Blog oficial al scriitorului Mircea M. Ionescu
[FLOWPLAYER=http://mirceamionescu.com/wp-content/uploads/vids/100127NoiIubeamSportivii.png|http://mirceamionescu.com/wp-content/uploads/vids/100127NoiIubeamSportivii.flv,600,480]
Miercuri 27 ianuarie, în studioul GSP (gazdă Dan Udrea), împreuna cu Octavian Vintilă, de la Radio România Actualități. Tema: cum se făcea presa sportivă în România, înainte de ’90.
…Nu, nu-i vorba despre valoare! Nici nu se poate discuta despre așa ceva. Unul a fost geniu, altul campion de fițe și calificări ratate. Nici de palmares nu se poate vorbi! Maradona a jucat la 4 Mondiale, l-a câștigat pe cel din ’86, are și un „Balon de aur” în cont. Mutu-zero performanțe, dincolo de beții, cafturi, fițe…
…Și totuși, Mutu ține să-l egaleze pe marele Diego Maradona la prafuri, „iarbă”. Starul argentinian a tras tare pe nas și a plătit scump pentru nebunia asta. A fost suspendat chiar în plin Mondial, la World Cup ’94, înaintea partidei câștigată de Naționala noastră, acel fabulos 3-2 pentru „Generația de aur”, considerat cel mai frumos joc al turneului american. După care, în delirul cocainei, Maradona a început să tragă cu pușca după ziariști. Au urmat zile de spitalizări, depresii puternice… Acum, e antrenorul naționalei Argentinei!
…Mutu a făcut senzație, fiind depistat pozitiv la Chelsea. Suspendare de 7 luni, 17 milioane de euro ceruți și acum de clubul londonez. Părea că și-a revenit la Fiorentina, deși „escapada” de la Belgrad, după acel rușinos 0-5 al Naționalei, când a fugit la o agapă, fără să anunțe pe cineva, era un prim semn. Un semnal de alarmă! Acum, este cert: Mutu a fost găsit a doua oară pozitiv, la Fiorentina!
…Personal, n-am aMuțit! Nu mă mai miră nimic. Nu cred în așa-zisele conspirații, lansate de o parte a presei. Nici în dependența talentatului fotbalist român. E vorba, opinez, despre o vizibilă criză de caracter.
Nu mă interesează dacă și cât timp va fi suspendat Mutu. Mă gândesc la cu totul altceva. „Un talent risipit este un adevărat furt”, scria atât de înțelept, cândva, Nicolae Iorga. Mutu și-a furat un viitor mare!
…Acum, Răzvan Lucescu poate pregăti liniștit Naționala. A scăpat de un „caz”, deși era mai bine să fi avut sub comandă un Mutu responsabil de talentul lui și de investițiile de speranță ale milioanelor de români.
…Cum românul a știut, mai mereu, să facă haz de necaz, a și apărut un banc pe tema în chestiune: „Azi, când atâta lume ne arată cu degetul pe toate continentele, iată, a apărut și un român…pozitiv!”. Bancul acesta mă trimite la titlul filmului semnat de Corneliu Porumboiu „Polițist, adjectiv”. În cazul nostru, „Fotbalist, pozitiv”. Pozitiv, negativ…
…Mircea Lucescu rămâne exemplul clasic al condiției antrenorului de fotbal în România. A fost dat afară de la Națională, în 10 septembrie ’86, incredibil, după o victorie la scor, 4-0 (1-0), cu Austria, în preliminariile europene! Motivul? Era selecționer, însă și antrenorul lui Dinamo! Ceea ce deranja pe unii. Mai exact, pe conducători ai marelui adversar (ca să nu folosesc și eu sintagma „de moarte”!) Steaua, ajunsă Regina Europei, după uluitoarea cucerire a Cupei Campionilor Europeni, la Sevilla, în 7 mai ’86. Calificarea Naționalei la Euro ’84 (după acel succes de ecou, 0-0, la Florența, și 1-0, la București, în fața campioanei maondiale en-titre, Italia!), crearea unei selecționate tinere (Mircea Lucescu i-a debutat în Națională, printre alții, pe Hagi, Rednic, Andone, Gino Iorgulescu, Gabor, Gabi Balint, Duckadam, Iovan, Coraș), n-au însemnat argumente pentru mai-marii de atunci ai fotbalului românesc!
