Ion Caramitru, a 14-a Stea! „Circul Jiji”, din nou în Ghencea

…La două zile de la Ziua Mondială a Teatrului, azi, 29 martie, un Eveniment rar. În zona Pieții Unirii, mai exact lângă Magazinul „Cocor” din Capitală, pe așa-zisa „Alee a Personalităților”, un  românesc „Walk of Fame”, s-a dezvelit a 14-a Stea a unui mare actor, întâia în 2012! Astăzi, în Rondul Legendelor noastre, a fost rândul lui Ion Caramitru, nume de rezonanță și referință, în teatru, film, ctitorul și președintele Uniunii Teatrale din România (care, pe 23 aprilie, își va ține o Gală jubiliară, a XX-a!), directorul Naționalului bucureștean. Eveniment de ecou în cultura noastră, onorat, cum se cuvenea, de o veritabilă armată de cameramani, fotoreporteri, ziariști, de câțiva spectatori. Din păcate, din lumea artelor noastre, prea puțini soli la acest moment de suflet: Margareta Pâslaru, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc. În rest, nici picior de actori, regizori, directori de teatre, cronicari dramatici!!! Am uitat, oare, să ne bucurăm de Valorile noastre, să le respectăm cum se cuvine?!

…După peregrinări pe la Cluj și Constanța, Buzău și Ploiești, ba și pe moderna Arenă Națională, echipa de fotbal Steaua, jucăria lui Gigi (sau Jiji, cum îl alintă unii?!) Becali, s-a întors să joace acasă-acasă, nu în auto-exil. O victorie chinuită (2-1 cu Astra) și o remiză albă (0-0 cu Gaz Metan Mediaș)- consecuție nu prea veselă la acel 0-1 jenant de la Tg. Mureș. Suficient ca latifundiarul din Pipera, care a cumpărat Legenda din Ghencea, să-și dea din nou în petec: a înlocuit imediat antrenorul (de data aceasta Ilie Stan), pentru a 23-a oară de când e vătaf la Steaua! Dacă și-ar fi respectat cuvântul dat imediat după remiza fumigenă de luni seara, și anume că va plăti cel care a făcut echipa, atunci ar fi trebuit să… se dea afară din Ghencea, pentru că, toată lumea știe, Jiji e mereu în vrie, face și desface echipa, iese bine e meritul lui, iese rău, out antrenorul! Ilie Stan a rezistat doar 180 de zile în tensiunea, în circul europarlamentarului-patron și antrenor! Așa că nu trebuie să mai mire pe nimeni că magnatul a aruncat degeaba lopeți de țechini (și) în iarnă pentru a aduce aproape tot ce era mai de soi, de perspectivă din campionatul nostru. Gigi Becali a făcut tot ce era cu putință să îndepărteze Steaua de titlu, deși, gargaragiu cum îi este stilul, turuia din oră în oră, că, de Paște, trupa sa va li lider! Liderul haosului total, al numărului de antrenori umiliți, izgoniți…

…Nu mai miră pe nimeni că baciul din Pipera l-a adus din nou pe Stoichiță, până la finele campionatului, deci pe termen scurt, fără perspectivă trasată, Becali fiind, de fapt, antrenorul principal, numitul „Lippi”-secundul! Absolut firească ilogica acceptare a guralivului Mihai Stoica, pentru a treia oară, după ce s-au bălăcărit pe atâtea canale de televiziuni. Că Stoica era la dentist, zise el, când i-a venit ideea să-l sune pe Jiji, să se autopropună, nu-i decât un element local de culoare, de vodevil dâmbovițean. Ține de stilul, șpilul casei, nu mai miră pe nimeni. Cum a devenit banală și aroganța bolnavă a patronului care susține că, dacă el dă banii, el schimbă pe cine vrea, de câteva ori vrea. Chiar așa?!… Nu-i departe ziua când Becali va schimba antrenorul la pauză sau, de ce nu?!, după ratarea unui penalty, a unei ocazii. În toată această tragicomedie, singura cauză este că se permite acest circ de lumea a patra în fotbalul nostru bolnav, cu liderii de la Federație (Mircea Sandu) și Ligă (Dumitru Dragomir) contestați vehement în multe orașe, cu o Justiție care tot amână judecarea exemplară a „valizelor” cu bani murdari și a tuturor matrapazlâcurilor…

…Un nou alibi pentru cei răspunzători de rezultatele slabe ale echipelor românești de club, pentru surprizele de proporții, rod al inconsecvenței, al pregătirii precare, al non-valorii. Acum,  nu sunt de vină doar arbitrii, ci, mai nou, Mafia pariurilor. Așa vor să explice unii că Dinamo, care a condus plutonul 20 de etape, a pierdut clar (1-3), pe teren propriu, în fața Sportului Studențesc și a Vasluiului (0-1) și nu că trupa lui Ciobotariu nu joacă nimic! Ca și Rapidul (0-1 la… Chiajna!?), 1-2, în Giulești, cu altă echipă de la retrogradare (Ceahlăul), trupa juniorului Lucescu, indolentă, impotentă, fiind salvată, pentru moment, de prima manșă din semifinala de Cupă (1-0 la Vaslui, unde, se vede, victoria cu Dinamo, i-a obosit pe plăieșii lui Porumboiu!)… Și tot ce pare surpriză este legat imediat de Mafia pariurilor, că doar a intervenit și UEFA pe fir, zice-se că unii joacă milioane (de euro!) în Singapore, Paradisul pariurilor. Adevărul este că, unde-i atâta mocirlă, nu mai poți spune ce este zvon, glumă amară și realitate fără perspectivă…

…Politic, „portocalii” de la Putere s-au cam învinețit după fuga lui Frunzăverde în PNL, la Opoziție. Lovirile sub centură, cuvintele murdare care s-au pornit pun în umbră până și iarmarorocul fotbalului nostru. Iar până la 10 iunie, data alegerilor locale, Caragiale va deveni un copil de mingi, mai ales că PDL-ul se află în cădere liberă…

…După-amiază macabră pe aeroportul Otopeni. În bagajul unui pasager chinez s-a descoperit… piciorul unui om, care urma să ajungă la Roma!?! Azi dimineață, am trecut prin fața Muzeului Bucureștiului, la Universitate. O pânză mare anunța o expoziție ciudată: „Instrumente medievale de tortură”!…  În secolul XXI, despre ce torturi cotidiene aflăm din presa română?… Împușcături la coafor, în plină stradă, la case de schimb, jafuri,  siluiri cu pistolul la cap, răzbunări sângeroase în familie etc. Prea multe arme pe mâna nebunilor, domnilor!… România, despre care Frunzăverde declara, ieri, că este un stat polițienesc, unde mai toți sunt ascultați, tinde să devină un Est Sălbatic. Acolo sus, unde Puterii îi fug nisipurile de gologani de sub picioarele care au încercat să strivească orice urmă de bun simț (vezi și cazul blocării din răsputeri de către prefect și acoliții PDL a bugetelor proprii 1 și 2 ale Consiliului Județean Giurgiu, condus de peneliști!), dar și jos, în sate și comune, unde se pregătesc fraudele unei salvării miraculoase. Ne aflăm, doar, în Anul Caragiale!

