Arhivă

Post Tăguit cu ‘Teatrul Valah’

Eveniment pentru „Cartea recordurilor” teatrului românesc!

decembrie 11, 2010 1 comentariu

…La Giurgiu, se pregătește un eveniment demn de „Cartea recordurilor” din teatrul românesc. Joi 16 decembrie, va vedea luminile rampei piesa „Tranka-Fleanka”, a debutantului Ion Bogdan Martin, care a primit Premiul I la Concursul „Dramaturgie în doi”, lansat în premieră națională de Teatrul Valah. Ceea ce înseamnă că textul câștigător va avea premiera la 28 de zile după ce laureatul a fost anunțat oficial!!! Așa ceva nu s-a mai văzut prin lumea teatrului autohton, unde se bifează concursuri după concursuri, dar premianții nu sunt onorați de directorii de teatru și de regizori, cum ar fi logic! În România de astăzi, însă, nu tot ce este logic este și realitate! Dimpotrivă, ilogicul este cartea de vizită a multora, inclusiv în lumea teatrală…

…Chiar dacă va avea premiera într-un timp record- absolut, „Tranka-Fleanka” nu va fi o fușereală! Cei care pregătesc acest spectacol vor să ofere o premieră de zile mari. Fapt pentru care, cu pasiune și profesionalism, fac câte două repetiții pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica, regizorul Vili Perveli Nikolov, scenograful Doru Zanfir, împreună cu actorii Violeta Teașcă și Vasile Toma meritând de pe acum prețuire și aplauze…

***

…Despre prima ediție a Concursului „Dramaturgie în doi” încă se discută, dincolo de premiera care bate la ușă. Mai mulți cititori ai acestui blog au solicitat notele tuturor concurenților. O voi face, precizând încă o dată că punctajul l-a dat Juriul format din regizorii Mihai Lungeanu, Vili Perveli Nikolov și dramaturgul cu numele meu! Deci, 37 de piese jurizate și următorul clasament final…

  • Locul I: „Tranka-Fleanka” de Ion Bogdan Martin, din București, cu 26,5 puncte (două note de 9 și un 8,5).
  • Locul II: „Eu sunt din România” de Carmen Dominte, din Capitală, 24 de puncte (6,5, 8,5, 9).
  • Locul III, cu punctajul 22 de puncte: „Visul mereu tânăr” de Mirel Buzdugan (Comănești), care a primit de două ori nota 7, și o dată 8; „Karstandt Blues” de Ana-Maria Bamberger, din Hamburg (Germania), cu notele 6, 7, 9; „A 3-a bilă” Doru Moțoc (Rm. Vâlcea), cu două note de 6,5 și un 9!
  • Pe poziția a IV-a, cu un total de 21,5 puncte: „Repetiție cu dublură” de Petru Ionescu (București), punctat cu 6,5, 7 și 8; „Ediție specială” de Valeriu Butulescu (Petroșani), notat cu 6, 7, 8,5; „Frații fără nume” de Bogdan Mihai Asaftei, din Capitală, care a primit notele 6, 7, 8,5. Consider că fiecare dintre acești trei autori putea fi pe podium, ei fiind marii învinși ai Concursului, la 0,5 puncte de medalii!

***

…Celelalte 29 de piese jurizate vor fi prezentate doar prin titlul lor, orașul din care au fost trimise și punctajul detaliat, întrucât n-am cerut autorilor consimțământul de a le publica numele. Deci…

