Mircea M. Ionescu

…10 iunie ’70. Miez de noapte bucureșteană. Ne ține treji un meci superb de pe „Jalisco”, plin ochi. Ultimul duel în grupă, din „groapa cu lei” de la Guadalajara, în Mundialul mexican. Falnica Brazilia, cu Pele la apogeu, față în față cu o mână de necunoscuți români, care chinuiseră Anglia (0-1), învinseseră Cehoslovacia (2-1), dar care și-au cumpărat singuri, din bazar, tricourile pentru jocul vieții lor. După vreo douăzeci de minute, brazilienii conduc cu 2-0, Pele și Jairzinho marcând în numai trei minute (18’ și 21’), făcându-ne muți în fața televizoarelor alb-negru. Lupta pare încheiată, se anunță un scor-fluviu, numai că anonimii renasc din talentul lor neștiut, nebănuit de granzii fotbalului de la Gala aztecă. Și „Corsarul roib”, metafora lui Fănuș Neagu pentru minunatul Dumitrache, cel care îi amețise printr-o triplă fentă pe englezii Cooper și Moore (campioni mondiali en-titre la ora meciului!), dată în reluare de 26 de ori de televiziunea mexicană (!), Florică al nostru hipnotizează cu magia lui și cuplul Brito-Fontana. E 2-1, în minutul 34. Meciul acesta oarecare devine brusc spectacol. Puștiul Liță Dumitru (la doar al 6-lea joc lui în Națională) îl agasează prin marcaj imposibil pe Regele Pele, „Mopsul” slalomează uluitor pentru tribune, Dembo și Mircea Lucescu fac raliuri elegante pe flancuri, Capellino din Giulești, Sandu Neagu, rămâne ghimpe în reduta cariocas, iar, între buturi, Rică vrea să-l convingă pe nea Angelo că trebuia să-i dea o șansă mai devreme decât ultimele 62 de minute de la acest Mundial. Fascinată, dar și speriată de incredibila replică română, trupa lui Mario Zagalo se ambalează, forțează, nu vrea să riște. Și Pele arată cine este bossul, în 66’, când duce scorul la 3-1. „Tricolorii” din Est nu cedează, dimpotrivă, au replica lor demnă, elegantă, de fotbaliști autentici. Jocul e fermecător, „Jalisco” freamătă de bucurie, înscrie Dembo, în ’83, e 3-2, e Fiestă în tribune. Brazilia încasează incredibil două goluri, prima și ultima oară în acest Mundial mexican, câștigat de ea, după acel zdrobitor 4-1 cu Italia, în finală! Ce meci, ăsta cu noi! Cum să-l uiți?! Cum să nu știu pe de rost, după 41 de ani, acea formație de vis, întâia „Generație de aur” din fotbalul românesc, cum nobil a numit-o Hagi?! Deci…

Stere Adamache (28’ Rică Răducanu)- Lajos Sătmăreanu, Culai Lupescu, Cornel Dinu, Mihai Mocanu- Liță Dumitru, Radu Nunweiller-Sandu Neagu, Emerich Dembrovschi, Florea Dumitrache (71’ Gigi Tătaru), Mircea Lucescu. Antrenor: Angelo Niculescu.
…Câțiva dintre ei au plecat în Rai: Adamache, Mocanu, Neagu, Dumitrache, Tătaru II. Cu ei și Prințul Dobrin, care ar fi vrut să joace măcar în meciul cu Brazilia, marea durere a vieții lui. Nu ca băieții ăștia plini de fițe și de milioane, cu Mutu în capul listei…

***

…După 41 de ani fără 3 zile. 7 iunie 2011. În Brazilia. La Sao Paulo, acolo unde, în 17 aprilie ’74, România pierdea, cu 0-2 (goluri: Leivinha-9’, Edu-20’), amicalul cu celebra echipă a lui Mario Zagalo, în fața a 80.000 de oameni. Acum, Stadionul Pacaembu, 40.000 de spectatori. La București, e 8 iunie, zorile se leapădă de întuneric. E 4 dimineața. Meciul de retragere a lui Ronaldo, unul dintre sutele de alchimiști ai fotbalului mondial născuți de Copacabana și favelele Braziliei. România este onorată cu invitarea la un asemenea meci de gală la care se uită întreaga Planetă. Locul nostru nu-i, însă, la banchete, se vede, ci în iarmarocuri. Trimitem o echipă încropită, cu jucători de duzină aduși din vacanță, nici pe departe o Națională! Fără antrenor principal, fără conducători. Jalnică desconsiderare a Evenimentului, a Braziliei, a noastră –suporteri și oameni de fotbal-, a „Generației de aur” de la Guadalajara, a României… Nu mă interesează cine poartă vina, Mircea Sandu (un președinte incapabil să evite haosul!), Răzvan Lucescu (omul care ceruse acest meci!), nerușinații Mutu, Săpunaru, Raț, chefliul Tamaș… FRF s-a autodesconsiderat, făcându-ne de râs, aceasta-i singura certitudine dureroasă. Ba, ca să ne arate cât de neînsemnați suntem, cei de la televiziunea braziliană care a transmis partida l-au pus pe Răzvan Lucescu pe banca selecționatei anonime!

