…Cu greu ajung, duminică dimineață, la mare, pentru cinci zile, deși planificasem o vacanță plină pe final de Mondial. Tot la Neptun, la Casa Scriitorilor. Aici, mi-e bine. Grădina umbroasă suspendată deasupra mării, cu plaja la picioare. Și colegii de breaslă, parcă tot mai puțini… Vara trecută, aici, la Neptun, am zămislit două dintre ultimele mele piese de teatru: „Colecționarul de elefanți” și „Dresorul lui Casanova”. Anul acesta, nu mai e timp de scris. De cum vin de pe plajă, de la 9 dimineața (când începe codul roșu al iradiațiilor, ce ține până la ora 18!), îmi toc timpul de așa-zis concediu cu telefoane și faxuri: la Ministerul Culturii, la Arhivele Statului, la Primăria Capitalei, la Arhivele Județene Giurgiu, la colegi din Teatrul Valah. Caut o ultimă portiță, acul în carul cu fân: un rând într-un act oficial din care să rezulte că Teatrul Ion Vasilescu, mutat (prin dispoziție de la Consiliul Culturii!), în noiembrie 1981, la Giurgiu, și devenit ulterior Valah, nu a fost înființat de Consiliul Județean de la Dunăre, actualul ordonator principal de credite. Rândul acesta ascuns (sau inexistent în Arhive răvășite, dacă nu pierdute!) ar salva patru oameni de la tehnic-administrativ și 11 actori de disponibilizarea cruntă impusă de lamentabila Ordonanță 63…
…Litoralul nostru pare dezolant. Chiar dacă apa e curată și foarte caldă. Pare un muzeu sentimental părăsit. Numai în week-end e agitație, forfotă. Departe, însă, de ce a fost cândva… Pe vremuri, venirea la mare îți dădea o bucurie rară, o stare de vis. Câteva zile la mare efectiv îți încărcau bateriile sufletești. Acum, fețele puținilor oameni sunt inexpresive, turiști aflați sub vremuri grele, grele. Mulți, parcă, au fost obligați să vină la mare. Olimpul, cândva loc de elită, pare o epavă…
…Stațiunea Neptun, ca și părăsită. Marți, după ora 20, dacă număr 150 de oameni de la un capăt la altul al localității. Pe vremuri, n-aveai loc să te plimbi, era o minunată beție de culori și sunet… Acum, rar mai auzi câte o muzică. Restaurantele-s goale. Două-trei mese ocupate, ici, colo. Unele, efectiv pustii… Prețurile ridicate, ce nu țin cont de criză, reprezintă, firește, cauza-cauzelor. Nu întâmplător, mulții dintre puținii turiști preferă masa la pachet…
…În timpul săptămânii, plaja e golașă. În schimb, multe mașini de fițoși, Jeep-uri, Merțane, alte volane de lux parcate pe nisipul plajei, la (sau și la!) Neptun, sub Casa Scriitorilor! Nici țipenie de polițist, să-i amendeze pe cei care se cred buricul lumii, încălcând normele elementare de civilizație. Ca mâine ne vom pomeni cu mașinile de lux parcate cu roțile din față în apa mării… Somnul rațiunii bântuie România anului 2010…
…Marți seara, merg la Venus, la invitația amicului Marius Carniciu. M-am împrietenit cu Marius, acum aproape un sfert de veac, la New York. Marius are și el o viață de roman. La început, punea benzină, la o stație din Sunnyside. Apoi, a urcat pe taxi, ca și mine. Cu o ambiție rară, a fugit în California să-și perfecționeze studiile universitate din țară. A ajuns un expert în medicina veterinară. Doctorul curtat de americani s-a întors, însă, în România, visând (ca și mine, ca atâția alți sufletiști naivi!) să facem America în țara noastră natală…
…În stațiunea Venus, Marius și-a creat un colț de rai. Un restaurant pe malul mării, cu o grădină de vis, aranjată după sufletul lui de machedon generos și tenace. „Caru’ cu scoici” nu-i doar un restaurant elegant în aer liber, ci și un minunat muzeu, ctitorit cu idei și armonie. Lemnul și luminile modelate ca o poezie, florile, statuile și pietrele aduse din albul Eladei, dinamica muzică grecească te fac câteva clipe să te simți în paradis. Din păcate, și la „Caru’ cu scoici”, criza se simte. Doar șase-șapte mese ocupate. Marius zice, optimist incurabil, că e bine. „După un week-end așa și așa, ieri, luni, a fost jale. La prânz, văzând că nu intră nimeni, am dat muzica tare, să atrag lume. Muzică grecească, să te ridice pe mese să dansezi. Nimeni!… Atunci, purtat de muzica de suflet, am început să dansez eu, dezlănțuit. Aveam cele două fetițe în fața mea, Ioana și Maria, cu mama lor, și i-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dat comorile astea”, l-am ascultat pe Marius Carniciu povestind, la un platou de stavrizi și un pelin fin. Și, imediat, mi-a venit în minte scena din „Zorba Grecul”, cu Anthony Quinn dansând demențial de uman, în timp ce funicularul cu bușteni se prăbușea, iar călugării fugeau ca la război. Era fantastica bucurie de a trăi. O bogăție rară, pe care bunul meu prieten, doctorul Marius Carniciu, mi-a redat-o. Fie și pentru o noapte…
…Am părăsit „Caru’ cu scoici” cu sufletul plin. Marius mai făcea un Rond de noapte prin Edenul lui, ca un artist îndrăgostit de propria operă. Stațiunea Venus era goală, dar eu nu vedeam asta. Eu pluteam fericit prin trecut, când am venit întâia oară la mare, pe la 22 de ani, ca reporter frenetic, iar Venus se afla la „roșu”, în faza finisărilor. Venus, locul unde, acum 35 de ani, Dumnezeu a hărăzit să-mi procreez întâiul fecior, pe Ducu. Eram la Hotel Sanda, unde, pe atunci, nu găseai loc să arunci un ac, numai Măria Sa Fotbalul făcându-mi rost de o cameră în extra-sezon. Ce vremuri…
…Litoralul românesc 2010 este trist. Noaptea trece tăcută pe lîngă mine, trădată, parcă, de aceste vremuri cumplite. Îl revăd, însă, pe Zorba dansând divin, când buștenii se prăbușeau, și sufletu-mi renaște o clipă, îi am pe Mircea-Robert, Maria și Ducu, și pe Carmen, scriu, mă lupt cu viața, fac naveta la Giurgiu de trei săptămîni, în robia sfântă a teatrului, analizele sunt bune, trăiesc, „Pământule, dă-mi aripi, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat, să nu se simtă Dumnezeu în mine, un rob în temniță încătușat”, parcă-l recitesc pe Lucian Blaga, aici, la Casa Scriitorilor, la Neptun, deasupra mării, în final de iulie 2010…