  • Poziția a V-a, cu 21 de puncte: „Picnic nocturn pe o gramatică veche”, text prmit din Bacău (note 6, 7, 8); „În căutarea domnului Alistar”, din Galați (de trei ori nota 7!); „Week-end cu tata”, din Giurgiu (de trei ori 7!).
  • Poziția a VI-a, cu 20,5 puncte: „Nu răstigniți iubirea”, din Slobozia (note: 6, 7, 7,5); „Vina domnului Blum”, din comuna ieșeană Lețcani (de două ori 6,5, o dată 7,5).
  • Poziția a VII-a, cu 20 de puncte: „Fereastra din tavan”, din Bistrița (Note: 5, 7, 8); „Ca un crin răsari din Infern”, din Tulcea (de două ori 6, un 8); „Mai privește o dată stelele”, însoțită numai de nume și numărul de telefon (6 și două note de 7); „Miraculoasa transformare a unei babe rurale”, din Capitală (de două ori 6, o dată 8).
  • Poziția a VIII-a, cu 19,5 puncte: „112. Vintage family”, din București (6, 6,5, 7).
  • Poziția a IX-a, cu 19 puncte: „Civilizația umană va fi distrusă de la Paris”, din Tulcea (5, 6, 8); „Cealaltă față a bărbatului haios”, din Galați (5, 6, 8); „Noi doi pe o tarabă”, din Fontainbleau, Franța (un 5 și de două ori nota 7); „Pivnița”, din Geneva, Elveția (o dată 5, de două ori 7); „Radical din a 5-a poruncă”, din Brașov (două note de 6, un 7).
  • Poziția a X-a, cu 18,5 puncte: „Visul”, din București (5, 6,5, 7); „O noapte pe acoperiș”, dun Bacău (două note de 6, una 6,5); „Ruleta lui T”, din Cluj-Napoca (5, 6, 7,5); „Nasul”, din Găești (de două ori 6, o dată 6,5).
  • Poziția a XI-a, cu 18 puncte: „Înțelepciunea lui Oedip”, din Tulcea (5,6,7).
  • Poziția a XII-a, cu 17 puncte: „Toate femeile sunt deștepte”, din Tulcea (5, 6, 6); „Oglinda”, din Capitală (5, 6, 6); „Testament”, din București (4, 6, 7); „Dragoste în contrasens”, din Capitală (5, 6, 6).
  • Poziția a XIII-a, cu 16,5 puncte: „Liber să iubesc în gura mare”, text depus direct la teatru, doar cu numărul de telefon al autorului (note: 5, 5, 6,5).
  • Poziția a XIV-a, cu 16 puncte: „Control”, trimis la Teatrul Valah doar cu numărul de telefon (4, 5, 7).
  • Poziția a XV-a, cu 15 puncte: „O întâmplare”, din Medgidia (4, 5, 6) și „Tenebre”, din Târgoviște (de trei ori 5).
  • Ultima poziție, cu… 1 (un) punct: cuvinte șchioape, adunate la întâmplare, pe șase pagini, fără titlu!?!

***

…Acesta este clasamentul final, pe care l-au solicitat, justificat, mai mulți cititori ai blogului, unii, cu siguranță, participanți la Concursul „Dramaturgie în doi”. Dincolo de relativismul oricărei jurizări, un lucru este fără tăgadă: a fost un Concurs corect 100%!

…Dincolo de puncte, acest top final invită la multe meditații, de la aria geografică, la titlurile celor 37 de piese. Un semn cert, aș spune, că românul nu s-a născut doar poet, ci și dramaturg. Suntem, doar, urmașii lui Caragiale și Eugen Ionescu… Rămâne ca dintre piesele amintite, câteva să se joace! Chiar merită!… Să fie montate cât mai curând, nu cum s-a întâmplat, toamna aceasta, la Naționalul bucureștean, cu o piesă a regretatului Iosif Naghiu, care câștigase Premiul UNITER în…1993!

***

…”Recordul” de la Giurgiu (piesa câștigătoare montată în 28 de zile!) nu înseamnă doar o mănușă aruncată directorilor de teatru și regizorilor din România, cam indiferenți cu dramaturgia autohtonă. Mi se pare un gest de normalitate pentru cei care respectă Cultura română!

„Dramaturgie în doi”, cu cinci laureați pe podium!

noiembrie 9, 2010 3 comentarii

…Concursul „Dramaturgie în doi”, lansat în premieră națională de Teatrul Valah din Giurgiu, și-a desemnat, azi, laureații. Din cele 37 de texte primate la Concurs, din 17 orașe ale României, dar și din Germania, Franța și Elveția, juriul (format din regizorii Mihai Lungeanu, Vili Perveli Nikolov și dramaturgul Mircea M. Ionescu) s-a văzut nevoit să aleagă pentru podium nu mai puțin din 5 concurenți!