…Pentru eventuale comparații, între Guadalajara ’70 și amicalul din dimineața de 8 iunie, formația trimisă de eterna manta pentru vreme rea, Ștefan Iovan, eternul secund, ca Rada la Rapid: Tătărușanu-Râpă, Papp, Gardoș, Latovlevici-Torje, Bourceanu, G.Mureșan, Sânmărtean-Marica, Surdu. No comment!

…Logic ca brazilienii (departe de a prezenta una dintre cele mai bune echipe din istoria lor de Legendă! Dimpotrivă, o formație huiduită în final!?!) să zburde, fără să se întrebuințeze, să ne ascundă minute în șir „obiectul muncii”, să rateze într-o veselie, să aibe două-trei viteze în plus în orice fază, să facă cubism și impresionism pe gazonul ce n-a amintit de furtuna din ajun, să trăiască amicalul acesta cu bucuria de a juca și respectul față de Ronaldo (introdus doar ultimele 15 minute ale primei reprize, timp în care a ratat trei șanse ale ultimului său gol pentru Pentacampeon, Tătărușanu având meritele sale mari la două dintre ele), prețuind arta fotbalului și fascinația spectatorilor. Că la pauză n-a fost (ca și în final!) decât 1-0 pentru Regii fotbalului mondial (gol Fred-22’, după a câta fază de șah-mat, oare, pentru defensiva noastră creată de Nerymar?!), nu prea interesa. Gazdele au avut și un penalty (nedat de arbitrul brazilian, în 4’, la „ciocanele” puse în careu de Bourceanu), s-au distrat când și cum au vrut cu absenții noștri speciali de la Sao Paulo, salutând din mers tot ce-au întâlnit în cale, pe flancuri și în careu, doar-doar or trezi adversarul, să aibe cu cine discuta, ca să bucure publicul. În zadar! Exceptând bara lui G.Mureșan, „ghiuleaua” de la 35 m., din 25’, „roșii” păreau că dorm la București, visând la victoria normală (și la 3-0!) cu Bosnia, supraestimată caraghios de unii. Era, însă, nefericitul somn românesc (noapte bună, Mutu, Săpunaru, Raț, Tamaș! Chiar așa, cum ați dormit, că nu pot crede că ați stat în fața televizorului la ora aceea criminală în afara night-cluburilor?!). Culmea este că, în pauză, un comentator dâmbovițean grăbit, dacă nu adormit, a slobozit „ai noștri au făcut o impresie bună” (Sic!)…

…La pauză, figurantul Surdu a rămas la cabine, gândind, probabil, la „farmecul vieții” din Giulești, înlocuindu-l Tănase; după vreo 10 minute a apărut și Alexe (în locul lui Sânmărtean), apoi și Giurgiu (în 65’, pe postul lui Bourceanu), dar nu s-a schimbat nimic. Brazilienii și-au continuat divertismentul, în viteza a II-a, acum, un pic plictisiți de lipsa de replică a adversarului, Nilmar a mai ratat o dată, și încă o dată, după ce fundașii noștri, în permanentă stare de panică, au fost înșirați ca boabele de fasole. Cum Papp l-a pus la pământ pe Tătărușanu, Pantelimon s-a putut bucura și el că a jucat (ultimele 23 de minute) împotriva Braziliei, ca și Zicu, schimbul de ștafetă, din ultimele 13 minute, pentru „căpitanul” Marica (figurație scuzată de accidentarea din ajun) și Alexa (înlocuitorul din 80’, al lui Gabi Mureșan, singurul luptător român, alături de Tătărușanu).

