„Jurnal” pe sărite – Pagina 7

9 MARTIE, 8 ANI DE CANCER…

…Acum opt ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață. M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele… PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…
…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.
…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în dreptul bărbiei au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și a fost foarte reușită!, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Și a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De patru ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, din inox securizat, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!
…Joia care vine fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, luna viitoare urma să merg la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se prea respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că, de un an și cinci luni, am primit și Certificatul de bunic, minunata Genevieve, acolo, în Florida mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…
…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum opt ani, sunt optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”… 4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate… 14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine.. 13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu… 13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!… 20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)… 7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…Astăzi este pentru mine 9 martie 2007! Sărbătoresc Opt ani de învingător, chiar dacă o răceală la modă mă ține în pat…

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de opt ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Vai de liderul nostru și de piticul otrăvit!

…De mult n-am mai urmărit “cap-coadă”, fie și la televizor, un meci din campionatul nostru de trei parale. Mă refer la fotbal, deși aprecierea este valabilă și pentru alte sporturi (ieri, ne-au bătut rușii la rugby!?!) și domenii. Deci, în amintirea și numele Craiovei-Maxima, campioana unei mari iubiri, lângă care am trăit clipe rare, am văzut derby-ul dezechilibrat din Bănie. Un 0-0, remiză deloc albă, mai degrabă cenușie. Până la urmă, un punct de orgoliu pentru mai modesta trupă a excelentului antrenor Sorin Cârțu (secondat de Emil Săndoi). Steaua a dominat, dar cu frâna de mână trasă și fără o “minte limpede”, un strateg în asaltul ei prelungit, fără arsenal. Cu câțiva figuranți de lux (Chipciu, Rusescu, Stanciu, Guilherme, Țucudean-cât a jucat, deși verbul “a juca” este impropriu în cazul ex-arădeanului, ex-dinamovistului!), cu înlocuiri de neînțeles din partea lui Gâlcă (cred că l-a debutat pe Tamaș la Steaua, în ultimele zece minute, probabil să nu fugă la un birt din preajma stadionului și să mai pună de vreun caft!), fără idei, fără determinare. O echipă când leșinată, când plictisită! Și-a pierdut sigla, și-a pierdut și galoanele de mai-marele campionatului nostru, lider autoritar până la începutul returului (0-1 cu Rapid, în Ghencea, deci, deloc întâmplător!; 0-0, la Craiova).

…Sunt convins că liderul de astăzi gâfâie de cum ne-a întinerit un dor nebun de Primăvara, numai și numai din cauza lui Gigi Becali, care, de după gratii, taie și desface, vinde fără măsură tot ce are mai bun, amenință, ține titulari pe tușă, plimbă umbra prăfuită-ntre dune a lui Reghecampf pe lângă stadionul din Ghencea etc, etc! Restul este tăcere, vorba lui Hamlet…

…Dezamăgit de trupa de pe primul loc (nu știu cum să-i mai zic, Steaua, FCSB, FCetc?!), nu pot să trec sub tăcere arbitrajul șmecheresc al “piticului” Avram, care, după ce n-a acordat oaspeților un penalty clar în primul mitan (fault Brandan asupra lui Varela), a întors-o ca la Ploiești (unde Petrolul s-a apropiat la 5 puncte de bucureșteni, inutil, însă, îmi permit să zic, că nici „găzarii” nu mai sunt ce-au fost în toamnă!). Dacă al doilea “galben” acordat căpitanului juveților, Brandan (echivalent cu eliminarea!), la cinci minute după pauză, a fost sau nu corect, nu mai contează acum, căci, și în inferioritate numerică, tânăra, însă ambițioasa trupă a oltenilor a murit pe baricade și a scos miraculos un punct, în seria uluitoare (13 meciuri consecutive fără eșec!). Dar să-l vezi pe Țucudean lovindu-și un adversar fără să joace mingea și să nu-l taxezi cu un cartonaș galben, să-l ierți de culoarea “galbenă”, de două ori, pe bezmeticul (în ultima vreme!) Papp, când un jucător oltean scăpase spre careul părăsit, cu câteva minute înaintea finalului, este mai mult decât greșeală. Înseamnă sfidare crasă, ca să folosesc un eufemism! Sfidarea bunului simț elementar, ce să mai vorbim despre regulament!… Dar, cu siguranță, nu i se va întâmpla nimic încă unuia cu fluier ruginit. Trăim, doar, în epoca blatului general…

…Echipa lui Gâlcă (dacă nu-l schimbă Becali, în noaptea asta!) va câștiga și actuala ediție de campionat șchiop, mai curând de insolvențe decât de fotbal. Dar este o echipă care nu va mai speria pe nimeni. Domnule Gigi Becali, vedeți-vă de… scris, chiar dacă n-aveți treabă cu o asemenea îndeletnicire, acolo, la Poarta Albă, unde viața e cam neagră și unde nu mă bucur că ați ajuns! Dar, nu vă mai apropiați de fotbal, decât ca telespectator!… Nu mai puneți și dvs. presiune pe Gâlcă, părăsit, acum,de toți, chiar și de miss Fortuna! Și lepădați-vă, măcar până la vară, de un mic Iuda care țese intrigi otrăvite în umbra Ghencei! Nu de alta, dar v-ați bătut joc suficient de un Simbol! Nu distrugeți și o Echipă iubită de milioane de români, și la bine și la rău…

…Gata, mai trec două-trei luni până să mai pierd timpul cu un meci de trei parale din campionatul nostru de fotbal, oglinda societății prin care se târâie!

COMENTATORUL DE FOTBAL a descoperit trei noi sporturi!

…Prima descoperire am făcut-o în umbra Templului Maya de la Chichen Itza, la 170 de kilometri de celebra stațiune Cancun. Un joc din anul 600 al erei noastre, practicat de mayași: poc ta poc! Se joacă cu o minge de două echipe de șase oameni fiecare, plus câte un căpitan. Numai că mingiuța nu poate fi lovită decât cu…coapsa!… La final, căpitanul echipei învingătoare va beneficia de marea onoare de a fi sacrificat pentru Zeii Maya. Va comite decapitarea căpitanul echipei învinse, ca o umilință!… (Fac o paranteză și încep să înțeleg de ce nicio echipă românească de fotbal nu a ajuns în primăvara europeană 2015!)…

…Am avut șansa să văd un asemenea joc, pe uriașa scenă a Teatrului cu 8.000 de locuri din Parcul de distracții și istorie de la Xcaret, în spectacolul unic „Mexico spectacular”!. Numai așa am înțeles cum se poate lovi mica minge cu coapsa și când e jos, jucătorul aruncându-se cu o dexteritate rară!…

…Tot pe Arena magică de la Xcaret (60 km. de Cancun, 9 km. de minunata stațiune Playa del Carmen), cu o șampanie în față, în tribune, și un cocktail de creveți (ce făceau parte din prețul intrării-aproape 100 de dolari!) un alt sport mayaș: „Mingea în flăcări”. În întuneric, pe scena mai mare decât un stadion de handbal, înconjurată cu o plasă protectroare, în mega-show-ul „Mexic spectacular”, jucătorii a două echipe loveau, cu un fel de crose, o minge care ardea tot timpul, tăind întunericul. Pase, fente (un jucător uluitor, amintindu-mi de magia lui Dobrin, în ovațiile publicului!), aruncarea balonului arzând spre o cupă cu un diametru de peste un metru!…

…În dimineața când am mers la Xcaret, am fost în splendoarea de resort „Reef’, din Playa del Carmen. Hotel magic, cu circuit închis, cu vile în crâmpeie de junglă urcând spre balcoane și cu susur de izvor unduind sub ferestre. Și cu două nivele de terase, fiecare cu câte o piscină și iatacuri cu vedere spre Caraibe. La piscina apropiată de mare, lungă de vreo 30 de metri, la fiecare capăt, deasupra apei, câte un panou de baschet! N-am avut șansa unui meci, el urma, am înțeles, să se dispute după-amiaza între două echipe alcătuite din turiști. Oricum, am prins o jumătate de oră de antrenamente-divertisment ale unor tineri italieni, care fascinau asistența prin aruncările cu mingea la panoul de pe margine, din apă, de la 8-10 metri! Baschet pe apă, așa se cheamă noua distracție, noul sport de vacanță la Cancun și pe Riviera de Maya!… Polo pe apă, acum, baschet pe apă! Ce urmează?

