…Prima săptămână din ultima lună a agitatului 2011 mi-a oferit zile de neuitat. Patru zile într-o Vienă plină de culorile și cântecele Sărbătorilor înseamnă pentru oricine un dar divin. N-am fost, însă, în Țara Valsului, pentru turism, ci pentru teatru, invitat la Festivalul organizat de Geirun Țino, directorul de la Pygmalion. O mini-copie la Festivalul Teatrelor Dunărene, ținut la Giurgiu, între 14-17 noiembrie, cu trupe din Galați, Brăila, Silistra (Bulgaria), Viena și, firește, Giurgiu. Acum, în buricul capitalei Austriei, la Teatrul particular Pygmalion, Festivalul Teatrelor Dunărene Românești, între 2-9 decembrie. Două teatre din aval, pe Dunăre, „Fani Tardini”-Galați, cu „Woyzeck”-ul celebrului G. Buchner, și „Tudor Vianu”-Giurgiu, cu „Pușlamaua de la etajul 13” a semnatarului acestor rânduri. Ca excelenta Adriana Trandafir să deschidă balul cu recitalul „Pasărea măiastră-Maria Tănase”. Cum directorul teatrului gazdă este un cunoscut regizor româno-austriac, logic să existe și două piese în limba germană, oferite de organizatori, „Puff” („Bordelul”), de Barylli, pusă în scenă de Geo Țino (și prezentată și în Festivalul de la Giurgiu) și „Ein one-night-stand”, de Daniel Felsner, o recentă premieră (neașezată încă), montată de regizorul româno-austriac Dan Stoica. Lumea-ntreagă e o scenă, indiferent de dimensiuni și vârste…
***
…”Pușlamaua mea de la etajul 13″ s-a jucat în două seri. Și a însemnat, fără exagerare, un triumf, care se datorează, în principal, formidabilei actrițe care este Anca Sigartău. Noul spațiu de joc, decorul schimbat din motive obiective, publicul diferit au reprezentat o provocare al cărui efect au fost aplauze și ovații de aproape nouă minute!!! Iar dacă sala plină a fost una mică, una mignon, ca la orice Studio, prezența a însumat nume mari ale scenei internaționale: valoroasa mezzosoprana Ruxandra Donose, fermecătoarea Ecaterina Coresi (noua Contesa Mariza a Vienei), ilustrul bas și profesor de canto în lumea-ntreagă, Theodore Coresi… Seara a doua a reprezentat un uluitor triumf al inteligenței actorului, în spectacolul interactiv, asupra a doi pseudo-spectatori aroganți sau nod-în-papură. Anca Sigartău a demonstrat nu doar că este o actriță de mare sensibilitate, dar și de-o inteligență rară. Cred că, joi seara, la Viena, în postura creată de cei doi români care, ajunși pe lângă Prater, au încercat să privească de sus o super-actriță, opt interprete din zece s-au fi pierdut cu firea. Forța argumentului rațiunii Ancăi Sigartău a triumfat în fața argumentului forței verbale de gang…
***
…După marele succes al „Pușlamalei de la 13” în capitala Austriei, un om de-al casei mi-a aruncat un compliment învăluit într-o deplasată superioritate vieneză: „Nu visai tu să ai un asemenea succes ca dramaturg în afara României!”… I-am replicat calm, în câteva cuvinte: „Bătrâne, mi s-au mai jucat piese și la Chișinău, New York, Bridgeport și Stockholm!”. Atât i-am spus… Să mă laud că, la New York, am avut o sală cu 450 de oameni în extaz la „Beethoven cântă din pistol”, piesa mea prezentată de Teatrul Satiricus din Chișinău, în regia excelentului Sandu Grecu?! Sau că la „Turnătorul și Actrița”, jucată nebun de teatrul giurgiuvean, a trebuit să plătesc amendă pentru că se depășise cu mult capacitatea (410 locuri) sălii?! Sau că, la premiera absolută a piesei „Beethoven cântă din pistol”, la Chișinău, în aprilie ’95, s-au adunat în fața teatrului peste 600 de oameni (dublul capacității sălii!), ceea ce a făcut să se programeze pe loc un al doilea spectacol peste 24 de ore?! Fiecare din cele trei spectacole jucate la New York, Chișinău și Viena a însemnat un mare succes pentru mine. Copiii nu se compară. Ei înseamnă acea combustie rară pentru suflet…