…Marele Premiu l-a primit, cu 26,5 puncte, piesa „Tranka-Fleanka”, de Ion Martin, din București. Poziția secundă a revenit textului „Eu sunt din România” (24 de puncte), de Carmen Dominte, tot din Capitală. Bătălia cea mare s-a dat pentru Premiul III, unde trei autori au totalizat același număr de puncte (22): Mirel Buzdugan (elev de 18 ani din Comănești!), pentru piesa „Visul mereu tânăr”; consacratul Dorul Moțoc, pentru textul „A 3-a bilă”, și cunoscuta scriitoare Ana-Maria Bamberger, din Hamburg (Germania), pentru piesa „Karstadt Blues”. Foarte aproape de podium, la 0,5 puncte, s-au aflat Petru Ionescu (autorul piesei „Repetiție cu dublură”), Valeriu Butulescu („Ediție specială”) și Bogdan Mihai Asaftei („Frații fără nume”).

…Câștigătorul acestui inedit Concurs de texte dramatice cu două personaje va beneficia, dincolo de 1.500 de lei, de bucuria de a-și vedea scriitura pusă în scenă, repetițiile urmând să înceapă imediat după ce se va încheia Festivalul internațional al teatrelor din orașe dunărene (15-19 noiembrie, la Giurgiu), în cadrul căruia vor fi prezentați fericiții laureați!

…Teatrul giurgiuvean speră să pună în scenă, anul viitor, toate textele premiate la această ediție de debut a Concursului „Dramaturgie în doi”, dar se oferă să le trimită și altor teatre, interesate, textele jurizate cu multă exigență. Piese care, sincer, merită foarte multă atenție!

Până-n Albania, cu microbuzul…

octombrie 31, 2010 3 comentarii

…Ca să ajungi în Albania, spre capitala Tirana, cu mașina, trebuie să traversezi Bulgaria și Macedonia. Sigur, o poți lua de la Sofia și prin Grecia, însă drumul e ceva mai lung…

…Am plecat spre Albania din Giurgiu, cu trupa Teatrului Valah, pentru Festivalul de teatru de la Elbasan, ediție numită semnificativ „Universul teatrului”. Am plecat cu un microbus Mercedes, oferit cu generozitate de Primăria Giurgiului, semn că edilii iubesc și Teatrul Cetății. Pe hartă, adunasem cam 950 de kilometri până la Elbasan. Pe șosea, însă, drum ceva mai lung. Nu drumul ne-a deranjat, dimpotrivă, ci câteva relicve și unii oameni întâlniți pe traseul nostru spre Festival…

…După ce am plătit taxa de pod și am traversat Dunărea la înălțime, la vama bulgară am vrut să cumpărăm rovineta sau vinetka, cum zic vecinii noștri. La vama bulgară, însă, ne-au spus că nu au decât vinetkă pentru o zi, nu pentru o săptămână, cum ne trebuia. Am fost trimiși la prima benzinărie. La prima stație de gaz, aceeași placă: vinetka de o zi sau o lună. După patru opriri la benzinării din Ruse, am găsit o vinetkă pentru șapte zile. Au trecut 45 de minute de când am părăsit țara și n-am parcurs decât 17 kilometri! Până la 950 mai e cale lungă…

…Drumul spre Sofia (320 km. de la Ruse, pe hartă) e îngust, dar bun. Înainte de Biala, după nici 40 de kilometri, semn de ocolire. Podul de la Biala e din nou în reparații. Ca și acum doi ani… Cu vreo 80 de kilometri înainte de Sofia, intrăm pe autostradă. Fără plată. La un popas modern, poți cumpăra orice și în euro. La cursul oficial, primești 1,98 leva pentru un euro. La casele de schimb, 1,95. La benzinăria unde am oprit noi, vânzătorii au cursul lor. Cam 1,70 leva la un euro. Bine că poți bea o bere, o cafea… Că, potrivit normelor europene, șoferul Mercedesului nostru nu poate conduce decât 9 ore într-o zi și trebuie să facă două opriri de o jumătate de oră. Ceea ce se înregistrează în cartela care contabilizează tot. Mai puțin discuțiile noastre (deocamdată!)…