„Puşlamaua” de nota 10 de la Galaţi

…Vineri 9 martie. Iau drumul Galaţiului. Cu un tren-căruţă, Inter-Regional în noua denumire a învechitului CFR. Prin Buzău-Făurei, să pierdem timpul, vreo jumătate de oră să rămânem în pustiu, poate ca să admirăm zăpezile de altădată, pe unde, luna trecută, un rapid venind de la Dunăre a rămas peste 20 de ore sub viscol. Munţii albi s-au mai topit, însă urmele prăpădului hibernal încă mai sunt pe la Cilibia şi Rosseti. Am plecat singur la drum, spre un eveniment din viaţa mea. Este prima oară când drumul spre o premieră de-a mea îl fac fără să am alături măcar unul dintre cei de lângă inimă,  prieteni şi cronicari. Toată lumea are „probleme”, acesta-i scuza zilei…

…La Galaţi, pe scena de la „Fani Tardini”, la 9 martie 2012, are loc avanpremiera piesei „Puşlamaua de la etajul 13”, text onorat cu Premiul I, la 5 octombrie trecut, la Concursul Naţional de Dramaturgie-Comedie lansat de teatrul gălăţean. Ca un teatru care îşi respectă cuvântul (şi blazonul!), „Fani Tardini” (director Vlad Vasiliu) montează piesa premiată, ceea ce nu s-a prea întâmplat pe la alte teatre. Eu am trăit această tristeţe cu „Leopardul Mistreţ”, care câştigase Concursul de la Teatrul de Comedie!… Acum, sunt norocos şi fericit…

…”Puşlamaua de la etajul 13” a văzut luminile rampei, toamna trecută, pe 19 octombrie, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Un minunat one-woman show, cu formidabila Anca Sigartău, în regia lui Dan Tudor. Textul meu are propuse, în uvertura lui, trei variante regizorale: cu un singur actor, care să le joace din voce şi cu păpuşi pe celelalte (5-6) din piesă; cu un personaj dublat de imagini filmate cu cei apăruţi în povestea dramatică şi cu… toate personajele aflate în ecuaţie. La Galaţi, regizorul bulgaro-român Vili Perveli Nikolov a preferat ultima variantă, ba a mai şi inventat un personaj (Îngerul) necesar încântătoarei sale metafore în care a îmbrăcat textul.

…Avanpremiera de vineri 9 martie s-a ţinut într-o sală plină de invitaţi, cu sufletul şi mintea prinse de trama piesei. Spectacol excelent. Premiera oficială de a doua zi, sâmbătă 10 martie, tot cu sala plină, cei mai mulţi fiind plătitori. Un spectacol rar, într-un dinamism neîntrerupt, vesel şi trist, interactiv, plin de metafore şi idei regizorale alese, de sensuri şi semnificaţii subtile, cu scene, replici, gesturi aplaudate în cascadă, cu spectatori acompaniind din palme cântecele moderne ale interpretei principale sau lăcrimând la drama fetei părăsită de părinţi, colegi, profesori. Iar în finalul de zile mari, pe tulburătoarea muzică a lui Şostakovici, superbă încheiere de spectacol găsită de Vili Perveli Nikolov, în scenografia valorosului Nicolai Mihăilă (cei doi au realizat, cu peste un deceniu în urmă, un spectacol excelent-„Cimitirul păsărilor”, la Teatrul Mic), publicul, în picioare, a aplaudat minute în şir, ovaţionând actorii, regizorul, scenograful şi dramaturgul, chemaţi şi ei pe scenă. Un spectacol de mare ţinută estetică, în care Vili Perveli Nikolov a demonstrat „cum laudae” că a fost studentul celebrei Cătălina Buzoianu şi, deloc întâmplător, a câştigat, acum 5 ani, Marele Premiu la Moscova, cu un spectacol de Cehov (”Cerere în căsătorie”, montat la  Silistra, în Bulgaria)…

…Marele rol (”Puşlamaua”) urma să-l joace actriţa cea mai tânără din teatrul gălăţean, Petronela Buda, de nici trei ani ieşită din aula facultăţii de teatru. Şi a reuşit un rol extraordinar, pentru care trebuie să-i mulţumeacă Bunului Dumnezeu că i-a dat har şi lui Vili Perveli Nikolov că a ştiut să o ducă, prin răbdare, tact, îndrumre şi încredere, spre un rol care va deveni, sunt sigur, de referinţă. Cea mai tânără actriţă a teatrului gălăţean a împărţit cele mai multe aplauze, într-un sublim schimb de ştafetă a destinului, alături de… cel mai vârstnic actor de la „Fani Tardini”, veşnic-tânărul Gheorghe V. Gheorghe (Bunicul), Legendă a scenei, absolut senzaţional într-un rol mic pe care l-a făcut mare.

Chiar dacă, din condiţii obiective (repetiţii la alte viitoare premiere), regizorul nu a putut beneficia de prima garnitură de actori din teatrul gălăţean, Vili Perveli Nikolov a reuşit, în bună parte, cu trupa aflată sub baghetă să o asambleze fericit, într-o fervoare rară, o nobilă şi tinerească bucurie de a juca. Ca atare, sub aplauze, la final, Aureliu Bâtcă (Îngerul, Colegul de clasă, Securistul, Ataşatul Ambasadei americane), Veronica Păpuşă (Mama), Svetlana Friptu (Bunica, Doctoriţa), Petrică Păpuşă (Tata, Antrenorul de tenis), George Breabăn (Poliţistul), Ana Maria Ciucanu (Diriga, Judecătoarea, Sora şefă)…

…M-am bucurat enorm că Vili Perveli Nilokov (fost fotbalist la Slavia Sofia!) a găsit adevărata cheie a acestui text contemporan: salvarea ”puşlamalei” prin tenisul de câmp- refugiul ei în faţa sinuciderii ce-i dădea târcoale. Semn că sportul poate însemna încă o morală activă, el salvând tineri rătăciţi!…

M-am întristat că la şlefuirea piesei, de şase luni, am lăsat două- trei replici  devenite inutile, acum, la scenă. L-am rugat pe Vili să le elimine, ceea ce va scoate puţinii timpi neutri. Asta nu exclude şi strângerea spectacolului, fireşte, numai prin joc, reprezentaţii nu prea îndepărtate între ele…

…La avanpremieră, m-a onorat cu prezenţa şi Marius Stan, preşedintele Oţelului Galaţi, campioana ţării. Ar fi vrut să vină cu echipa la premieră, dar, la ora spectacolului din 10 martie, Oţelul avea meci împotriva Ceahlăului. A doua zi m-am întâlnit cu Marius Stan la o cafea, nu pe vasul Malnaş, unde trag de fiecare dată când ajung la Galaţi, căci sloiurile uriaşe l-au distrus. Ne-am văzut tot pe malul Dunării, împreună cu Vili Perveli Nikolov şi Nicolai Mihăilă, fascinaţi de personalitatea boss-ului campionilor. Nu puteam să nu-l întreb despre ceea ce auzisem prin teatru: că va candida, din partea USL-ului, la postul de primar al Galaţiului. Personal, cred că venirea lui Marius Stan ca primar ar fi o mare şansă pentru Galaţi. Pentru că orice om care a trecut prin fotbalul de performanţă are absolvită Academia Vieţii. Iar dacă Marius Stan a reuşit alchimie contemporană, transformând în aur naţional Oţel(ul), dacă a promovat pe prima scenă, în cariera lui de preşedinte, nu doar Iaşul, dar şi o echipă de cartier (Rocar), atunci sigur poate face minuni…

…Cel care a făcut parte, ca jucător (mijlocaş central), din echipa gălăţeană care a învins istoric marea Juventus Torino, preşedintele de astăzi al campionilor României, Marius Stan, vorbeşte total diferit de majoritatea politicienilor (sau politrucilor!). La el nu există vorbe, vorbe, ci planuri concrete, soluţii, surse de finanţare, viziune complexă, sinceritate, un optimism lucid. Reţin una dintre ideile lui: ”Să ai şansa să-ţi curgă Dunărea la poartă şi să nu valorifici acest dar al lui Dumnezeu e o crimă”!

I-am auzit pe doi-trei temându-se că viitorul primar Marius Stan va susţine mai mult fotbalul. Eu cred că trebuie să susţină întregul sport, căci el e pe tobogan (şi) la Galaţi. Cum cred că Marius Stan va susţine şi teatrul, întreaga cultură din Galaţi. Primul motiv de speranţă mi l-a dat când s-a ridicat şi a plecat de la masa noastră spre echipă. La o masă vecină era un grup de tineri, şapte-opt liceeni. Marius Stan s-a apropiat de ei şi le-a spus: ”Mergeţi diseară la teatru să vedeţi o piesă excelentă! E o piesă din lumea voastră!”… Nu-mi amintesc ca teatrul să fi beneficiat, cândva, de un asemenea sprijin moral…

…Am avut şi bucuria-tristeţea de a primi o carte tipărită de Editura Axis Libri din Galaţi, care s-a angajat să publice (şi a făcut-o spre lauda ei!) piesele care au primit Premiile I şi II la Concursul Naţional de Dramaturgie-Comedie. Din câte s-a anunţat, Premiul I l-a câştigat ”Puşlamaua de la etajul 13”, Premiul II revenind unui confrate gălăţean, Victor Cilincă. Pe coperta cărţii, surprinzător pentru mine, primul nume este al celui care a primit Premiul II?! Iar Premiul I (al lui… Mircea Popescu, în caseta cu ISBN-ul!?! Daţi-mi mielul, domnilor!) a devenit al… doilea pe coperta cărţii scoase în condiţii tipografice excelente. Mai mult, tot în volumul respectiv am citit că au existat… câştigătorii Premiilor, din câte știu eu învingătorul este peste tot în lume numai unul. Cel cu medalia de aur! Axiomă contrazisă, se vede, dintr-un neînțeles patriotism local…

