Mircea M. Ionescu – Pagina 5 – Blog oficial al scriitorului Mircea M. Ionescu

Jurnal de primăvară (1). JAFUL SECOLULUI, ADIOS MUCHACHOS!

…Ultimul deceniu, am fost fericit fan Barcelona, fascinat de Fotbalul-Spectacol instaurat de trupa catalană. O echipă minune, cu un Messi de Legendă. Din această noapte de 8 spre 9 martie, nu vreau să mai aud, însă, de Barcelona! A pus la cale Jaful Secolului, ca în acea noapte-coșmar de 31 ianuarie, în politică, pe plaiuri dâmbovițete!… Eram convins că Barca, în pofida eclipsei de formă de vreo trei luni încoace, va reface rușinosul 0-4 de la Paris! Am și jucat la pariuri avantaj de patru goluri pentru Messi și ai săi!… Și Barca s-a calificat cu…6-1 (2-0)!!! Comentatorii strigă înnebuniți „Cea mai spectaculoasă calificare din istoria Champions League”. Așa pare pentru cei care nu au văzut meciul! Pentru mine, care am urmărit partida la un pub („The Old Red’s”), a fost cea mai SCANDALOASĂ CALIFICARE!…

…Precizez din capul locului că nu am fost niciodată fan Paris St.Germain (țin cu Monaco in campionatul francez!) și am vrut să văd partida ca fan Barcelona! Dar ce a fost, în noaptea asta, la doi pași de superba Rambla, întrece orice limită! Cred că, dacă Barca ar fi trebuit să învingă cu 18-0 (cum a făcut-o, cândva, Scorniceștiul de tristă amintire, când a promovat!), ar fi izbutit!… Brigada de borfași patentați (nu spun țara de origine, că n-are nicio vină!) a anunțat din min. 3 că nu trebuie să câștige decât Barca. OFSAID CLAR LA SUAREZ, care a deschis scorul, totul NORMAL!… 1-0 pentru gazde!… Că Pique și Suarez trebuiau eliminați pentru faulturi și proteste, nu mai contează, astea-s nimicuri…

…Imediat după pauză, la 2-0 pentru GAZDE, Neymar s-a împiedicat de un francez căzut în careu, centralul Deniz n-a acordat nimic, dar a intervinit arbitrul din spatele porții și… PENALTY INVENTAT pentru Barca: 3-0!… Cavani n-a avut ce face și a marcat în poarta gazdelor: 3-1!… Spaniolii mai aveau nevoie de trei goluri. Părea imposibil!
…NU și cu BORFAȘII SECOLULUI! ÎNCĂ un PENALTY inventat, când Suarez s-a aruncat ca în bazin (a transformat Neymar), ca, în ultimele secunde ale celor 5 (CINCI) minute de prelungiri, Sergio să înscrie GOLUL CALIFICĂRII EPOCALE din alt OFSAID! 6-1, Barca s-a calificat, comentatorii urlă înnebuniți că nu s-a mai văzut așa ceva, dar mie mi-e rușine că-s fan catalan!…

… Da,a fost ceva EPOCAL! Nu s-a mai vâzut, vreodată, o asemenea BRIGADĂ DE BORFAȘI!…DOUĂ GOLURI DIN OFSAID și alte DOUĂ DIN PENALTY-URI INVENTATE (primul de…asistentul de poartă, ca să ne fie clar că întreaga Brigadă a fost părtașă!), de strigau câțiva tineri la Pub, “Arbitrul spaniol și-a făcut datoria!”… Da, neamțul de origine turcă, de-a avut un fluier spurcat se vede că a avut triplă cetățenie în seara asta! Restul e tăcere, vorba lui Hamlet…

…Ce rost ar mai avea să amintesc despre UNICUL PENALTY, 100% valabil, cel din careul catalan, la 3-1, când Di Maria ajuns în careul spaniol, gata să marcheze, fost faultat CLAR de Mascherano?! Cum să lași BARCA fără un vâslaș (Mascherano), care trebula ELIMINAT, cum să fie 3-2?! Sigur, putea fi și 3-3, că Deniz, șuț de noapte, nu lăsa trupa lui Messi acasă… RUȘINE, de nu mai știu câte ori MIZERABIL!

…În Noua Ordine Mondială, se fură de sus în jos ca-n codru. Nu numai în România, nu numai în politică și viața de zi cu zi. Și ÎN FOTBALUL DE ELITĂ! Banii, ochii dracului, au deformeat tot! O lehamite uriașă m-a cuprins în noaptea aceasta…

…Sigur, parizienii își merită, într-un fel, soarta, cu apărarea lor (în frunte cu brazilianul Thiago Silva, figurantul-șef, ca și la acel 1-7 de pomină al Braziliei cu nemții!?!) căreia îi tremurau nădragii din primele secunde, cu amnezia totală din ultimele 7 minute și cu ratările impardonabile (la 3-1!) ale lui Cavani și Angel di Maria, singuri cu portarul!

…DIN ACEASTĂ NOAPTE de primăvară, din 8 spre 9 Martie 2017, declar public că NU VREAU SĂ MAI AUD DE BARCELONA!

…Nu pot fi fanul cerlor care țin sacul la furturi ordinare! ADIOS, MUCHACHOS!… Mi-ați oferit cam un deceniu de bucurii, în noaptea asta ați aruncat plumb și noroi peste sufletul meu. Nu pot să accept, în niciun fel, în niciun domeniu, BORFAȘII!… Sunt sigur că nu veți câștiga nici campionatul Spaniei, și nici Liga Campionilor. Sincer vă spun, nici NU MERITAȚI!

…Și ce noapte frumoasă se prefigura, după ce văzusem, în deschidere, la ora 19, la Teatrul Excelsior, un minunat spectacol „Fluturii sunt liberi”, în excelenta regie a lui Erwin Șimșensohm. Din nefericire, Fotbalul și-a arătat fața lui mizerabilă din zilele noastre…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal de iarnă (26). UN AN FĂRĂ DUNĂRE…

…Anul trecut, pe vremea asta, în ultima zi de iarnă. Ultima zi din februarie. 29, pentru că a fost an bisect! Ultima mea zi la Giurgiu, rotunjind un Timp, de cinci ani, șapte luni și douăzeciși două de zile, cât am condus Teatrul din briza Dunării, găsindu-l „Valah” și lăsându-l „Tudor Vianu”, în semn de prețuire și neuitare a marelui literat de talie europeană, născut în Giurgiu. A fost un timp frumos, în briza Dunării albastre, cu Valurile ei fascinante, de visare, o vreme în care Giurgiu a devenit Cetatea Dramaturgiei Românești. Numai piese autohtone montate pe scena teatrului aflat la 62 de kilometri de Capitală. 40 la număr, veritabil record național! Și două bulgărești, într-un Proiect dunărean căruia îi pregătisem o perspectivă de amploare. Numai că eu n-am mai fost lăsat să-mi pun în practică noul Proiect la care am muncit, entuziast, aproape un an. Într-un stat de drept, nici nu mai trebuia să dau Concurs pentru continuarea mandatului de director-manager, din moment ce am avut la fiecare evaluare anuală nota maximă, cum 10 am primit și la cea finală. Logic, urma doar să-mi prezint Proiectul…

…Numai că noi trăim în România, nu într-un stat de drept, unde legile și Ordonanțele se schimbă peste noapte, în funcție de interese personale… Ion Caramitru, marele actor, excelentul manager al Naționalului bucureștean, s-a speriat de zvonuri, s-a temut să nu-i atace tronul două apreciate cronicărese (Modreanu și Popovici), absolvente de ziaristică și filologie, și s-a (z)bătut să blocheze noua propunere a Ministrului Culturii, din ianuarie 2016, Vlad Alexandrescu, schimbarea aberantei litere c din art. III al Legii 186, încât să se permită și literaților să conducă instituțiile culturale, nu doar cei care au absolvit Facultatea de teatru. Caramitru și UNITER au câștigat, dar Adevărul a mai fost siluit o dată, martori fiindu-mi Caragiale, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Fănuș Neagu, Dinu Săraru etc. (foști directori ai Naționalului bucureștean), Alecsandri, Topârceanu, Mihail Sadoveanu, Mihai Ursachi, Mircea Radu Iacoban etc.(directori, prin frumoase decenii, la Naționalul ieșean), niciunul neurmând un minut cursul Institutului de teatru!