…Ducu m-a surpins (Mulțumesc, dragul meu flăcău!), în acea zi de 1 ianuarie 2015, cu pălăria mea de sheriff de vacanță, încântat, pe marginea unei piscine devenită teren de baschet pe apă! Frumos, interesant, dar eu rămân la fotbalul căruia îi datorez Viața. Dacă nu eram un cunoscut comentator de fotbal în România, aș fi fost omorât, de „îmbârligații Securității”, în Lagărul de la Latina, în iulie 1986, când am găsit nebunia, nu curajul, să evadez din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. M-au salvat de la moarte, la Latina, fanii mei, trubadurii sportului-rege! Mulțumesc, împărate Fotbal!…

…La ruinele de la Tulum, pe 2 ianuarie, ghidul ne-a spus că Cetatea înconjurată cu zid de pe malul Caraibelor, cu „ecluze” de recife în față, a fost asemănată de conchistadorii spanioli, când au cuicerit-0, cu… Sevilla! „Și eu am fost la Sevilla!”, am strigat fericit în gând, amintindu-mi de magica noapte din 7 mai 1986, când Steaua a devenit Regina Europei la Fotbal, cucerind Cupa Campionilor, după un 2-0, la penalty-uri, cu marea Barcelona! Atunci, la Sevilla, a fost un Zeu în poarta română. Nu era vreun zeu mayaș, ci Duckadam al nostru! Sevilla, Sevilla…

Zbor cu proști. Sau cum era să ajung de la Miami la…Moscova!

…Luni 15 decembrie 2014, când am aterizat la Miami, știam că voi pleca spre casă tot într-o luni, pe 12 ianuarie 2015! Cu rezervare electronică, nu mi-am mai făcut griji pentru zborul de întoarcere, trebuia doar ca Ducu să realizeze clasicul ceck-in, prin internet, numai cu 24 de ore înainte de plecarea avionului, al companiei British Airways, luni 12 ianuarie, la ora 17:10…

…Duminică 11 ianuarie a fost o zi cu ploaie la Miami. Plângea cerul, ca și sufletul meu. Geneve, Ducu și Karina m-au invitat pentru ultimul lunch împreună la un restaurant șic. După care am făcut bagajele. Apoi, am plecat la cumpărături, să servim cina acasă. Eu am căutat un vin roșu bun. I-am arătat lui Ducu mai multe producții, el le verifica imediat prin sistemul special pe care-l are pe micul lui computer numit telefon mobil. Ne-am oprit la „Faustino”, un vin spaniol din 2010. Era ora 16:50… Pe Aeroportul din Florida, cursa Miami-Londra se pregătea să decoleze…

…O cină cu povești, cu nostalgii. Cu un „Faustino” pe cinste. A doua zi, la ora 15, trebuia să fiu la Aeroportul Miami. Ducu a accesat British-ul să-mi rezerve un loc la culoar, nu la fereastră, cum aleg deobicei… Să mă plimb prin avion, să mă pot dezmorți în noaptea lungă ce va urma, luni spre marți… Site-ul companiei, însă, dezactivat! Nu-mi făceam griji… Am mers la un Mall să cumpărăm câteva baloane colorate pentru o mică aniversare de luni dimineață la… Nova SouthEastern University, unde Genevieve este în anul I, la un an și trei luni, sau „un an și un sfert”, cum zice Ducu, cotă ce va fi atinsă mâine, marți 13! Aici, la „Nova”, viitorii studenți sunt prinși într-un program educativ serios, divers, de la…3 luni! Sigur, contra-cost…

…Când a încercat Ducu din nou legătura cu Informațiile de la compania engleză, era în jur de 9 seara. Privirile i s-au împietrit, o clipă, pe marele ecran al computerului său de profesionist. Apoi, calm, mi-a zis: „Nu cumva tu trebuia să zbori azi?!”… Un trăznet m-a izbit în moalele capului. Hârtia cu care venisem de la București, pe care o prezentasem la plecare, nu lăsa niciun loc de dubii. Duminică 11 ianuarie, ora 5:10 P.M., plecarea din Miami, marți 12 ianuarie, ora 3 P.M, sosirea la București!?!… Probabil că, în subconștientul meu de om distrat, fericit, de bunic în al nouălea cer, credeam că englezii o să mă sune cu o zi-două înainte de zbor, să-mi amintească. Așa făcuse un travel-agent de la București, iarna trecută. Acum, însă, am fost prostul de serviciu!… „Dineu cu proști” este titlul spumoasei comedii de la Naționalul bucureștean. Am fost prostul de la dineul nostru din Miami, în 11 ianuarie 2015…

…O durere profundă m-a aruncat în flăcări, câteva clipe nu mai pot gândi. Știu că inimioara mea nu are nevoie de șocuri, încerc să-mi revin. Îl aud pe Ducu, binedispus: „Nu te panica, te rog!… Hai că-i haios, cum zici tu!… O rezolvăm noi într-un fel”… Și încearcă să vorbească la telefon cu British-ul… I se răspunde să aștepte… o oră!?! Ce putem face?!… Ducu încearcă alte rute pentru luni 12 ianuarie. Prețurile sunt aberante, te aruncă în aer, ca de pe Niagara: 2.200 de dolari!… 1.100$ (mai scump decât biletul tur-retur luat cu câteva luni în urmă!)… 997 $, cu escală la Berlin… Există și un preț mai pământean, 750$, dar cu aterizarea la București după…35 de ore de la decolare! Adică, Miami-New York, unde se face o escală de 19 ore, de luni seară, de la ora 8 PM (Asta nu era o problemă, mă revedeam cu prieteni minunați din Big Apple, fie și pentru o oră-două, marți dimineață). Problema era că de la New York, avionul companiei Aeroflot, mergea la…Moscova! „La Moscova, la Moscova”, sună celebra replică a lui Cehov din „Trei surori”… Iar de lângă Kremlin, unde aș fi stat o oră și jumătate pe aeroport, urma ultima repriză, Moscova-București… Ce să caute, însă, la Moscova, un româno-american anti-votcă și, mai ales, „against” politicii-roșii?! Abia îl așteapta Putin!… Piei, drace, cu Moscova ta (oraș minunat, de altfel, zic toți cei care l-au vizitat, un vis al meu, dar nu în aer mirosind a praf de pușcă!) cu tot, mai ales în aceste zile tensionate…