***
…Viena, orașul unde, cândva, se spunea că românii mănâncă lebede, m-a făcut, în acest decembrie 2011, să fiu mândru că sunt român. Nu doar pentru că publicul de la Pygmalion a însemnat unul de elită. Ci și pentru că vienezii m-au tratat cu zâmbet cald aflând că sunt din România… Și pentru că în metrou sau în tramvai n-am mai întâlnit cerșetori sau șuți din Țara lui Dracula… Dimpotrivă, mulți tineri români, stilați, veniți în Țara Valsului să devină cineva… Am întâlnit un singur cerșetor, culmea, în campusul universitar de lângă superba Primărie. Alți doi de-ai mei, de-acasă, încercau să câștige cinstit un bănuț. Unul vindea reviste, altul cânta la vioară, nu departe de Catedrala Verit. „Trăiască fotbalul!”, a tresărit scripcarul bătrân, recunoscându-mă din lumea fotbalului… „Hai, Rapidul!”, i-am răspuns eu la salut, dar el a replicat sec: „Copos e un fâs!”… Și și-a vărsat oful în acordurile viorii, într-o „Rapsodie Română” interpretată cu fervoare și chin. L-am salutat cu drag și i-am strecurat un euro în șepcuța lui de rapidist necăjit…
…Am fost și la un restaurant românesc din Viena. la „Delta Dunării”. Interior plăcut, personal, însă, jenant. Țipete peste capetele mesenilor, vorbe necontrolate, nepoliticoase, mâncare parcă neterminată… Când am cerut o carafă cu vinul casei, gândindu-mă la minunatele podgorii ale Dobrogei, mi s-a recomandat ceva de la o cramă… austriacă!?! Norocul nostru e că n-am zărit picior de austriac, pe acolo… Nu voi umbri, însă, imaginea cu ospătarul-gură-mare și cei doi spectatori-români-care-îi-privesc-de-sus-pe-cei-de-acasă. Pe ei, i-am și uitat…
***
…Triumful (și) în Austria al Ruxandrei Donose, al soților Ecaterina și Theodore Coresi, mini-festivalul de teatru românesc de la Pygmalion, zămislit de Geo Țino, născut la Brăila, fantastica transfigurare a Ancăi Sigartău, dialogurile la un punch (băutura la modă, de Sărbători, de 3,90 euro, un fel de vin fiert cu tot felul de mirodenii) și la „Mozart”-ul (tot de 3,90 euro!) de la Cafeneaua celebrei Opere, mi-au spus că Viena ne privește, astăzi, altfel pe noi, românii. Patru zile, la Viena, am fost sincer mândru că sunt român…
***
…Am revenit la București, fericit și trist, cu mijlocul în cârpe. Aproape 20 de ore nu m-am dat jos din pat. Cutezasem să urc din nou, după decenii, cele 343 de trepte de piatră și să le mai și cobor, în Stephansdom (Catedrala Sfântul Ștefan), ca să văd Viena de la înălțimea de 67 de metri. Este ea tinerețea o stare de spirit, dar trupul nu mai ține cont de metafora aceasta dragă mie. Și totuși, sâmbătă seară, mi-am cărat trupul la Sala Palatului, să-mi regăsesc adolescența. În sublimul concert susținut de Adamo, belgianul de origine italiană care a fascinat generații, nu doar pe cea a anilor ’60. Sala arhiplină a întinerit brusc sub vocea minunată a lui Salvatore Adamo, sub acordurile șansonetelor, tangourilor, ale hiturilor care nu vor să apună. Cum să nu simți viața renăscând în tine reascultând „Dolce Paola”, „Vous permettez Monsieur”, „La Nuit”, „Les filles du bord de mer” și câte alte bijuterii muzicale. La un moment dat, văzând că se fac două ore de când a început super-recitalul (care a ținut două ore și un sfert), un spectator a strigat din primele rânduri ale sălii: „Tombe la Neige!”, titlul celebrului hit. La care veșnic-tânărul Adamo a zâmbit și a replicat: „Credeați că Adamo putea veni la București fără să aducă zăpada?!”. Peste câteva clipe o mare de oameni era în extazul Căderii de Zăpadă. În momentul acela am început să plâng. Fericit de adolescența mea vrăjită de Adamo, de anii aceia când zăpada era roz și avea zbor fierbinte de pescăruși, ușor apăsat de anii de acum, când zăpada parcă vine neagră, rece și grea… Tombe la Neige, Doamne, ce cântec de viață!…