…Mulți m-au îndemnat să-i acționez imediat în judecată pe cei care s-au opus unei Logici elementare, anulând nu doar un principiu, ci și istoria teatrului românesc, la capitolul directoratului. Și pe preș.C.J. Giurgiu de la vremea aceea, V.M., care a ignorat o adresă a Ministrului Culturii de la vremea respectivă, Ionuț Vulpescu, prin care mi se dădea dreptate să mă consider, ca dramaturg, om de teatru și preciza că teatrul giurgiuvean nu ține de Ministerul Culturii, ci de Consiliul Județean, care poate găsi variantele logice, cum s-a întâmplat și la Botoșani, Pitești sau Baia Mare cu directori ne-actori sau regizori. Dom’ preș.C.J., însă, a fluturat nervos acea adresă semnată de un ministru, ba, furios, a catalogat-o, iresponsabil (folosesc un eufemism!), „O prostie!”, moment în care m-am ridicat de la masa așa-ziselor noastre discuții fără sens și am spus „Adio, Giurgiu”! Era prin octombrie 2015!… Jocurile erau făcute, politicul triumfase și în acest caz pe ruinele Adevărului.
… La ce bun să dau în judecată pe cineva?! Chiar dacă știu suficiente lucruri picante din lumea fotbalului și teatrului românesc, nu le voi pune niciodată pe hârtie, pentru a face valuri de o zi-două, pentru răzbunări meschine. Nu, iubesc, respect prea mult Fotbalul și Teatrul încât să intru în mocirlă!

…Cei care m-au blocat la mantinelă, ilogic (nu tot ce este logic este și adevărat, nu-i așa?!), mi-au făcut un mare bine! În anul acesta care se împlinește astăzi, de când n-am mai făcut naveta la Giurgiu, am redescoperit Libertatea, odihna, grija de mine și de scrisul meu! Adio, sculare criminală la 6, dis de dimineață, duș, bărbierit, mic dejun, medicamentele luate, mâncare la pește și broasca testoasă, toate în 30 de minute, după care contratimp de două minute la stația de tramvai sau autobuz, ca să ajung la 6:45 în fața Bisericii Eroii Revoluției, de unde să iau microbuzul spre Giurgiu! Doamne, cum am rezistat în ritmul acesta dement 5 ani, 7 luni și 22 de zile?! Mulțumesc, Bunule Dumnezeu!

…Acum, sunt mai liber ca niciodată, mă scol pe la 10-11 dimineața, mă culc când vreau, scriu când vreau, merg la multe Festivaluri de Teatru și de Poezie, onorez mai toate invitațiile la premiere, la lansări de carte, de CD-uri. Duc o viață de om normal! Și rezultatele au apărut, ca o contrabalansare a vieții. M-am îngrășat cu cinci kilograme, am publicat un nou volum de poeme („Ambasadorii mei din Olimp”), am câștigat un nou Concurs Național de Dramaturgie, cel de Cea mai bună piesă scurtă de teatru (Oradea-noiembrie 2016), am avut două premiere (una la Chișinău, la Teatrul Național „Satiricus I.L.Caragiale, în 21 aprilie 2016, cu „Pușlamaua de la etajul 13”, alta, la Teatrul „Ariel” din Rm.Vâlcea-„Freud și Bunul Dumnezeu”, la 10 februarie, acest an), am pus ultimul punct unui alt volum de teatru (5 piese noi), am primit, vara trecută, în 18 iulie, Marele Premiu Internațional pentru Arte (la Festivalul Internațional „Nopțile de Poezie de la Curtea de Argeș”), plus patru Diplome de excelență, citesc, fascinat, ca pe vremuri, până dincolo de ora două, în noapte, merg mai des la filme și concerte, ies cu prieteni, cu Mircea-Robert și Maria la un restaurant italian, „Borsalino”, sau la unul chinezesc cu niște creveți de te dau pe spate, TRĂIESC din plin! Sunt FERICIT!

…Am avut propuneri de a reveni în presă, ba și în unele teatre, pe diferite funcții. Nu mă mai interesează, o spun foarte sincer! Dacă mi s-au da un milion de dolari să redevin director de teatru, n-aș accepta! Prefer să fiu Directorul meu!…Există o vreme când trebuie să găsești forța să spui „Gata, ajunge!”…

…La Giurgiu a fost tare greu, schemă mică, bani puțini, dar a fost FRUMOS! Nimic deosebit nu se naște ușor!… Din fericire, am încheiat mandatul de director cu un EVENIMENT: montarea în premieră mondială a singurei piese de teatru („Oreste Regele Sunetelor”) a eminentului filosof Ioan Petru Culianu, cu fermecătoarea Actriță de top mondial Felicia Filip, în regia Maestrului Cristian Mihăilescu. S-a întâmplat așa ceva la Giurgiu, nu la Iași (unde se născuse Marele Filosof!) sau în alt Teatru Național! Și sunt mândru pentru această performanță, care a înnobilat pasiunea mea nebună de 5 ani, 7 luni și 22 de zile!
…Știam că unii mă vor uita imediat de cum nu voi mai fi director! Că alții mă vor denigra, fără dovezi. Din nefericire, numărul lor, al celor care au uitat câte laude nemăsurate îmi aduceau, a fost mai mare decât îmi închipuiam. Surprize neplăcute din țară și din străinătate. Eu am crezut sincer în prieteniile născute în cei aproape șase ani. Numai că „Istoria este o rană, dacă o dezbraci de taină”, spune un personaj din ultima mea piesă scrisă.

…Nu voi uita vreodată Giurgiu, mon Amour! Regret că nu mai ajung de două-trei ori pe săptămână pe malul Dunării Albastre, să urc în micul foișor imaginat de mine pe ponton, să comand o saramură de crap (ca la Giurgiu nu există nicăieri!) și un pahar cu vin roșu, să privescfermecat peste drum la Ruse, unde am avut atâția declarați prieteni, cu care am realizat ceva nemaivăzut până acum, să-mi
arunc gândul în amonte spre Vidin, să mai vărs câțiva stropi de vin și lacrimi în fluviu în memoria minunatului meu prieten adevărat Vili Perveli, și în aval, spre Silistra, la Zlatina Staneva, directoarea Teatrului Dramatic și de Păpuși, singurul om de teatru din Bulgaria care nu m-a uitat, dimpotrivă, m-a anunțat că vrea să monteze, în premieră mondială, „Leopardul Mistreț”, comedia ce a câștigat Concursul Național de Dramaturgie la festCo 2010, dar Teatrul de Comedie nu a pus-o în scenă, cum s-ar fi cuvenit!

…Îmi lipsești Dunăre, Dunăre, apă pentru mine niciodată tulbure, nu te-am mai văzut decât o dată, din 29 februarie 2016, trecând Podul spre Bulgaria mea dragă. Îmi lipsesc și mulți giurgiuveni din scripturi alese, și colegi, și confrați, politicieni, microbiști, nu le scriu numele să nu le creez probleme, răzbunări, într-o lume în care, din păcate, din frustare și răutate, cei dinainte nu există, sunt niște răi, ei n-au făcut nimic bun!
…Nu, domnilor, doamnelor și domnișoarelor (sper că tovarăși și tovarășe nu mai există! Oare?!), AM FĂCUT LUCRURI MINUNATE LA GIURGIU!
…Și le mulțumesc TUTUROR celor care m-au ajutat, m-au suportat, să realizăm, acolo, în briza Dunării Albastre, o CETATE A DRAMATRGIEI ROMÂNEȘTI! Care nu mai există. Ca orice lucru Frumos, la noi…
…MULȚUMESC, GIURGIU! RĂMÂN UNUL DIN FIII TĂI DE SUFLET…Multă sănătate și bucurii, TUTUROR!

Jurnal de iarnă (25). ASTĂ-SEARĂ, AM AJUNS ÎN PUȘCĂRIE CU…ALCHIMISTUL ILIE STEPAN! A FOST FABULOS…

…Da, în această penultimă zi din februarie, am ajuns în Penitenciarul din Timișoara. Acolo, unde, cu 47 de ani în urmă, reușisem, cu mari relații (prietenii mei din lumea fotbalului bănățean!), să fiu primit pentru două ore, ca să fac un reportaj de ziarist nebun, aflat la debut de carieră!