…Rămâne Berlinul!, decretez… Ducu, însă, mă temperează. „Stai să vorbim și cu englezii!… Le spunem că, distrat cum ești, ca orice scriitor, ai crezut că pleci luni și nu duminică!”… După 45 de minute de așteptare, a răspuns un reprezentant al Companiei British Airways. Tip amabil, la prima replică. Ducu îi explică pe scurt cum stau lucrurile. Omul de la Londra mă cere la telefon. Să-i spun data nașterii… Îl solicită din nou pe Ducu, cu datele zborului ratat (sau Zborului cu un prost!) afișate pe computer. Englezul solicită un timp să verifice prețurile. „Nu cred că ne face vreun discount! Dar, să așteptăm”… După nici două minute, ultimul dialog Miami-Londra. Ducu îi cere o clipă de răgaz, să mă consulte: ”Domnule, pentru mâine, luni, British-ul nu mai are niciun loc, nici dacă dai 2.200$!… Are pentru marți, cu 1.100 $, și miercuri, cu 250 $! Poți sta până miercuri?!”…

…Cum să nu stau?! Chiar dacă fiul meu cel mare mi-a făcut cadou vacanța aceasta de neuitat, în Florida și Mexic, cheltuind din plin, nu pot arunca banii lui pe geam. Fixăm plecarea pentru miercuri 14 ianuarie, chiar dacă pe 15 ianuarie… Peste o oră, aveam și confirmarea. După care pornim Fiesta. Deși îmi cădeau ochii de oboseală, cu două ore în urmă, deși am simțit că-mi crapă câteva secunde capul de supărare, acum facem haz de necaz, cu mult umor, salvarea din momente critice!… „Îți dai seama, când noi îi căutam datele… domnului Faustino, la sectorul de băuturi, pe aeroport se striga numele meu, de pasager cu capul în nori!”… Ducu s-a răcorit cu o bere specială, din grupul Pale Ale, am cerut și eu un „Bumerang” și am imaginat tot felul de situații comice, până și una cu mine la Moscova, cu Putin în față, reluând acele gustate Dialoguri imaginare cu „zei muritori” ai vremurilor noastre sub titlul„Dacă am fi fost față în față”, publicate timp de trei ani în ziarul meu de limbă română „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, pe care l-am scos, pe vremuri, la New York… Ca să încheiem cu o poantă de zile mari: „Tată, miercuri seara, după ce pleacă Airbus-ul spre Londra, îl suni pe englez și îi spui că tac-tu a crezut că are bilet pentru cursa de joi, nu de miercuri 14!… Dacă nu mă consideră un senil, sigur ne face nebuni!”…

…”Nu mai vin!” Așa mi-am anunțat, pe e-mail, câțiva prieteni, colegi, azi, luni 12 ianuarie. Gândindu-mă la prima impresie, am completat imediat: nu mai vin marți, la București!… Vin joi 15 ianuarie. De Ziua lui Eminescu… Joi dimineață, trebuia să mă văd cu ai mei colegi de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu… Mai e și Invitația la Premiera de la Naționalul bucureștean, o comedie de Minulescu, regele Romanțelor („Allegro ma non troppo” se numește piesa!) pe care am vrut, acum 3 ani, să o montez la Giurgiu, bine că spectacolul de la TNB e vineri seara… O să amân și un control medical! Sunt sănătos, domnilor! Dacă râd și am tăria să fac haz de necaz de prostia mea cu un bilet de avion, e bine! Merită distracția asta 250 de dolari! Cu rugămintea să nu fiți aerieni ca mine și să vă verificați din timp biletele de zbor…

…Postez acest reportaj sentimental pe blog și mă duc să caut un vin roșu „Faustino”, pentru dineul despărțirii. De miercuri seară?!… Nu, domnilor, de marți, miercuri 14 ianuarie plec spre București! Acum, e treabă serioasă… Mai am două dimineți în plus cu Genevieve, și alte două ore de joacă, seara, când vine de la Facultate! Sunt un om fericit!…

UN SHERIFF român la Cuncun!

…Era 4 ianuarie. Ultima oră, din cele 12 zile petrecute, în… doi ani, în Mexic. Pe Aeroportul din Cancun. Eram o fantomă, după necazul provocat, probabil, de sucul de mango pregătit de un inconștient, pe 2 ianuarie, la restaurantul “Grota Pescarului”, din Akumal, nu cu apă minerală, ci cu otrăvitoarea apă de la canal, pentru doi-trei pesos murdari! Leșin, un val de transpirație rece, o furtună în stomac ce m-a ținut umbră la pat două zile și m-a slăbit 3 kilograme în 32 de ore!… Încă mă lupt cu acel nenorocit de „mango”, și astăzi, 8 ianuarie, la Miami…

…Am învățat, prin ani, să nu întorc capul la primul glas de sirenă și să nu șterg atâtea bucurii cu ultima impresie, una la marginea vieții, cum a fost cea de lângă un Tulum prăfuit. A fost mult prea frumos, tonic, la Ciudad de Mexico, la Teotihuacan, Playa del Carmen, Chichen Itza, Xcaret, încât să mă împiedic de ultima impresie…

…Ultima impresie din Mexic s-a fixat, de fapt, pe Aeroportul din Cancun. Care, pe afară, nu-i cine știe ce, n-am mai mers pe jos, de la avion până la vamă, din 1983, de la Vigo, unde ajunsesem cu Naționala de fotbal, pentru un amical (2-2 cu Selecționata strănilor din campionatul spaniol, cu Maradona în teren; ne-au bătut la penalty-uri), iar pentru Tupolev-ul nostru demodat spaniolii nu aveau nici “burduf”, nici măcar scară. S-a improvizat ceva, până la un metru deasupra solului, de unde am sărit, jucători, antrenori (Mircea Lucescu și Mircea Rădulescu), conducători (generalul Stan, șeful delegației, care, durduliu, a avut probleme cu… ultimul metru!), unicul ziarist…

…În interior, însă, Aeroportul din Cancun este o nebunie. Cât eram eu de fantomă, abia ținându-se pe picioare, am rămas încântat de atmosferă. Magazine, ca-n filme, avalanșă de restaurante, de altfel, la intrarea spre Gate-uri, două frumoase blonde te ademeneau, free, cu câte un păhărel de whisky cu lămâie! Să fii încălzit la intrarea în pădurea de restaurante. Unul se numea “Bubba Gump”, amintind de acel film celebru “Forest Gump”… Altul “Aici, mereu este Vineri”, încât eu m-am trezit fredonându-i feciorului meu cel mare, Ducu, o frântură din acel frumos cântec de petrecere din Banat: “C-așa beau oamenii tineri, de sâmbătă până vineri”… Unde sunteți, prietenii mei Neluțu Igna și Nelu Bungău?!… La Cancun, eu, „Sherifful”, după pălăria de efect, am rămas pe uscat, “mango” la Akumal mi-a trebuit…

…Pălăria de sheriff, din ierburi groase, rare, am cumpărat-o pe insula Cozumel, cea mai mare dintre cele populate ale Mexicului. Pe Aeroportul din Cancun, un gardian, cu simțul umorului, m-a salutat ca pe un superior. L-am salutat și eu, în convenția jocului propus de el, am râs ambii, și am înțeles că pălăria mea… cozumelă are valoare de Sheriff cancunez. Când o să mai merg la Oradea, o s-o iau cu mine, să intru în sala minunatului Teatru “Regina Maria”, când se va mai juca spumoasa comedie “Cancun”… Voi merge în culise și le voi spune prietenilor mei actori: „Prieteni, Șherifful vă anunță că, iarna asta, la Cancun nu s-a aprobat nudismul! De aceea am să mai vin la spectacolul vostru excelent!”…