…La fotbal, Steaua a câştigat, în seara aceasta, tot în deplasare, tot cu 1-0 (ca şi la Mioveni), meciul cu U Cluj. A jucat mai bine peste jumătate din meci, însă nu a arătat ca o echipă puternică, ea terminând gâfâind, cu şansă şi cu un Tătăruşanu în… noapte mare. Plus că a beneficiat şi de ciudăţeniile arbitrului Alexandru Tudor care nu a acordat clujenilor, cred, un penalty clar în final. Şi, uite aşa, Steaua nu mai pierde niciun meci cu Al.Tudor, U Cluj nu câştigă niciunul!…

…”Bomba” campionatului naţional de baschet a explodat, în seara aceasta, la Giurgiu, unde micuţa echipă C.S.Ş. a învins istoric o candidată la titlul naţional: 83-75 cu Baschet Club Timişoara!!! Am fost la meci. Delir. Americanii Khramer, Burrel şi Simms, sârbul Miljovici, românii Vlaicu şi Bivolaru, plus antrenorul Chris Terrell (un yankeu civilizat, cu răbdare şi idei) au scris o incredibilă pagină de istorie în briza Dunării…

Este vremea becalismelor…

… România a scăpat, zice-se, de ninsori. Se anunță, din păcate, inundații devastatoare. Și, totodată, o cumplită mocirlă politică. Se țes scenarii diabolice, în așteptarea alegerilor locale din 10 iunie. Puterea pare disperată și caută tot felul de scheme, mișcări (ne)populare… Se aruncă în presa scrisă și pe mai toate canalele TV tot felul de știri otrăvite, se lovește, cu nonșalanță, sub centură. Într-un “circ” național se pregătesc lovituri de teatru, ticăloșiile se țin lanț… Personajele lui Caragiale par simpli copii de mingi pe lângă fauna politică a României din acest 2012, Anul Caragiale…

…Unic în istoria Consiliului Județean Giurgiu, cu președinte penelist! Bugetul propriu i-a fost atacat în contencios de… prefectul județului, firește pedelist! Până să se judece (sper rapid!) oribila tărășenie portocalie, blocarea bugetului propriu al CJ lasă fără asistență socială vreo 800 de oameni (mulți copii printre ei!), Spitalul de Urgență- fără medicamente și alimente, stopează proiectele finanțate de UE în valoare de aproape 100 de milioane euro, cam 3.000 de oameni din subordinea CJ-ului riscă să nu-și primească salariile (și așa mizerabile), Biblioteca județeană, Muzeul, Centrul cultural Ion Vinea, Teatrul Tudor Vianu sunt condamnate la șomaj, dar cine mai are nevoie de cultură în mintea celor care nu știu că “Somnul rațiunii monștri naște” (Goya)?! Ce alte ticăloșii urmează?…

…În sâmbăta aceasta, ultima din februarie, portocalii, căzuți amețitor în sondaje, l-au atras de partea lor și pe guralivul Gigi Becali, după ce au încheiat un protocol și cu revoluționarii. Blonda-neagra i-a făcut ochi dulci (și) oierului-europarlamentar care a decis să susțină cu PNG-ul lui liliputan candidatul Puterii pentru Primăria Capitalei. Nu s-a anunțat cine este alesul “piratului”, se spune, doar, că va fi o surpriză. Un candidat pentru așa-zisul independent Sorin Oprescu, cel care a mai primit o bilă albă de la bucureșteni cu deszăpezirea rapidă, după ce a punctat cu Pasajul Basarab și Național Arena… Sigur, lăudărosul Gigi Becali jură să-l dărâme pe doctor, fiind doar, zice-se, dator pentru eliberarea de la “mititica”, de acum doi ani…

Dar cine să-l mai creadă pe becalistul gălăgios?! Nu turuia el înaintea meciului tur al Stelei cu Twente, la București, că “Îi batem cu 3-0 să uite de fotbal!”?!… Ca, înaintea returului din Olanda, să pronosticheze doar un…3-1 pentru jucăria sa… Că Steluța lui nu s-a făcut de basme nu mai contează. A fost 1-0 în ambele jocuri pentru cei din Țara Lalelelor, altfel o echipă bună, dar fără sclipici european. La fotbal, primăvara noastră europeană s-a încheiat în plină iarnă…

…Mă apucă lehamitea când văd piruetele unor ziariști. Până mai ieri aruncau numai cu vitriol în Cotroceni și Palatul Victoria (în fapt al Înfrângerii), acum au îndulcit vizibil tonul, critica luând-o spre cei de la USL! Să fi cerut fostul șef al spionilor dosarele unor ziariști sau să fi schimbat aceștia macazul din proprie inițiativă?…

Țara Albă și nesimțirea neagră a Puterii…

…România trăiește un veritabil Coșmar Alb. Aproape o sută de mii de oameni sunt sub zăpezi cât casele, cât munții. Buzăul și Vrancea sunt polii Infernului Alb. Viscolul a ținut oameni în trenuri înghețate, blocate între troiene, până la 70 de ore!… Numărul morților de frig a atins și el, astăzi, duminică 12 februarie, îngrozitoarea cifră 70, asta oficial… Țăranii nu au unde să-și îngroape morții, îi lasă în munții de zăpadă, ca într-un film ireal apocaliptic… Bătrâni, prunci care abia au primit viață, oameni bolnavi zac de aproape două săptămâni ascunși sub metri albi, în bordeie, în mașini blocate pe drumuri naționale… Și viscolul a venit din nou, astăzi. ninsorile și gerul s-au pornit să acopere Sudul țării, să înghețe Dunărea, să facă din România o Țară Albă, tocmai când premierul ne liniștise, ieri, că “situația se îmbunătățește” (Sic!).

…Președintele țării (încă Băsescu!), a plecat, sâmbătă, nu în mijlocul zecilor de mii de sinistrați (unde se află, azi, Gigi Becali!), ci la Predeal, să se odihnească, să se dea cu sania!?! Incredibil, incalificabil!… Și cum această Nesimțire nu era suficientă să demonstreze cât de indiferent îi este poporul care l-a votat, traian băsescu a fixat pentru luni o întâlnire la Cotroceni cu toate partidele. Pe ordinea de zi, niciun cuvânt despre Coșmarul Alb în care se zbate România!?! Doar chestii politice… E ca și cum România nu ar avea președinte. De fapt, oare, are?!…

…Premierul pus, săptămâna asta, de așa-zisul președinte, M.R. Ungureanu, șeful spionilor, a făcut ieri prima lui vizită de lucru. Îmbrăcat elegant, a coborât din elicopter, a poposit câteva minute într-o comună înghițită de nămeți, după care, pe un ton academic, i-a certat pe nenorociții care abia mai respiră în bordeiele-iglu, că sunt leneși și nu ajută la deszăpezire!?! Asta a găsit de cuviință să spună, ca de la catedră, în momente în care zeci de mii de oameni luptă de zile bune cu moartea!… După care, pe același ton de profesor, fostul șef al spionilor s-a luat și de presă, care a uitat de rolul ei educativ, neștiind că mai există și unul formativ! O mai mare nesimțire, nici că se putea! Ba, la noi, s-a putut ca noul meteorit de la interne, un domn Berca, să încerce, azi, la prânz, să-i dea dreptate premierului, cum altfel, ba să critice, acum, autoritățile locale (pe care nu le voi lăuda, cum a făcut-o premierul, dar nici nu pot omite că sunt dotate slab, cu utilaje din epoca de piatră!), căci “acțiunea e în stradă, în sate”. Ca să se ia și el de mass-media, care anunță zeci de mii de sinistrați, nici vorbă, domnilor, sunt câțiva, cifrele sunt exagerate, ne-a liniștit dom’ nou-ministru… “Capodopera” domnului Berca, ca un profesor cu limbaj sindicalist, a fost, după ce amenințat cu sancțiuni, să invite și el poporul la muncă, atenționându-l că “guvernul nu intervine decât în situații de urgențe”!?! Se vede că România-Țara Albă nu se află în dezastru pentru președinte, prim-ministru, ministrul de interne!…Ei n-au bani să-i cheltuie pentru salvarea oamenilor, ce naiba, vin alegerile, atunci cheltuieli de urgență, mon cher…