…Astă-seară, am ajuns în aceeași pușcărie de maximă securitate pentru a urmări „Primul concert rock în aer liber (cu utilizarea logisticii aferente) organizat vreodată într-un penitenciar din România”, cum este prezentat acest Proiect nebun, nebun de frumos, al fantasticului Creator de Frumos Ilie Stepan, cu legendara sa trupă „PRO Musica”, plecată să atingă jumătatea de veac de existență. Astă-seară, la Muzeul Țăranului Român din Capitală, am fost unul dintre privigeliații sorții să urmăresc acest film fabulos „PRO Musica- Live in Prison”, filmat în 7 mai (Ziua Sevilliei!) 2015 și cu prima proiecție, spre finele anului trecut, în pușcăria unde fusese creat, iar a doua zi în Timișoara din afara gratiilor.

…Acest „PRO Musica-Live in Prison” (concept-Ilie Stepan, regie, cu super-idee și sensibilitate-Gheorghe Șfaițer) este mai mult decât un film realizat cu zece camere de luat vederi și cu un staf de mare profesionalism! Este un fantastic curs practic de psihologie! Un formidabil eseu despre Artă, fără spații anume, peste tot, fără limite, sub superbul imperativ „Și între ziduri sunt inimi”. Am plâns, tulburat, de chipurile celor încolonați să ocupe scaunele din curtea Penitenciarului, sub respirația mascaților și a polițiștilor care-i supravegheau. Cei mai mulți, până-n 25-30 de ani, unii încruntanți, cu dinții parcă scrâșnindu-le, în umbra camerelor de luat vederi, câțiva tulburați, vizibil, de sublimul muzicii, alții lăcrimând, unul-doi chiar țopăind în ritmurile rock și sărind cu mâinile spre cer, ca la marile Concerte în domeniu, cei mai mulți temători să aplaude, poate și timizi… Și, apoi, acele frânturi de suflet din opiniile încarceraților, unul mărturisind că, ascultând Concertul nemaiîntâlnit vreodată, a crezut o clipă că se află în visele lui din ultimii doi ani, și anume, Liber!… Sau, în tribunele stadionului, vibrând pentru Poli Timișoara, ca în timpurile lui frumoase, sau bucuria altuia de a fi trăit două ore de Libertate, acolo, între ziduri și gard de sârmă ghimpată… Cum să nu te tulbure replica celor ținuți înn clădirea închisorii, unde se transmitea Concertul pe canalul TV de circuit închis al pușcăriei, care, întrebați de pe scenă dacă le place muzica ascultată de ei, acolo sus, după ferestre cu gratii, au replicat fericiți cu un „Daaaaaaaaaaaaa” aplaudat de cei de pe scaunele din curte… Cum să nu lăcrimezi la discretele îmbrățișări ale doi-trei dintre privații de libertate și de dragoste cu iubitele lor invitate la acest Concert unic,stop-cadre cu muzica și forța dragostei, nemuritoare…

…Clipă de capodoperă umană, în final, când acei oameni liberi pentru două ore ovaționau ultimul song, celebrul „Timișoara”, Piscul, zic, alchimistului sunetelor Ilie Stepan, închinat „Celor care au murit în acest penitenciar în perioada comunistă!”. Fiori au urcat în mine, ca seva-n trunchiuri, ascultând, în uralele deținuților fericiți de muzica rock, acele versuri uluitoare „Noi nu plecăm! Nu murim! Nu suntem lași! Nu suntem hoți!”… România abia se lepădase de umbre, visând naiv Paradisul…

…A existat un Grup de poveste care a zămislit acest Concert de antologie. Îl reproduc exact cum a apărut în frumosul caiet-program ce însotește valorosul DVD lansat și el astăzi, 27 februarie 2017: Ilie Stepan, Dixie Krauser, Doru Apreotesei, Grigore-Bujor Hariga, Lică Dolga, Horea Crișovan, Bogdan „Bogy” Nagy, Doru Eugen Iosif, Dana Borteanu, George Găină. Toți, EXCEPȚIONALI!
…Astă-seară, inegalabilul Creator de Frumos, Legendă a rock-ului românesc, Artistul Ilie Stepan m-a făcut, într-o pușcărie, să mai plâng o dată, de m-am simțit mai bogat și mai bun! O făcuse întâia dată, acum trei ani și trei luni, la Arad, când ne-am cunoscut, la premiera mondială a piesei mele de teatru „Freud și Bunul Dumnezeu”, montată și jucată încântător de prietenul nostru comun, minunatul Doru Nica, pe scena Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Un spectacol înnobilat de muzica specială compusă de Ilie Stepan pentru acel spectacol. Și acolo era vorba despre o Închisoare, a sufletului, la care m-au condamnat două doamne furate de Freud. Noroc că Bunul Dumnezeu m-a salvat și m-a redat bucurie de a trăi Arta cu lacrimi de emoție pură. Mulțumesc, prețuit Prieten Ilie Stepan și pentru Regalul din această seară!

…Filmul acesta fabulos, unul verite, dar gândit cu sufletul în cele mai fine detalii, „PRO Musica-Live in Prison”, ar trebui transmis IMEDIAT, la o oră din Prime Time, de TVR sau alt canal, și trimis la mai toate Festivalurile internaționale de film! Este ABSOLUT ULUITOR! FABULOS!

P.S. Cât despre reportajul meu de acum 47 de ani, din Pușcăria în care am ajuns în această seară, l-am făcut cu trei intemnițați, trei generații. Un puștan de 21 de ani, care dăduse cu șișul… Un bărbat de 38 de ani „care vorbise urât în societate” (ca să nu se spună că făcuse bancuri la adresa guvernului comunist!) și ultimul, de 52 de ani, ajuns acolo pentru furt calificat. N-am să uit niciodată că puștanul mi-a zis, la un moment dat, că, dacă-l mai întreb ceva, îmi va da un cap în gură de voi ajunge-n spital, chiar dacă un gardian mă păzea… Tipul cu bancurile politice m-a atenționat să fiu atent ce vorbesc, mai ales cu prietenii, iar cel mai în vârstă m-a sfătuit să am grijă de Sănătate și Libertate, că-s cele mai bune dintre toate!… Reportajul n-a mai apărut în ziarul „Munca”, unde un an mi-am făcut ucenicia, s-ar fi supărat „tovarășii” să audă că… în „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, se comit și crime, și furturi, ba se mai face și haz de necaz pe seama „tovilor”! Reportajul acela n-a apărut, dar cele două ore petrecute în Penitenciarul din Timișoara, în 1970, au însemnat o fantastică experiență de viață pentru un tinerel entuziast aflat la startul gazetăriei. Experiență pe care am folosit-o într-o piesă de-a mea („Bazuka lui Cehov”) ce se desfășoară într-o închisoare, text ce a câștigat ultimul Concurs Național pentru Piesa Scurtă-Oradea 2016. Experiență prezentă și în penultimul meu text dramatic, pe care unii îl și văd pe scenă…
…Timișoara, Timișoara, câte Clipe de Viață mi-ai oferit! Mai ales în această Seară de VIS!

Jurnal de iarnă (24). VIGO, ORAȘUL ÎN CARE L-AM „DRIBLAT” PE… MARADONA!

…Frumoasă surpriză, azi, 22 februarie 2017, când am deschis „Gazeta Sporturilor”, unicul cotidian pe care îl mai cumpăr. La un material cu Mircea Lucescu, văd fotografia apărută, în octombrie 1983, în prestigiosul ziar iberic „Marca”, a doua zi după amicalul (2-2; 7-6 pentru gazde, la penalty-urile stabilite ad-hoc!) de la Vigo, între Selecționata de fotbal a României și Selecționata stranierilor din Campionatul Spaniei, cu liderul Maradona în capul listei.