…Îmi plac mereu decolările. Pot să descopăr orașul, locurile, de sus, așa cum nu le știu. Când am plecat din Ciudad de Mexic spre Cancun, pe 28 decembrie 2014, la nici zece minute de zbor, am văzut perfect lanțul de munți ce înconjoară uriașa metropolă, construită de azteci, pe fundul unui lac cu șapte insulițe, spun poveștile pentru oameni mari … Și am mai văzut și de doi vulcani de peste 4.000 de metri, dintre care unul mai fumegă impasibil și acum… Puteam să intrăm în nori…

…Când am decolat din Cancun spre Miami, pentru o oră și un sfert de zbor, știam că orașul mexican, ajuns azi spre 450.000 de locuitori, s-a ridicat modern, dintr-un sat de pescari, prin 1970, cele mai multe investiții fiind ale americanilor. Nu întâmplător, de la Cancun pe toată Riviera Maya, se plătește în dolari americani și în pesos (care, culmea, au pe prețuri pus semnul monedei yankeilor!). Când avionul a luat înălțime, am văzut zona hotelieră a Cancun-ului. Un Paradis, ce semăna cu nebuniile arhitectonice din Dubai, ridicate în plin Ocean. Aici, în splendoarea Caraibelor, sub muzică de viață… Și ceva mai încolo, Insula Femeilor, unde n-am ajuns, misoginul de mine, la vârsta de bunic…

…Am trecut la un pas de Cuba, pe înserat. Nu s-a văzut nimic. Poate la anul să pun piciorul și în Havana, un alt vis al reporterului din mine. Finalul de 2014 a adus o veste excelentă: relațiile dintre americani și cubanezi au intrat pe făgașul normal!… Se văd, în schimb, primele lumini din Key West. Acolo unde am vizitat, acum cinci ani, Casa lui Hemingway. Cel pe care l-am… reîntâlnit în primele ore ale poposirii în Playa del Carmen, când am luat lunch-ul la primul restaurant cubanez din Mexic:”La Bodeguita del Medio”. Cu tacâmurle vine și un dreptunghi din hârtie, printre două-trei reclame, cu chipul lui Hemingway, prezentat drept “vestit scriitor și romancier”, și cu autograful lui sub o declarație ce i-ar aparține: “Aici îmi beau eu mojito-ul meu zilnic”. Certă este celebra băutură cu rom cubanez. Restul ține foarte mult și de poveste. Ca în orice zonă cu mulți turiști din lumea-ntreagă. Cum este și Cancun. Unde am fost, pentru un ceas, un Sheriff român salutat de un gardian mexican!

Jurnal mexican (2) Așteptând Anul Nou, la Cozumel

…Acasă, în România mea de suflet, se ciocneau din plin cupele cu șampanie, focurile de artificii luminau orașele, când, aici, în Mexic, lângă Cancun, noi ne pregăteam să ne retragem de pe plajă. Când la București a bătut gongul dintre ani, pe plaja Palancar, printre americani, spanioli și mexicani, am strigat cu tot sufletul, în românește, „La Mulți Ani!” și gândul bun s-a îndreptat spre toți cei de acasă, rude, prieteni, colegi, confrați, cunoscuți, cititori, ba și clevetitori și dușmani. Să avem cu toții 2015 momente minunate în Noul An!… Apoi, am început să dau câteva telefoane, însă n-am avut noroc decât de două ori. S-a vorbit mult în România, în noaptea de Revelion…

…Ultima zi din 2014 a însemnat pentru mine încă un dar de la viață, ca să nu spun de la Dumnezeu sau nici de la Ducu, Karina și micuța Prințesă Genevieve. 31 decembrie 2014 mi-a fermecat ochiul și sufletul cu încă un colț de paradis, Cozumel, cea mai mare insulă locuită a Mexicului, lungă de 43 de kilometri și lată de 18 kilometri. Natura a fost super-generoasă cu acest petec de rai pământean din Caraibe nu doar cu plaje ce se pierd între palmieri, dar și cu peisaje submarine rare care l-au atras până și pe vestitul Cousteau, tezaurul de corali făcând din Cozumel a doua bogăție mondială de recife. Logic, să fie și Edenul îndrăgostiților de snorkeling, ba și a scubadivers-ilor. Dar și locul multor concursuri de top mondial la golf…

…Am ajuns la Cozumel, la 17 kilometrii de Playa del Carmen, cu un vapor care a adunat, parcă, toate continentele, în 35 de minute, pe o mare pictată, mi s-a părut, o clipă, în vopselurile magice cunoscute doar de mayași, în alabastul și azurul ce îmi înnobilaseră privirea, ieri, la Templele de la Chichen Itza. Am preferat un tur scurt pe coasta de vest a insulei, cu maxi-taxiul, să inspectăm în fugă evantaiul de plaje, Chankanaab, cu Parcul ei încântător, San Francisco, San Rosa, El Cielo și ne-am oprit la Palancar. Locul, la vreun kilometru de șoseaua principală care dă ocol insulei, este fermecător de aproape de mama natură, e mai virgin, sălbăticia palmierilor și a tufișurilor din jur îi sporesc fascinația, terasele s-au prelungit pe nisip, umbrelele sunt din stuf bătut de vânt și uneori de uragane (unul devastator a măturat insula, acum nouă ani), plaja a urcat între palmieri din care cad nuci de cocos, iar apa colorată de coralii din apropiere pare încălzită de un soare subteran. Este un paradis natural, fără blocuri moderne la doi pași și poluarea mașinilor accelerând zi și noapte… E un final de an de poveste!

…Unii s-ar putea să mă acuze de cinism, vorbind de atâta soare și o apă binecuvântată, în ultima zi a anului, când geruri grele și viscole s-au abătut peste România. Aceste opt zile mexicane de vis, pe care le trăiesc în final de 2014, pot fi, însă, cum îmi zicea, mai ieri, Ducu, minunatul meu fecior cel mare, și o revanșă a Destinului, un bonus pentru lupta mea cu Viața. Căci, la ora bilanțului, nu pot uita că am fost, anul acesta, și la două răscruci de Viață, în februarie (cancerul) și noiembrie (inima). Din fericire, am trecut și aceste două hopuri vitale și merg mai departe. Nu pot uita nici că m-au rănit, și în acest an, noi trădări, ale unor prieteni sau oameni în care am investit încredere, regizori, actori, gazetari sau șefuleți efemeri care s-au crezul zei!…

…A fost, totuși, un an bun pentru mine. În primul rând pentru că lupta cu Viața continuă. Iar profesional am avut atâtea bucurii!… Un Mare Premiu al Jiuriului în Concursul de monodramă, la Gala Star, Bacău, pentru piesa (vieții mele, zic eu!) „Monolog în doi cu moartea la ușă”… Două premiere („Pușlamaua de la etajul 13”, teatru radiofonic, la Novi Sad; „Școala de proști”, la Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu), trei cărți publicate („America de-acasă”, patru piese în limba bulgară, în remarcabila traducere a doamnei Anca Staneva; „Monolog în doi cu moartea la ușă” și „Mondo-Samba, zvon de kazaciok”, primul volum și ultimul la Editura pentru Sport Giurgiu, condusă de valorosul om de sport prof. Liviu Roșca)… Amanta mea Thalia și scrisul au fost și anul acesta refugiul-medicament, pentru a uita de boală și de singurătate…