…Căpitanul „tricolorilor” de la Guadalajara (cu 70 de selecții), antrenorul în 59 de meciuri al Naționalei s-a ridicat peste marea nedreptate și a rămas în fotbal, la Dinamo, reconstruind echipa și obținând, pâna la urmă, titlul, în dauna Stelei, în primăvara lui ’90. După care a urmat frumoasul lui zbor european. Debut în Seria A, la Pisa, apoi 5 sezoane la „Brescia Romena” (cu Hagi, Sabău, Răducioiu), cu promovări și retrogradări, Reggiana, înapoi acasă, două sezoane și un titlu la… Rapid, în ’99, după care saltul uluitor la Inter Milano, fie și pentru câteva luni. Încă un sezon la Rapid. Anul 2000 avea să însemne debutul în fotbalul turc, cu succese răsunătoare (un titlu, Cupa UEFA și Supercupa Europei, cu Galatasaray; un titlu și cu Beșiktaș). Nici aceste performanțe absolut remarcabile n-au reprezentat argumente pentru ca Mircea Sandu să-l cheme la timona Naționalei, nu doar ca o reparație morală, ci, în special, pentru revenirea la marea performanță.
…Ignorat în continuare de mai-marii de acasă, în „buna” tradiție românească, „Il Luce” și-a văzut de drumul lui…ucraienan. Patru titluri cu Șahtior Donețk, plus Cupa UEFA, anul trecut. Straniu, însă strict dâmbovițean, nici aceste performanțe unice pentru un antrenor român, după Piști Kovacs, n-au avut ecou la Casa Fotbalului din București!
…Și totuși, în acest final de ianuarie 2010, Mircea Lucescu trebuie să dea răspunsul: preia sau nu Naționala? Nu a României (aceasta reprezintă un subiect închis, mai ales că a fost numit fiul Răzvan!), ci a Ucrainei! Personal, cred că Mircea Lucescu ar trebui să accepte postul de selecționer la Kiev. Cum Ucraina va găzdui Europenele, în 2012, împreună cu Polonia, constructorul de echipe care este Mircea Lucescu (nu se poate uita „fenomenul” Corvinul, Dinamo, reprezentativa României în perioada 1981-1986, Galata, Șahtior) ar avea timp pentru a forma o puternică selecționată ucraineană și participa (cu succes, opinez!) ca antrenor la al doilea turneu final din carieră, după Euro ’84!
…Emeric Ienei a fost un an antrenorul reprezentativei ungare. Puiu Iordănescu a condus șase luni naționala Greciei. Gabi Balint a preluat, zilele trecute, selecționata Moldovei. Dacă Lucescu-senior va accepta „cârma” Ucrainei, am sta bine în Balcani și cu… vecinii. Ar mai rămâne să avem un selecționer român în Bulgaria, Turcia (unde „Il Luce” a refuzat postul de selecționer!) și Serbia. Morala: ne apreciază alții valorile, nu noi. Filozofie dâmbovițeană contemporană.