…Scăpând cu doar 0-1 (Uraaaaaaaaaaaaaaa!), mă tem că federalii noștri și câțiva gonaci de serviciu vor considera rezultatul acesta o mare victorie pentru viitortul fotbalului românesc aflat în corzi! Ce dacă n-am existat, fiind umiliți non-stop, că nu ne-am văzut decât la bara lui G.Mureșan și șutul lui Torje (87’)?! O să auzim vechea placă, siguir, că dacă nu era fusul orar, drumul de 18 ore cu avionul, bla-bla-bla, îi făceram praf, pilaf, ca pe bosniaci, cum să uiți acel 3-0, “victorie fabuloasă” (Sic!) de vineri noapte din Giulești… Avem potențial, domnilor, vorba comentatorului trezit prea devreme. Potențial de figuranți, în birouri și pe teren, unde neseriozitatea este cuvântul de ordine!

…Acum 41 de ani, la Guadalajara, am prezentat o primă “Generație de aur”! Guadalajara, Guadalajara, aud trupele de mariachis încântate de geniul lui Dumitrache… E atât de departe Guadalajara…

*O primă formă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

…Curg dezamăgirile la acest Mondial, ca râurile învolburate din România prinsă sub tot felurile de coduri. Ultima cacialma, colocviul de limbă portugheză, din această după-amiază, care a trimis în optimi, într-un cor de fluierături, mai apăsător decât vuvuzelele sud-africane, Brazilia și Portugalia. Blaturi-bla-bla s-au mai purtat (și) pe la Mondiale, lusitanii au și dechis balul grupei G punând de-o “pace sub măslini” cu ivorienii (tot 0-0, ca și acum câteva minute). Altceva a deranjat, însă, la acest meci considerat de gală, la care lumea (spectatori și teleprivitori!) aștepta un spectacol pe măsura stelelor din cele două trupe, înzestrate cu har divin și plătite cu miliarde bune. Un penibil aranjament, fără oleacă regie de clasă, și un non-combat ordinar repartizat frățește în cele mai mici detalii. Cu siguranță că știa rezultatul final și aztecul de la centru care, dacă n-ar fi venit cu un fluier ca o ocarină spartă, ci cu un sombrero și o vioară, s-ar fi pus de-un recital mariacis, în stare să înveselească puțin mulțimea înecată în plictis. Atâta platitudine, încât, în tribune, suspendatul Kaka manevra telemobilul, căutând, probabil, ceva “action”. Știa că în teren nu se va petrece nimic demn de urmărit, naivii de noi, care am așteptat și tot așteptat minunea, miracolul, o clipă de spectacol, să mai uităm de urâțenie vieții actuele… Ba vin și zic că, dacă fluierașul de la centru ar fi aplicat regulamentul și ar fi eliminat cel puțin un brazilian (Melo, Juan) sau ar fi dictat penalty-ul clarisim pentru mega-hențul comis în careu de Lucio, blatul dospit în nesimțire, s-ar fi transformat imediat.

…Marea dezamăgire pentru mine, însă, a fost jocul de maidan al defensivei cariocas. Intrări criminale, în lanț, lăsate de arbitul mexican fără de roșu, în prima repriză, ce păreau o răzbunare după patru decenii a acelui meci pierdut de brazilieni, pe 19 iulie ‘66, cu 1-3 (0-2; Eusebio-2 goluri), la Liverpool, în World Cup-ul englez, când killerul Morais l-a scos din joc pe artistul Pele! Ciudat, neplăcut cum fundașii lui Dunga, rafinați prin campionate europene de elită, au devenit țăpinari, cosași, zilieri cu târnăcopul. Așteptam Samba și ne-am trezit cu sud-americani dansând lamentabil Călușarii. Revine din nou în actualitate recomandarea de altădată: echipa Braziliei trebuie privită de la mijloc în sus! Astăzi, n-a trebuit privită deloc…

…Este drept, n-a fost nici Fado, chiar dacă lusitanii au încercat să danseze ceva după pauză. Se vede că banii dictează muzica și la Mondialul African. Deocamdată, noi, cei de pe margine, bolnavi de spectacol, le putem cere lui Cristiano Ronaldo, Meireles, Baptista, Lucio și celelalte vedete nababe să ne dea banii înapoi…