…Acum, când, aici, lângă Cancun, am intrat în numărătoarea inversă a schimbului de ani, mă simt atât de bogat sufletește, cum n-am fost, parcă, tot anul. Nu contează la această stare de armonie doar descoperirea Mexicului, cu lumini și umbre, a Civilizației Maya, o necunoscută uluitoare, Templele aztece, pe care-mi doream din copilărie să le văd, redsecopeirea febrei de reporter, semn de tinerețe a scrisului, ci și de noua viață pe care mi-a dat-o minunata nepoțică Genevieve, ajunsă la un an, două luni și optsprezece zile. Datorită ei, am terminat, la Miami, în patru zile, prima mea piesă de teatru pentru copii („Țâcă dintr-a II-a, boss la Zoo”)… Nepoții, tinerețea fără bătrânețe a bunicilor!…

…La Playa del Carmen, unde vom primi Nou An, jocurile de artificii se vor porni, când la București va fi ora 8 dimineața!…
…Aici, ziarele de astăzi, 31 decembrie, anunță că de mâine, 1 ianuarie 2015, se vor scumpi benzina, carnea de porc și de pui etc. Nu doar în România 2015 va debuta neprietenesc…
…Trebuie, însă, să vedem partea plină a paharului. Frumosul din oameni, din familie, din natură este șansa de a trece pestre momentele de răscruce.
…Bine ai venit 2015! Ne vom lupta cu tine, nu-ți va fi ușor!

Acum 28 de ani, am debarcat în America!

…19 decembrie 1986. într-o vineri. La ora când, azi, 19 decembrie 2014, tot într-o vineri, aștern, la Miami, un gând aniversar, acum 28 de ani, mă aflam în cursa AlItalia Roma-New York. Părăsisem Cetatea eternă, zburând spre Pământul Făgăduinței, cocoșat de iluzii.

…Plecasem după un Purgatoriu pentru Libertate lung de cinci luni și două săptămâni, în Lagărul din Italia, Latina și Roma, unde am dormit cu ciocanul la cap și moartea la fereastră, am curățat pizzerii și bucătării, am măturat alei și am cărat mobilă la doamna Keller, lângă Fiumicino, am făcut o seră și am cărat pământ la Don Renato, profesorul de matematică din Vitignia, la 20 de kilometrii de Capitală. În barăcile de profughi din Latina și în Pensiunea Claudia din Roma, am tras și atâtea spaime… Salvat, însă, chiar de la moarte sau mutilare, de notorietatea comentatorului de fotbal, abia întors în România de la Sevilla, unde, la 7 mai ’86, Steaua devenise Regina Europei, învingând-o, la penalty-uri, cu 2-0, pe marea Barcelona, în primul rând datorită unui Duckadam ireal, care a apărat patru lovituri de departajare, ceea ce mai nimeni nu mai văzuse până atunci, nici Regele Juan Carlos al Spaniei, cum mărturisea, la cinci metri deasupra locului unde mă aflam cu Dan Voicilă… Eu le spuneam povești adevărate din lumea fotbalului, ei mă apărau, fanii mei din toată România, cu doi colegi de cameră de toată lauda, Gigel Dumitrescu și Romeo Calescu, dar și cu doi borfași, Nelu și Iani, un polist timișorean și un utist, care mi-au furat Dacia 1400, însă, când au aflat cine e prorprietarul, mi-au devenit pătimașe gărzi de corp. Ei se mândreau că-mi sunt prieteni și mă informau și apărau de trimișii Securității, de lichelele din Lagăr…

…Azi, se împlinesc 28 de ani de când am pus piciorul în New York, unde n-a ajuns niciodată Cristofor Columb, dar unde eu am urmat studiile de noapte la Academia Vieții care m-a făcut alt om. Mai puternic moral, mai curajos, mai tenace, chiar dacă aceste calități le-am dobândit printre atâtea lacrimi de sânge, cu pistolul la tâmplă și cu lama șișiului în față. Fără de ele, aș fi rămas trestia gânditoare, gata să se îndoaie, dacă nu să se rupă la prima adiere de Viață adevărată. Călit, maturizat cum n-am bănuit 41 de ani, în Babilonul fermecat numit New York, nu m-au doborât nici cancerul, nici divorțul, nici frustații, nedreptățile în lanț, găinarii, bișnițarii de sentimente și de cuvinte, trădătorii și trădătoarele, nici Ordonanța măscăriciului, plagiatorului, securistului Ponta, cea cu stupida limită de vârstă în atelierul creatorilor de Frumos, nici pensia de gunoier pentru 35 de ani munciți în presa din România, țara natală pe care o voi iubi până la moarte… Mulțumesc, New York! Respect pe viață, America!

…Aseară, aici, în însorita Florida, vorbind realist, cu flacăul meu minunat Ducu, despre logicul „Final de partidă” (Beckett) care pentru mine nu e prea departe, el mi-a pus un filmuleț cu americani care au atins 100 de ani. Și ce bărbați! Unul sărind cu parașuta… Altul practicând, ca în floarea vârstei, meseria de medic ginecolog, om care a asistat aproape 18.000 de nașteri… Unul, originar din Ungaria, coborând uluitor într-un slalom special invidiat de marii schiori… Al patrulea urcând pe o motocicletă!… Cu două zile în urmă citisem pe un site că media de vârstă a crescut cu opt ani în America!… Știu, Ducu mi-a dat subtil o temă de meditație: ce fac, mă întorc în chinurile, fizice și morale, în sărăcia, frigul și promiscuitatea morală de acasă, unde media de vârstă coboară, sau rămân în sublima mea Familie din Florida, cu minunata Prințesă Genevive dar divin, unde el îmi va oferi totul doar să stau liniștit, ca să scriu și să trăiesc mai mult?!…

…Da, dar și acasă, la București, Giurgiu și Ruse, Oradea, Arad și Baia Mare, Timișoara, Craiova și Tg.Mureș, Cluj, Brașov, la Constanța și Galați, Bacău, Iași și Chișinău, mai sunt Oameni de caracter, am prieteni, puțini, însă din scripturi alese, oameni de teatru și de sport, oameni de oameni, mai am de dus la capăt și câteva planuri, proiecte, două piese-s gata să urce pe scenă, mai sunt și Mircea Robert și Maria, scumpa mea surioară Mona, și Sorana, Alin, o carte gata de predat, peștișorul și broscuța țestoasă care mă așteaptă în acvarii…

…Grea dilemă, după 28 de ani de la debarcarea mea în America!

Greu se mai ajunge la Miami!

…După un an, din nou pe drumul lui Columb, eu trecând, cu avionul, nu cu vaporul, de San Salvador, în arhipelagul Bahamas, acolo unde a zis Don Cristobal ca e…America. Nu știu cât timp a petrecut fiul Genovei să ajungă peste Ocean de Europa, mie mi s-a părut, luni 15 decembrie, un Infern calea spre scumpa Prințesă Genevieve, cu zâmbetul ei fermecător, și minunatul meu flacău cel mare, Ducu! Plecat la 4:30 de acasă, de vizavi de parcul copilăriei lui Ducu, de la Polivalenta, am ajuns la Vila dintre palmieri, cu piscină și lac traversat de rațe sălbatice la fereastra de lângă Miami, pe când la București zorile se spălau de întuneric, marți, la 4 A.M!