Nu doar în fotbal, aceasta-i drama!…
…Alegeri federale fără miză, astăzi, la Federația de fotbal. Mircea Sandu a fost reales, cum se aștepta mai toată lumea. La o primă vedere, scorul votării sună a victorie la scor: 192-67, în confruntarea cu temerarul Constantin Iacov! La o privire mai atentă, însă, acest scor (sub acel 187-102 al „Nașului” în fața lui Gică Popescu, acum 4 ani!) invită la analize de fond.. Chiar dacă, imediat după succes, Mircea Sandu a fost sunat și felicitat de Platini și Blatter-bla-bla, vorba cuiva…
…N-au fost 67 de voturi (mult peste cât estimau specialiștii, nihiliștii!) pentru Iacov, ci împotriva „Nașului”. Și, în special, au fost 67 de voci curajoase care se încăpățânează să creadă în necesara schimbare. 67 de oameni care, în pofida „lanțului slăbiciunilor” ce conduce Federația, au visat. Dacă în cursă ar fi fost Gică Popescu, atunci, cu siguranță s-ar fi putut produce minunea! Probabil că, abia acum, „Baciul’ înțelege exact răul făcut fotbalului românesc de neprezentarea sa la duel.
…Mircea Sandu a venit la putere printr-un „puci”, atunci, în 9 august ’90, când l-a debarcat pe Mircea Pascu, ales cu câteva luni înainte președinte. Atunci, „Nașul” a fost ales șeful unui sistem compromis, dacă nu ticăloșit, cum mi-a scris un cititor. Spuneam și astăzi, la prânz, în emisiunea de la Telesport, alături de George Stanca: „Mircea Sandu a susținut, a dezvoltat acest sistem compromis, iar acum a devenit sclavul său”. Acesta este „nodul gordian”. Oricât ar dori Mircea Sandu, om capabil, să schimbe ceva, nu-l mai lasă ciracii, oamenii veniți din vechiul sistem comunist, securist, îmbătrâniți în imobilism, în șmecherii, în filozofia de gașcă. „Nașul” este finul lor, acum. Al lui Mitică Dragomir, fără de care nu rezista două decenii ca șef al FRF-ului, al lui Jean Pădureanu, care declara nonșalant înaintea numărării voturilor „zarurile s-au aruncat cu ani mulți în urmă”, al soldățelului Adalbert Kassai, al lui Vasile Avram, ex-„capul” arbitrilor (ales, tot azi, vicepreședinte FRF, în turnirul cu doi oameni serioși, Patrițiu Abrudan și Octavian Goga! De fluierași va răspunde, de mâine, Ioan Igna!), al cohortei de bișnițari de la județe, din „C” și „B”, marea masă cu drept de vot…
…Mircea Sandu a declarat imediat după alegerile câștigate lejer că se gândește la „continuitate”! E foarte grav! Pentru că fotbalul românesc (ca întregul nostru sport, de altfel!) este demult în cădere liberă. Iar „Nașul” nu se gândește să schimbe ceva. Vai, învingătorilor de astăzi! Am spus special „învingătorii”, pentru că, în acest 25 ianuarie 2010, au triumfat toți susținătorii unui sistem putred…
…Învinsul, Constantin Iacov, vorbea despre „lucruri necurate”, petrecute aseară, când „echipa de zgomote” a Sistemului i-au amenințat sugestiv pe mulți dintre cei care se pronunțaseră pentru Schimbare. Ba, a mai zis Iacov, că, dacă alegerile aveau loc pe 25 aprilie, cum s-au planificat inițial, ar fi învins; că n-a fost lăsat decât 5 (cinci) minute să-și expună Programul, că votul n-a fost deloc secret, iar unii dintre potențialii adversari ai „Nașului”(pe care îl consideră un „dictator”!) n-au fost lăsați în sală, pe diferite motive! Mizilicuri!… Nu de alta, dar îl aud și acum pe Gigi Becali, declarând la Telesport, înaintea validării alegerilor: „Mircea Sandu n-a dat drumul la motoare. Nu era cazul!”. Scurt și…definitoriu!
…România a avut, în cei 20 de ani de așa-zisă democrație, trei președinți de stat: Iliescu, Constantinescu, Băsescu. „Escu”, cum ar zice Tudor Mușatescu!… În fotbal, avem un singur nume: Sandu! Care vrea să conducă fotbalul românesc încă 8 (opt) ani! Dacă va fi sănătos (și îi doresc din toată inima „Sănătate maximă!”, că are nevoie de ea, după dubla operație, la colon și ficat!), „Nașul” va trebui, va fi obligat să conducă Sistemul căruia nu i s-a opus. Degeaba strigă Iacov: „Mircea Sandu este un om bolnav, trebuie să se retragă!”… Trăim, doar, în țara corupției absolute, a bișnițarilor, a „haitelor”, de ce ar face fotbalul excepție?!