…După aceste exemple abominabile, revoltătoare, cred că cel mai nimerit ar fi să fie sechestrat noul premier în birou, numai acolo este de el, lăsați-l să se exprime ca un intelectual rasat ce este, care, însă, nu are treabă cu oamenii, cu poporul, cum i se cere unui politician! Dimpotrivă… Cât despre “cel mai tânăr guvern”, cum s-a lăudat cu el domnul Ungureanu, noul executiv a demonstrat în cele trei zile-limită că-i format, în mare, din veritabili șapte-ochi-între-cărți care habar n-au ce turuie pe posturile TV, în conferințe. Dacă aș face un film cu ei, acum, i-aș sechestra în câteva bordeie acoperite de metri de omăt viscolit, cu premier cu tot și cu cei care i-au împins în locul lor. Și i-aș lăsa acolo până la primăvară, când se va topi Antarctica noastră, ca să-i ia apa, cu marinar cu tot. Să se ducă, odată, Nesimțirea cu care este tratat acest popor, una ce nu mai are limite, neagră ca Moartea!

Florida, Viscolul şi Spionul…

…Două săptămâni în Florida… Două zile la New York… Două ore la Paris… Acesta a fost super-concediul meu de iarnă, între 20 ianuarie-4 februarie…

…Ploaie îngheţată… Zăpezile (nu de altădată, cum ar fi spus Francois Villon!) urmărite, iniţial, pe Internet, din Miami, într-o Românie bocnă… Viscol de coşmar, care m-a sechestrat, pentru trei nopţi, în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu… Aceasta a fost reîntoarcerea mea acasă (sau „niciunde”?, cum spuneam în titlul unei piese de acum vreo 13 ani)…

…A căzut, în sfârşit, Guvernul Boc! O primă victorie a străzii, cum au spus cei mai mulţi despre frumoşii nebuni din Piaţa Universităţii. Peste 400 de mesaje găsite pe e-mail-ul meu spun că oamenii nu sunt mulţumiţi doar cu această cădere şi cer „Jos Băsescu!”… „Piratul de la Cotroceni” (nu din Caraibe!), în schimb, l-a trimis la Palatul Victoriei (deocamdată al Înfrângerii!) pe…şeful spionilor (SIE, of course!), Mihai Răzvan Ungureanu. Automat mă gândesc că, înainte de a deveni preşedintele SUA, Bush-senior a fost şeful CIA…

…Revin în Florida, după trei ani. Am mai vizitat-o de trei ori. Fireşte că m-a încântat de fiecare dată. De data aceasta, însă, m-am îndrăgostit de ea. Poate şi pentru că feciorul meu cel mare, minunatul Ducu, şi-a luat concediu şi mi-a oferit cea mai frumoasă vacanţă din viaţa mea. M-a plimbat prin toată Florida…

…Cu airboat-ul printre aligatori, egrete şi pelicani, în celebrele mlaştini din Florida, Everglades, nu departe de…Napoli (Naples, în limba locurilor!)…

…La St.Petesburg, nu în Rusia, ci în frumosul orăşel, aflat la 262 de mile de Miami (o milă=1,6 kilometri), în vestul statului, lângă Golful Mexicului, acolo unde inegalabilul cadou al lui Ducu s-a numit Muzeul Dali, uluitorul pictor spaniol care mi-a fascinat tinereţea şi m-a făcut să iubesc teatrul absurdului. Muzeul este o adevărată nebunie, merita numai pentru el să zbor 13 ore de la Bucureşti la Miami, cu escală la Roma, unde, în 1986, am fost cerşetor de libertate…

…Orlando înseamnă pentru mai toată lumea „Disney World”! Am ajuns nu în Magic Kingdom Park, bucuria copiilor, ci la Epcot, tărâmul din altă lume, cea a minunilor ştiinţei şi tehnicii, fascinaţia maturilor cu suflet de copil. Am petrecut 12 ore de vis şi aventură, am crezut că zburăm în spaţiu, în universul imaginaţiei şi inovaţiilor, al energiei, am gonit ţipând, cu peste 120 la oră, în circuitul maşinilor moderne, a înflorit bucuria de copil revăzându-l pe Nemo, delfinul celebru, adus sub ochii noştri într-un petec de mare în acvariul uriaş, dar şi pe Michael Jackson, într-un 3D de prin anii 80, am traversat uluiţi flora planetei Terra, ne-am plimbat cu bărcile vikingilor (la Pavilionul norvegian) şi ne-au cântat vestiţii mexicani mariachis în templul aztec, ca în pavilionul yankeilor să fim uimiţi de „Aventura Americană”, un nemaiîntâlnit spectacol de teatru, cu Benjamin Franklin şi Mark Twain, despre care voi scrie mai mult în revista „Taifasuri”… Mă întreb, mut de bucurie, şi acum, după două săptămâni, dacă am trăit, oare, eu, asemenea momente dintr-un film pe care ar fi invidioşi şi cei de la Hollywood?!…

…Am dat o raită de două zile şi la New York, Babilonul meu minunat de 13 ani, timp să-mi revăd prieteni (ziariştii Grigore L.Culian şi Vasile Bădăluţă, scriitorul Gabriel Pleşea), rude, să urc în fugă, la etajul 86, în Empire State Building, devenit cea mai înaltă clădire dintre Zgârie Nori după distrugerea „Gemenilor”, deschisă turiştilor până la 2 noaptea… New York, mon amour, univers halucinant, aceeaşi beţie de culori, îmi eşti în sânge, chiar dacă, acum, sunt îndrăgostit de Florida… New York-ul cel atât de aglomerat şi agitat faţă de Florida cea liniştită, mereu sub soare, înseamnă un alt ritm de viaţă, mereu o filozofie a şocului, după trei ani descopăr uimit alte clădiri imposibile care sprijină cerul, pe celebra 42 Street, în Times Square, unde lăsasem veritabile magherniţe cu tot felul de sexy-shop-uri… După 35 de ore, părăsesc Big Apple, oraşul în care am fost „taximetrist de noapte”, în cea mai importantă Academie, cea a Vieţii, plec cu sufletul plin şi cu o lacrimă pentru chinurile trecutului, convins că voi reveni curând, cu piesa mea montată la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu, spectacolul „Puşlamaua de la etajul 13”, cu o încântătoare Anca Sigartău…

…Ultimele două zile în Florida. Bat în toate direcţiile, cu Ducu şi prietena lui Karina, „Veneţia Americii”, Fort Lauderdale, şi apoi îmi pun Atlanticul pe umeri, având în faţă cea mai scumpă plajă, cea din South Beach Miami, paralelă cu Ocean Drive, unde şi-au cumpărat vile, ca din filme, Madonna şi De Niro, Versace şi Beckham, şi câţi alţii, nababii de ultimă generaţie şi-au tras un cartier de palate cubiste peste drum de Ocean Drive, unde ajung la casele lor cu vaporul (!?!), toţi visează un tunel pe sub Ocean, acum, când s-au şi început lucrările la unul…

…Vineri 3 februarie este ultima mea zi americană. La ora 1 PM, sunt în Oceanul Atlantic, cald şi senin, la ora 2:50 PM mă văd cu Ducu, să luăm ultimul lunch la un restaurant cubanez, nu departe de Muzeul erotismului mondial, unde e o expoziţie intitulată atractiv „Rembrand şi secretele lui erotice”, de ce n-am descoperit chestia asta înainte să iau drumul Europei?! La 3:45 PM, plecăm spre aeroport, traficul a început să devină coşmar, Ducu şofează, însă, de parcă ar fi Schumacher, ajung la timp la îmbarcarea în cursa Air France de Paris. Las Miami la plus 28 de grade Celsius. La Bucureşti, s-au anunţat minus 21 de grade. Celsius!… Nu o spun cu cinism, doar mă duc să mă întâlnesc cu Viscolul care a furat şosele, case, oameni…