…3 ore și jumătate de zbor normal, cu British Airways, după cele două ceasuri de așteptare în Aeroportul Otopeni și vreo 45 de minute in avion, gata de decolare…Trei ore și ceva pe aeroportul din Londra, 11 ore în avionul de Miami (dintre care 9 și 35 de minute de zbor efectiv prin Nord, pe desupra Mării Labrador, a Halifax-ului și prin dreptul New York-ului, unde am absolvit inegalabila Academie a Vieții, semn că în Sudul Atlanticului eram furtuni grele, altfel nu-mi explic ocolul de două ceasuri!). Am ajuns la Miami cu ceva întârziere, rupt, cu picioarele amorțite, abia mai stăteam vertical, dar nu-i da omului cât poate duce… Cam doi kilometri de la avion, urcând și coborând sute de trepte de piatră, make at left, make at right, ba și puțină respirație pe trei-patru scări rulante, când credeam că mă voi prăbuși până la verificarea pașaportului. Aici, o noutate pentru cetățenii americani. Îi așteptau aparate speciale, care cer datele necesare la vamă, verifică pașportul, solicită acordul să-ți faca o fotografie, eliberează un talon cu poza ta și asta înseamnă un prim OK, după care timpul în fața oficialului durează doar câteva zeci de secunde!… Când m-am prăbușit pe un scaun la o Cafenea spre ieșirea din Aeroport, să sorb un litru de apă Fiji, de 5 dolari, ce mi s-a părut apa vieții, a venit un mesaj de la Elsa Joantă, mâna mea dreaptă de la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu: „La Tulcea a fost un succes! Sală plină, caldă”. Mulțumesc, băieți, mi-e dor de voi!… La Tulcea se jucase „Școala de proști”, ultima mea premieră dintre cele 26 din carieră…

…Povara n-a fost atât fizică, cât mai ales psihică: un cadou din bagajul de mână a fost „ușurat”, la București, cu explicații pentru oprirea unei sticluțe cu o loțiune de infrumusețare feminină. La Londra, însă, veritabilă reîntoarcere în comunism! Tovarașa (lady nu-i pot zice!) care mi-a controlat bagajul de mână a făcut alergie când a scos patru cărți din geanta de voiaj: Trei exemplare din „Mondo-Samba, zvon de Kazaciok” și unul cu titlul „Monolog în doi cu moartea la ușă”-piesa vieții mele. Erau pentru Ducu, Carlos, cuscrul meu din Mexic, și pentru vărul Mihai, din Fort Lauderdale. „De ce aveți 4 cărți?”, s-a rățioit „tovarășa” din perfidiul Albion, una mică, urâtă și buboasă, amintindu-mi de vremurile când vameșii români ne întrebau dacă am adus Biblii din deplasările făcute cu echipe de fotbal. Tovarășa de la Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow nu s-a potolit însă, s-a dorit și ironică: „Vreți să citiți toate cărțile astea în timpul zborului?!”… Nu le mai citesc, ca eu le-am scris, fato!, am replicat întorcând un exemplar, cu poza mea pe coperta a IV-a! A înghițit în sec, am dat să iau cărțile, ultimele pe care le mai aveam, dar „tovarășa” a luat foc, a săltat rapid volumele, le-a pus alături, departe de mine, și nu s-a lăsat până nu mi-a deșertat tot bagajul de mână, cu mișcări lente și dispariții niciunde de un minut-două, ca să-mi macine nervii, ceea ce Medicii mi-au interzis cu desăvârșire. Firește, a ajuns și la cadoul de înfrumusețare, mai erau două cutii cu creme scumpe! „Astea-s lichide interzise!”, țipa tipa… Biete creme de față, fac bine la ten!, a sunat revolta mea. „Crim”, țipa tovarașa, pronunțând în engleză cuvântul cremă… Crim, dar nu Crimă!, i-am dat replica tot în engleză… Nu aveam, însă, cu cine dialoga, mi-a luat punguța cu medicamente și a vărsat-o neglijent pe bancul ei de probă, cutiile cu Betaloc și Crestor s-au rostogolit dureros pe jos, aproape că am țipat să o fac atentă, surdă, domnule, sângele a început să-mi fiarbă, dacă-mi rătăcește medicamentele mă termină, Doamne, să nu fac, iarăși, puseul hipertensiv de acum o lună, când, după supărările cu un prieten-regizor și un actor-nesimțit, tensiunea a sărit de la 108 cu 72 la 193 cu 65, de-am ajuns la Urgența din Giurgiu, ca, apoi, să vină de două ori Salvarea acasă, la București!… Acum, sunt singur la Londra, printre străini și… „tovarăși” britanici!

…După vreo zece minute de… purgatoriu am chemat un șef de-al ei. Au venit doi. Le-am explicat calm că nu am nimic împotriva unui control exigent al fiecărui pasager, chiar mă bucură lucrul acesta, mă pune în siguranță, știu că o mână de ticăloși islamiști au anunțat că vor arunca în aer un avion sau două, ambele britanice, în ajun de Sărbători, și se impune un control la sânge. Dar unul civilizat, în care pasagerul să fie tratat ca om, nu ca un cerșetor, fără inutil, inexplicabil abuz de funcție, cum a făcut „tovarășa” care și-a bătut joc de bagajul meu de mână și de mine. Au ascultat tăcuți, chiar cu capetele plecate, și-au cerut scuze. Mi-am recuperat cărțile și una dintre cutiile de… „crim”! A doua au pus-o într-o punguță de plastic, precum criminaliștii, înmânându-mi o hârtie cu o adresa de e-mail unde pot scrie și, contra 6 lire sterline, îmi va fi trimis acasă „obiectul delict”!… Cei doi au plecat. Tipa nu-și terminase, însă, recitalul! Mi-a îngrămădit toate lucrurile răvășite din bagajul de mână în două tave mari de plastic, iar eu a trebuit să refac singur bagajul! „Băga-ți-ai sârmă-n nas!”, m-am trezit urmând sfatul cardiologului Milea din Montreal, care mi-a spus că, în cazul enervării, cea mai bună rețetă este… Și mi-a înmânat o rețetă pe care era scris cu litere mari: „Înjură!”… Ceea ce înseamnă că eu îi recitasem „tovarășei” un vers intraductibil în engleză…

…Toată tărășenia de pe Heathrow a durat aproape 20 de minute. Noroc că aveam cam trei ceasuri bune până la îmbracarea pentru Cytera mea, Familia din Florida!… În decembrie 2013, când am trecut Oceanul cu Mircea- Robert, tot la Terminalul 5, un moșneag de la verificarea bagajelor a căutat inutil, cu mișcări de melc, acul în carul cu fân, deși mai aveam doar 10 minute până la îmbracarea pentru Miami. Cum bagajele mele de mână au trecut prin filtrele severe cu raze, și anul trecut și luni, am decis: bye, bye, aeroport Heathrow! Nu voi mai lua niciodată o companie britanică, oricât de bune au fost serviciile asigurate pe British Airways! Nu mai am nervi pentru tovarăși de la sol!…