…Cele două decenii de domnie a „Nașului” nu sunt singulare. Boss-ul fotbalului spaniol, Angel Maria Villar, a fost uns în funcție în 1988! A mai existat un exemplu: șeful fotbalului maghiar, ales în 1986! Numai că ungurul a decis, anul trecut, că e timpul Schimbării și și-a dat demisia! După ce propusese revitalizarea centrelor de copii și juniori. La noi, din păcate, nu se revitalizează nimic… Până și chiolhanurile federale sunt tot cele vechi…
Trăiască originala noastră Continuitate la vale!
Bye, Bye, Schimbare!
Astăzi, publicăm Scena 2 din piesa „Cum a devenit Marx comentator sportiv„, din volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut în 2008, în Editura Play. Despre piesa pe care o publicăm pe scene, în premieră, pe blog, cunoscutul critic dramatic, regizor și prof. universitar Bogdan Ulmu scria în prefața cărții:
Acțiunea se petrece și aici, într-un decor unic (dramaturgul vrând, parcă, să vină-n ajutorul celor care-l vor monta și nu au destui bani pentru scenografie!; sau gândindu-se la regulile aristotelice), iar acum, mai mult decât în textul anterior, răbufnește comentatorul sportiv MMI – ce-i drept, prin vocea unui bâlbâit, din nefericire, atât de întâlnit astăzi: „…Acesta-i vii…vii…torul tra… tran…transmisiilor sportive: co… co… comentatorii vor executa mai bi… bi…ne decât cei din te… te… teren!„. E o utopie seducătoare, fiindcă nu se poate aplica doar la sportivi și crainici, ci și la actori & critici!…(și, cunoscându-l pe autor, sunt convins că și el s-a gândit la ambele paliere). Și aici există umor destul, ca mostră alegând, acum, unul, rar folosit în mileniul trei, livresc-onomastic:
„MASCATUL (se uită atent în buletin): Prenume – Marx-Freud!
MARX: Tata m-a botezat Marx, că el era profesor de filozofie la Academia Ștefan Gheorghiu…
BALERINA: Iar mama te-a botezat Freud…
MARX: Exact așa!”…
Pentru a citi primele două scene din piesă, accesați Scena 1, Scena 2, sau index.
…Sincer să fiu, după mizerabila campanie electorală pentru șefia de la Cotroceni, mă așteptam ca și în cursa pentru Casa Fotbalului să fie la fel. Din fericire, fotbalul a învins politica, măcar sub acest aspect. Sigur, au existat și aici acuzații: „Mircea Sandu a distrus fotbalul românesc!”, „El și Dragomir sunt cancerul fotbalului nostru!”, a strigat candidatul Constantin Iacov pe mai toate posturile TV și în ziare. „E un neica-nimeni, Iacov ăsta! După alegeri, îl voi lua în echipa mea la Federație. Ca portar!”, a venit replica „Nașului”, dată de sus. Oricum, nu s-a ajuns la injurii, la cuvinte de ocară. Se spune, însă, că lupta nu există decât teoretic, de dragul…democrației, din moment ce s-au luat toate măsurile din partea eternului nostru „Naș” federal, care are 20 de ani de domnie și mai vrea încă opt, dacă nu cumva să devină nemuritor!…
…Luni 25 ianuarie, mai mult ca sigur, se va vota cum s-a stabilit: Mircea Sandu reales la al fotbalului Congres! Va fi un duel, practic, inegal. Căci, în cursă n-a mai rămas decât Constantin Iacov, cu iluziile sale, dar, în opinia mea, fără șanse. Acum ne dăm seama de marea greșeală pe care a comis-o Gică Popescu, în momentul când a refuzat să candideze, motivând gestul său ca „un protest față de ce întâmplă la ora aceasta în fotbalul românesc”! Fostul căpitan al Barcelonei și al Naționalei nu știe, se vede, că protestele nu mai sperie pe nimeni, nu mai înseamnă nimic în România de astăzi. Am spus imediat după abandonul anunțat de Gică Popescu, în conferință de presă, că rolul lui nu era să protesteze, ci să se bată, cu șansele lui, cu „Nașul”. Protestul lui adevărat ar fi însemnat înfruntarea Caracatiței federale. Așa, însă, vom asculta același refren: „E la fel ca înainte”. Adică, rău…