…Deplasarea mea de ziarist la „Sportul”, în acel an, a venit peste noapte, amicalul aranjându-se pe nepusă masa. Am plecat într-o zi de luni, pe la 11, cu un IL 18. La aterizarea de la Vigo, probleme cu debarcarea noastră. Spaniolii nu aveau pe aeroport o scară pentru un tip învechit de avion cum era IL-ul sovietic. Până la urmă s-a găsit o scăriță de vreo doi metri, s-a fixat în dreptul ușii deschise a aeronavei, dinspre piloți, dar treptele ei se opreau cam la un metru deasupra solului! Jucătorii, antrenorii și unicul ziarist au sărit de la acea înălțime. Problema haioasă a fost cu șeful delegației, generalul (de Securitate) Nicolae Stan, vice la CNEFS, în fotbal, cam șapte ochi între cărți, vorba lui Nea Tinel Stănescu. Micuț și durduliu, generalul a fost cu chiu cu vai pus pe sol de mai multe mâini vânjoase…

…Meciul, pe stadionul Celtei Vigo, amical frumos, unul de real spectacol. Am avut privilegiul să stau pe banca Naționalei! Pe atunci, gazetarii sportivi nu aveau restricțiile de astăzi. Câte meciuri internaționale (inclusiv acel 2-1 cu Anglia, la București, în 15 octombrie 1980, pe stadionul „23 August”!) n-am urmărit din spatele porților, pentru reportaje de culoare!… De câte ori nu am intrat în vestiarele unor Naționale celebre, îl văd și acum pe celebrul Dino Zoff prăbușit pe banca din vestiarul campionilor mondiali, sprijinit de perete și mângâiat, în semn de consolare, de marele Bearzot, în acel istoric 16 aprilie 1983, când tricolorii noștri au învins, la București, cu 1-0 (1-0), prin golul-fulger al lui Loți Boloni (min.24), Italia, marea învingătoare de la Espania ’82… Piese rare, de colecție, în Arhiva sentimentală a oricărui ziarist…

…La un moment dat, cu 9-10 minute înainte de finalul amicalului de la Vigo, îl văd pe Diego Maradona cerând schimbare. O ia pe pista stadionului spre vestiare. Trece prin fața mea. Țâșnesc instinctiv de pe bancă, nu le spun o vorbă lui Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, nu mai am secunde, simt că e un moment rar pentru ziaristul din mine, visez imediat să fac un mini-interviu cu Starul Maradona, interviul vieții mele, sunt în spatele lui, pare că visez, se vede portița din sârmă din gardul ce înconjoară stadionul, mai sunt 50-60 de metri, dacă nu atac acum, Adio, Iluzii!… Prind curaj, îi suflu în ceafă lui Diego Maradona, îi spun în italiană cu sunt ziarist român și l-aș ruga dacă are amabilitatea să-mi acorde două-trei minute… Întoarce capul nervos, mă privește aspru și îmi aruncă, sec, că el nu dă intervizuri fără bani, și pe pista stadionului, să vorbesc cu impresarul lui, el stabilește prețul, data și ora interviului… Simt că mi s-a prăbușit castelul de vise, miros cea mai grea înfrângere a carierei de ziarist, când mă trezesc întrebându-l, cu nebănuit cinism: „Dar, dacă în locul meu era Nicolae Rainea, tot așa i-ați fi răspuns?!”… Atât mi-a trebuit, Diego a luat foc, a început să înjure, Nicu Rainea îi arătase „galbenul”, cu un an în urmă, la Mondialul spaniol, în acel Italia-Argentina 2-1… Maradona n-a uitat meciul, ba spune că Rainea l-a enervat, atunci, de nu și-a mai revenit… Îi replic că, orice ar spune, Rainea este un arbitru foarte bun, culmea, îmi dă dreptate, ba susține că ar vrea să bea o cafea cu el, a și uitat episodul… Nu pot să scap deconectarea incredibilă a lui Don Diego și îl întreb unde se joacă cel mai frumos fotbal, în Italia sau Spania, și el replică fericit, ca un copil sau mare actor: „La Napoli!”… I se deschide poarta cu sârmă pe alocuri ruginită, se vede intrarea în vestiare, trebuie un ultim „atac”, îl întreb cum i se pare Naționala României. Nu dă verdicte, dar mă face fericit: „Câți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancăCâți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancă?! A bătut, doar, Italia, campioana mondială!”… Îi mulțumesc mult, îmi întinde mâna și-mi urează succes, intră la vestiar, zbor, sunt în vis, un vis, nu-mi revin, am vorbit cu marele Diego Mardona, da, e realitate, am martori, o iau spre locul de pe banca mea, s-a terminat meciul, e 2-2, cei doi Mircea, Lucescu și Rădulescu, sunt la marginea terenului, discută cu brigada de arbitri și oficialii spanioli, care vor, așa, sfidând protocolul semnat, lovituri de departajare! Câștigă, la ruleta penalty-urilor, stranierii spaniolilor, fără Maradona, aflat la recuperare, în vestiar, Maradona, omul meu de la Vigo!

…Am ajuns joi, pe la 7 seara, în redacția „Sportul”, la București, încă beat de mini-intericul meu cu Maradona, nu mai conta că n-am avut un dolar să-i aduc ceva lui Ducu, am strâns, la micul dejun, câteva cutiuțe frumos colorate cu gem, asta i-am adus comoarei mele de șapte anișori, și nea Aurică C. Neagu, redactorul șef care a crezut în mine, a scos un tricou din fișierul din biroul lui, dându-mi-l pentru Ducu, tezaurul meu… Am propus mini-interviul cu Maradona chiar pentru ziarul de a doua zi, îl scrisesem și rescrisesem în minte, în timpul zborului spre București, dar un sindicalist sadea, miștocar de profesie, responsabilul de număr, a respins ideea, ar fi vrut ceva mai mult, nu doar o discuție-pistol, mi-a călcat fericirea-n picioare, de mi-a venit să-i zic că habar n-are de presă… Seara, acasă, am scris, însă, Momentul meu cu Maradona, așa, pentru mine… Până la urmă l-am publicat în… Caietele Teatrului „Bacovia”, unde mi se juca, realmente cu mare succes, piesa „Aventura unei femei cuminți”. Aveam și eu Aventura mea,cu Maradona, cea de la Vigo!

*EXPLICAȚIE FOTO. De la dreapta la stânga: Mircea Lucescu, Mircea Rădulescu, M.M.I., regratatul Mișa Klein, Fane Iovan, Gabi Balint, Nicolae Andreescu, medicul Naționalei!

Jurnal de iarnă (23). 14 FEBRUARIE 1987. CUM A FOST PRIMA MEA ZI DE TAXIMETRIST LA NEW YORK…

…Acum 30 de ani, într-un istoric (pentru mine!) 14 februarie 1987, urcam întâia dată pe un taxi, în New York, ca șofer, of course, la o lună și trei săptămâni de când debarcasem în America, unde nu pusese piciorul Columb, el ajungând prin Bahamas… Am găsit curajul inconștientului să iau, la 3 AM, adică în zori, dintr-o stație din Rego Park, în cartierul Queens (unul din cele cinci din Big Apple!), un metrou gol, cu numai doi afro-americani ascunși pe sub cartoane în vagonul modern, mergând spre compania de unde începea visul meu american, cu închirierea unei mașini de făcut bani. Eu eram la sacou și cravată, cu un „Alain Delon” nou-nouț, primit de la un amic ziarist în Lagărul din Italia, cu o frumoasă căciulă albă din blană de iepure. Engleza era o mare necunoscută, știu doar că unul din cei doi băieți fără adăpost a fost atras de căciula mea, am reușit să-i explic pe limba lui că e o căciulă dintr-un animal din Estul Europei! Nu știu ce a înțeles el, știu sigur că, spre marea mea șansă, s-a deschis ușa metrolului și am coborât la stația „Queens Plaza”! Altfel, cu siguranță, rămâneam fără căciulă, fără „Alain Delon” și, poate, fără Viață!…

…La Compania unde venisem cu noaptea pe umeri să închiriez taxilul, erau, la ora aceea criminală, patru tineri din Haiti, Honduras, Vietnam și India, plus doi americani, cum aveam să aflu, după ce s-au ridicat, ca la o comandă, la intrarea mea, iar boss-ul de la ghișeu a tresărit și el, crezând că sunt vreun inspector, venit în control! Nu mai văzuseră un cerșetor de dolari la sacou și cravată, în haină de blană luxoasă și căciulă strălucitoare… Nici primii mei pasageri nu mai întâlniseră așa ceva, iar când le-am răspuns că sunt din România, m-au întrebat uimiți, dacă toți taximetriștii sunt atât de civilizați și moderni în țara mea natală?! Of course!, le-am replicat mândru, ce altceva puteam să le explic…

…Întâia cursă, halucinantă! Cum am ieșit de pe Queensboro Bridge, la 3:40, în zori, gata să intru în Insula Miracolelor, Manhattan, îmi fac cu mâta trei barbate, piperniciți. Îmi zic că-s băftos! Numai că cei trei chinezi, nu știu o iota engleză, țiuie o adresă, fiecare în aceeași limbă inexistentă. n-ai cum să înțelegi. Le dau un pix și un pix să scrie unde vor să ajungă, îmi aruncă hârtia și tot țiuie, arătând înainte. Zic, la întâmplare „Queens Bulevard sau Northen Bulevard”? Explodează de bucurie la al doilea Bulevard pronunțat de mine. Spre Northen, Ionescule! Cu strada o fi mai ușor… Auirea! Opresc de trei-patru ori în fața unor străzi până să-și dea seama unde stau! E strada 168! Notez pe foaia de parcurs… 13 dolari cursa, primii mei bani munciți în America! Îmi dau 14 dolari, le mulțumesc, sunt numai zâmbet… Cum ajung, drace, din fundătura sata, înapoi, în Manhattan-ul în care nici n-am intrat cu taxiul?! Mă uit și văd luminile de la Empire State Building și, fericit, ajung pe Northen Bulevard, pe drumul spre Manhattan… Numai că mă opresc două femei, n-am voie să refuz nicio comandă, mă întorc șapte-opt străzi, cursă scurtă, 2:75, îmi dau 3 dolari, s-a făcut ora 4, am 17 dolari, rentul e 63 de dolari, plus benzina, cam 17-19 dolari. Restul e al meu. Mai e departe până la el… Parcă zbor spre Manhattan!