…Revederea cu Ducu, Cornelia și Karina, zâmbetul Giocondei familiei noastre-Superba Genevieve m-au făcut să uit rapid aventurile cu Tovarășa de la Londra și drumul-calvar… Sunt rupt și acum de oboseală, dar sufletul mi-e plin. Marți dimineață, după ce am dormit buștean 10 ore și jumătate, prima grijă a fost să-mi iau tensiunea pe marginea piscinei. 117 cu 67! E bună, afară sunt 28 de grade Celsius, sub soare temperat, vin Sărbătorile. În Mexic, în acorduri de mariachis, si aici, in Florida, unde nu vor lipsi nici Colindele românești, un ultim CD mi l-a dat Mona, scumpa mea surioară de la București, obligată, în ultima clipă, să nu poată veni și ea cu Sorana, Alin și Florin, aici, într-o Floridă de suflet, dansând optimist sub soare…

…Pe 24 decembrie, urmează altă îmbarcare, spre Ciudad de Mexico. Mă gândesc că, dacă aș fi avut bani, acum 44 de ani, aș fi ajuns cu „Tricolorii” la Guadalajara. Mă doare și acum că, la Mundialul mexican, marele vrăjitor al balonului, Nicolae Dobrin, nu doar că nu a jucat un minut, dar a fost și umilit, de și-a cumpărat bilet de intrare la ultimul meci! După o emisiune memorabilă, la „Idoli și Legende”, cu marele Ștefan Iordache, și-a luat o piatră de pe inimă, dezvăluidu-ne tot „cartelul” care l-a săpat. Asta, însă, după ce m-a pus și pe mine și pe Ștefan să jurăm în fața Bunului Dumnezeu că nu vom spune cuiva sau vom scrie un rând fără acordul lui!… Ambii au plecat prematur între îngeri. Voi pleca și eu, luând cu mine secretul lui Dobrin, una dintre tainele vieții mele nemărturisite!…

…Ce m-a apucat, Doamne, să cobor în tragedii, când în mijlocul familiei mele din Florida e atât de frumos, iar eu par mai sănătos ca niciodată, chiar dacă, după două săptămâni, nu s-a dus încă semnul de la mâna dreaptă, unde mi-a fost tăiată artera pentru coronografia care mi-a dat OK-ul de zbor către Miami și Ciudad de Mexico! Se aud Mariachis… Viața trebuie trăită, zi de zi, câte zile avem fiecare de la Bunul Dumnezeu…

Moș Niculae mi-a adus un dar de Viață!

…Moșul a venit pentru mine, cu o noapte mai devreme, în halat albastru, la Spitalul Sanador, din Bucureștiul copilăriei și bătrâneților mele, unul de tip european. Aici, temuta coronografie mi-a prezentat, pe ecrane mari, Inima mea, atât de încercată de aproape doi ani, tot bună să găzduiască alte bucurii, dar și, logic-uman, necazuri. E 2:25 în noapte, singur în rezerva 101, când scriu primele impresii, mi-au trecut durerile cumplite de la „dreapta” cu artera tăiată, sub anestezie locală, să fie introdusă o tijă de 11 centimetri, iar prin tijă, o sondă ultramodernă, de 0,33 milimetrii (!?!), care a ajuns, cu raze de iod, până-n mijlocul inimii, alergând pe patru artere. Peste drum de Biserica unde am fost botezat, acum 69 de ani, în Buzești, pe strada Dr.Sergiu, care nu mai există, joi, 4 decembrie 2014, am văzut, pe un monitor mare, în stânga mesei pe care eram răstignit, peștera fierbinte a inimii mele, cu atâtea iubiri arse și cenușă de necazuri. Era ceva absolut halucinant!…

…Și minunat, din moment ce, după 25 de minute, mi s-a spus OK! Trei artere excelente, una cu 20-30% placă, adică grăsimi depuse, ceea ce, mi s-a explicat, are mai toată lumea, chiar și atât de profesionistul medic Cosmin Mihai, care nu părea trecut de 40 de ani!… Analiza aceasta, o veritabilă operație, a limpezit ape tulburi ce păreau să-mi amenințe Viața. Am mai scăpat de o obsesie, cu siguranță nu ultima… Abia aștept să ajung, azi, acasă! Să-mi fac alte planuri, să scriu mai multe și despre aceasță nouă experiență de Viață și să fug, spre seară, până la „Nottara”, la aniversarea unei Legende, Actorul Ion Haiduc, prieten cu inimă nobilă trecut și el prin chinurile și speranțele coronografiei!…

…Acum, pot zbura peste Ocean, la minunata Prințesă a familiei mele, Genevieve! Când m-a sunat din Miami, la două ceasuri după ce fugisem din incredibila călătorie în mijlocul inimii mele, liniștit că facem Crăciunul în Familie, sub palmierii de pe marginera piscinei, Ducu, chinuit și el de așteptarea verdictului, mi-a zis, fericit, aproape chiuind: „Mă duc să mă îmbăt de fericire”!… Feciorul meu cel mare n-a mai pus alcool în gură de opt ani…

…Mulțumesc, Moș Niculae!… Mulțumesc tuturor celor care au fost cu sufletul lângă mine să sar și peste acest obstacol din Viață! „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, chiar dacă spectacolul programat, aseară, la Giurgiu, s-a contramandat din cauza unei defectuoase organizări și a refuzului unora de a veni la teatru!?! Viața merge minunat înainte, am inimă sănătoasă!…

P.S. Destin! Acum șase ani, la ora asta, eminentul profesor Mihai Lucan mă pregătea să mă urce pe masa spitalului din Cluj, pentru a doua operație de cancer la prostată, prin criogenie!?! Frumoasă ești Viață!

PIESA VIEȚII MELE…

…Uraaa! Astăzi, 15 octombrie 2014, feciorul cel mare, minunatul meu Ducu, mare maestru în computere, m-a reconectat la blog! Naivul, atehnicul de mine, tot așteptam, după Mondo-Samba, să-și revină blogul, care mă anunța că e deocamdată dereglat!… Am fost aproape trei luni rupt de lumea virtuală, unii speriindu-se că am dat colțul și de aceea nu mai scriu!… Bunul Dumnezeu mă ține încă în Viață, analizele sunt O.K., până pe 13 decembrie, când le voi repeata, înainte de îmbarcarea pentru…Miami, un fel de Cytera pentru mine!

…Multe s-au mai petrecut în aceste aproape trei luni! În primul rând, luni 13 octombrie, am împlinit… un an de când sunt Bunic! Ani mulți, mulți, sub un Arc de Soare, minunata mea nepoțică Genevieve! Buchet de urări de suflet ție, scumpilor tăi părinți și bunici, din București până-n Veracruz, în însoritul Orizaba, sub aer tonic de munte…

…Mi s-a lansat, toamna aceasta, și un volum intitulat simplu “Jurnal brazilian. Mondo-Samba, zvon de Kazacioc”, în Editura pentru Sport din Giurgiu, condusă de distinsul om de sport, galonat antrenor de atletism și generos prieten al scriitorilor giurgiuveni, prof. Liviu Roșca! Cartea Mondialului brazilian, așa cum l-am privit eu pe blogul personal! Condiții grafice de excepție, În volum, “Jurnalul de blog”, dar și toate datele statistice ale ultimei Gale fotbalistice și istoria Cupei Mondiale. Mulțumesc mult, Profesore!…