…Schimbarea se tot amână în fotbalul românesc. Fără a fi nihilist, contestând meritele lui Mircea Sandu (câte sunt, și sunt!), sunt nevoit să constat că sistemul fotbalului nostru este îmbătrânit, dacă nu senilizat în rele. În jumătăți de măsură, nepotism, spirit de gașcă, de haite (vorba remarcabilului scriitor Viorel Cacoveanu), unica lege fiind cea a bunului-plac și a profitului personal imediat. În ajun de alegeri, s-au descoperit nereguli juridice grave, comise de trupa federală, la comanda „Nașului”. Cu Gică Popescu în cursă, înțelegem, acum, și mai mult, că ar fi existat o șansă de schimbare. Cu Iacov, nu există decât varianta miracolului…
…Unul dintre visătorii care anunțau că-l vor înfrunta și învinge pe Mircea Sandu (a mai făcut puțin tam-tam și ex-atacantul Sorin Răducanu, în ultima vreme mai mult ospătar prin Spania), fostul internațional Octavian Popescu, ajuns la 72 de ani (în tinerețe, mijlocașul inteligent de la „U” Cluj, Dinamo și Rapid, apoi antrenor al lotului olimpic, fugit în Germania), Tavi Popescu, spuneam, declara energic, înainte de abandon, că se va înscrie în cursa pentru preșidenția FRF pentru a face „o Revoluție în fotbalul românesc”! Retras în vila lui liniștită de la Breaza, juristul uitase că, la noi, au reușit doar „loviturile de palat”. Iar la Palatul Fotbalului Românesc, veghează foarte atentă garda celor care nu vor schimbarea ce i-ar arunca imediat în afara sistemului putred! În timp ce „opoziția” nu pare să prea existe…
…Alegerile pentru șefia FRF par că s-au încheiat în momentul în care Gică Popescu a anunțat că nu va candida! Fostul arbitru internațional Ion Crăciunescu, unul dintre marii adversari al „Nașului” (alaturi de Marian Iancu-Timișoara, Adrian Mititelu-Craiova și, mai nou, Marin Condescu-Tg.Jiu!) declara, mai zilele trecute, că Mircea Sandu ar fi vrut să renunțe la conducerea FRF, însă nu a fost lăsat de anumite „jocuri de culise”! Să fi cunoscut Gică Popescu un asemenea scenariu?
… Nu s-a schimbat garda la Cotroceni! Nu se va schimba nici la Casa Fotbalului, luni, mă încumet să afirm, astăzi, sâmbătă 23 ianuarie…
…O simplă constatare care spune multe. Antrenorii români care au câștigat ultimele patru titluri de campioni naționali la fotbal au… emigrat! Unde?… Cosmin Olăroiu (Steaua-2006, în Emiratele Arabe Unite), Mircea Rednic (Dinamo-2007, în divizia secundă din Rusia, la Alania Vladikavkaz!), Ioan Andone (CFR Cluj-2008, în Cipru, Emiratele Arabe și, de trei zile, la ȚSKA Sofia!), Dan Petrescu (Unirea Urziceni-2009, în liga a doua rusă, la Kuban Krasnodar)! Patru nume și patru direcții care vorbesc de la sine…
…Evadările din această iarnă, a lui Dan Petrescu, în „B”-ul estic, și a lui Ioan Andone la… Steaua bulgarilor (ȚSKA, echipă fără ștaif european, cu un punct în grupele Ligii Europei; locul 2 în campionatul de la sud de Dunăre, la 4 puncte de liderul Litex Loveci!) readuce în discuție o primă întrebare. De ce au ales „campionii” ultimilor patru ani din România să migreze într-un fotbal valoric sub cel al nostru, nici el prea răsărit? Cum am opinat și într-o recentă intervenție la Telesport, răspunsul meu nu se reduce doar la un cuvânt: banii! Mai intervin în discuție batjocora la care-s supuși antrenorii români de către patroni, nesiguranța și, deloc de ignorat, lipsa lor de imagine (ar fi fost mai corect să fi zis lipsa de valoare?!) în fotbalul mare.
