A fost și a 17-a…

…Altfel spus, ultima mea carte publicată. Încă una se află în manuscris. Nu i-a venit vremea, se vede… Mai șlefuiesc la ea, mai caut un sponsor generos pentru un pumn de lei… Ultimul meu volum este tot unul de teatru. Ca o sfidare a Uniunii Scriitorilor care în ultimii doi ani nu a acordat Premiul pentru cartea de teatru, deși ea există, nu doar cantitativ!?! Nu importă că am fost nominalizat în acești ultimi doi ani, pentru „Filozofia bășcăliei” și „Dresorul lui Casanova”. Contează titlul acestui volum, lansat în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene (14-17 noiembrie 2011, la Giurgiu, care a demonstrat excelent că înseamnă și Teatru): „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Pescărușii pot fi și puținii dramaturgi români care, deși marginalizați, ba chiar umiliți, tot scriu, scriu, ca într-un minunat zbor de viață… Porcii (mă rog, și mistreți) cine sunt, oare?!

…Acest ultim volum a fost scos tot la Editura Play, tot cu o copertă semnată de marea artistă de origine română Lucia Trifan, stabilită în Antilele Olandeze. Un tom cu patru piese: cea care dă titlul cărții, „Sevilla, port la Dunăre”, „Pușlamaua de la etajul 13” și „Cănuță la Bacalaureat” (dramatizare după trei schițe ale inegalabilului I.L. Caragiale: „Cănuță, om sucit”, „Un pedagog de școală nouă”, „Bacalaureat”). Ultimele două se și joacă, „Pușlamaua de la etajul 13”, cu o formidabilă Anca Sigartău, face săli pline la Giurgiu, București (Teatrul „Nottara”) și se pregătește să cucerească Viena, în două repezentații, pe 7 și 8 decembrie 2011, alți patru directori de teatru anunțându-mă că vor să o monteze. Drama este că nu mai cred de mult în promisiuni…

…La lansarea volumului, am fost atipic. L-am arătat asistenței și atât. De ce să constat că nu mi-au dispărut lăudătorii de circumstanță, de ce să se vorbească, iarăși, despre… fabuloasa mea experiență de „Taximetrist la New York” (cartea vieții mele!), de ce să aud opinii despre volum de la oameni care nici măcar nu l-au răsfoit?! „E o carte excelentă, chiar dacă nu am citit-o”, îmi sună și acum în memorie, după șase ani, cuvintele unui cunoscut actor la lansarea cărții mele (tot de teatru!) „La răscruce de Hagi”. Lansările de carte au devenit banale formalități, obligații protocolare, unele jenante. Mi-a întărit această idee și ultimul Târg de carte Gaudeamus, de săptămâna trecută…

…În loc de comentariu despre acest al 17-lea volum al meu, am preferat cuvintele de pe ultima copertă, semnate de regizorul Geirun Țino, directorul Teatrului Pygmalion din Viena:

„Pușlamua de la etajul 13” –una dintre piesele acestui volum aparte- este povestea tulburătoare a unei adolescente care face „greșeala” să năzuiască spre ceva, să-și plămădească vise existențiale într-o lume lipsită de coordonate umane, de înțelegere, de tandrețe, de apropiere sufletească sau întrajutorare. Și, astfel, asistăm la un autodafe. Căci micuța pușlama, coborâtă, parcă, din poezia unui Saint-Exupery, se biciuiește pe sine cu ironie, se pedepsește intransigent și cu sarcasm pentru îndrăzneala avută de a fi visat, de a fi crezut că în spectacolul lumii la care ia parte, ar chema-o „Alice”, iar țara ar fi „cea a minunilor”. Realitatea de zi cu zi întunecă cu cinism acest orizont. Răspunzători pentru eșecul unui vis suntem cu toții, chiar dacă el ar fi numai al ei. Pentru că noi țesem plasa în care visul ei s-a plămădit, pentru că noi acceptăm că în locul în care trăim s-ar putea aspira și tot noi suntem aceia care întoarcem capul și privim laș în altă parte atunci când ni se cere ajutorul. Povestea scrisă cu mână sigură, în tușe puternice, cu un conflict dinamitard, se așează hotărât, plumb greu și dureros, în conștiințe, cerându-ne reflecție și participare. Un text dramatic care ridică ștacheta mișcării teatrale românești periculos de sus.”