…Centura Sofiei, largă, se mișcă rapid, nu mai sunt blocajele de acum un an, când se lucra pe unele porțiuni. După ce ocolim Capitala bulgară, urcăm spre locul unde drumul se bifurcă, spre Kulata, către Grecia, și Pernik. Este aici un șantier de proporții, cu uriașe viaducte moderne, pentru o autostradă excelentă. Când vom avea și noi așa ceva?!… Până să primesc răspuns, îmi amintesc că bulgarii n-au niciun euro datorie externă, în timp ce noi numai… 87 de miliarde!?! Sume care spun foarte, foarte mult…

…Șoseaua spre Macedonia trece pe lângă Pernik, la 24 de kilometri de Sofia. Oraș cu blocuri vechi, stil socialist, unele cu fațadele murdare, oraș muncitoresc, cu o echipă de fotbal numită Minior, ceea ce-mi amintește de Jiul Petroșani…

…De la Pernik, drumul îngust, însă foarte bun, tot urcă prin munți. Și printre păduri, minunat pastel de toamnă. După o oră și zice minute trecem prin Kjustendil, târg de provincie, cu ieșirea plină de hârtoape. Încă 18 kilometri și ajungem la granița cu Macedonia. Șoferul ne-a arătat din timp, undeva, în vârf de munte, steagurile uriașe ale Bulgariei și Macedoniei. De jos, totul părea frumos. Ajunși, însă, acolo, sus, la graniță…

…La bulgari, se schimba tura grănicerilor. N-am așteptat decât 20 de minute. Trecem cu buletinul, nu e nevoie de pașaport, ca și la macedoneni și albanezi. Devenisem nervoși pentru cele 20 de minute. Nu știam ce ne așteaptă la macedoneni…

…O oră și zece minute ne-au ținut grănicerii și vameșii macedoneni!!! Multe figuri dubioase. Niciunul nu știa vreo limbă străină. Am rupt ceva bulgară și ne-am mai înțeles. Fiecare avea legea lui. Când, după 45 de minute de așteptare, am întrebat unde este o toaletă, unul cu moacă de tractorist m-a trimis înapoi în Bulgaria sau de unde am venit. I-am zis să-l văd curând în situația mea și i-am jurat că nu mă va mai prinde vreodată pe acolo, excluzând întoarcerea, că n-am de gând să rămîn nici în Macedonia, nici în Albania… În acele monente, mi-au revenit în memorie excursiile de-o zi de la Constanța la Varna, de care mă bucuram în perioada estivală, înainte de ‘86, când am evadat din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Atunci, la întoarcere, la Durankulak, vama bulgară, și la Vama Veche, în vama noastră, eram controlați la piele, bagajele date jos, cotrobăite, umiliți. Uitasem acele răni ale memoriei… Blestemați fie acei vameși macedoneni din ziua de 20 octombrie 2010!!!

…Scăpați de coșmarul vamei macedonene, sub frumosul drapel, a început calvarul semnelor de circulație. Niciun indicator în primii zece kilometri, în plină noapte ploioasă. Iar când au apărut primele, erau șterse numele cătunelor! După 31 de kilometri, am oprit la o benzinărie, unde se afla motelul Krater. În sătucul Grinovțe. Am aflat repede cursul de schimb: 1 euro=61 dinari macedoneni. La motel, însă, cursul, firesc în favoarea gazdelor. Am îmbucat ceva, am băut un vin roșu bun (300 de dinari sticla; o cafea bună=60 de dinari; un ceai, cu două felii de brânză și o chiflă mare=110 dinari; 1 friptură din piept de pui=280 de dinari; 1 litru motorină=58 dinari). Somn bun, și la 8 dimineața, tot pe drum, pe drum…