…Scurtă (dar necesară) incursiune în memorie. Ce antrenori români au existat în fotbalul european de top? În Vest?… Lista este foarte scurtă. Regretatul Ștefan Kovacs, la marele Ajax și directorul tehnic al Federației Franceze de Fotbal!… Mircea Lucescu, câteva luni la Inter Milano… Ladislau Boloni, la Sporting Lisabona, Monaco și, acum, la Standard Liege (ajunsă pe locul 8 în campionatul belgian)!… În rest?!
…Anghel Iordănescu, „cel mai bun antrenor român al secolului trecut”, n-a făcut mai nimic în Grecia. S-a impus, însă, în fotbalul arab, plini de bani, dar departe de „marea arenă”… Tot în lumea arabă (unde se află și acum!), Ilie Balaci s-a umplut de țechini și de trofee… Emerich Ienei, timonierul Stelei la unica, irepetabila „Sevilla ’86” și al calificării Naționalei la Coppa del Mondo ’90, n-a izbutit nimic la naționala Ungariei… Prin Balcani, și-au încercat norocul, fără a ieși din banal, Mihai Stoichiță (și în Bulgaria, la Litex Loveci, nu doar în Panama, Kuweit și Armenia!), Gigi Mulțescu, Țiți Dumitriu, Sorin Cârțu, Marian Bondrea, Ștefan Stoica, Ilie Dumitrescu și mulți alții. Șeful Școlii federale de antrenori, Mircea Rădulescu, a condus trei naționale africane (Algeria, Egipt, Siria, plus pe cea a României, pentru 10 partide, în perioada 1990-1991!)… Gabi Balint a antrenat prin Transnistria, după care a ajuns „secundul” lui Mircea Lucescu și, apoi, al lui Gică Hagi, în Turcia. Și, așa, am ajuns la excepțiile de la regula mediocrității în care se zbat tehnicienii români plecați peste hotare.
…Mircea Lucescu rămâne singurul antrenor român, după Ștefan Kovacs, cu performanțe notabile în afara României. A cucerit Cupa UEFA, atât cu Galatasaray (inclusiv Supercupa Europei), cât și cu ucrainenii de la Șahtior Donețk (unde se află și acum). Ladislau Boloni a dobândit titlul în Portugalia (cu Sporting) și Belgia (Standard), ba a jucat și în Cupa UEFA cu francezii de la Rennes, iar cu Standard s-a calificat în primăvara europeană 2010. Gică Hagi a reușit să câștige Cupa Turciei cu Galatasaray (4-1, cu eternul rival Fenerbahce, în finala din 2005). Rezultate demne de luat în seamă. Dar, cam asta-i tot!…
…La ora aceasta, cu excepția lui Boloni, antrenorii români sunt cantonați în Estul european și în Orientul Mijlociu. Doi dintre ei (D. Petrescu și Rednic!) chiar în divizia secundă a Rusiei!?! Presa europeană nu vorbește, însă, laudabil decât despre unul: Mircea Lucescu. Singurul care nu și-a umbrit numele de dragul banilor…
…Din punctul meu de vedere, cei patru ultimi antrenori-campioni ai României au făcut un pas înainte, sub aspect financiar, unul (dacă nu doi) înapoi, ca nivel al fotbalului în care au evadat. Ba, în cazul lui Ioan Andone, cred că au fost doi pași înapoi, și la bani, și la valoare.