…Zbor excelent peste Ocean, în noapte, dar nu pot fura niciun minut de somn. Refac vacanţa mea inegalabilă din Florida, mă tot gândesc la Ducu şi plâng de fericire, Doamne, ce flăcău minunat am!… A meritat tot chinul meu în Lagărul din Italia şi din office-ul galben, noaptea, la New York, unde am simţit pistolul la tâmplă şi am văzut lama cuţitului apropiidu-se de mărul lui Adam… Opt ore până în capitala Franţei trec, totuşi, uşor. Până la cursa de Bucureşti mai am, însă, de aşteptat peste şase ore!… Nu pot rămâne prăbuşit într-un fotoliu pe aeroport, aflu că, de la Terminal 2, e o cursă directă de autobuz până la Opera din Paris, costă numai 10 euro, într-o jumătate de ceas ajung în centrul Oraşului Luminilor… Parisul rămâne mereu Paris, mai ales că este o vreme de primăvară, mă plimb cam două ore fericit, ajung la Trocadero, mă răsfăţ cu o cafea din pumnul meu de euro, în centru, gata, înapoi la aeroport… La gate F 51, aud vorbindu-se româneşte, unul în limbaj de mahala, alţi doi înspăimântaţi de „ploaia îngheţată” şi „nămeţii lui Iglaş”, aterizăm, însă, normal, ajung acasă în vreo 40 de minute, la ora 20:45. La Universitate, sâmbătă 4 februarie, seara, deşi e frig, 20-25 de oameni cer căderea Guvernului şi a lui Băsesescu! Luni 6 februarie, Boc va cădea…

…Luni 6 februarie, posturile TV şi canalele de radio anunţă că vine Infernul alb. Cutez, totuşi, să plec la Giurgiu. Am promis că pe 6 februarie voi fi la teatru. Se iese cu greu din Bucureşti, cu un autocar, multe maşini mici sunt oprite la ieşirea din Capitală. Ajung la Dunăre, după o oră şi jumătate, cu 35 de minute mai mult decât se face pe drum de vară, toamnă, primăvară… Mi-era dor de Giurgiu, a doua mea casă, merg să văd Dunărea uitată aproape trei săptămâni, vama cu bulgarii s-a închis, sloiuri mari, sub viscol, împart fluviul într-un caleidoscop sinistru… La teatru, dau un vin fiert, să uităm de ger şi de lama viscolului care vrea să ne taie faţa, îmi revăd fericit colegii şi noii mei prieteni de un an şi jumătate, unii suflete din scripturi alese, dincolo de teatru simt, deodată, potrivnici (!?!) doi oameni pe care i-am preţuit mult, vor să mă convingă, în miez de zi, că afară e noapte, n-au nicio şansă, „Nu mor pescăruşii când vor porcii mistreţi”…

…Luni seara nu pot pleca la Bucureşti. Drumul este închis. Dorm confortabil în teatru, în una din cele două camere ale frumosului mini-hotel cu care inimoşii mei colegi m-au aşteptat. Nu pot pleca nici marţi noapte… E miercuri noapte, 8 februarie, şi scriu aceste rânduri din camera de la teatru… De la Giurgiu la Bucureşti sunt numai 62 de kilometri!…

…Unde eşti Florida, ultima mea dragoste?!

Animalul, acest om ciudat!

…Așa se intitulează ultima mea piesă de teatru, căreia i-am pus punctul final pe 5 ianuarie. Un text dur, dur… „Impresionantă piesă”, mi-a răspuns pe e-mail singura actriță căreia i-am trimis textul la o primă lectură… „De ce folosești eufemisme?!”, m-a luat puțin la rost un amic regizor, căruia nu-i spusesem decât titlul piesei. „Omul este mai mult decât ciudat”, mi-a argumentat el. Ambii știam că marele Cehov decretase „Omul, acest animal ciudat”… Las textul un timp, după care va începe faza cea mai grea, șlefuirea lui…

***

…Greva TV, făcută de mine din 30 decembrie, anul trecut, a încetat, absolut întâmplător, azi-noapte. După două săptămâni, timp în care nu am deschis televizorul. Mă aflam la Giurgiu, la vreo oră după meciul de baschet CSȘ Giurgiu-Universitatea Craiova, 66-58. Într-un restaurant retras, la o mică gustare, înainte să mă întorc la București. Plasma din restaurant prezenta scene cumplite din Piața Universității, sâmbătă 14 ianuarie 2012, ora 21. Câteva mii de oameni, sute de jandarmi-roboți, nu oameni. Țipete, pietroaie, bastoane, gaze lacrimogene, dube, arme, câini lupi… Arestări, internări… Ciocniri violente între jandarmii înarmați până-n dinți și protestatarii doar cu pancarde. Pe ultimii, Ceaușescu i-a fi făcut huligani, atunci, în ’89… Aseară, Gigi Becali i-a numit… golani!?!… Imaginile duc spre scenele de la Mineriada 13-15 iunie 1990!… Acum, „minerii” lovesc tot pe față, dar au fețele acoperite de plasticuri groase. Au și scuturi… Lovesc cu ură… Avea dreptate amicul meu regizor. Animalul nu poate un om ciudat. Aș jigni animalul…

***

…Protestele s-au pornit de vreo trei zile, odată cu demiterea secretarului de stat Raed Arafat, cel care s-a opus noului proiect de lege care să revoluționeze, chipurile, sistemul sanitar român. Părintele SMURD-ului din România a avut curajul să-l înfrunte pe această temă pe președintele Băsescu, ceea ce l-a costat postul de care nu ținea cu dinții. Gestul demn al lui Arafat Raed (nu Yasser!) a stârnit, însă, dramul de orgoliu din milioane de români ajunși cu cuțitul la os. Ei nu au ieșit în stradă, la București, Cluj, Tg. Mureș, Timișoara, Iași, Brașov, Constanța, în 17 județe, să se solidarizeze cu Arafat, ci nemulțumiți, sufocați de reducerea salariilor, diminuarea indemnizațiilor, creșterea șomajului, a taxelor, a prețului curentului, căldurii, a corupției, a minciunii guvernamentale și de la Cotroceni. Faptul că aceste manifestații s-au amplificat, după ce Băsescu, probabil speriat, a suspendat noul proiect de lege a sănătății, spune că numai Nemulțumirea vecină cu moartea i-a scos din nou pe români în stradă…

***

…Nu sunt adeptul violenței! Semn că nu voi accepta niciodată pietroaiele aruncate de doi-trei manifestanți fără rațiune. Dar nici nu pot stigmatiza dreptul de viață al milioanelor de români ajunși cu moartea la ușă, de foame, de frig, de nemedicamente, de nepensie, de neloc de muncă… Cei mai curajoși dintre cei ajunși cu lațul de gât au ieșit în străzi peste tot. Să demonstreze pașnic. Nu știu dacă pietrele celor doi-trei nebuni din mulțime au stârnit focul ce mocnea de câteva zile. Altfrel, cum să explici vocea aceea metalică, venită ca o amenințare cu moartea, spre miez de noapte: „Dacă nu plecați acasă, intervenim în forță!”. Mai existau, pașnici, nici 30% dintre oamenii adunațI inițial la Universitate. Animalele, acești roboți-oameni bestiali, îi trimiseseră pe ceilalți acasă… Băsescu fugise nu cu flota (furată, vândută?!), nici cu elicopterul, ci în limuzina încadrată de SPP-știi coloanei oficiale, la Predeal. După „fuga” lui a început asaltul animalelor înarmate până-n dinți… Sigur, asemenea scene sunt, de luni bune, la ordinea zilei, pe străzile Atenei. Dar tocmai pentru că aveam exemplul Greciei, se cereau rezolvate altfel aceste nemulțumiri galopante. Altfel, n-ar mai fi scris Press Association de astăzi, 15 ianuarie, ziua nașterii poetului național Mihai Eminescu: „Cele mai ample proteste de la venirea la putere a președintelui Băsescu”!… Băsescu se afla la Predeal. Dacă ar fi avut puțin curaj și un dram de inspirație, ar fi ieșit pe un post TV, dacă nu la Universitate, unde serba, cândva, înscăunarea sa, și ar fi încercat să detensioneze atmosfera ce mirosea a praf de pușcă. În ultima vreme, însă, președintele a tensionat lucrurile mult peste cauzele obiective ale crizei mondiale. Criza morala ne omoară!…

Democrația cere dialog, tratative, omenie, nu violență. Dar ce reprezintă aceea democrație pentru majoritatea politicienilor români, nu-i așa?!

