât de puține și tuturor cozilor (de topor, ce n-au dispărut, dimpotrivă!), bișnițarilor din toate domeniile (inclusiv cultură și mass-media), mârlanilor din toate județelor, sistemului sanitar și celui școlar, și câte domenii n-ar mai fi pe la noi dincolo de Europa și de civilizație. Astăzi, însă, mă refer la fotbalul românesc, din nou în cătușe, tot cu arbitrii, nu ajungeau Lică și Costică-Vâlcea, a mai picat în borcan un barosan, securistul uns tot de Nașul Mircea Sandu drept mai-marele fluierașilor, sigur că e vorba despre Vasile Avram, ajuns după gratii, pentru 19.000 de euro (deocamdată!), sigur, sumă mică în raport cu „tunurile” altora, rămași imaculați, deși sunt 100% dalmațieni, și nu mă refer doar la fotbal și la nababii din această nișă a României 2011. Poate măcar acum se va sparge buboiul, se va elimina puroiul, se va însănătoși sistemul, cred mulți naivi, aiurea, ăi mari sunt legați de lanțul relațiilor, obligațiilor, nu cade niciun rechin, DNA-ul știe el ce trebuie să facă, impresie și puțină sperietură, oleacă de chemare la ordine a celor care au amenințat sistemul corupt pe orizontală și verticală. Mai vorbim noi despre acest subiect, în aceiași termeni, nu credeți?!

…Vai de Europa noastră!, mi-am zis în ultima săptămână, când patru echipe românești de club s-au pomenit condamnate la cupele continentului, unde nimeni n-a avut milă de ele. Pseudo-campioana Oțelul Galați a semnat întâia înfrângere pe Național Arena (cu un gazon adevărat, dar nu de top!), un 0-1 mincinos (căci putea fi 0-3, 0-4) cu Benfica, în Liga Campionilor, unde, după primele două meciuri din grupă, băieții de la Dunăre au 0 (zero) puncte. Și vine, tot la București, Manchester United. Pe ăștia, sigur îi batem (pe umăr)…

…Steluța căzătoare a lui Gigi Becali s-a mai făcut o dată de râsul lumii, după un 1-1 de pomină, în Cipru, cu anonima AEK Larnaca (nume ce-mi amintește de AEK liru, liru Bragadiru!) care, culmea, a deschis scorul și a mai ratat spre final victoria!?! Mirosind dezastrul, gălăgiosul patron n-a dat o fugă-n Insula Afroditei, privind rușinea la TV, unde a anunțat și demisia (sau demiterea?) antrenorului israelian Levy, înlocuit cu Ilie Stan, cel ce-a promovat Brăneștiul în A. Culmea ironiei este că în ajunul bășcăliei steliste (și) de la Nicosia, Gigi Becali spunea că a făcut o alergie. Care, deși n-a întrebat nimeni de la ce i s-a tras, a ținut să ne lămurească el: de la proși! Ca să vedeți, chestie, am întâlnit primul om care să facă alergie de la persoana sa…

…Rapidulețul cel lăudat, după victoria de la Tel Aviv, cu Hapoel, ne-a demonstrat că are galerie de nota 10, dar nu și forță europeană. Singura bucurie platonică de joi noapte, faptul de a fi marcat întâiul gol românesc pe Național Arena, prin Dan Alexa, în poarta olandezilor de la PSV Eindhoven, care tulipani, însă, au egalat repede și ne-au lovit letal cu două goluri în ultimele două minute, un 1-3 sec, așa, ca să revenim cu picioarele în Europa noastră virtuală, nu în cea reală…

…Careu de neputință încheiat de FC Vaslui (pe care o văd campioană în campionatul desculților!), și ea atât de lăudată după remiza (2-2) de la Roma, cu Lazio, n-a reușit decât același scor, dar pe terenul din Piatra Neamț (considerat acasă!), în dauna modestei FC Zurich. Culmea e că elvețienii au deschis scorul, dar mercenarii lui Porumboiu (prezent și el în stenogramele lui Avram-cel-în-cătușe!) au egalat, au condus cu 2-1, scor la care au avut un om în plus, însă s-au trezit egalați în final. Exact ca la Roma. N-am zis ca la Roman…

…Cam asta este Europa noastră la fotbal. Oricum, mai bine ca la rugby, unde, la Cupa Mondială, de la Antipozi, Naționala a pierdut toate meciurile jucate, inclusiv cu Georgia! Și, uite așa, schimbăm canalul sportiv și ne oprim pe cele unde e mare iarmaroc politic, veritabil bâlci al deșertăciunilor, atât de departe de Europa, care, zice-se, nu prea ne mai vrea, cât este și ea în criză. Nici măcar în fotbal, domnule?!