Rămâne ca viitorul apropiat să confirme sau să infirme opinia mea!
…La o primă vedere, am zis că Ianuarie este luna când se nasc numai fotbaliștii atacanți. Liță Dumitru, Gabi Balint, Ilie Dumitrescu, Adrian Mutu, Florentin Petre sunt câțiva care au văzut lumina Vieții, în prima lună din an.
…Astăzi, însă, își serbează ziua de naștere un portar: Bogdan Lobonț. Copilandrul plecat, acum două decenii, dintre furnalele Hunedoarei natale, în frumoasa aventură a fotbalului, este astăzi un bărbat în floarea vârstei. Ajuns la 32 de ani, vârsta ideală pentru un goal-keeper, poate privi cu bucurie la zborul lui spectaculos, care, anul trecut, părea frânt nedrept. într-o fază banală de campionat, pe când „Pisica” apăra cu succes buturile „câinilor roșii”…
…La 19 ani, sub bagheta lui Mircea Lucescu, a debutat pe prima scenă, în poarta Rapidului, cu o remiză albă, în Giulești, contra Ceahlăului. În glasul de legendă al roților de tren, s-a bucurat de primele trofee: un titlu și o Cupă a României.
…La 20 de ani, a primit botezul Naționalei, într-o partidă mai mult de décor, 7-0, acasă, cu piticii din Liechtenstein, aruncat în arenă de Pițurcă în ultimele opt minute, în locul lui Stelea! De atunci, 11 ani (deocamdată, zic!) cu 74 de prezențe în poarta tricoloră, dintre care 3 la Euro 2008! Mai are până la recordul lui Stelea, care a adunat 91 de selecții până la 38 de ani!
…La 22 de ani, a ieșit în marea arenă a Bătrânului Continent, apărând poarta vestitului Ajax, după un debut cu stângul, 1-2, la Utrecht. În patru sezoane între lalele, doar un titlu!
…La 28 de ani, a făcut cunoștință cu Serie A, în frumoasa Florență, unde sirenele ascunse, parcă, pe râul Arno, sub Ponte Vecchio, l-au ținut mai mult pe banca suspinelor…
…A fost și „capitolul Dinamo”, în două episoade, ultimul, lung de trei ani, însemnând titlul din ediția trecută (după cel din 2002), însă și accidentul care l-a aruncat câteva luni în disperare…
… Cu siguranță că, acum, intrat în poarta Romei, în ultimele etape, gândește departe, la Națională, unde are de luat o revanșă. Căci despărțirea de buturile „tricolorilor” s-a făcut cu o „triplă” de tristă amintire: 1-2, cu Austria, de la Klagenfurt, venit ca o glumă proastă, de 1 aprilie, după alte două eșecuri, 1-2, la București, în fața Croației, și 2-3, la Constanță, cu sârbii.
…La 32 de ani, împliniți astăzi, poate vorbi încântat despre Renașterea italiană.
La Mulți Ani, Bogdan Lobonț!
…Marele Slam pleacă la drum, mâine, la Antipozi, și lumea-ntreagă va avea un respiro de Frumos, dincolo de interminabilele scandaluri din fotbal și alte domenii. „Uvertura” este Australian Open- primul dintre cele patru turnee de elită ale sportului alb (Roland Garros, mai-iunie; Wimbledon, iunie-iulie; US Open, august-septembrie). Singurul turneu de Grand Slam în care tenisul românesc n-a obținut vreo performanță notabilă, nici măcar în vremea de aur a lui Ilie Năstase. Și totuși, Openul de la Antipozi are o Istorie aparte, ca o minunată carte cu povești adevărate pentru cei care iubesc tenisul.