Că e fotbal, că e teatru sau politică, tot un circ se cheamă!

…Chiar dacă căldurile n-au sărit (încă!) de 32 de grade Celsius, la București, la umbră, mulți umblă, vorbesc și, mai ales, iau decizii de parcă ar fi leșinați, ca să nu zic beți. În fotbal, în dramaturgie, în politică, dar, unde, în România de azi, nu-i boala haosului devastator?…

…În fotbal, Timișoara, leagăn al sportului-rege din România, e batjocorită de mai-marii FRF și LPF. Sigur că se plătesc polițe grele pentru „lecțiile” mereu moralistului Iancu, sigur că legea trebuie respectată. Dar totul se cere făcut clar, la lumina zilei, fără șovăieli, polițe și piruete de oameni debusolați de incompetență sau de răutate.

…Luni 20 iunie, dimineața, spre exemplu, Timișoara (vicecampioana țării!) și Bistrița (care nu retrogradase!) erau în Divizia B, F.C. Bihor, care promovase, după clasamentul seriei a II-a, rămăsese tot în eșalonul secund. La prânz, însă, prima „bombiță”! Comitetul Executiv al FRF, stârnit, zice-se, de Mitică Dragomir, a decis să supună la vot soarta celor trei echipe. Și, cu 9 voturi pentru, 2 abțineri și 2 contra (M.Stan-Oțelul și D.Costin-Sindicat), s-a decis că Timișoara, Bistrița și Oradea vor juca pe prima scenă! Numai că, nici n-a apucat guralivul Iancu să amenințe pe toată lumea potrivnică lui, că a și început circul, mai ales că prin jur se afla și un emisar venit de la UEFA. Bossul federal, Mircea Sandu, alias Nașul, a ieșit din sală înaintea votării (diplomat, nu glumă!). Ceea ce i-a permis să considere nul votul Executivului său, care nu ar fi avut dreptul la o asemenea manevră. Întrebarea e de ce șeful FRF a lăsat 13 oameni să voteze, dacă știa că n-au niciun drept?… Cum, necum, s-a ajuns la mâna TAS-ului, unicul în stare să realizeze ce nu reușiseră Nașul și camarila. Oricum, Poli Timișoara nu va juca în Liga Campionilor!… Și cum juriștii Tribunalului Sportiv de la Lausanne intră într-o vacanță de vreo două luni, e de așteptat să aflăm dacă Timișoara, Bistrița și Oradea vor juca pe prima scenă pe la finele lui august, când Liga I își va fi disputat… 5 etape! Iar ca TAS, pas, impas, să nu însemne decât de 25 de cenți speranță, Nașul a anunțat, miercuri 22 iunie, că se va da un baraj între Săgeata Năvodari (locul 3 în seria I a diviziei secunde) și Voința Sibiu (locul 4 în seria a II-a) pentru, ocuparea ultimului loc în Liga I. Unde nu vor mai fi Poli, Gloria și F.C. Bihor (Dacia Mioveni în locul orădenilor!), dar va rămâne Sportul studențesc, ultima clasată, prima retrogradată din ediția trecutp, care nu și-a îndeplinit nici barajul!?!… În 1973, Sportul studențesc și U Cluj au terminat campionatul de 16 echipe pe ultimele două locuri, dar nu au retrogradat, pentru că Nicu Ceaușescu, suporterul nr. 1 al echipei din Regie a decretat mărirea peste noapte a Diviziei A de la 16 echipe la 18!… Acum, s-ar fi putut reveni la formula mai bună cu 16 echipe, dar federalii și lepefiștii au uitat că au promis de mai multe ori așa ceva. Care să fie misterul?… Cum de se invocă principiile licențierii, când Săgeata Năvodari a fost înștiințată la mijlocul cursei (nu la început, cum se cuvenea!) că nu are drept de promovare, ca, acum, să fie trimisă la barajul pentru promovare?! Unde e haos, nu poți găsi logică, etică și bun simț elementar, aceasta este singura concluzie…