*O variantă a acestui material a fost postată pe blogul sportvox.ro

…Aseară s-au încheiat meciurile din primul tur al grupelor. Moment să se facă un prim inventar. La o prima vedere, mai multe umbre decât lumini. Din păcate, în con de umbră multe staruri și echipe favorite. Nu mă grăbesc să trag concluzii. E prematur. Mai ales în fotbal. Nu o voi vira, însă, după copac, să tac, acum, ca să mă bat apoi cu pumnul în piept (de aramă, negreșit!), făcând pe profetul. Mai este destul până la bătălia pentru podium…

…Deocamdată, multe meciuri leșinate, chiar dacă se joacă-n iarnă africană. Goluri puține, faze de spectacol să le numeri pe degetele unei mâini. Mult zgomot (deocamdată pentru nimic!), jafuri, lighioane pe străzi, vuvuzelele acelea blestemate, ca un roi de albine, de lăcuste, comentarii obosite, multe pe alături de joc… Nu voi căuta decepții, mai este timp până la ele. Ușoare dezamăgiri, însă, au fost. Prima, Spania, cea mult lăudată, precum făcuse Pele cu Vallderama și columbienii lui înainte de World Cup ’94 (turneul nostru de poveste!), unde Maestrul îi vedea campionii lumii. Lăudata Armada spaniolă și-a înecat o corabie în meciul cu “ceasornicarii” elvețieni ai neamțului Ottmar Hitzfeld, unul dintre cei trei antrenori din lume care a câștigat Liga Campionilor Europeni cu două echipe (Borussia Dormund și Bayern Munchen), ceilalți fiind Happel și Mourinho. “Toreadorii” lui Del Bosque au luat meciul de sus, degeaba au atacat în valuri, n-au avut putere de concentrație, crezând naiv că poți găsi aurul privind vesel cerul, nu să iei sapa și lopata, ba și târnăcopul să-ți poți atinge scopul. Este drept, ibericii mai au două corăbii, dar ei n-au ajuns niciodată pe piscuri, acel unic loc 4, din ’50, fiind încă o dovadă pentru Armadă că n-a descoperit încă drumurile mondiale!… Nici Anglia n-a scăpat de critici, s-a împiedicat, doar, de yankei, nu ca în ’50, când Albionul a fost învins de americani, cu 1-0, la Belo Horizonte, dar și așa multă lume consideră acest 1-1 din Africa o înfrângere pentru englezi și o victorie pentru cei din State. Nici campioana mondială en-titre, Italia, n-a strălucit, chiar s-a chinuit să egaleze în “uvertura” cu paraguayenii. Italia rămâne, însă, Italia, echipa care mereu a pornit greu în cursă… Nici Franța n-a arătat ca finalistă a ultimei ediții, Portugalia cam un zero, cu tot Ronaldo (nu doar 0-0 în compania ivorienilor!). Nici marea Brazilie nu ne-a luat ochii, trudind cu coreenii comuniști… Mai răsărite, după prima strigare, Germania (4-0, dar cu o Australie jalnică!), Olanda și cam atât…Sigur, însă, se va schimba Tabelul Mondialului în rundele care vin…

…Mi-am permis să fac un clasament al numărului de șuturi la poartă. Pare o extravaganță, la o primă vedere, însă șuturile acestea pot spune multe. Deci…

• Locul 1, cu 26 de șuturi în primul meci: Brazilia. Pe locul secund, Spania-24 de șuturi. Pe poziția a 3-a, cu 20 de șuturi, Argentina și Chile. Cu câte 18 șuturi fiecare, Anglia, Olanda, Franța și Coreea de Sud. Ghana și Germania au reușit numai 16 șuturi, nemții stabilind un record de productivitate, cu 4 goluri marcate! Mexicul-14 șuturi, Serbia și Slovacia-13, încheie un clasament de circumstanță al ofensivelor de luat în seamă.
• Poziția 1 din clasamentul pauperilor, Coasta de Fildeș și Japonia, cu numai câte 5 șuturi fiecare, niponii reușind chiar și golul victorie în dauna Camerunului! Urmează grecii, cu numai 6 încercări ale porții adverse. Cu 7 șuturi, în prima etapă: Uruguay, Portugalia, Honduras și Slovenia. 8 șuturi-Paraguay și Noua Zeelandă. Gazdele, sud-africanii, doar 9 tatonări ale buturilor adverse. Cu 10 goluri, Italia, Danemarca și Australia. Ca Algeria, Camerun, Nigeria și RPD Coreeană să încheie “plutonul impotenților”!
• Meciul cu cele mai multe șuturi la poartă: Brazilia-RPD Coreeană, 37 (26-11). Partida cea mai săracă în șuturi: Coasta de Fildeș-Portugalia, numai 12 șuturi (5-7)!?!