***

…Duminică 15 ianuarie 2012, la prânz, premierul Boc l-a vizitat la spital pe jandarmul accidentat în altercațiile de la Universitate. De ce nu i-a vizitat și pe cei cel puțin 19 civili bătuți de jandarmi, internați și ei?! El, Boc, este numai premierul jandarmilor și al lui Băsescu, nu al poporului român?!

***

…ProSport oferă pe site-ul său, azi, 15 ianuarie 2012, la ceas de prânz, un montaj uluitor cu scene petrecute azi-noapte la Universitate. O imagine cred că va face înconjorul lumii. Amintește de scena aceea din Piața Tiannamen, cu un anonim chinez stand cu mâna goală în fața tancurilor, cu peste un deceniu în urmă… La București, în Piața Universității, un tânăr civilizat stă singur, în mijlocul bulevardului, cu un deget al mâinii drepte dus la tâmplă, în fața sutelor de jandarni-animale-ciudate, care nu puteau înțelege că li se cerea puțină rațiune! „Somnul rațiunii, monștrii naște”, spune Goya…

***

…Lamentabilă prezența lui Becali Gigi pe post de comentator al acestor nedorite momente de tensiune, de groază, de la Universitate. „Mi-e scârbă de protestul ăsta! Nu-s de părere să luăm apărarea unui arab. Fiindcă nu-i creștin”… Atât a înțeles bietul Jiji (care a virat-o, iarăși, pe „ulița Băsescu”; de ce ți-e frică, boierule, n-o să scapi!) din nemulțumirea unei țări ajunsă la sapă de lemn. Iartă-l, Doamne, pe cel cu Palat, care susține că-i creștin!…

***

…Dacă la Mineriadă, intelectualii erau vânați, ei fiind cauza-cauzelor, acum, la Universiada 2012, văd că vinovații sunt galeriile lui Dinamo și Steaua, care ar fi manipulat masele! (Sic!) Taman la fix pentru oierul-parlamentar european ca să atace din nou galeria de la Peluza Sud a stadionului Ghencea, cea care l-a acuzat mereu dur. Mai rămâne să găsim vinovate femeile de serviciu de starea jalnică a Românei de astăzi!…

***

…E zi de primăvară la București. Nu-i, însă, Primăvara de la Praga. Pentru că noi nu avem (și nu cred că ne va da Cel de Sus!) un Vaclav Havel, Dumnezeu să-l odihească-n pace, acolo, în rai, unde a plecat de curând!

***

…Trebuie să scriu o altă piesă: Piața Universității, Golgota noastră…

Ce bine este fără televizor!

…Credeți, nu credeți, sunt șase zile de când n-am deschis televizorul! Și mă simt excelent, liniștit, destresat, dezinteresat, odihnit cerebral, parol dacă exagerez… Din 30 decembrie 2011 și până astăzi, în ajun de Bobotează, n-am privit micul-marele parșiv ecran decât trei ore, pe 1 ianuarie 2012, la prânz, când s-a transmis, pe TVR 1, Minunea de la Viena, sublimul Concert de Anul Nou, pe care nu-l ratez de peste un deceniu… Muzica aceea divină mi-a vindecat sufletul pentru zile bune, m-a purificat, mi-a înmugurit lacrimă de fericire și n-aș putea un timp să mai urmăresc altceva…

…Tot în vraja muzicii terminasem, absolut, întâmplător, și agitatul 2011, cu un musical de vis, la Opereta bucureșteană, „Rebecca”, spectacol de senzație, cu o primă parte de credeam că mă aflu pe Broadway, absolut fascinant show-ul, am să scriu mai multe despre el în „Taifasuri”, săptămânalul cu zeci de mii de cititori care-mi găzduiește cronica dramatică…

…Între cele două daruri de la Dumnezeu, pentru suflet și cuget, cum să mă mai prostituez cu TV-urile bolnave de rating și kitsch?!… Și ce să văd pe multele, prea multele canale de duzină?!… Aceleași moace posace, unele chiar prostănace, agramate și parașutate, același bâlci al deșertăciunilor, politic și sportiv, interminabila listă de maneliști și becaliști, tot crime, minciuni, silicoane și nesimțire, arestări de ochii fraierilor, gunoaie care ne-au asfixiat mai tot anul 2011, ca un replay pentru 2012?!

…Nu știu cât am să rezist fără tembelizor, pulverizator de adevăr, deocamdată îmi este atât de bine, îmi protejez ochii, ai minții și ai sufletului, încerc să rămân încărcat pozitiv de spiritul Sfintelor Sărbători, refuz să cred că va veni clipa blestemată când voi capitula, cât pot, oare, să amân revenirea la normalul nostru anormal?…

…Nu mă uit eu la televizor, însă umblu printre oameni, am reluat naveta zilnică la Giurgiu-mon amour și oamenii din microbuze, de pe străzile și de lângă Turnul Ceasornicului, „Farfuria” din Cetatea de la Dunăre, ca și cei din Capitală sunt abătuți, în taxiuri, tramvaie și în metrou, înțeleg că micul ecran le-a prezentat începutul de an cam în catran, căci, deși guvernanții o țin cu o ușoară creștere economică (?!?), se anunță noi disponibilizări, alte scumpiri, ploaie de biruri, un buget și mai mic… Aud că vine un an jalnic pentru cultură, cu vreo 40% mai mic bugetul în 2012, cui îi mai trebuie lumină pentru cuget și suflet, acolo sus, la Palatul Înfângerii, întreb revoltat, și nu doar pentru că m-am bucurat, pe 28 decembrie, de un Premiu pentru cultură la Gala „Zece pentru Giurgiu 2011”, ci pentru că unii vor să ne îngroape de vii!… La „telefonul fără fir” al străzii, am mai auzit că un laureat al Premiului Nobel în economie vede în austeritate o mare piedică pentru ieșirea din criza în care se scufundă planeta, ai noștri diriguitori-terminatori, însă, n-au nicio treabă, se vede, cu Nobel, cu cine și ce au, oare?!… Leul a luat-o iarăși la vale, forintul a ajuns în prăpastie în 24 de ore, căci Orban-ul ungurilor, care vrea să sfideze Westul, Estul, budapest-anul care ne dădea cu tifla, mai anul trecut, în Transilvania, n-ar prea avea treabă cu ce se întâmplă, astăzi, în lume. Lume, lume…

***

…Prin fotbalul nostru sub Burkina Faso, zice-se că-i același scenariu, milioane aruncate pe gloabe și epave, Becali și Badea se bat în transferuri de duzină, Pițurcă face eforturi să bată un liliputan numit Turkmenistan, în șușa din Antalya, presa aud că-l bate la cap cu un copil din flori, florile dalbe s-au cam ofilit pe la noi… Zic, optimist, că toate acestea sunt zvonuri, denaturări, cârcoteli, răutăți, n-am urmărit telenimicitorul de speranțe, așa încât nu pot da în scris că la noi 2012 a demarat cu un pas înapoi față de 2011…

…Ce bine îmi este fără tele (vizor, gondolă, comandă, conferință, scaun), cât mă mai lași să nu mă poluez iarăși, Doamne?

Ce caută o echipă străină în campionatul României?!