…Sunt mândru, ca român, de ce splendoare de stadion are țara noastră! “Național Arena” a intrat în lumea fotbalului mondial, marți noapte, cu o arhitectonică de vis. Numai că, vai, noi, românii, nu se putea să ne bucurăm din plin, să ne frecăm câteva ore, zile, la ochi de fericire, că a venit tăpșanul pe care s-a jucat meciul cu francezii, și ne-am înecat entuziasmul și cântecul inimii în mușuroaiele, brazdele, maidanul de jucat țurcă oferit de Federație! Sunt plin de lehamite, chiar de revoltă, în special după ce l-am auzit pe mai-marele federal Mircea Sandu declarând cu o nonșalanță lamentabilă, ca să nu spun nesimțire: “Se mai întâmplă! Asta e! Stadionul a fost 99% OK”. I-auzi, Nașule!… Se mai întâmplă?!… Nu se întâmplă prea des, dom’ președinte?!… Că a fost și “plaja” din meciul acela de tristă amintire (2-5 cu Danemarca, în martie 2003!) și jalnică imagine. Iar acest mizerabil 1% (unu la sută) numai din viziunea dumitale, care ne-a făcut de râsul lumii, cere nici mai mult, nici mai puțin de vreo 200.000 de euro pentru refacerea gazonului! Sigur, pentru bogătașii noștri de mucava suma este mică. Că și așa costul final al Arenei Naționale aproape că s-a triplat. De la Federația noastră așteptam critici severe, ca un ecou al nemulțumirii celor 55.000 de spectatori, al jucătorilor ambelor echipe, al presei și milioanelor de telespectatori față de “specialiștii lu’ pește” (vorbă auzită la stadion!) care au montat gazonul. Care jnapani, deloc întâmplător, l-au avut ca staroste pe același Oprișan (om cu spate politic!) care ne-a nenorocit și meciul (și calificarea!) cu danezii de acum opt ani. Cum, însă, FRF nu a luat nicio atitudine critică (mai mult, alt federal până ieri, Ionuț Lupescu, a lăudat stadionul-maidan din moment ce el “ne-a fost benefic”!?!), logic ca mulți să se întrebe dacă la mijloc nu există oneroase legături, comisioane, interese de mini-grup, de haită… Organele în drept chiar se vor face că plouă, în ton cu nesimțirea federală?!

Dincolo de toate, cum rămâne cu palma dată imaginii României, domnule președinte al FRF, pentru tot mai mulți o federație de țurcă, după rușinea de marți noapte?

***

…De la federația de țurcă trec o clipă la… Pițurcă. E fericit că a reușit al treilea egal consecutiv cu Franța, ceea ce nu-i la îndemâna oricui. Numai că umbra Franței la București, de marți noapte, trebuia supusă, după 39 de ani, căci n-am văzut vreo echipă a “cocoșului galic” atât de slabă ca aceasta. Marele Benzema a frecat menta. Abidal și Rami au cam sărit coarda fără să aibe sfoară, Cabaye, Valbuena și Martin s-au prezentat ca bieți anonimi, iar temutul Ribery n-a reușit decât o fază, cu adevărat mare, când a trecut printre două stânci de apărători români ca vântul prin Cheile Bicazului. Altfel, și el a fost ținut la respect de doi copilandri, Luchin și Chiricheș (risc asumat nebun și câștigat cu brio de un mare gamble-ist ca Pițurcă!). Leșinătura de lider al grupei noastre putea fi învinsă lejer, cu elementara condiție ca adversarul să vrea, să forțeze Victoria. Ceea ce n-a prea fost vorba în cazul băieților lui Pițurcă, în stare să tragă de timp pe final de meci, în loc să încerce totul sau nimic!?! Și, atunci, i-a mirat pe unii că publicul a huiduit non-combatul din final al “tricolorilor” noștri, cu Tătărușanu în capul listei (“tricolorii” francezi au cam refuzat lupta cam 75 de minute!), când Bosnia câștigase?