***

…Circ și la Uniunea Scriitorilor din România (USR). Pentru al doilea an consecutiv, nu s-a acordat Premiul Uniunii pentru dramaturgie!?! Nu mă interesează că unii leagă acest „record” mondial de neagrearea genului de către președintele USR, criticul literar Nicolae Manolescu. Mă doare că, alături de unii directori de teatru și regizori apare, acum, și USR pe post de gropar al dramaturgiei autohtone. Știu că dramaturgia se scrie foarte greu și se citește și mai greu. Mai bine zis dramaturgia română nu prea se citește, nici măcar de regizori, directori de teatru și… juriile chemate să răsplătească eforturile unor literați. Dincolo de lipsa de respect față de confrați, marea dramă este că la USR nu s-a aflat că nu există o literatură națională serioasă fără dramaturgie. Iar dramaturgie română există! O spun cu argumente. Am citit peste 200 de piese în ultimul an, există un evantai de concursuri de dramaturgie (UNITER, Timișoara, Rm.Vâlcea, festCo, Giurgiu, Galați), ba Uniunea Scriitorilor finanțează și un Club al Dramaturgilor, unde se susțin 10 spectacole-lectură în fiecare an. Și, atunci, de ce este marginalizată dramaturgia autohtonă? Din comoditate, răutate și ignoranță, ce să ne mai ascundem după cireș…

***

…Triplu salt mortal și în circul politicii românești. „Piratul din Caraibe”, scuzați, din Cotroceni, vrea să mute țara din 41 de județe, plus Bucureștiul cu Ilfovul lipit, în numai opt regiuni, capitalele urmând să fie la Iași, Cluj, Timișoara, Ploiești, Craiova, Constanța, Sibiu sau Brașov și București. Vrea vrânceanul, să zicem, să rezolve o problemă serioasă la centru, apoi se duce el până la Constanța, nu vara, la mare, ci iarna pe viscol greu… Vrea un giurgiuvean să afle dreptatea, ia drumul Ploieștiului ș.a.m.d. Comanduirea susține că e o manevră pentru economii, Opoziția vede susbstrat politic legat de viitoarele alegeri. Cert este că acest triplu salt mortal (se află și UDMR-ul în reprezentație, cu pretenții aberante), fără plasă de siguranță, anunță vremuri grele pentru milioanele de defavorizați ai sorții…

…Și dacă Puterea vorbește despre viitoare posibile economii (circa 100.000 de milioane euro) prin regionalizare, presa scrie că datoria externă a României a depășit… 93 (nouăzecișitrei) de miliarde euro!?!… Grecia e în haos mortal, la doi pași de noi. Doamne ferește!…

Bășcălia premiilor

…Este vremea premiilor de toate genurile. Într-o țară cufundată-n haos (și este vorba despre România, of course!), unii se joacă de-a premiile. Alții (este drept, mai puțini!) chiar le iau în serios… Fie că este vorba despre artiști, gazetari, scriitori, ba și magnați, politicieni-bla-bla-bla…

…Serios vorbind, Premiile nu prea mai au valoare, astăzi. Nici „Nobelul” nu prea mai este luat în serios. A ajuns o „făcătură” politică, de pe urma căreia plouă cu miliarde de țechini. Cum a ajuns și desemnarea organizatorilor de Campionate Mondiale, Olimpiade… Iată, săptămâna aceasta, Rusia a obținut organizarea Mondialului de fotbal din 2018, iar Qatarul pe cel din 2022. Telenovelă contemporană, marca Blatter-bla-bla-bla…

…Cum se apropie finalul de an, cum se înmulțesc premiile. Nu prea interesează dacă respectivele onoruri se acordă pe baza criteriului valoric. Dimpotrivă.

…După ce am finalizat Concursul „Dramaturgie în doi”, la Teatrul din Giurgiu, cei mai mulți m-au întrebat nu ce valoare au cele 5 texte laureate, ci dacă „a fost un concurs corect?!”… Evident, întrebarea m-a deranjat (căci a fost un Concurs corect 100%!), însă i-am găsit și circumstanțe atenuante. Nu de alta, dar…

…Uniunea Scriitorilor n-a acordat premiile sale din ultimul an pentru…dramaturgie și literatură pentru copii! Cum cărțile nominalizate purtau girul unui juriu competent, s-a găsit o explicație puerilă: chipurile, n-au fost bani! Bine că au existat pentru celelalte genuri, mai dragi președintelui Uniunii!…