…Acum, gata cu primul tur de scrutin. Aseară au început jocurile din runda secondă a grupelor. Diavolul de Forlan a dat de pământ cu Bafana, Bafana, uruguayenii le-au luat gazdelor coțofana și le-au ciuruit poarta cu trei goluri, de vuvuzelele au început să bâzâie a jale. În derby-ul Sudului, au câștigat detașat americanii, cei care cam dezamăgiseră în “uvertura” cu Franța (0-0). Turul II din grupe va însemna, însă, cu totul altceva. Mult mai frumos, mai interesant Țineți acest pariu?

…Ziua lui Hagi! Ziua Regelui! Pe vremuri, Ziua Majestății Sale se sărbătorea la 10 mai. De vreo 15 ani, în fotbalul nostru ea se celebrează la început de Făurar, pe 5 februarie.

Se implinesc 45 de ierni-primăveri, de când, în Săcelele de lângă mare și nu de sub Postăvar, Zeii presărau pulbere magică pe ulițele satului pline de copilandri. Acolo, și, apoi, pe nisipul mirific al Tomisului, s-a zămilsit un Pescăruș cu zbor înalt și lung, ce l-a dus până pe tronul de Rege în imperiul fotbalului mare, alături de Pele, Maradona, Platini și atâția alții, încântați și ei de dansul fascinant al copilului Mării Negre și de “torpilele lui aerodinamice”, cum am zis la Telesport.

Este greu să găsești metafore pentru sărbătoritul de astăzi, din moment ce jocul lui înseamnă una dintre Metaforele “sportului-rege”, Platini decretând că “Hagi a dat o altă dimensiune legilor fizicii”. Un argument ar fi, cred, capodopera de la World Cup ‘94, golul acela halucinant înscris în poarta Columbiei, suficient ca marele Pele să-l înnobileze drept “Cel mai bun de la Mondialul american”.

Țin de Legendă golul marcat de la centrul terenului, sub tricoul lui Real Madrid, cel din poarta Kievului, la Monte Corlo, în 24 februarie ‘87, care așeza Supercupa Europei în vitrina de preț a Stelei, sau finalul de carieră, ca sultan divinizat pe Bosfor, la Galatasaray, unde, tot cu Lucescu-senior la timonă, a dus și o Cupă UEFA (4-1, cu Arsenal, la penalty-uri, în finala de la Copenhaga!) și altă Supercupă a Bătrânului Continent, după istoricul 2-1 cu “galacticii” Realului Madrid!

Peste “salba de aur” din Divizia A (două titluri de golgeter, cu Sportul Studențesc; 3 titluri de campion și 3 Cupe cu Steaua; 222 meciuri, 141 de goluri marcate, inclusiv pentru Farul, echipa în care a debutat pe prima scenă), dincolo de jocurile din arena spaniolă (două sezoane la Real și tot atâtea la Barcelona) și cea italiană (doi ani la Brescia), peste apoteoza de sub Semilună, se află cea mai dragă echipă a lui Hagi, Naționala!

…125 de jocuri sub tricolor! 35 de goluri marcate. 6 prezențe la turnee finale (3 la Mondiale, 3 la Europene). 18 ani ascultând Imnul, cu mâna la inimă. Cu debutul dintre fiorduri, în august ‘83, 0-0, la Oslo, sub comanda lui Mircea Lucescu, și a doua retragere, definitivă, la Euro 2000, cu marea Italia adversar și Emeric Ienei pe bancă. Se mai retrăsese o dată, dar a revenit salutar să fericească milioane de români din lumea-ntreagă cu întâia victorie a “tricolorilor” în dauna Ungariei (2-0, la București)…

…Ca antrenor, a avut ghinion. A debutat în meserie direct la Națională, cu un 2-0 istoric, la Budapesta (întâia victorie românească oficială pe terenul ungurilor!). A urmat, din păcate, nefericitul “baraj sloven”, pentru Mondialul asiatic, 1-2, la Lubljana și 1-1, în Ghencea. Rezultate scrise și de doi arbitrii potrivnici, danezul Nielsen și germanul Krug. Dacă n-ar fi fost acei “cavaleri ai tristei figuri” și ghinionul ca Rudoanja să nimerească un gol, la București, cum n-ar mai izbuti în zece vieți, dacă Naționala ar fi mers la turneul final din Japonia și Coreea de Sud, astăzi, Hagi ar fi fost și un foarte mare antrenor. Așa, însă…

