Cum a devenit Marx comentator sportiv – Scena 1

Cum a devenit Marx comentator sportiv

Comedioară antipolitică

Personaje
MARX
VECINUL
BALERINA
MASCATUL
MASCATA
DIACONUL

Scena 1.

…Cameră de hotel, ultraelegantă, ultramodernă, cu o orgă de lumini multicolore pe tavan. În plan secund, o fereastră pe toată dimensiunea peretelui, cu jaluzele fine întredeschise. În dreapta, ușa de la o baie. În mijlocul camerei spațioase, un pat mare. Birou, cu oglindă deasupra, fotolii, mini-bar, o plasmă imensă. Intră în grabă Marx, cărând un rucsac mare, burdușit. E înalt, brunet, poartă un cercel în lobul unei urechi. E îmbrăcat sumar: blugi, tricou roșu, o caschetă de baseballist, cu „NY”, adidași. Rămâne uimit de modernismul camerei. Aruncă rucsacul peste pat. Se plimbă șocat.

MARX: Wow!… (Privește încântat în jurul său.) Mamma mia!… (Se duce la fereastră, privește prin perdea.) Uluitor! (Se aruncă în pat.) Neam de neamul meu n-a stat într-o asemenea cameră de hotel. Ce neam, sătean de satul meu natal, orășean de târgul meu de rezidență n-au văzut așa ceva. (Se aude o voce: „Vă mulțumim că ați ales hotelul nostru. Ne onorați. Suntem convinși că vă veți simți ca în Paradis. În această cameră, vom avea grijă ca gândurile și sentimentele dumneavoastră să fie cât mai echilibrate, cât mai profunde, cât mai moderne, deci pragmatice. De aceea vă rugăm să aveți grijă de lucrurile dumneavoastră!”

Marx se uită la plasmă. Aceasta pornește singură. Film de acțiune. Tresare.) Dumnezeule!… (Cu vădit regret.) Nu mă uit la televizor, acum, că mă prinde cine știe ce film și adio repetiții! Și așa timpul este scurt. (Plasma trece automat pe „off”. Se uită la ceas, sare din pat, caută rucsacul. Scoate un telemobil, vorbește la el.) Zexe, am impresia că visez, băiatule!… Bă, cred că m-au confundat ăștia, m-au primit ca pe un rege, nu ca pe un neica-nimeni ce sunt… (Ascultă la mobil.) De ce n-am venit cu avionul, să-mi pună covorul roșu la scară?! Zexe, lasă miștoul!… Cum să vin cu avionul, dacă nimeni din târgușorul nostru nu s-a gândit să construiască un aeroport?… Cum, cum?! (Visător.) Poate că m-au și angajat?! (Ezitant.) Fără să mai susțin proba „live”?!… (Revenit cu picioarele pe pământ.) Păi, de unde să știe ei, băi, frate, dacă am sau nu valoare? Nici eu nu știu asta!… (Ascultă.) Ce să-ți mai povestesc, e de filme, nene!… M-au așteptat cu o limuzină americană la gară, cu bar înăuntru, cu televizor, cu piscină, plus o gagică… Nu, bre, cum să fac baie sau sex, d-aia am venit eu la București?! Aveam gârlă și acasă… Eu îmi joc mâine șansa vieții, frate, la Concursul „Căutăm comentatori”! (Accentuează.) Live!… Mersi, mersi pentru încurajări, ești drăguț!… Una este, însă, să vă comentez pe voi, pe maidanul de la cimitir, și alta să te prezinți în fața țării întregi… (Ascultă.) Și ce dacă știu să joc fotbal?! M-am documentat să transmit zece partide de fotbal, dar, dacă mă pun să comentez haltere, pescuit sportiv, bridge sau biliard, ce fac?!… Am eu vrăjeală, dar de târgușorul nostru, nu de televiziune națională, bă, Zexe!… Mai e și limba română în regim de viteză, și prezența de spirit, concurenții- cine știe pilele cui sunt, moderatorul, știu eu pentru cine face cărțile, că așa e azi, n-ai văzut Eurovisionul?… (Ascultă.) Am trei clase peste ageamiii bâlbâiți și agramați care ne plictisesc zilnic pe zecile de canale de televiziune?! Hai, mă, lasă vrăjeala! Că n-am nicio relație la centru sau în teritoriu… (Decis să încheie conversația.) Nu uita să urmărești mâine seară emisiunea-concurs! Spune-le și gagiilor să stea în fața televizorului. Și voturile voastre contează!… Dacă iese bine, dau de băut trei zile și cinci nopți!… Bye, bye… (Închide mobilul. Se apropie de mini-bar, acesta se deschide singur. Privește uimit colecția de băuturi fine. Sieși.) Alo, alo, domnul, mută-ți privirea, fii bărbat! (Se întoarce, mini-barul se închide singur. Se privește în oglindă. O lumină se aprinde treptat  deasupra sa. Își aranjează tricoul, cascheta de baseballist.) Hai, Gogule, la treabă, dacă vrei să urci Everestul!… (Scotocește în rucsac, scoate câteva hârtii, le răsfoiește. Ia două. Scoate și un reportofon. Îl pornește să înregistreze. Se plimbă.) Așa… (Inspiră adânc.) Stimați prieteni ai fotbalului, minunați spectatori, mă bucur enorm, sunt realmente tulburat să vă salut din… (Furios, oprește reportofonul, dă banda înapoi. Sieși.) Spectatori, bă, analfabetule?! (Rostește sacadat.) Te-le-spectatori, tolomacule!… De unde, dracu’, îi saluți (Ironic.)… tulburat?! Dintr-o uluitoare cameră de hotel!… (Se uită în oglindă. Se aprinde treptat lumina.) Nu fii prost, mă!… (Își dă o palmă. Își scoate blugii și tricoul, rămâne în chiloți, cu cascheta pe cap.) Trezește-te! Ești la București, într-un Paradis, care mâine poate deveni Iad, că sigur revii la lopată, dacă azi nu ești atent la toate! Dacă-ți tremură nădragii și n-ai coaie de vedetă, întoarce-te ca un Intercity în târgușorul tău cu rată de șomaj alarmantă. Unde va fi mai greu să mănânci pâine neagră, după ce ai gustat cozonacul de aici… (Ia o apă din mini-bar. Bea. Privește pe fereastră. Inspiră din nou. Pornește reportofonul. Se plimbă.) Bun găsit, stimați prieteni ai fotbalului. Ne aflăm pe celebrul Rose Bowl din Pasadena și vom urmări împreună debutul Naționalei noastre de fotbal la acest Mondial. Stadion arhiplin, 98.000 de spectatori, printre care și cinci mii de români. Căldură mare, aici, în California, bine că nu sunt cutremure, deocamdată…(Se uită pe una dintre foi.) Echipa noastră va ataca acest prim meci în următoarea distribuție: în poartă, Stelea, de la Rapid; linia de fundași: Dan Petrescu, de la Genoa, stelistul Prodan, cu 13 jocuri în Națională, Belodedici, de la Valencia, singurul român cu două Cupe ale Campionilor Europeni în cont, una cu Steaua București, alta cu Steaua Roșie Belgrad, dinamovistul Mihali, Dorinel Munteanu, reșițeanul de la Cercle Bruges; la mijloc, pescărușul cu zbor înalt,  Gică Hagi, de la Brescia, ajuns la a 83-a prezență sub tricoul tricolor, Ionuț Lupescu, „aspirina” lui Leverkusen, olteanul Gheorghe Popescu, zis Baciul, de la PSV Eindhoven, iar în atac Răducioiu, venit din Italia, de la celebra Milan, stelistul și stilistul Ilie Dumitrescu. (Se aud bătăi puternice în ușa de la intrare. Se duce, deschide. Apare Vecinul, într-un halat elegant. Fumează trabuc.)