…Openul australian a debutat acum 105 ani. Primul câștigător, un băștinaș (Rodney Heath), într-o finală de patru seturi. Doamnele și domnișoarele aveau să fie acceptate la fileu, peste 17 ani, în 1922. Întâia învingătoare, tot o reprezentantă a țării-continent (Margaret Molesworth). Pe atunci, turneul se disputa în 5 orașe din Australia (Melbourne, Sydney, Adelaide, Brisbane, Perth) și două din Noua Zeelandă (Christchurch și Hastings). La vremea aceea, orice european sau american dorea să joace la Campionatele de sub Crucea Sudului, avea nevoie de cel puțin 45 de zile, cât dura călătoria cu vaporul. Abia în noiembrie 1946 s-au înregistrat și primii veniți cu avionul, jucătorii din echipa de Cupa Davis a Statelor Unite.
…Din 1972, Turneul australian (sau „Happy Slam”, cum îl numește Federer!) se desfășoară într-un singur oraș, la Melbourne, unde, acum 22 de ani, s-a construit superba arenă de astăzi, „Melbourne Park”. Se spune, însă, că, din 2016, Australian Open se va muta la Sydney, metropola care a încântat lumea cu Olimpiada din 2000.
…Australian Open își are legendele sale. Regina rămâne australianca Margaret Smith Court, cu 22 de titluri câștigate, dintre care 11 la simplu, în perioada 1960-1973, record absolut greu de egalat. A încercat Martina Navratilova, dar s-a oprit la 12 titluri per total, dintre care 3 la simplu și 8 la „dublu” fete. Steffi Graf, Monica Seles și Serena Williams au câte 4 finale adjudicate, iar „copilul minune” Martina Hingis- 3 titluri consecutive.
…La băieți, „coroana” o poartă tot un „cangur”: Roy Emerson, cu 6 titluri în cont. Agassi și-a trecut în CV 4 finale câștigate, Willander și Federer- câte 3.
…Dintre recordurile înregistrate la Openul Australian, am reținut două: australianul Ken Rosewall a fost învingătorul cel mai tânăr (18 ani și 2 luni, în ’53), dar și cel mai în vârstă (37 de ani și 2 luni, în ’72)! În timp ce elvețianca Martina Hingis a obținut întâiul triumf la Antipozi, pe când avea…16 ani și 3 luni, în ’97!
…Ediția de anul trecut a înregistrat câteva premiere de mare ecou: primul titlu adjudecat de un spaniol, Rafael Nadal; întâia oară când turneele de dublu masculin și feminin au fost câștigate de perechi de frați și surori: Bob și Mike Bryan, respectiv Venus și Serena Williams; cel mai lung meci din istorie, semifinala iberică Nadal-Verdasco durând 5 ore și 14 minute!
…Își vor apăra Serena și Natal titlurile de anul trecut?… Va reveni Federer după ultima finală pierdută, în 5 seturi, la Antipozi?… Va reuși Victor Hănescu, în sfârșit, o „lovitură”, având în vedere că, dacă va accede în turul II, îl va vedea de cealaltă parte a fileului pe Roger Federer, favoritul nr. 1 al specialiștilor?… Va izbuti una dintre cele cinci adolescente care ne vor reprezenta (Monica Niculescu- greu adversar la debut, Jelena Jankovici!, Edina Gallovits, Raluca Olaru, Sorana Cârstea și Alexandra Dulgheru) să evadeze din plutonul „tinerelor talentate” îl elita sportului alb?…
… Toată lumea așteaptă noi istorii, și povești adevărate, și la a 98-a ediție a frumoasei „uverturi” numită Australian Open!
Astăzi publicăm pentru prima oară online o scenă de teatru a lui Mircea M. Ionescu: Scena 1 din piesa Cum a devenit Marx comentator Sportiv, din volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut in 2008.
Intr-un viitor apropriat vom publica și restul scenelor, urmând să continuăm cu publicarea altor piese.
[Notă: apăsați aici pt. a citi prima scenă]