…Frumoasă surpriză, azi, 22 februarie 2017, când am deschis „Gazeta Sporturilor”, unicul cotidian pe care îl mai cumpăr. La un material cu Mircea Lucescu, văd fotografia apărută, în octombrie 1983, în prestigiosul ziar iberic „Marca”, a doua zi după amicalul (2-2; 7-6 pentru gazde, la penalty-urile stabilite ad-hoc!) de la Vigo, între Selecționata de fotbal a României și Selecționata stranierilor din Campionatul Spaniei, cu liderul Maradona în capul listei.
…Deplasarea mea de ziarist la „Sportul”, în acel an, a venit peste noapte, amicalul aranjându-se pe nepusă masa. Am plecat într-o zi de luni, pe la 11, cu un IL 18. La aterizarea de la Vigo, probleme cu debarcarea noastră. Spaniolii nu aveau pe aeroport o scară pentru un tip învechit de avion cum era IL-ul sovietic. Până la urmă s-a găsit o scăriță de vreo doi metri, s-a fixat în dreptul ușii deschise a aeronavei, dinspre piloți, dar treptele ei se opreau cam la un metru deasupra solului! Jucătorii, antrenorii și unicul ziarist au sărit de la acea înălțime. Problema haioasă a fost cu șeful delegației, generalul (de Securitate) Nicolae Stan, vice la CNEFS, în fotbal, cam șapte ochi între cărți, vorba lui Nea Tinel Stănescu. Micuț și durduliu, generalul a fost cu chiu cu vai pus pe sol de mai multe mâini vânjoase…
…Meciul, pe stadionul Celtei Vigo, amical frumos, unul de real spectacol. Am avut privilegiul să stau pe banca Naționalei! Pe atunci, gazetarii sportivi nu aveau restricțiile de astăzi. Câte meciuri internaționale (inclusiv acel 2-1 cu Anglia, la București, în 15 octombrie 1980, pe stadionul „23 August”!) n-am urmărit din spatele porților, pentru reportaje de culoare!… De câte ori nu am intrat în vestiarele unor Naționale celebre, îl văd și acum pe celebrul Dino Zoff prăbușit pe banca din vestiarul campionilor mondiali, sprijinit de perete și mângâiat, în semn de consolare, de marele Bearzot, în acel istoric 16 aprilie 1983, când tricolorii noștri au învins, la București, cu 1-0 (1-0), prin golul-fulger al lui Loți Boloni (min.24), Italia, marea învingătoare de la Espania ’82… Piese rare, de colecție, în Arhiva sentimentală a oricărui ziarist…
…La un moment dat, cu 9-10 minute înainte de finalul amicalului de la Vigo, îl văd pe Diego Maradona cerând schimbare. O ia pe pista stadionului spre vestiare. Trece prin fața mea. Țâșnesc instinctiv de pe bancă, nu le spun o vorbă lui Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu, nu mai am secunde, simt că e un moment rar pentru ziaristul din mine, visez imediat să fac un mini-interviu cu Starul Maradona, interviul vieții mele, sunt în spatele lui, pare că visez, se vede portița din sârmă din gardul ce înconjoară stadionul, mai sunt 50-60 de metri, dacă nu atac acum, Adio, Iluzii!… Prind curaj, îi suflu în ceafă lui Diego Maradona, îi spun în italiană cu sunt ziarist român și l-aș ruga dacă are amabilitatea să-mi acorde două-trei minute… Întoarce capul nervos, mă privește aspru și îmi aruncă, sec, că el nu dă intervizuri fără bani, și pe pista stadionului, să vorbesc cu impresarul lui, el stabilește prețul, data și ora interviului… Simt că mi s-a prăbușit castelul de vise, miros cea mai grea înfrângere a carierei de ziarist, când mă trezesc întrebându-l, cu nebănuit cinism: „Dar, dacă în locul meu era Nicolae Rainea, tot așa i-ați fi răspuns?!”… Atât mi-a trebuit, Diego a luat foc, a început să înjure, Nicu Rainea îi arătase „galbenul”, cu un an în urmă, la Mondialul spaniol, în acel Italia-Argentina 2-1… Maradona n-a uitat meciul, ba spune că Rainea l-a enervat, atunci, de nu și-a mai revenit… Îi replic că, orice ar spune, Rainea este un arbitru foarte bun, culmea, îmi dă dreptate, ba susține că ar vrea să bea o cafea cu el, a și uitat episodul… Nu pot să scap deconectarea incredibilă a lui Don Diego și îl întreb unde se joacă cel mai frumos fotbal, în Italia sau Spania, și el replică fericit, ca un copil sau mare actor: „La Napoli!”… I se deschide poarta cu sârmă pe alocuri ruginită, se vede intrarea în vestiare, trebuie un ultim „atac”, îl întreb cum i se pare Naționala României. Nu dă verdicte, dar mă face fericit: „Câți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancăCâți n-ar vrea să aibă un Lucescu pe bancă?! A bătut, doar, Italia, campioana mondială!”… Îi mulțumesc mult, îmi întinde mâna și-mi urează succes, intră la vestiar, zbor, sunt în vis, un vis, nu-mi revin, am vorbit cu marele Diego Mardona, da, e realitate, am martori, o iau spre locul de pe banca mea, s-a terminat meciul, e 2-2, cei doi Mircea, Lucescu și Rădulescu, sunt la marginea terenului, discută cu brigada de arbitri și oficialii spanioli, care vor, așa, sfidând protocolul semnat, lovituri de departajare! Câștigă, la ruleta penalty-urilor, stranierii spaniolilor, fără Maradona, aflat la recuperare, în vestiar, Maradona, omul meu de la Vigo!
…Am ajuns joi, pe la 7 seara, în redacția „Sportul”, la București, încă beat de mini-intericul meu cu Maradona, nu mai conta că n-am avut un dolar să-i aduc ceva lui Ducu, am strâns, la micul dejun, câteva cutiuțe frumos colorate cu gem, asta i-am adus comoarei mele de șapte anișori, și nea Aurică C. Neagu, redactorul șef care a crezut în mine, a scos un tricou din fișierul din biroul lui, dându-mi-l pentru Ducu, tezaurul meu… Am propus mini-interviul cu Maradona chiar pentru ziarul de a doua zi, îl scrisesem și rescrisesem în minte, în timpul zborului spre București, dar un sindicalist sadea, miștocar de profesie, responsabilul de număr, a respins ideea, ar fi vrut ceva mai mult, nu doar o discuție-pistol, mi-a călcat fericirea-n picioare, de mi-a venit să-i zic că habar n-are de presă… Seara, acasă, am scris, însă, Momentul meu cu Maradona, așa, pentru mine… Până la urmă l-am publicat în… Caietele Teatrului „Bacovia”, unde mi se juca, realmente cu mare succes, piesa „Aventura unei femei cuminți”. Aveam și eu Aventura mea,cu Maradona, cea de la Vigo!
*EXPLICAȚIE FOTO. De la dreapta la stânga: Mircea Lucescu, Mircea Rădulescu, M.M.I., regratatul Mișa Klein, Fane Iovan, Gabi Balint, Nicolae Andreescu, medicul Naționalei!