…După 11 ore, de zi, la 3.30 PM, deci spre după-amiază, am încheiat întâia mea zi de taximetrist, cu primii 87 de dolari munciți în America! Dan Lupu, geologul care mă știa de la TV, cunoscutul comentator sportiv, și m-a ajutat în primii pași spre obținerea Hack licences-ului de taximetrist, mi-a zis că-s băftos cu 87 de dolari în prima zi! Numai că mi-am și explicat de ce mi-a mers foarte bine: “Azi e Valentine’s Day, Bătrâne! Se mișcă orașul până în zori!”… Și m-a sancționat, vâzând ce elegant am venit eu la galeră:”Domnu’ ziarist, să nu te mai văd pe-aici așa de bine îmbrăcat, ca la parada modei! Aici e șmotru, frate!… Vrei să te atace să-ți ia hainele sau banii pe care nu-i ai?!”

… Deși memorasem harta New York-ului, la Roma, din mapa cu ghiduri americane ce le cumpărasem și studiasem, habar n-aveam, de fapt, sub atâta emoție, de geografia New York-ului. Simțeam că-mi alunecă gheață pe șira spinării, când urca un pasager, pe care-l întrebam în engleza mea incipientă, foarte politicos, dacă știe să-mi arate drumul, explicând tulburat că-i debutul meu. Cei mai mulți m-au felicitat și mi-au urat „Good luck”, asta pricepeam, știu că două tipe din Utah vrând să ajungă în Central Park, m-au dus în statul New Jersey, prin „Holland Tunnel”, eu luând-o „tot înainte”, cum mă îndrumau ele, ca, imediat cum am priceput c-am luat-o razna, să întorc ilegal la capătul tunelului, ca să nu plătesc toll-ul de 3 dolari, noroc că nu m-a văzut nimeni, aș fi spus din prima zi „Adio, taxicab, vis de nabab!”… Atunci, de Valentine’s Day, am început cursurile de cinci ani și jumătate la cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, inegalabilă Universitate a mea, cea a Vieții, care m-a făcut un alt Om!

…Anul patru ani, pe 14 februarie, plângeam de fericire, la Viena, după premiera piesei mele „Pușlamaua de la etajul 13”, la Teatrul Pygmalion, în traducerea și minunata regie a lui Geirun Țino, și în interpretarea fabuloasă a actriței Julia Prock-Schauer, spectacol care se joacă și în noua stagiune…

…14 februarie 2014! Am reînceput, singur, după 6 ani și 11 luni, bătălia pe Golgota cancerului. America m-a învățat, încă de pe taxi, să mă lupt, să cred în Viață!… Peste 12 zile, deschid stagiunea la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, cu „Secretul Atomic”, de Lucia Verona… Claudia Motea a început o nebunie de spectacol teatru-film cu textul vieții mele (deocamdată!) „Pușlamaua de la etajul 13″… Am de trimis cronica dramatică, mâine, la revista „Taifasuri”… Mister-cancer, n-ai nicio șansă!… „Lupta reușește mai ales celui care iubește mai mult lupta decât succesul”, spunea Poetul. Golgotei mele nebune îi voi dedica, sunt sigur, curând, o carte! De Teatru, care altul să fie refugiul meu?!…

…Post Scriptum. O primă formă a acestui material pregătit pentru volumul “Jurnalul unui trăznit” , a fost citit, imediat de cum a apărut pe blogul meu, de una dintre rudele mele din America, minunatul coleg de la „Sportul”, Paul Romoșan Masson, stabilit de decenii în însorita Californie. Rânduri superbe postate de Paul pe Facebook, cărora am simțit sufletul că vrea să le răspundă foarte pe scurt…
…Dragă Paul, sunt mândru că am terminat Universitatea Vieții, în „office-ul galben”, la New York, unde ai studiat și tu și toți cei (și câți alții!) amintiți. Nu pot uita că tu m-ai dus cu mașina întâia oară în Manhattan și Bronx, și m-ai încurajat să urc pe taxi, pentru experiență de viață și bani! Fără Golgota galbenă (a taxiului!), rămâneam o umbră gânditoare, cum venisem din România! Fără el, n-aș fi scris cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York” (două ediții!)! Lucrurile minunate nu se dobândesc ușor, ci cu lacrimi, curaj, trudă pe brânci, noroc și cu Bunul Dumnezeu mereu copilot!…

…Am și eu Serbările mele galante, rare!
…În fiecare 7 mai, mă întorc cu gândul și sufletul plin, la Sevilla, unde, în 1986, am participat, alături de marele Ioan Chirilă, ca trimiși ai ziarului „Sportul” (nea Vanea era șeful meu de secție, la “Reporteri speciali”, unul dintre colegii la care ai ținut și tu!), la Miracolul cuceririi Cupei Campionilor Europeni, de către Steaua…
…14 februarie 1987, întâia mea zi la Universitatea Vieții din New York!… Despre această experiență fabuloasă, am scris și publicat, în 2000, un volum de memorialistică (“Taximetrist de noapte la New York”), publicat în două ediții, lansat, la București și New York, cu succes nebun. Carte care s-a vândut și pe sub mână. Chiar și în…2016! N-am timp și nervi pentru găinarii pe care i-am mirosit imediat!
…În 2016 am decis să urc experiența mea de driver și pe scenă. Ca atare, a apărut volumul de teatru cu același nume: “Taximetrist de noapte la New York”. Au existat trei tentative de a se monta această piesă. Dar, fie piesa e prea grea, fie eu nu-s norocos în acest caz. Încă mai cred că va fi un spectacol deosebit, dacă și regizorul și interpretul pătrund nebunia și povara Șoferului de noapte în Babilon!
…9 martie 2007, întâia operație de cancer la prostată, în București! Bunule Dumnezeu, încă TRĂIESC!
…Sunt trei date la care ciocnesc (de patru ani, singur!) câte o cupă cu șampanie și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru câte Clipe de Viață mi-a oferit!

POST SCRIPTUM
În loc de pre sau post Față, rânduri apărute în volumul de Teatru!