…A mai pregătit Bursaspor, Galatasaray, Poli Timișoara și Steaua. Succesele au fost câteva. A obținut Cupa Turciei, cu Cim-Bom-Bom, în mai 2005, după un 4-1 de senzație în finala cu eternul rival Fenerbahce. Și a calificat Steaua în grupele Ligii Campionilor, toamna trecută. Scârbit de “circul” patronului Gigi Becali, finul lui (!), s-a retras din antrenorat. N-a acceptat orice propunere. Nici Galata pentru câteva luni, nici o echipa oarecare din Spania, nici team-uri din Cipru, Rusia și Grecia, nici naționala Bulgariei. Ceea ce mă face să cred că antrenorul Gheorghe Hagi nu și-a spus ultima replică pe scena miracolelor…

…Peste șutul lui diabolic, peste ruperile de ritm paralizante, peste colecția de performanțe inegalabilă pe plan autohton, peste seriozitatea totală și dragostea-obsesie pentru acest veritabil Alter Ego, care a fost și rămâne Fotbalul, cel născut la început de Făurar, meșterul făurar al “Generației de aur” a urcat în Legendă prin Arta sa sublimă, suprinsă inegalabil de un senior al fotografiei artistice, Sorin Radu, din New York!  Cel  care l-a prezentat lumii pe Hagi în simbioză cu o minge vrăjită și cu arcușul fermecat al lui Stradivarius.

Dincolo de arenă, Hagi este, astăzi, Ctitorul Academiei de fotbal ce-i poartă numele, în briza mării care l-a zămislit, ca o continuare a Fabricii de valori “Luceafărul” (ce idee excelentă a anilor ‘80, abandonată iresponsabil!).

Gică Hagi mai înseamnă sportivul român despre care s-au scris 3 cărți (una de către Grigore Cartianu, două de către Gheorghe Nicolaescu) și o piesă de teatru (“La răscruce de Hagi”, în 2005, purtând semnătura mea). Numele lui mai figurează și pe coperților altor două volume: “Cu Hagi &. Com. de la Roma la New York, via Cardiff”, de Gheorghe Nicolaescu, și “Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, scrisă de mine, la cald, după Mondialul din Statele Unite, tulburat de bucuria de spectacol bun a yankeilor, care l-au urcat imediat pe Machedon într-un triptic magic pentru ei: Nadia-Ilie-Gică Hagi.

Ei sunt adevărații Ambasadori fără vârstă ai României în lume!

La început de februarie, când zările visează Primăvara, în fotbalul nostru se reaud acorduri din “Oda Bucuriei”.

La mulți ani, Gică Hagi!

Astăzi publicăm, în premieră, pe blog,  Scena 3 din comedia “Cum a devenit Marx comentator sportiv“, din volumul “Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut în 2008, în Editura Play. Într-un eseu dedicat volumului respectiv, remarcabilul poet și teatrolog Ion Cocora a scris:

Piesele cu tematică sportivă sunt frecvente în creația dramaturgică a lui Mircea M. Ionescu. Una de tinerețe l-a avut ca protagonist pe brazilianul Pele, decenii la rând un miracol pentru fidelii stadioanelor, alta mult mai recentă, tipărită în 2005, aduce “în lumina rampei” pe Hagi, alt miracol cu picioare de aur, dar și cu o identitate ce implică afectiv. Explicația interesului pentru asemenea subiecte și personaje într-o primă accepțiune pare simplă. Autorul e atras de un domeniu care îi este familiar și care îi oferă un plus de inedit. Se poate înțelege și un plus de atractivitate și chiar de pitoresc. Aspecte ușor de sesizat nu doar la nivel anecdotic, ci și în configurația personajelor, în însuși modul cum reacționează ca mentalitate și temperament într-o situație sau alta. E necesar să se rețină, pe de altă parte, că subiectul, ca semnificație, depășește detaliile anecdoticului. Ele rămân doar elemente de culoare, însemne ce marchează psihologic personajul, individualizîndu-l. În profunzime, în schimb, fabula se complică. I se conferă o problematică de ordin general, existențială și morală, structurată într-un univers dramaturgic în afara tiparelor  impuse de o tematică restrictivă. Nu numai conflictul în sine încorporează tensiune, ci și subtextul.

Pentru a citi primele trei scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, Scena 3 sau index.