…Am reținut o frază a lui Pițurcă: “Calificarea nu am compromis-o eu!”. De acord. Numai că Pițurcă a parafat ratarea calificării. A învins, cumva, Franța, succes care i-ar fi asigurat măcar viza de baraj? Nu, a fost doar 0-0. Așa că ratarea altei calificări se leagă și de numele lui Victor Pițurcă. Ceea ce era limpede în momentul în care a acceptat să preia naționala din mers, pe un drum ca și înfundat. Una ca asta Hagi nu a mai acceptat și bine a făcut! Așa încât, corect este să spunem că Lucescu-junior și Pițurcă-senior (chiar așa, pe unde mai joacă băiatul lui?), cu neprecupețitul aport al FRF și LPF, le-au asigurat românilor încă un turneu final la fotbal în fața televizoarelor!

…Trebuie să ne bucurăm că avem stadioane de lux. Național Arena, Cluj Arena, Ilie Oană-Ploiești. Cu fotbalul, însă, mai așteptăm până să scăpăm de atâta tristețe de telespectatori…

*Material apărut, ușor modificat, și pe blogul Sportvox.ro

…N-am jubilat după victoria oarecare, una de serviciu, 2-0 (2-0) fără ecou și strălucire, în Luxemburg, vinerea trecută. Am spus doar, ba am și scris pe un bloog, că, în noaptea ce deschidea week-end-ul, în burgul de lux din Benelux, într-un meci de pauperi, șansa noastră s-a numit piticul din grădina cu iluzii a fotbalului românesc, Torje! El a dat două goluri din ultimele 11 minute ale primului act (mai exact 34’ și 44’), fără de care la pauză putea fi un scor-năucitor pentru Pițurcă și ai lui, iar Federația de fotbal se putea apuca să învețe regulamentul jocului de popice. Căci bâlbâielile din defensiva noastră, mai ales în debutul partidei, ne-au trecut de două-trei ori glonțul pe la ureche și rușinea pe la tribuna oficială federală. Dacă nu marca Torje de două ori (era suficient și o dată) în meciul cu barmanii burghezi de lux, nu mai visam, acum, la duelul decisiv cu Franța, marți noapte, la București, când se va inaugura frumoasul stadion Național Arena. Torje a fost eroul meciului, Torje este „killerul” iluziilor noastre. Pentru că, înainte să semneze prima lui „dublă” la Națională, în minutul 19, a încasat, în Luxemburg, inutil, inconștient un cartonaș galben care, fiind al doilea în aceste preliminarii Euro 2012, îl blochează la mantinelă pentru partida cu trupa din Hexagon, liderul grupei noastre. Nu vom beneficia, ca atare, de cel mai în formă fotbalist român al momentului, abia plecat în Peninsulă, la Udinese, unde îl privește cu atenție în tot ce face întreaga lume bună.

…Neliniștea absenței lui Torje este amplificată și de figurația noilor vedete Marica și Tănase în joaca din Luxemburg. Sigur, Pițurcă anunță modificări în „11″-le ce va da piept cocoșului galic. Numai că nu poate fi schimbat peste noapte jocul deloc de lux al naționalei în Benelux, unul fără prea multe idei și cu aceeași alarmă din ultimii ani venită din partea apărării, care nu mai are de mult cuvântul. Sincer, singura noastră șansă este norocul chior al jucătorului de gamble reinstalat a treia oară la cârma tricolorilor noștri. Adică, francezii lui Blanc să vină la București chitiți doar pe un egal (care le-ar asigura, practic, calificarea!), după ultimul 2-1 de la Tirana, de vinerea trecută, și un contraatac de-al băieților lui Piți cel băftos, o minune să ne aducă un gol pe final de meci, după care, sub protecția Fortunei, să ne apărăm glia din 16 metri, ca la Călugăreni, pe vremuri. Altfel…

…Altfel, am rămas tot pe locul 4 în grupă, căci, vineri noapte, Bosnia a învins, cu 2-0 (2-0), în Balarus și a și sărbătorit (prematur, zic!) calificarea, la Sarajevo.

…Ne pregătim pentru inaugurarea luxoasei Național Arena, de marți. Trei ceasuri bune sau trei ceasuri rele? Cu echipa prezentată și cu jocul din Luxemburg, dar fără Torje, ăl mai tare din parcarea FRF, în bătălia cu francezii, nu avem decât de doi bani speranță. Sperăm or ba?