…Am ocolit cinci kilometri, derutați de un indicator, dar, până la urmă am evitat orașul Kumanovo și am gonit spre Skopje, capitala Macedoniei. Am ales să trecem prin oraș, nu-l văzuse nimeni din echipajul nostru. Capitală reconstruită după un cutremur devastator, însă fără să-ți fure ochii cu ceva la prima vedere… Am gonit, când pe autostrăzi cu plată, unele din 10 în 10 kilometri (prețuri de 50, 70 și 90 dinari!), când pe drumuri normale, prin munți. Am trecut de Tetovo, de Izvor, am luat-o înspre Struga (vestită pentru Festivalul de poezie), am mers câțiva kilometri pe malul vestitului lac Ohrid (ce splendoare!), ca apoi, tot în vârf de munte, să ajungem la granița cu Albania. Formalități mult mai ușoare, într-o jumătate de oră am trecut de ambele granițe, înțesate de figure dubioase. Așteptând OK-ul albanezilor, în vamă, ochii ni s-au îndreptat imediat spre colinele cu cazemate din beton armat, ciuperci uriașe din vremea comunismului albanez al lui Enver Hodja, mort în ‘85. Am și vizitat una, câțiva kilometri mai departe de graniță. Toate cu poziție strategică, să poată fi ochit mortal „dușmanul de moarte al comunismului”! Câți căutători de libertate n-au pierit prin acești munți, secerați de rafalele din cazematele morții… Relicvele comunismului. Celebrul pictor Goya vorbea despre „Ororile războiului”. Există și „Ororile comunismului” sau ale a ceea ce a fost. Din păcate, uităm prea repede asta.…

…Pe primii doi kilometri din Albania, din cei 61 spre Elbasan, am numărat 19 spălătorii de mașini. Spălătorie este improrpiu spus. Un furtun țâșnind non-stop, cișmele ruginite, unele cu firmă „Lavatz” mai mare decât indicatoarele spre Perrenjas, primul orășel mai acătării. Voi afla că o spălare de mașină costă între 80 și 200 de leke, în funcție de cum te tocmești. Cursul fiind 138 de leke la un euro.

…Drum superb de munte, pe șosea îngustă, dar excelentă, făcută de italieni acum vreun deceniu. Măgăruși cu desagi urcă spre stânci, două viaducte imense îmi amintesc de Valea Jiului. Am văzut și un tren de persoane, trei vagoane, probabil goale… Albania n-are decât 3,5 milioane de locuitori, vreo 900.000 trăiesc la Tirana, cam 90.000 la Elbasan, al patrulea oraș al țării, aflat la 60 de kilometri de Capitală…

…Elbasan, punctul terminus al călătoriei noastre, nu-i un oraș mare, însă are un pitoresc aparte. Cetatea ctitorită în secolul XV, pe cursul râului Shkumbin, între munți, e plină de palmieri ce amintesc de clima mediteraneeană, de clădiri în stiluri medievale și estice, bazare la tot pasul, cu nimicuri de calitate îndoielnică, unde, în afara limbii albaneze, de origine indoeuropeană, se vorbește și italiana. Terase la tot pasul, puține pline, se taie timpul la o cafea și o bere, multe agenții de pariuri și Internet-cafe-uri, semn că lumea e săracă, dar se vorbește despre o evidentă îmbunătățire a vieții. Punctul de atracție îl reprezintă vechea Cetate Skampa, ocupată, prin istorie, de italieni, sârbi, bulgari și austrieci. Fortăreața are 26 de turnuri și 3 intrări. În interiorul ei s-au ridicat minunate peluze de iarbă, terase, restaurante, un splendid Amfiteatru, unde se produc spectacole de toate genurile. Iar în fața Cetății, Teatrul Skampa, gazda Festivalului „Universul teatrului” la care am fost invitați…

…Despre acest important eveniment din lumea Teatrului, zilele următoare…

Ai plecat în Nemurire, Mircea!

octombrie 20, 2010 2 comentarii

…Săptămâna aceasta a început sub șoc. Încă nu știu dacă e adevărat. Marele Cronicar dramatic Mircea Ghițulescu ne-ar fi părăsit. La două luni și trei zile după ce a împlinit, în briza mării, la Casa Scriitorilor din Neptun, 65 de veri minunate. Un prieten rar, intelect din scripturi rare, ar fi plecat, acolo, Sus, să-i răsfețe și pe îngeri sau pe zei cu sublimul teatrului! Așa cum ne-a îmbogățit mereu pe noi, cei din jur, înnobilându-ne decenii bune cu erudiția lui și patosul pentru dramaturgie. Deodată, mă simt sărac în lacrimă ce nu mai poate schimba nimic. Privesc pierdut biblioteca de acasă și Mircea este aici, cu mine, cum a fost mai mereu, de două decenii încoace. Mircea Ghițulescu și-a găsit cu har și trudă un loc lângă autorii care nu vor fi uitați vreodată în literatura română. Cum să uite cineva, vreodată, „Cartea cu Artiști” și fabulosul volum „Istoria Dramaturgiei Române Contemporane”?!