*Un taxi numit dorință, pe Broadway…

…Nu mi-e jenă, o clipă, să spun că am fost taximetrist la New York, mă mândresc, chiar, cu acel curaj nebun, taximetria este un formidabil test pentru oricine, numai că, dacă mi-ar oferi cineva, acum, un milion de dolari să urc, iarăși, Golgota galbenă, aș refuza, deși, fără ea, categoric, aș fi fost mai sărac sufletește și mai slab moral, mai tot ce știu despre Viață, Libertate și Noua Filosofie a Lumii n-am învățat din cărți, piese de teatru sau din filme, ci din “insomniile” mele permanente, sub soare și sub lună, în uriașul Amfiteatru american, alergând după Viață și money, money, money cu moartea în spate, în acest uluitor Babilon, Turn Babel botezat magic New York, unicul oraș din lume în care aș putea trăi, în afara Bucureștiului natal…
…Acum, în Bucureștiul natal sau oriunde vă aflați, urmează să citiți o piesă de teatru. Una aparte, nemaivăzută, nemaiscrisă. Mai bine zis o dramatizare. Dramatizarea volumului de memorialistică „Taximetrist de noapte la New York”. A apărut în 2000, în două ediții, care s-au vândut ca pâinea caldă, ba un editor șiret a mai scos un tiraj și pe sub mână. A fost Cartea vieții mele! Lansată cu succes nebun, la București și la New York, de câte două ori în fiecare oraș. La Uniunea Scriitorilor și între Zgârie Nori, cu o mare de taximetriști alături, cu toții eroi ai volumului, trăit și de ei, dedicat lor …
…De atunci, cereri și iarăși cereri pentru această carte! Nu-i lună, cred, nici, acum, după 15 ani de la publicare, să nu mă întrebe, prieteni și necunoscuți, unde mai pot citi volumul, de ce nu îl mai reeditez?!
…Acum, în loc de reeditare, dramatizarea cărții! De ce?
…La un an de la apariția volumului „Taximetrist de noapte la New York”, reputatul regizor de film Ioan Cărmăzan mi-a mărturisit că ar vrea să urce pe marele ecran cartea mea, veritabil scenariu de film. Ideea m-a onorat, însă m-a și pus pe gânduri… Pentru o scenă din film se trag zece, douăzeci de cadre. O cursă cu taxiul nu poate fi repetată o singură dată! Niciodată nu seamănă perfect una cu alta!… Aventura mea galbenă este una irepetabilă!… Viața bate filmul!
…Teatrul mi se pare mai aproape de ceea ce am trăit eu, noapte de noapte, în „office-ul galben” care a gonit, de atâtea ori, prin fața teatrelor celebre de pe Broadway. Adevărul este că am jucat și eu, în fiecare seară, un mic rol pe Broadway, avându-i parteneri de scenă pe legendarii Anthony Quinn și Greta Garbo, pe Fata lui Fidel Castro și Imelda Marcos, drogați și damnați, minunați și siniștri figuranți, un apaș și mai mulți borfași, profesori și studenți din mai toată America, dar și de peste drum, la Est, din Europa. Jur că nu am avut, măcar o dată, Iluzia de a fi jucat ca dramaturg pe Broadway. Dar eu n-am renunțat să fiu, în acei ani de galeră, și taximetrist, și ziarist, și dramaturg…
…În aceeași zi, acreditat ca ziarist la ONU sau la U.S.Open, iar noaptea încovoiat pe volan, alergând mereu optimist, cu moartea în jur, după un pumn de dolari. Nu poate exista piesă mai frumoasă, în care fiecare scenă reflectă viața dintr-o cursă, un destin, sublim și tragic spectacol de teatru scurt!
…”Taximetrist de noapte la New York” n-a fost un captivant roman, cum au scris mulți. A fost o radiografie de Viață. Acum, Viața aceasta s-a apropiat de scenă. Nu știu dacă va vedea vreodată luminile rampei. Ca dramaturg, am simțit, însă, de ani, obligația de a face din experiența mea de viață și o piesă, verite, nefardată. Una, cu scene în plus față de carte, una scrisă, nu doar trăită, ca și volumul, într-un ritm aparte, fără frâna de suflet trasă. În ritmul inegalabil al New York-ului!… Pentru mine, Teatrul este mai Viață decât Filmul! Judecată de dramaturg, ce vreți…
…Dacă piesa aceasta, Monodrama mea verite, se va juca vreodată, neapărat trebuie să ajungă și la New York, în fața taximetriștilor români, cei mai chinuiți și mai bravi oameni pe care Dumnezeu mi i-a făcut prieteni fără de moarte…
…Și piesa aceasta le-o dedic lor.
…Și scumpilor mei copii, Ducu, Mircea-Robert și Maria.
…Și sublimei Genevieve, care mi-a dat viața de Bunic!
-Și micuței, sublimei Celine, nepoțica de un an, în 10 februarie 2017, îngerul de copil care a învins de două ori Moartea în primele cinci zile de Viață!
…Și îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat forța să scriu (greu, tare greu!) această piesă retrăită, aproape de sfârșitul ultimei curse!
*Din volumul în curs de șlefuire “Jurnalul unui trăsnit”

Jurnal de iarnă (22). ȚINEȚI-MI, PUMNII!… MÂINE, ÎN ZORI, URC PE TAXI LA NEW YORK!

…Era 13 februarie 1987. La ora când scriu aceste rânduri, în București, la New York lumea se pregătea de culcare. Era o iarnă rece, dar zăpada dispăruse, nu o văzusem, de când am pus piciorul în Big Apple, în 19 decembrie 1986.

…Era ora 11 P.M. Acum fix 30 de ani, la ora aceasta, eu mă perpeleam. Frământam așternutul sub mine, îmi alergau prin minte tot felul de scenarii. Filme, lecturi, șase săptămâni rărăcind prin Turnul Babel. La șase săptămâni fix, după ce aterizasem la New York, între Zgârie Nori, urma să urc pe taxi. Taxi cab, vis de nabab, cu el venisem din Lagărul din Italia, gata să mă umplu de bani, să-i aștept pe Ducu și Cornelia în condiții civilizate…
…13 februarie 1987, bornă în Destinul meu american. Am dat examen, cel de limbă, cel mai greu, un casetofon hârâit spunea un șir de numere, 13 cu 30, 18 cu 80, se încurcau ușor am tremurat la examenul acesta, au căzut pe capete, eu, ales de Bunul Dumnezeu, l-am absolvit!… Engleza rămânea, însă, o necunoscută pentru mine, în Lagăr nu o puteam învăța, am venit cam papagal la limba lui Shakespeare, în sfârșit, am luat examenul de limba engleză, cel de geografia orașului (aici nu m-a bătut nimeni!), eu știam New York-ul, în mare, înainte să ajung în el, îmi cumpărasem destule ghiduri, la Roma,.. Am făcut un curs de…taximetrie aplicată la New York, în week-end-urile din ultimele două săptămâni, într-o școală numită La Guardia, ca și Aeroportul mic al Babilonului. Am trecut și textul medical, am primit Permisul temporat de taximetrist, pentru două săptămâni, de acum, gata, și fără hack-licence-ul definitiv, pe care trebuia să-l reînoiesc în fiecare februarie, puteam urca pe taxi!…
…Venise ziua Z pentru mine! Eram fericit, dar îmi și ardea capul, inima bătea mai tare, eram la New York, în jungla cu record de crime, împucături și înjunghieri, fie și pentru 5 dolari, cum i s-a întâmplat unui biet chinez, la prima lui cursă…Cum să dorm, când peste trei-patru ore trebuie să o iau spre Compania din Queens Plaza, să urc în yellow cab, visul (și al meu!) de nabab, să fixez în istoria mea Întâia zi de Taximetrist la New York!
…AMĂNUNTE, DUPĂ…PRIMA CURSĂ, ÎNTÂIA, INCREDIBILA ZI!

Jurnal de iarnă (21). SUNT UN DRAMATURG ROMÂN FERICIT (ȘI NOROCOS)!

…7 noiembrie 2013. La Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad are loc premiera absolută a uneia dintre piesele care-mi sunt tare dragi, fiind scrisă cu sufletul traversat de Lacrimi:”Freud și Bunul Dumnezeu”. Remarcabilul actor și regizor Doru Nica și tulburătorul compozitor de elită Ilie Stepan au dus textul pe culmi nebănuite, balansând sala între plâns și râs!

…3 februarie 2017. A doua premieră a textului „Freud și Bunul Dumnezeu”, în Zăvoiul vâlcean, la Teatrul Municipal „Ariel”. Spectacolul a depășit toate așteptările, inclusiv ale unor oameni de teatru de top. Poate și pentru că s-a încumetat să fie director de scenă freneticul actor Alin Holcă, fericit de Destin să monteze o piesă la un teatru profesionist înainte să termine anul I la Facultatea de regie din Cluj!… Remarcabil desenul scenic și decupajul regizorului debutant, de mare efect găselnița cu personajele secundare reprezentate prin umbre care vorbesc!… Imediat după baia de aplauze și laude (și două-trei recomandări de la experți pentru a strânge puțin finalul!), Alin Holcă a plecat val-vârtej sub Feleac să susțină patru examene de an. Mult succes și la examene, Alin Holcă, noul meu prieten din Templul Thaliei…

…Ca un zâmbet al sorții fostul comentator sportiv, care a transmis de peste 50 de ori la TV, Radio sau a făcut cronici pentru cotidianul „Sportul” de pe stadionul de lângă Teatrul Ariel, a debutat ca dramaturg la Rm.Vâlcea într-o sală care, înainte de a deveni templu al Thaliei a fost și…ring de box!