VECINUL (dă buzna în cameră): Nu vă supărați, televizorul dv. merge? (Se așează pe un fotoliu.) Că a început meciul Naționalei  și televizorul meu nu are setat canalul care transmite partida!

MARX (fâstâcit): Nu merge, domnule, nici un televizor!… (Nervos.) Ce meci, frate, ce treabă am eu cu meciul dumitale?!… Eu sunt la ora de canto! (Îi arată ușa. Televizorul pornește singur, se aude MTV-ul.)

VECINUL (ieșind nervos): Ce bărbat mai ești, băiatule, dacă habar n-ai ce-i acela un meci de fotbal și o gagică bună? (Iese bodogănind. Marx închide ușa; ascultă câteva clipe cu urechea lipită de ușă; se duce în baie. Se aude dușul și vocea lui transmițând un meci.)

[Sfârșit scena 1] [continuați la scena 2]

  1. ianuarie 16, 2010 la 20:28 | #1

    Scena prezentata aici are verb, dinamism, stridente acustice, irita timpanul si prezinta un Marx rural cam nefamiliar cu diateza verbelor. ( Cred ca este din rapiditatea typing-ului scris ” fii ” in loc de ” fi ” ( Vezi ” Nu fii prost, ma !” ) In orice caz, in mintea autorului scena este mult mai bogata ritmic, sonor, kinetic decit reusesc cuvintele sa o prezinte. Faptul este ca si cititorul trebuie sa aiba resurse emotionale suficiente sa inteleaga scena. As inclina sa zic – propria-mi opinie – ca scena pare
    cu 7-8 secunde prea lunga. Vecinul are putea sa ” rupa ” scena putin mai devreme. Don’t let the reader’s mind to wander by stretching the monologue ! Altfel, sonor, kinetic, scena este buna. Multumim pentru postare. Succes !

  2. ianuarie 18, 2010 la 04:22 | #2

    Stimate domnule George Marusca,

    Va multumesc pentru randurile dumneavoastra alese, analitice, de om cu o cultura solida. In mare parte, aveti dreptate. De regula, insa, prima scena este si cea mai grea, de punere in tema, dar si de pregatirea unor surprize in desfasurarea piesei. Este legea nescrisa a ritmului crescendo, care trebuie respectata. Sigur, scena in discutie poate fi mai scurta cu un minut-doua. In economia piesei orice minut inutil se simte…
    Textul este TEXT -binele sau nebinele scriitorului-, iar spectacolul tine de maestria si ritmul regizorului. Discutam, mai luna trecuta, cu remarcabilul regizor de teatru Cristian Ioan, care-mi spunea ca piesa „Nascuti sa emigram” din ultimul meu volum (Filozofia bascaliei) este putin cam stufoasa, iar pentru o montarea pe care o are in gand, trebuie sa ne punem la masa, face to face. Este solutia ideala pentru un spectacol, acest dialog dramaturg-regizor (tot mai rar astazi!). Pentru ca, i-am replicat eu cu o idee a lui Aristotel: piesa este blocul de marmora ales de regizor. Statuia este creatia directorului de scena, rodul iscusintei lui de a o gasi in marmora cuvintelor.
    Voi astepta cu real interes opinia dumneavoastra de ansamblu, dupa lectura ultimului rand al piesei „Cum a devenit Marx comentator sportiv”, care, am promisiuni, va vedea lumina rampei, undeva, in Vestul Romaniei, prin primavara. De promisiuni, insa, in Romania actuala nu prea ducem lipsa…

  1. ianuarie 24, 2010 la 17:31 | #1