…Rușine este un eufemism. Nu știu dacă Mircea Sandu și Dumitru Dragomir se pricep la eufemisme, cum se pricep la…. Cert este că s-au acoperit din nou de rușine și ocări, sâmbătă, pe înserat, când, de cum a început partida de la Ploiești, Astra-CFR Cluj, 0-1, sute de mii de prieteni sinceri ai fotbalului autohton au înțeles o dată în plus că ne aflăm în România unde totul este posibil. Tot ce e mai rău, mai ilogic, mai imoral…

…Nu mă refer la arbitraje, catastrofale și în ultima etapă de toamnă-prima din retur (ca la noi la nimenea!). Că trupa lui Paszkany este ajutată sistematic nu mai miră pe nimeni. Diogo trebuia eliminat la început de meci pentru intrarea de samurai, dar iertarea lui e floare la ureche față de ce temeneli au făcut fluierașii față de barosanii echipei din Gruia, golul nevalidat de la Sibiu fiind de antologia umorului și hoției la drumul mare… Parcă Dinamo n-a câștigat și ea, aseară, cu 1-0, la Tg. Mureș, printr-un penalty inventat de Alexandru Tudor, și a rămas lider cenușiu până la primăvara din februarie… Parcă Steaua n-a obținut și ea trei puncte în fața Brașovului, la București, pe Național Arena, unde tușierul Nica (miop sau samsar de faze?) a inventat un penalty mai comic decât filmele cu Stan și Bran, în urma căruia băiatul cu fanion otrăvit din Ploiești n-ar mai trebui lăsat Nikagda pe un teren de fotbal… Și câte gafe vestite ale arbitrilor noștrii, sub oblăduirea conducătorilor lor minunați, n-ar putea fi invocate, acum, când se pune de-o pauză, spre cumpăna anilor, în deșertul banilor…

…Alta-i, însă, Rușinea-Rușinilor. Aseară, la Ploiești, în prima ligă de fotbal a României (păstorită de Liga Profesionistă de Fotbal a lui Mitică Dragomir), echipa CFR Cluj, afiliată la Federația Română de Fotbal (fief-ul lui Mircea Sandu), a început meciul cu Astra cu următoarea formație: Beto-Lionn, Piccolo, Diogo, Camora-Peralta, Kivuvu, Renan- Sougou, Kapetanos, Bastos. Antrenor: Jorge Costa.

    Vă rog să mai citiți o dată, și încă o dată această formație! Știu, se vede din prima, dar n-am crezut și încă nu pot crede: NICIUN jucător român?!?!?!?!

    …Unde ne aflăm, domnilor?! Care să mai fie viitorul fotbalului românesc, dacă UN jucător român nu figurează în „11”-le de start al unei echipe din campionatul românesc?! Normal că pe domnul Arpad Paszkany, boss-ul isteț de la CFR Cluj, nu-l interesează fotbalul românesc și abisul în care se află, el n-are treabă cu, oare, cine joacă. Pentru el fotbalul e o afacere, vrea bani și iarăși bani. Dar pe Mircea Sandu o asemenea ANOMALIE fără egal în lume ar trebui să-l fi preocupat de mult. Ca și pe Corleone. Există o limită în toate, peste tot în lume tronează ca lege un echilibru între jucătorii străini și cei autohtoni dintr-o echipă. La noi este Estul Sălbatic, fără legi, doar o goană nebună după bani. Care a dus la distrugerea imaginii fotbalului românesc (vezi căderea Naționalei în grupul valoric Burkina Faso!) și, logic, la pierderea de bani în contul FRF! Am ajuns să ne delirăm de o victorie normală a Stelei (cândva de aur european!) în fața anonimilor de la AEK Larnaca, gata-gată să o decretăm sărbătoare națională!

    …Peștele de la cap se impute și fotbalul românesc de la conducătorii lui. Prin dezvoltarea sistematică a Anomaliei de a ne trezi fără un jucător român într-o echipă din campionatul României, Nașul și Corleone sunt mai vinovați decât tot ce caută DNA (sau doar le arată pisica?!) în dosarele lor. Vorbeam, aseară, despre Anomalia din Liga mercenarilor, cu marele scriitor român Dumitru Radu Popescu, bun cunoscător și al fotbalului. Concluzia dialogului nostru mâhnit nu poate fi decât una: DEMISIA! Nu cum strigă tribuna înșelată, ci așa cum o cere logica, etica, bunul simț. Mai există, însă, ele în România de astăzi?!

    Adamo, Anca Sigartău, „Pușlamaua de la 13”, Viena

    …Prima săptămână din ultima lună a agitatului 2011 mi-a oferit zile de neuitat. Patru zile într-o Vienă plină de culorile și cântecele Sărbătorilor înseamnă pentru oricine un dar divin. N-am fost, însă, în Țara Valsului, pentru turism, ci pentru teatru, invitat la Festivalul organizat de Geirun Țino, directorul de la Pygmalion. O mini-copie la Festivalul Teatrelor Dunărene, ținut la Giurgiu, între 14-17 noiembrie, cu trupe din Galați, Brăila, Silistra (Bulgaria), Viena și, firește, Giurgiu. Acum, în buricul capitalei Austriei, la Teatrul particular Pygmalion, Festivalul Teatrelor Dunărene Românești, între 2-9 decembrie. Două teatre din aval, pe Dunăre, „Fani Tardini”-Galați, cu „Woyzeck”-ul celebrului G. Buchner, și „Tudor Vianu”-Giurgiu, cu „Pușlamaua de la etajul 13” a semnatarului acestor rânduri. Ca excelenta Adriana Trandafir să deschidă balul cu recitalul „Pasărea măiastră-Maria Tănase”. Cum directorul teatrului gazdă este un cunoscut regizor româno-austriac, logic să existe și două piese în limba germană, oferite de organizatori, „Puff” („Bordelul”), de Barylli, pusă în scenă de Geo Țino (și prezentată și în Festivalul de la Giurgiu) și „Ein one-night-stand”, de Daniel Felsner, o recentă premieră (neașezată încă), montată de regizorul româno-austriac Dan Stoica. Lumea-ntreagă e o scenă, indiferent de dimensiuni și vârste…

    ***

    …”Pușlamaua mea de la etajul 13″ s-a jucat în două seri. Și a însemnat, fără exagerare, un triumf, care se datorează, în principal, formidabilei actrițe care este Anca Sigartău. Noul spațiu de joc, decorul schimbat din motive obiective, publicul diferit au reprezentat o provocare al cărui efect au fost aplauze și ovații de aproape nouă minute!!! Iar dacă sala plină a fost una mică, una mignon, ca la orice Studio, prezența a însumat nume mari ale scenei internaționale: valoroasa mezzosoprana Ruxandra Donose, fermecătoarea Ecaterina Coresi (noua Contesa Mariza a Vienei), ilustrul bas și profesor de canto în lumea-ntreagă, Theodore Coresi… Seara a doua a reprezentat un uluitor triumf al inteligenței actorului, în spectacolul interactiv, asupra a doi pseudo-spectatori aroganți sau nod-în-papură. Anca Sigartău a demonstrat nu doar că este o actriță de mare sensibilitate, dar și de-o inteligență rară. Cred că, joi seara, la Viena, în postura creată de cei doi români care, ajunși pe lângă Prater, au încercat să privească de sus o super-actriță, opt interprete din zece s-au fi pierdut cu firea. Forța argumentului rațiunii Ancăi Sigartău a triumfat în fața argumentului forței verbale de gang…

    ***

    …După marele succes al „Pușlamalei de la 13” în capitala Austriei, un om de-al casei mi-a aruncat un compliment învăluit într-o deplasată superioritate vieneză: „Nu visai tu să ai un asemenea succes ca dramaturg în afara României!”… I-am replicat calm, în câteva cuvinte: „Bătrâne, mi s-au mai jucat piese și la Chișinău, New York, Bridgeport și Stockholm!”. Atât i-am spus… Să mă laud că, la New York, am avut o sală cu 450 de oameni în extaz la „Beethoven cântă din pistol”, piesa mea prezentată de Teatrul Satiricus din Chișinău, în regia excelentului Sandu Grecu?! Sau că la „Turnătorul și Actrița”, jucată nebun de teatrul giurgiuvean, a trebuit să plătesc amendă pentru că se depășise cu mult capacitatea (410 locuri) sălii?! Sau că, la premiera absolută a piesei „Beethoven cântă din pistol”, la Chișinău, în aprilie ’95, s-au adunat în fața teatrului peste 600 de oameni (dublul capacității sălii!), ceea ce a făcut să se programeze pe loc un al doilea spectacol peste 24 de ore?! Fiecare din cele trei spectacole jucate la New York, Chișinău și Viena a însemnat un mare succes pentru mine. Copiii nu se compară. Ei înseamnă acea combustie rară pentru suflet…