…A fost o joi noapte frumoasă. N-am mers mai departe cu toate cele cinci echipe aflate la testul play-off (varianta iluzorie!), dar nici fără vreuna, cum s-au găsit și nihiliști. Trei echipe românești merg mai departe în Europa League! Rapid, Steaua și Vaslui merituso s-au calificat în grupe, Dinamo și Gaz Metan Mediaș au ieșit din cursă. Să nu ne îmbătăm, însă, cu șampanie pentru copii și să nu delireze unii din nou. N-am trecut de adversari de prima mână. Dimpotrivă… Plus că niciuna dintre laureate nu a reușit o dublă victorie, ceea ce conta mult în punctajul pentru coeficientul UEFA, și așa în cădere liberă pentru noi.

…După acel 3-1 de la Wroclaw, Rapid era gata-gata să fie recordmana play-off-ul, dar a comis-o în ultimul minut, fiind egalată la Timișoara de niște polonezi ambițioși și cam atât. Golul întineritului Pancu n-a fost urmat decât de ratăro trase la xerox, iar egalarea din final, nemeritată, poate fi o temă de meditație pentru viitorul noului Rapid al lui Răzvan Lucescu. Merita o victorie, la Sofia și Steaua, care a dominat clar partida (peste acel 2-0 de la Cluj, din meciul tur!), dar s-a văzut egalată pe final de o trupă modestă, modestă a ȚSKA-ului, umflată doar de presă. Semn că spiritul nostru românesc ne-a trădat și de data aceasta, mulțumindu-ne cu puțin și destupând șampania înainte să se termine duelul. Cât despre F.C. Vaslui, a treia laureată, ea mi se pare performera acestui play-off, chiar dacă a pierdut (0-1), nemeritat, la Praga. În primul rând, legiunea străină a lui Adrian Porumboiu, dirijată de încântătorul Sânmărtean, a eliminat cel mai galonat adversar al echipelor noastre, Sparta reprezentând un fotbal dezvoltat. După un 2-0 norocos, acasă, azi-noapte, trupa moldavă a luat ceva din ambiția și tenacitatea patronului, care a știut să pluseze moral cu o primă de poveste și scrie, acum, și istorie europeană…

…Am văzut și două goluri de top european, ultimul al lui Torje la Dinamo și cel al lui Tănase la Sofia. Flori rare de pus la reverul artiștilor…

…Regret că nu merge în grupe și Mediașul valorosului antrenor Pustai, care s-a bătut admirabil pentru calificare până în ultimele secunde, atât de dramatice. Medieșenii au învins la Cluj numai cu 1-0, dar au fost mai buni decât Austria Viena, trupă de duzină, norocoasă și în meciul tur, cu un 3-1 exagerat, și azi-noapte, când i-a trecut glonțul prăbușirii de mai multe ori pe la ureche. Oricum, la debutul său european, Mediașul merită laude. Jos pălăria în fața oamenilor serioși!

…Dacă Vasluiul s-a calificat cu o înfrângere în partida retur, Mediașul a ratat obiectivul cu o victorie!

…Dacă n-am avut nicio echipă cu două victorii, există și marea decepție a acestui play-off, Dinamo, singura cu două eșecuri din două jocuri, în dubla cu locul 6 din campionatul ucrainean! În fond, Dinamo nu s-a dezmințit nici de data aceasta. Ca și cum n-ar fi ajuns “calamitățile” cu 17 Nentori Tirana sau cu islandezii de la Knattspyrnufelag, a comis-o acum și în fața necunoscuților din Poltava! 1-2, în Ucraina, 2-3, acasă, înseamnă o rușine care nu admite circumstanțe atenuante, cum văd că încearcă unii acum. Ironia sorții este că echipa care nu a obținut vreun punct în play-off este tocmai liderul neînvins al campionatului nostru. Halal campionat!…

…Dacă Rapid, Steaua și Vaslui își așteaptă adversarii din grupele Europei League, Dinamo poate merge liniștită la nunta lui Borcea. Unde, eventual, să se pregătească, iarăși, pentru Liga Campionilor din nu se știe ce deceniu…

…Tot joi, dar înainte de asfințit, și-a cunoscut grupa Ligii Campionilor și Oțelul Galați: Manchester United, Benfica Lisabona și F.C. Basel. Nu-i o grupă chiar de speriat. Rămâne să nu se sperie băieții lui Dorinel Munteanu. Chiar dacă unii nu văd ca oțelarii să aducă vreun punct! Ca Dinamo, în play-off-ul Europei League…

*O variantă a acestui material a fost publicat pe blogul sportvox.ro