…Am dat, bucuros, volumul unor confrați de suflet, patru la număr. De o lună, niciun rând!… Probabil nu le-a plăcut cartea! Sau nu au avut timp să o citească. Probabil… Rămân, însă, cu de 3 X Prefață, sub semnăturile onorante ale lui Dumitru Pelican, Dan Claudiu Tănăsescu și Dan Mucenic, condeie din scripturi alese, prezenți și la lansarea de la Giurgiu, din Cafeneaua Artiștilor a Teatrului “Tudor Vianu”! Fotbalul și Teatrul, patimile mele fără de sfârșit, surori gemene ale Creației…

…Am avut onoarea să fac parte din Juriul ediției jubiliare (a XX-a) a Festivalului Internațional de Teatru Scurt de la Oradea (21-28 septembrie). Este a doua oară când m-am bucurat de un asemenea privilegiu, debutul făcându-l, acum trei ani, ca președinte al Juriului Festivalului Dramaturgiei Basarabene de la Chișinău. La Oradea, boss-ul Juriului a fost remarcabilul regizor, de teatru și de film, Alexa Visarion. Opt zile de veritabilă istorie a teatrului românesc predată cu farmec aparte de Alexa Visarion, totodată și un distins profesor universitar. Ceea ce nu înseamnă că nu am avut și opinii diferite, pe care ni le-am respectat cu firesc cavalerism… Mă bucur că a prins viață idea mea de a nu despărți la Premiul de interpretare masculină, uluitorul cuplu George Mihăiță-Marcel Iureș din spectacolul “Păi…noi despre ce vorbim aici, domnule?”, dramatizarea “Moromeților” de la Teatrul Act. Oricum, aș recomanda tuturor teatrelor care organizează Festivaluri cu Premii să nu grăbească jurizarea celor intrați în concurs înaintea ultimului spectacol!…

…Oradea mi s-a părut fermecătoare! Parcă eram în străinătate, cu oameni liniștiți și bulevarde curate, frumoase… Am redescoperit o Primăvară, după două decenii. Așa am plecat de pe Crișul Repede, cu o lacrimă de fericire, născută, acolo, sus, în Turnul Primăriei. Oradea, mon amour!…

…Debut de octombrie plin la Giurgiu! Festivalul Teatrelor Dunărene, ediția a XVII-a, 6-10 octombrie. Ediție bogată, fie și în regim de criză financiară galopantă, cu o zi mai scurtă decât anul trecut. Cu trupe din Viena, Novi Sad, Ruse (Teatrul de dramă și cel de păpuși), Brăila, Galați, Giurgiu și invitați speciali din Chișinău (Irena Boclincă, de la Teatrul “Eugen Ionesco”, cu excelentul one-woman show-ul “Edit Piaf, femeia care a iubit”) și București, onorând publicul giurgiuvean, cu încântătoare recitaluri ad-hoc, George Mihăiță (“Îl cunoașteți pe George Mihăiță?”), Eugen Cristian Motriuc (“Nu vă încruntați.Zâmbiți!”) și gălățeanul Vlad Vasiliu (“Barbara”, recital de poezie Jacques Prevert). Un regal… La minunatul spectacol (“Jos armele!”, regia Geirun Țino) al Teatrului Pygmalion din Viena a venit în mod special și distinsa doamnă Elisabeth Markovici, directoarea Forumului Cultural Austriac de la București… În cele cinci zile de Festival la Giurgiu n-a fost prezentă nicio oficialitate locală!?!… Este deja axiomă: ne apreciază mai mult străinii!…

…Tot în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene, și Colocviul Național de Dramaturgie, căruia, după resurcitarea din toamna trecută, după nouă ani de absență iresponsabilă, i-am adăugat în titulatură și “Mircea Ghițulescu”, în memoria unuia dintre ctitorii săi. Din păcate, doar cinci dramaturgi prezenți: Lucia Verona, Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Ion Bogdan Martin și semnatarul acestor rânduri!?! Noroc cu remarcabilul om de teatru total Zeno Fodor, venit de la Tg. Mureș, cu doi-trei actori, doi regizori, tot atâția teatrologi, un ziarist, alți zece spectatori… Să fie un semn că dramaturgii autohtoni își merită soarta de marginalizați, ignorați, chiar umiliți de regizori, directori de teatre și cronicari dramatici?!… Oricum, după Colocviu, s-au prezentat, în spectacolele teatrului giurgiuvean, trei piese contemporane românești, în ziua de închidere a Festivalului: “Divorț în direct” de Horia Gârbea; “Secretul atomic” de Lucia Verona și “Școala de proști” de Mircea M. Ionescu, premieră absolută (a 25-a din palmaresul meu!) . Toate trei aplaudate, ba și ovaționate de săli arhipline, intrarea fiind liberă la acest Festival! Dovadă că dramaturgia autohtonă merită mai multă atenție!…

…Ultima bucurie, duminică 12 octombrie, la Teatrul Nottara, unde, în cadrul Festivalului Internațional „Fest(in) pe Bulevard”, mi s-a lansat volumul „Monolog in doi cu moartea la ușă”, piesa vieții mele, cea care a câștigat Marele Premiu al Juriului de Dramaturgie-monodramă, Gala Star 2014. De ce am scris-o?, m-au întrebat mai mulți. Pentru că eu cred in Viață! Ca un evadat din „Pavilionul canceroșilor”, al lui Soljenițîn, vreau să arăt celor trecuți pe Acolo că „blestemul negru” nu ne răpune, câtă vreme credem în noi și în Bunul Dumnezeu. Există prizonieri de război și prizonieri de…Viață!

…A fost o lansare realmente de Gală, în Foaierul Sălii Mari-„Horia Lovinescu”! În fața a peste 200 de oameni care așteptau să intre la spectacolul (împins nefiresc spre erotism, față de premiera din vara trecută, în Gala Hop, de la Costinești!) „Hai Iu Iu NU Hi You You”, dedicat măiastrei Maria Tănase. Dar și flancat de remarcabili oameni de teatru, ca Ștefan Oprea, Constantin Paiu, Ion Parhon, Mircea Morariu, Carmen Mihalache, Marius Dan Zarafescu și alții. Cu trei prezentatori de marcă, teatrologul Marinela Țepuș, directoarea Teatrului Nottara, criticul dramatic de excepție Doru Mareș și exegetul Ioan Cristescu, editorul, directorul Muzeului Literaturii Române. O seară de grație pentru mine. Mulțumesc, Teatrul Nottara!

…Cartea carierei mele de scriitor rămâne, negreșit, volumul de memorialistică “Taximetrist de noapte la New York”, apărut în două ediții, în 2000. Piesa Vieții mele-“Monolog în doi cu moartea la ușă”. Fără experiența uluitoare din “office-ul galben” new-yorkez, fără țeava pistolului simțită la tâmplă și lama cuțitului la beregată, nu cred că găseam tăria morală de a duce “cum laudae”, de 7 ani și 8 luni, bătălia cu blestemul negru numit Cancer. Moartea se chinuie la ușa mea, văzând cum eu merg la teatru, la Festivaluri, scriu piese, fac naveta la Giurgiu, mă arunc des și la Ruse pentru un proiect dunărean, sufăr pentru Naționala de fotbal-vraiște ca și societatea noastră, scot cărți, iubesc, mă chinui în singurătate, îmi fac bagajele să mai trec o dată Oceanul… Trăiesc! Cât?! Nu contează! Important este că mă bucur de fiecare zi, ca un Dar de la Bunul Dumnezeu!… Sunt un norocos. Mai ales că, de azi, a reapărut în viața meu și amicul blog!…