…Asociația Scriitorilor din București a acordat, toamna aceasta, un premiu unei doamne pentru că, țineți-vă bine, „nu l-a mai câștigat până acum, iar alții îl obținuseră în anii trecuți”! E ca și cum campionii nu mai au voie să se înscrie la Olimpiade, Campionate Mondiale, naționale etc! Și, uite așa, îmi vine să cânt : „Noi suntem români”…

…Acum doi ani, pe un pat de spital, aflam că, la o gală a premiilor din presa sportivă, mi s-a refuzat Premiul pentru carte, la care m-am prezentat cu volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal” (care, culmea, a fost nominalizat!). Motivul: „Cartea a fost considerată o carte de dramaturgie”!?! (Am citat cuvânt cu cuvânt anunțul memorat pe SMS). Atâta au priceput, chipurile, unii: că dramaturgia nu-i gen literar! Ha, ha…

…La Concursul de debut „Dramaturgie în doi” am primit 37 de piese. Mi-a trebuit mai bine de o lună să le citesc pe toate, câteva luându-le și într-o deplasare în Albania. Le-am lecturat cu atenție, cu pixul alături. De aceea mă întreb, nu fără surprindere: cum pot fi citite în două-trei săptâmâni câte 50-80 de texte câte se primesc la Concursuri de tradiție, de oamenii din juriu care mai au și alte obligații?!

…Și, uite așa, mă întreb și eu, acum: câte Premii sunt acordate pe criteriul valoric?! Aștept răspunsurile sincere…

Ai plecat în Nemurire, Mircea!

…Săptămâna aceasta a început sub șoc. Încă nu știu dacă e adevărat. Marele Cronicar dramatic Mircea Ghițulescu ne-ar fi părăsit. La două luni și trei zile după ce a împlinit, în briza mării, la Casa Scriitorilor din Neptun, 65 de veri minunate. Un prieten rar, intelect din scripturi rare, ar fi plecat, acolo, Sus, să-i răsfețe și pe îngeri sau pe zei cu sublimul teatrului! Așa cum ne-a îmbogățit mereu pe noi, cei din jur, înnobilându-ne decenii bune cu erudiția lui și patosul pentru dramaturgie. Deodată, mă simt sărac în lacrimă ce nu mai poate schimba nimic. Privesc pierdut biblioteca de acasă și Mircea este aici, cu mine, cum a fost mai mereu, de două decenii încoace. Mircea Ghițulescu și-a găsit cu har și trudă un loc lângă autorii care nu vor fi uitați vreodată în literatura română. Cum să uite cineva, vreodată, „Cartea cu Artiști” și fabulosul volum „Istoria Dramaturgiei Române Contemporane”?!

…Cum să uiți încântătoarele seri din fiecare zi de luni, din fiecare lună, de la Uniunea Scriitorilor, în Sala oglinzilor, unde s-a ținut, decenii bune, Clubul dramaturgilor, altă nestemată a lui Mircea, în stare să țină viu patosul pentru scris al dramaturgilor români, atât de marginalizați în propria țară?!

…Cum să uiți superbele lui cronici din „Luceafărul” și „Drama” (altă minune pentru lumea teatrului autohton), veritabile lecții de istoria teatrului și filozofie a culturii?! Dragul meu prieten, pe cine voi mai suna, de-acum, să-i mulțumesc, fascinat de lectură?!

…Cum să uit, prietene, prefețele de ținută, veritabile eseuri, prin care ai înnobilat cinci dintre volumele mele de teatru?

…Cum să te uite Teatrul românesc, pe tine, călător sentimental în fiecare săptămână, nelipsit de la mai nicio premieră, fie că era vorba de Iași sau Reșița, Cluj sau Craiova, Timișoara sau Pitești, Sibiu sau Giurgiu…

…La Giurgiu ai fost, onorându-mă nespus, pe 15 septembrie, toamna asta, când deschiderea stagiunii pe malul Dunării coincidea cu debutul meu ca director la Teatrul Valah. La ora aceea știai. Aflasei. Dar erai foarte tare. Arătai foarte bine. Am ciocnit pahare cu vin și șampanie. Ca și cum blestemul acela care îngrozește lumea nu ne atinsese pe ambii… Te-am încurajat, convins că ești un Luptător, amintindu-ți că eu mă bat cu boala asta cumplită de peste trei ani, de când m-a operat întâia oară profesorul Lucan, din Clujul tinereții tale minunate… Mă încurajasei și tu, în februarie 2007, când mă lovise năpasta: „O să fie bine!”, mi-ai repetat, atunci… La fel te-am îmbărbătat și eu. Ți-am spus, în plus, că boala noastră ține în primul rând de cap. Și că eu nu mă gândesc la ea, ci doar la Frumosul din viață. Mi-ai replicat că n-ai timp de gânduri negre, că ești în febra scrisului, zămislind o nouă carte rară. Ceea ce era important. Zilele ți se scurgeau senine… După Giurgiu, ai luat și drumul Argeșului natal, firește că tot la teatru, era o premieră și la Pitești…