…Poate, așa, să-mi amintesc încă o frumoasă poveste de viață, neurcată încă în vreun text dramatic. În anii liceului, ca să scap în fața domnișoarelor de complexul fizicului, de puștan slăbuț de-l dăsea vântul jos, m-am dus la Sala de box de la Rapid, meșter fiindu-mi la mănuși și lecții de viață sportivă, un antrenor de viță nobilă, Luca Romano! Am și boxat trei meciuri, ca junior II… În primele două, adversarii au fost mai slabi decât mine sau eu am urmărit și am ascultat cu sfințenie sfaturile din colț ale Meșterului Luca Romano. Al treilea meci, în Sala Clubului CFR,, la două stații de tramvai de strada mea din Piața Chibrit, avea să fie și ultimul!… Adversarul m-a luat tare, în câteva secunde nu mai știam unde sunt, capul îmi vâjâia, galeria cerea sânge, „Dă-i borșul”, pe limba ei, loviturile lui îmi ardeau fața, ochii, sângele curgea din arcade, din nas, și, dacă Meșterul nu arunca prosopul, probabil că aș fi ajuns la spital. Antrenorul a vrut să-mi rupă acel cartilagiu care sângerează la prima lovitură, știam că nasul mi-ar fi sângerat, dar ar fi devenit un castravete… Așa că am fugit și nu mi-a mai trebuit Nobila artă!… Am ajuns la rugby, în Parcul Copilului, la „Grivița roșie”, unde Dumnezeu mi-a scos în cale un Antrenor-Poet, minunat profesor de filozofia vieții, Tudor George, „Ahoe, un salut din vechea Troie”!

…Ca alt dar al Destinului, peste ani aveam să descopăr cine m-a obligat să abandonez „careul magic”. „Fiara” aceea avea și un nume predestinat: Crudu Constantin! Avea să devină campion național și balcanic, iar eu să scriu despre el în presa sportivă! Doamne, ce subiect pentru o viitoare piesă…

…Vineri 3 februarie 2017, la Teatrul Municipal „Ariel” din Rm.Vâlcea, am lăcrimat de fericire pentru a 33-a mea Premieră dintr-o carieră de dramaturg român jucat în cinci țări!… Drumul spre mica mea glorie a început, cu câte peripeții, în 13 mai 1979, la Arad, cu o comedioară numită „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”, căreia îi dăduse viza fascinantul comentator sportiv radio, remacrabilul regizor și director de teatru Victor Tudor Popa, aflat în spital, la Arad, în seara debutului meu. Regizorul întâii premiere s-a numit seriosul Costin Marinescu, iar din distribuție a făcut parte, atunci, și un tânăr pe nume Doru Nica, minunat Actor și Prieten prin decenii! Sănătate Maximă, prețuit Prieten de suflet!

…Da, ajuns la a 33-a premieră, sunt un dramaturg român fericit! Și, negreșit, norocos, în România, unde dramaturgia autohtonă este cam marginalizată, dacă nu chiar uitată, umilită. Excepțiile, ca excepțiile…
…Mulțumesc, Bunule Dumnezeu!

Jurnal de iarnă (20). „DUO ESCU”, LA RM.VÂLCEA, FAȚĂ-N FAȚĂ, AZI ȘI MÂINE, CU „FREUD, BUNUL DUMNEZEU” ȘI REGELE FOTBAL!

…După ce, miercuri, când seara se așeza peste oraș, iar cam 150.000 de oameni mărșăluiau, în București, spre Speranță și Adevăr, imediat după ce am scăpat teafăr de sub ghilotina acelei boli parșive pe care o ignor încât nici nu-i mai pronunț denumirea, Bunul Dumnezeu mă răsfață din nou. Astăzi, vineri 3 februarie, pe înserat, în Zăvoiul vâlcean, acolo unde am cunoscut atâtea bucurii comentând meciuri de fotbal, la Radio și TV sau făcând cronici pentru Sportul, voi respira fericire sub faldurile Thaliei. Am o nouă Premieră, a 33-a, ca dramaturg jucat (piesele scrise se apropie de o sută !), debut vâlcean, la Teatrul Ariel (director- apreciatul actor Nicolae Poghirc). „Freud și Bunul Dumnezeu” este piesa care se va întâlni cu Măria Sa Publicul, a doua oară, după minunata premieră pe țară, din 7 noiembrie 2013, la Arad, într-un spectacol de colecție reușit de super-actorul-regizor Doru Nica, în nobilele acorduri ale Maestrului Ilie Stepan.

…Și în această seară vâlceană sper să cunosc emoții rare, să-mi plângă sufletul de tristețe și fericire, în ton cu acordurile textului, într-un fel autobiografic, și desenul scenic realizat cu fervoare și dor de performanță de Alin Holcă, totodată și interpretul…meu, cel care-mi va deveni nou prieten din încântătoarea Lume a Actorilor. Nu am văzut nicio repetiție (ceea ce e bine și e rău pentru un dramaturg și pentru viitorul spectacolului!), știu însă, din lectura Afișului, că pe scenă vor mai apare Tatiana, Anca și Mihaela, dedublări vâlcene ale iubirilor și trădărilor din piesă numite Albă ca zăpada (Snejana, în bulgărește), Bogdanka, Alina Fernandez (fiica infidelului Fidel Castro), Elada și Ela pseudonimele unor doamne răsărite din coasta Evei…

…Prolificul și spumosul comediograf Tudor Popescu și-a intitulat una dintre comediile lui „Dulcea ipocrizie a bărbatului matur”. Eu aș fi putut numi liniștit acest text și „Amăruia trădare a bărbatului naiv”, neexcluzând din ecuația tramei „Femeia, femeia, cu ea să nu te pui”… Naivitatea poate fi și ea un izvor de fericire, numai că până la un punct. Care este acest punct?… Am încercat să-l definesc în text, aștept să-l retrăiesc și în Spectacolul de la Ariel-ul vâlcean, unde-mi va fi alături, ca și la Premiera arădeană, vechiul prieten și eminentul om de teatru Bebe Parhon, trubadur prin decenii și al Craiovei-Maxima!

…După care, încărcat de fericire sub Lacrima teatrului, una dintre patimile mele fără de sfârșit, mâine, sâmbătă, pe la ora 10, revenire în Lumea fotbalului! Ca invitat al unui vechi prieten din Rm.Vâlcea, Nicolae Dinescu, unul dintre puținii foștii mari arbitri români înzestrat cu har aparte, căci, nu mulți au fost cavalerii fluierului născuți din talent, dintr-o cohortă cu buni și mediocri, neincluzând în discuție refrenul peluzei „Hoții, Hoții!”, prelungit, astăzi,galopant, din arena Sportului-rege! Dinescu și Ionescu, „Duo Escu” (piesă de Mușatescu!) vor răsfoi, într-o Emisiune TV, de vreo două ceasuri, pagini din fermecătoarea Carte cu Legende ale Regelui Fotbal… Astăzi, Nicolae Dinescu, unul dintre puținii foști Judecători din teren, și inteligent și cult, este, la Rm.Vâlcea, și un apreciat realizator de emisiuni TV, și ziarist, și dascăl nobil sub aula universitară și, dincolo de toate, același Om de caracter și de suflet.

…Mai bine de patru ani, la „Telsport”, am realizat capodopera carierei mele de ziarist sportiv, emisiunea „Idoli și Legende”, în care apăreau, în ora și jumătate de transmisie, live și înregistrat (noaptea), Mituri ale Culturii și Sportului. Pot uita cele 208 seriale, dintre care unele se detașează numai prin simpla rostire a cuplurilor din platoul TV: Nicolae Dobrin-Ștefan Iordache, Gică Hagi-Sergiu Nicolaescu, Duckadam-Dan Puric, Ion Ionescu-Florian Pittiș, Doroftei-Șerban Ionescu, Iolanda Balaș-Iarina Demian, Gică Popescu-Ducu Bertzi, Gabi Szabo-Ana Blandiana, Ilie Năstase-Sergiu Nicolaescu, Ivan Patzaichin-Eugen Cristea, Felicia Filip-Mariana Bitang, Nicolae Bellu-Olga Delia Mateescu, Ion Crăciunescu-Horia Gârbea, Nicolae Rainea-Vasile Muraru, Iordănescu-Alexandru Arșinel, Loți Boloni-Nicu Covaci, Elisabeta Lipă-Magda Catone, Marcel Pavel-Florin Prunea, Tudor Chirilă-Ionuț-Chirilă, Rică Răducanu-Nae Lăzărescu, Costică Ștefănescu-Ștefan Andrei, Ilie Balaci-Cristian Minculescu, Cristian Gațu-Cristian Țopescu, Alexandru Penciu-George Astaloș, Eduard Pană-Alexa Visarion, Adrian Porumboiu-Corneliu Porumboiu, Ion Parhon-Adrian Bumbescu, Alexandru Boc-Eugen Cristian Motriuc și câte alte nume sonore, trimișii Zeilor din Olimp să ne înfrumusețeze Viața.