    ***

    …Viena, orașul unde, cândva, se spunea că românii mănâncă lebede, m-a făcut, în acest decembrie 2011, să fiu mândru că sunt român. Nu doar pentru că publicul de la Pygmalion a însemnat unul de elită. Ci și pentru că vienezii m-au tratat cu zâmbet cald aflând că sunt din România… Și pentru că în metrou sau în tramvai n-am mai întâlnit cerșetori sau șuți din Țara lui Dracula… Dimpotrivă, mulți tineri români, stilați, veniți în Țara Valsului să devină cineva… Am întâlnit un singur cerșetor, culmea, în campusul universitar de lângă superba Primărie. Alți doi de-ai mei, de-acasă, încercau să câștige cinstit un bănuț. Unul vindea reviste, altul cânta la vioară, nu departe de Catedrala Verit. „Trăiască fotbalul!”, a tresărit scripcarul bătrân, recunoscându-mă din lumea fotbalului… „Hai, Rapidul!”, i-am răspuns eu la salut, dar el a replicat sec: „Copos e un fâs!”… Și și-a vărsat oful în acordurile viorii, într-o „Rapsodie Română” interpretată cu fervoare și chin. L-am salutat cu drag și i-am strecurat un euro în șepcuța lui de rapidist necăjit…

    …Am fost și la un restaurant românesc din Viena. la „Delta Dunării”. Interior plăcut, personal, însă, jenant. Țipete peste capetele mesenilor, vorbe necontrolate, nepoliticoase, mâncare parcă neterminată… Când am cerut o carafă cu vinul casei, gândindu-mă la minunatele podgorii ale Dobrogei, mi s-a recomandat ceva de la o cramă… austriacă!?! Norocul nostru e că n-am zărit picior de austriac, pe acolo… Nu voi umbri, însă, imaginea cu ospătarul-gură-mare și cei doi spectatori-români-care-îi-privesc-de-sus-pe-cei-de-acasă. Pe ei, i-am și uitat…

    ***

    …Triumful (și) în Austria al Ruxandrei Donose, al soților Ecaterina și Theodore Coresi, mini-festivalul de teatru românesc de la Pygmalion, zămislit de Geo Țino, născut la Brăila, fantastica transfigurare a Ancăi Sigartău, dialogurile la un punch (băutura la modă, de Sărbători, de 3,90 euro, un fel de vin fiert cu tot felul de mirodenii) și la „Mozart”-ul (tot de 3,90 euro!) de la Cafeneaua celebrei Opere, mi-au spus că Viena ne privește, astăzi, altfel pe noi, românii. Patru zile, la Viena, am fost sincer mândru că sunt român…

    ***

    …Am revenit la București, fericit și trist, cu mijlocul în cârpe. Aproape 20 de ore nu m-am dat jos din pat. Cutezasem să urc din nou, după decenii, cele 343 de trepte de piatră și să le mai și cobor, în Stephansdom (Catedrala Sfântul Ștefan), ca să văd Viena de la înălțimea de 67 de metri. Este ea tinerețea o stare de spirit, dar trupul nu mai ține cont de metafora aceasta dragă mie. Și totuși, sâmbătă seară, mi-am cărat trupul la Sala Palatului, să-mi regăsesc adolescența. În sublimul concert susținut de Adamo, belgianul de origine italiană care a fascinat generații, nu doar pe cea a anilor ’60. Sala arhiplină a întinerit brusc sub vocea minunată a lui Salvatore Adamo, sub acordurile șansonetelor, tangourilor, ale hiturilor care nu vor să apună. Cum să nu simți viața renăscând în tine reascultând „Dolce Paola”, „Vous permettez Monsieur”, „La Nuit”, „Les filles du bord de mer” și câte alte bijuterii muzicale. La un moment dat, văzând că se fac două ore de când a început super-recitalul (care a ținut două ore și un sfert), un spectator a strigat din primele rânduri ale sălii: „Tombe la Neige!”, titlul celebrului hit. La care veșnic-tânărul Adamo a zâmbit și a replicat: „Credeați că Adamo putea veni la București fără să aducă zăpada?!”. Peste câteva clipe o mare de oameni era în extazul Căderii de Zăpadă. În momentul acela am început să plâng. Fericit de adolescența mea vrăjită de Adamo, de anii aceia când zăpada era roz și avea zbor fierbinte de pescăruși, ușor apăsat de anii de acum, când zăpada parcă vine neagră, rece și grea… Tombe la Neige, Doamne, ce cântec de viață!…

    A fost și a 17-a…

    …Altfel spus, ultima mea carte publicată. Încă una se află în manuscris. Nu i-a venit vremea, se vede… Mai șlefuiesc la ea, mai caut un sponsor generos pentru un pumn de lei… Ultimul meu volum este tot unul de teatru. Ca o sfidare a Uniunii Scriitorilor care în ultimii doi ani nu a acordat Premiul pentru cartea de teatru, deși ea există, nu doar cantitativ!?! Nu importă că am fost nominalizat în acești ultimi doi ani, pentru „Filozofia bășcăliei” și „Dresorul lui Casanova”. Contează titlul acestui volum, lansat în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene (14-17 noiembrie 2011, la Giurgiu, care a demonstrat excelent că înseamnă și Teatru): „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Pescărușii pot fi și puținii dramaturgi români care, deși marginalizați, ba chiar umiliți, tot scriu, scriu, ca într-un minunat zbor de viață… Porcii (mă rog, și mistreți) cine sunt, oare?!

    …Acest ultim volum a fost scos tot la Editura Play, tot cu o copertă semnată de marea artistă de origine română Lucia Trifan, stabilită în Antilele Olandeze. Un tom cu patru piese: cea care dă titlul cărții, „Sevilla, port la Dunăre”, „Pușlamaua de la etajul 13” și „Cănuță la Bacalaureat” (dramatizare după trei schițe ale inegalabilului I.L. Caragiale: „Cănuță, om sucit”, „Un pedagog de școală nouă”, „Bacalaureat”). Ultimele două se și joacă, „Pușlamaua de la etajul 13”, cu o formidabilă Anca Sigartău, face săli pline la Giurgiu, București (Teatrul „Nottara”) și se pregătește să cucerească Viena, în două repezentații, pe 7 și 8 decembrie 2011, alți patru directori de teatru anunțându-mă că vor să o monteze. Drama este că nu mai cred de mult în promisiuni…

    …La lansarea volumului, am fost atipic. L-am arătat asistenței și atât. De ce să constat că nu mi-au dispărut lăudătorii de circumstanță, de ce să se vorbească, iarăși, despre… fabuloasa mea experiență de „Taximetrist la New York” (cartea vieții mele!), de ce să aud opinii despre volum de la oameni care nici măcar nu l-au răsfoit?! „E o carte excelentă, chiar dacă nu am citit-o”, îmi sună și acum în memorie, după șase ani, cuvintele unui cunoscut actor la lansarea cărții mele (tot de teatru!) „La răscruce de Hagi”. Lansările de carte au devenit banale formalități, obligații protocolare, unele jenante. Mi-a întărit această idee și ultimul Târg de carte Gaudeamus, de săptămâna trecută…

    …În loc de comentariu despre acest al 17-lea volum al meu, am preferat cuvintele de pe ultima copertă, semnate de regizorul Geirun Țino, directorul Teatrului Pygmalion din Viena:

    „Pușlamua de la etajul 13” –una dintre piesele acestui volum aparte- este povestea tulburătoare a unei adolescente care face „greșeala” să năzuiască spre ceva, să-și plămădească vise existențiale într-o lume lipsită de coordonate umane, de înțelegere, de tandrețe, de apropiere sufletească sau întrajutorare. Și, astfel, asistăm la un autodafe. Căci micuța pușlama, coborâtă, parcă, din poezia unui Saint-Exupery, se biciuiește pe sine cu ironie, se pedepsește intransigent și cu sarcasm pentru îndrăzneala avută de a fi visat, de a fi crezut că în spectacolul lumii la care ia parte, ar chema-o „Alice”, iar țara ar fi „cea a minunilor”. Realitatea de zi cu zi întunecă cu cinism acest orizont. Răspunzători pentru eșecul unui vis suntem cu toții, chiar dacă el ar fi numai al ei. Pentru că noi țesem plasa în care visul ei s-a plămădit, pentru că noi acceptăm că în locul în care trăim s-ar putea aspira și tot noi suntem aceia care întoarcem capul și privim laș în altă parte atunci când ni se cere ajutorul. Povestea scrisă cu mână sigură, în tușe puternice, cu un conflict dinamitard, se așează hotărât, plumb greu și dureros, în conștiințe, cerându-ne reflecție și participare. Un text dramatic care ridică ștacheta mișcării teatrale românești periculos de sus.”