…Ai girat debutul meu de director de teatru cu o cronică-document în „Luceafărul”. Am pus-o fericit la vizierul Teatrului Valah. Și în biroul meu. De unde să știu că va fi ultima cronică?!…

…La două zile, te sunam. Eram mai mult decât vechi prieteni. Eram, acum, doi noi oameni legați de o umbră neagră-neagră ce umba prin noi. Erai fericit că scrii cu sârg… Eram sigur că și în cazul tău se va produce o minune…

…Exact acum o săptămână, te-am sunat. Dan Tudor voia să te invite la Clubul Prometeus, din Capitală, unde Teatrul Valah urma să joace, seara, „Feeling”-ul lui Doru Moțoc, cu remarcabilul Marius Bodochi-cap de afiș. Când ai răspuns, nu te-am recunoscut. Din telefon se insinua o voce cavernoasă, de departe, nemaiauzită. „Nu mi-e bine deloc! Îmi fac tare rău citostaticele”, ai articulat vizibil suferind… Sigur că nu ți-am mai zis de niciun „Feeling”…

…Se spune că a fost ultimul nostru dialog. Mai mult monologul tău luptând cu boala dementă. De ieri dimineață, de când am aflat ceea ce nu vreau să cred că am aflat, tot vorbesc cu tine. Mângâi cele două cărți de căpătâi pentru dramaturgia română și te aud cum spui că vrei să mai scoți una…

…Aseară, am trecut pe la Uniunea Scriitorilor. Am intrat în Sala oglinzilor să pun câțiva trandafiri albi între alte flori. Sala în care, ca ieri, s-a ținut ultimul Club al dramaturgilor, era goală. Patru-cinci oameni, afară. Așteptam dintr-o clipă în alta să apari și să ne inviți la discuții pe marginea spectacolului-lectură…

…Tu, însă, nu ai mai apărut. Ai rămas acolo, între cele patru scânduri ale lui Eminescu. Nu te-am văzut, pentru că nu am putut să mă uit la sicriul înconjurat cu flori. Nu voiam să văd că ai plecat. Mai avem atâtea, Mircea, de discutat despre teatru. Vreau să te rog să-mi scrii câteva rânduri în prefața de la volumul „Dresorul lui Casanova”, ca și gata de tipar… Am nevoie de sfaturile tale în lumea asta ciudată, dacă nu ticăloasă, din teatre… Nu te superi că n-am dat ochii cu tine. Nici la mama mea nu m-am uitat, când era între ultimele flori. Ea a rămas vie pentru mine, să-i fie țărâna ușoară…

…Miercuri, vom face câteva sute de metri pe același drum. Prin preajma casei tale, la Polivalentă, unde suntem vecini. Pe drumul ce-l iau zilnic, cu noaptea pe umeri, spre Giurgiu. Tu vei duce noaptea veșnică, acolo, la răspântia Șoseaua Giurgiului-Șoseaua Olteniței, la Bellu. Eu voi porni, dis-de-dimineață, la drum lung, până în Albania, la un Festival de teatru. Mi-a fost greu să le spun cunoscuților noștri că, miercuri, nu vin să te văd.”Mircea e bucuros că nu dați un Festival de teatru pentru o înmormântare”, mi-a zis Cristiana, omul care a stat lângă tine până la ultima respirație… Cred că Destinul le-a aranjat așa…

…În „Jurnalul Național”, un confrate a găsit cuvinte potrivite și a scris despre tine, amintind de titlul unei piese a lui Horia Lovinescu: „Moartea unui artist”. Pentru mine, Mircea, tu nu ai murit!…

…Doar ai plecat în Nemurire, Mircea!… Pe noi, muritorii de pe pământul ăsta blestemat, ne-ai lăsat în lacrimă…