Seara aceasta, în jur de ora 10. Mă uitam la „Filantropica” lui Nae Caranfil, cu doi actori memorabili: regretatul Gheorghe Dinică și Mircea Diaconu. Un telefon. Să mă uit pe ediția online a Gazetei sporturilor. Blogul lui Ovidiu Ioanițoaia, șeful de promoție al generației mele de ziaristi sportivi. Deschid computerul, accesez grăbit. Citesc un material minunat. Și comentariile câtorva cititori, unul dintre ei confratele Liviu Sipiceanu, din Detroit. Și încep să plâng. În vremurile astea turbate, eu plâng de Fericire. Mulțumesc, Ovidiu! Mulțumesc, minunații mei prieteni Cititori, Telespectatori și Privitori ca la teatru! N-am trăit degeaba, nu mă chinui inutil cu naveta la Giurgiu, plecând în fiecare zi cu noaptea pe umeri, vrând să demonstrez că Tinerețea e o stare de spirit, iar Fotbalul și teatrul nu vor muri vreodata…
…Nici n-am ajuns bine la Giurgiu, unde, în acest frumos 7 iulie 2010, zi cu soare, am fost „uns” drept noul director al Teatrului Valah („Tudor Vianu”, sper, intr-un viitor apropiat!), că Jurnalul Național m-a și declarat „Omul zilei„! O veritabilă onoare pentru întâiul ziarist sportiv din România ajuns directorul unui teatru! O alegere care mă stimulează să mă (z)bat pentru nașterea „Fenomenului Giurgiu” în teatrul românesc, ultima mea „nebunie”…
Miercuri 27 ianuarie, în studioul GSP (gazdă Dan Udrea), împreuna cu Octavian Vintilă, de la Radio România Actualități. Tema: cum se făcea presa sportivă în România, înainte de ’90.
Astăzi, publicăm Scena 2 din piesa „Cum a devenit Marx comentator sportiv„, din volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut în 2008, în Editura Play. Despre piesa pe care o publicăm pe scene, în premieră, pe blog, cunoscutul critic dramatic, regizor și prof. universitar Bogdan Ulmu scria în prefața cărții:
Acțiunea se petrece și aici, într-un decor unic (dramaturgul vrând, parcă, să vină-n ajutorul celor care-l vor monta și nu au destui bani pentru scenografie!; sau gândindu-se la regulile aristotelice), iar acum, mai mult decât în textul anterior, răbufnește comentatorul sportiv MMI – ce-i drept, prin vocea unui bâlbâit, din nefericire, atât de întâlnit astăzi: „…Acesta-i vii…vii…torul tra… tran…transmisiilor sportive: co… co… comentatorii vor executa mai bi… bi…ne decât cei din te… te… teren!„. E o utopie seducătoare, fiindcă nu se poate aplica doar la sportivi și crainici, ci și la actori & critici!…(și, cunoscându-l pe autor, sunt convins că și el s-a gândit la ambele paliere). Și aici există umor destul, ca mostră alegând, acum, unul, rar folosit în mileniul trei, livresc-onomastic:
„MASCATUL (se uită atent în buletin): Prenume – Marx-Freud!
MARX: Tata m-a botezat Marx, că el era profesor de filozofie la Academia Ștefan Gheorghiu…
BALERINA: Iar mama te-a botezat Freud…
MARX: Exact așa!”…
Pentru a citi primele două scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, sau index.
Astăzi publicăm pentru prima oară online o scenă de teatru a lui Mircea M. Ionescu: Scena 1 din piesa Cum a devenit Marx comentator Sportiv, din volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut in 2008.
Intr-un viitor apropriat vom publica și restul scenelor, urmând să continuăm cu publicarea altor piese.
…Să publici, astăzi, o carte în România este o veritabilă aventură. Editurile nu prea au bani, iar dacă au intră în funcțiune un întreg lanț de „prietenii”, „obligații”, „interese personale” sau de „haită” (cum zice scriitorul clujean Viorel Cacoveanu).
Filozofia Bășcăliei
…Am scos, totuși, a 14-a carte. Joi 26 noiembrie, culmea, ziua când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea marelui dramaturg Eugen Ionescu(o). Ultimul meu copil literar a apărut în Editura Play. Pe banii mei. Sufletul contează mai mult decât buzunarul, și așa cam golit în ultima vreme. „Filozofia bășcăliei” îi zice ultimului volum. Teatru, una dintre cele două pătimi ale filozofului din mine, cealaltă fiind fotbalul, descoperit pe vremea când era o Morală, nu mocirla de astăzi.. Două piese. Prima, care dă și titlul cărții, premiată într-o formă inițială la Concursul de comedie festCo, în mai, anul acesta. Un membru din juriu mi-a sugerat să schimb titlul. Nici gând! Ar fi însemnat să ies din realitatea în care viermuiesc laolaltă cu milioane de români, aici, unde m-am născut. În piesa mea, bisturiul cuvântului încearcă să taie adânc în corpul așa-zisei prese autohtone actuale, infectată de toți microbii samsarilor care conduc (e un fel de a spune!) țara. Dar bășcălia e generală. De la „cap”, de acolo, de la Palate, păna la… coada de la metrou, care intra-n grevă cănd vor muschii unui lider de sindicat obedient. Bășcălia, de la politicienii zilei (Doamne, ce iarmaroc în actuala campanie electorală!), la literatură (am participat, luni, la Conferința Națională a scriitorilor din România, prefațată de un bâlci al deserteciunilor!) și, absolut firesc, sport-oglinda unei societăți putrede (cu excepțiile de rigoare). Bășcălia a devenit un modus vivendi pentru români! O boală de care nu știu dacă vom scăpa…
…A doua piesă a volumului, „Născuți să emigrăm”. Există o permanentă emigrare în noi. Vorba unui personaj: “E…migrare, i…migrare, tot migrare este!”. Nu neapărat într-un loc, ci într-o stare. Fără de speranță, de iluzie, de migrarea spre altceva, probabil că am fi simple obiecte. Ceea ce eu refuz cu încăpățânare, în pofida computerizării galopante…