…Week-end-ul acesta, Bunul Dumnezeu mă va arunca, iarăși, în fiorii Creației din cele două patimi fără de sfârșit Teatru și Fotbal! Mulțumesc, Doamne, nu doar că mă ții în viață, dar mă și răsfeți cu asemenea Răsărituri de Soare, de Frumos, în inegalabila Bucurie de a te simți Om!

Jurnal de iarnă (19). DUMNEZEU MĂ ȚINE-N VIAȚĂ! NU POT SĂ TE PĂRĂSESC, MINUNATA MEA ROMÂNIE!

…Azi-noapte, șocat, reîntors în grota istoriei, de câteva minți bolnave, handicapate, de maniera gangstrerească prin care Dragnea și ai săi au vrut să pună mâna pe Țară și să o facă feuda hoților, Paradisul borfașilor, eram gata-gata să-mi iau două cămăși, un sacou și-un costum, cardurile, actele, câteva cărți și computerul și să fug la Otopeni, ca să Evadez pentru a doua oară dintr-un Sistem Roșu, de comunism reînviat!…

…Astăzi, însă, pe înserat, trebuia să merg, aici, Acasa din România,. sub ghilotina-cancer, să văd ce e cu adevărat cu ultima pulsație a parșivei boli, ultima tentativă de a mă invita la dans a Doamnei în negru care-mi face curte de zece ani, iar eu o țin la ușă și-mi bat joc de ea, trăind, scriind, mergând la teatru, la fotbal, la lansări de cărți, visând la scumpele mele Nepoțele, să ajung vineri seară, poimâine 3 februarie, la Premiera de la Teatrul Ariel Rm.Vâlcea, cu spectacolul după piesa mea „Freud și Bunul Dumnezeu”…

…Bunul Dumnezeu m-a luat și de data aceasta sub aripa lui! Analizele sunt OK, m-a asigurat minunata doamnă doctor oncolog, dânsa m-a scos din ceața în care mă aruncaseră doi așa-numiți specialiști în imagistică atomică, departe de miezul problemei. După ce am făcut spaima de Zoladex (mă temeam că nu voi mai avea șansa să-l fac!), am chiuit de bucurie și am luat-o spre gura de metrou de la Intercontinental, Stația Piața Universității Am izbucnit în Lacrimi de suflet, am început să plâng fericit, contopindu-mă câteva minute cu un Fluviu de oameni, Români de-ai mei chinuiți și, totuși, optimiști, curajoși și tenaci, pașnici, majoritatea tineri, citiți, civilizați, care-și strigau Dreptatea, Libertatea, Dragostea de o Românie europeană!…

…Cum să mai evadez, din cauza unor prea bolnavi de putere neica-nimeni, umbre ale comunismului încă nemort, când Bunul Dumnezeu mi-a redat, din nou, în seara asta, Bucuria de a Trăi, printre ai mei din Casa natală-România?!…
…Cum să nu plâng Fericit, vâzând la TV Oceanul de vreo jumătate de milion de Români din întreaga Țară pe Drumul spre Adevăr și Demnitate din mari și mici orașe.

…În noaptea aceasta, prima din Februarie, decid să dau Visul American pe Visul Românesc, tulburat până la lacrimă de sutele de mii de Voci ale României adevărate, nu ale Străzii (și cu doi-trei mizerabili infiltrați belicoși, trimiși de un boss dinamovist, Negoiță, care ar fi fost spălat de dosare de ordonanța roșie!), de refuzul lor de a accepta eticheta de Țară a corupților,și umilința sub care au vrut să ascundă Țara o gașcă de paraziți fără suflet și minte, samsari ai prezentului, dar nu ai Istoriei României Adevărate!

Jurnal de iarnă (18). Mesaj în lacrimi către Fiul meu cel mare de peste Ocean.

DRAGUL TATII, ROMÂNIA E ÎN DOLIU DE AZI-NOAPTE, DUPĂ MIZERABILA ÎNFRÂNGERE DE LA PALATUL VICTORIA.

…O gașcă de penali (eufemism pentru hoții, escrocii dovediți!) a ajuns la Putere și, imediat după ce s-a trezit că are în mână cuțitul, a trecut la asasinarea Justiției, a Democrației (atât cât este ea în România!), într-o SFIDARE GENERALĂ A OPINIEI PUBLICE, într-o AROGANȚĂ FĂRĂ MARGINI față și de cei 100.000 de oameni (majoritatea TINERI) care au protestat în marile orașe. Penalii, ca niște borfași de gang, au dat cu șișul pe la spate, în plină noapte, făcând legi anume pentru ei, să le spele imediat ticăloșiile, și, mai ales, să poată jefui țara în liniște (că mai e, mai e de șutit!). Au dat lovitura Statului de drept numai după ce-a bătut miezul nopții, așa, ca să nu se mai poată face nimic! OARE?…

…Au însângerat Speranțele tinerei generații, mai ales, înseninarea României, ce dacă ne-am mai făcut de râsul lumii, încă și încă o dată, și au fugit, ca șobolanii, pe ușa din dos a Guvernului!
…Azi-noapte, PSD a devenit pe față PCR, criminalul (nu maurul!) cu sânge pe mâini, Iliescu, și-a făcut datoria!… Cu noile masacrări ale Codului Penal scapă de pușcărie și comunistul-șef, școlit la Moscova, care-i chema pe sovietici, în Decembrie ’89 la București, scapă, cu dedicație, și șeful psd, conducătorul de fapt al unui guvern de păpuși caraghioase trase de sfori groase. Gestul sinucigaș de azi-noapte al penalilor, a aruncat ROMÂNIA în doliu greu!

…ADIO, DREPTATE, NORMALITATE ÎN ȚARA MEA NATALĂ!… N-ar fi exclus să urmeze arestarea protestanților, a celor care iau atitudine pe rețelele de socializare, cum sunt și eu!… Am cunoscut această TEROARE, dragul Tatii, pe când aveam 9 ani, atunci, în iarna cumplită din 1954, Bunicul Mircea, Tăticul meu scump, Dumnezeu să-l odihnească în pace, a fost ridicat de acasă, în plină noapte (!?!), pentru că, în atelierul lui de ceasornicărie din Piața Sf.Gheorghe, a criticat, într-o șuetă cu așa-ziși „amici”, conducerea comunistă a României!…
…Am avut o noapte albă!… După prânz, voi merge sub ghilotina mea, studierea analizelor pentru cancer. Sunt mai agitat ca niciodată în ultimii zece ani, timp trecut senin de la prima operație. Sper că va fi bine!

…Azi-noapte, mi-a devenit, însă, clar: CANCERUL POLITIC din România a ajuns la metastază. CHIAR NU MAI E NIMIC DE FĂCUT?! Nu mai avem Stat de Drept în România?!
…TINERII (cei care au comis GAFA FATALĂ de a nu se prezenta la votul din 11 decembrie!) sunt deciși, de data aceasta, să nu cedeze! Ei mai pot SALVA ROMÂNIA Trebuie, însă, CALM, INTELIGENȚĂ (atenție la provocări!), SPRIJINUL LEGAL al celor care au mai rămas cinstiți, stoici, în România.
…UMBRA OPOZIȚIEI, dezbinată, haotică, în fapt, moașa noului PCR, încearcă să caute soluții. Sigur, NICIODATĂ NU-I PREA TÂRZIU. Va fi găsit ea, oare, opoziția de decor, MINTEA cea de pe urmă?!
…CE MAI CAUT EU ÎN ȚARA MEA NATALĂ, dragul Tatii? După înfiorătoarea ÎNFRÂNGERE de azi-noapte, din PIAȚA VICTORIEI a…
… JUSTIȚIEI, DREPTĂȚII, DEMOCRAȚIEI,
…a LOGICII ELEMENTARE, chiar mă gândesc SĂ MAI EVADEZ O DATĂ!
Nu din ROMÂNIA, ci dintr-un SISTEM TICĂLOS!

…Doamne, fă să-mi iasă analizele bine, după-amiază, ca să încerc să mă pregătesc de ULTIMA EVADARE!