…Cum să uiți încântătoarele seri din fiecare zi de luni, din fiecare lună, de la Uniunea Scriitorilor, în Sala oglinzilor, unde s-a ținut, decenii bune, Clubul dramaturgilor, altă nestemată a lui Mircea, în stare să țină viu patosul pentru scris al dramaturgilor români, atât de marginalizați în propria țară?!

…Cum să uiți superbele lui cronici din „Luceafărul” și „Drama” (altă minune pentru lumea teatrului autohton), veritabile lecții de istoria teatrului și filozofie a culturii?! Dragul meu prieten, pe cine voi mai suna, de-acum, să-i mulțumesc, fascinat de lectură?!

…Cum să uit, prietene, prefețele de ținută, veritabile eseuri, prin care ai înnobilat cinci dintre volumele mele de teatru?

…Cum să te uite Teatrul românesc, pe tine, călător sentimental în fiecare săptămână, nelipsit de la mai nicio premieră, fie că era vorba de Iași sau Reșița, Cluj sau Craiova, Timișoara sau Pitești, Sibiu sau Giurgiu…

…La Giurgiu ai fost, onorându-mă nespus, pe 15 septembrie, toamna asta, când deschiderea stagiunii pe malul Dunării coincidea cu debutul meu ca director la Teatrul Valah. La ora aceea știai. Aflasei. Dar erai foarte tare. Arătai foarte bine. Am ciocnit pahare cu vin și șampanie. Ca și cum blestemul acela care îngrozește lumea nu ne atinsese pe ambii… Te-am încurajat, convins că ești un Luptător, amintindu-ți că eu mă bat cu boala asta cumplită de peste trei ani, de când m-a operat întâia oară profesorul Lucan, din Clujul tinereții tale minunate… Mă încurajasei și tu, în februarie 2007, când mă lovise năpasta: „O să fie bine!”, mi-ai repetat, atunci… La fel te-am îmbărbătat și eu. Ți-am spus, în plus, că boala noastră ține în primul rând de cap. Și că eu nu mă gândesc la ea, ci doar la Frumosul din viață. Mi-ai replicat că n-ai timp de gânduri negre, că ești în febra scrisului, zămislind o nouă carte rară. Ceea ce era important. Zilele ți se scurgeau senine… După Giurgiu, ai luat și drumul Argeșului natal, firește că tot la teatru, era o premieră și la Pitești…

…Ai girat debutul meu de director de teatru cu o cronică-document în „Luceafărul”. Am pus-o fericit la vizierul Teatrului Valah. Și în biroul meu. De unde să știu că va fi ultima cronică?!…

…La două zile, te sunam. Eram mai mult decât vechi prieteni. Eram, acum, doi noi oameni legați de o umbră neagră-neagră ce umba prin noi. Erai fericit că scrii cu sârg… Eram sigur că și în cazul tău se va produce o minune…

…Exact acum o săptămână, te-am sunat. Dan Tudor voia să te invite la Clubul Prometeus, din Capitală, unde Teatrul Valah urma să joace, seara, „Feeling”-ul lui Doru Moțoc, cu remarcabilul Marius Bodochi-cap de afiș. Când ai răspuns, nu te-am recunoscut. Din telefon se insinua o voce cavernoasă, de departe, nemaiauzită. „Nu mi-e bine deloc! Îmi fac tare rău citostaticele”, ai articulat vizibil suferind… Sigur că nu ți-am mai zis de niciun „Feeling”…

…Se spune că a fost ultimul nostru dialog. Mai mult monologul tău luptând cu boala dementă. De ieri dimineață, de când am aflat ceea ce nu vreau să cred că am aflat, tot vorbesc cu tine. Mângâi cele două cărți de căpătâi pentru dramaturgia română și te aud cum spui că vrei să mai scoți una…

…Aseară, am trecut pe la Uniunea Scriitorilor. Am intrat în Sala oglinzilor să pun câțiva trandafiri albi între alte flori. Sala în care, ca ieri, s-a ținut ultimul Club al dramaturgilor, era goală. Patru-cinci oameni, afară. Așteptam dintr-o clipă în alta să apari și să ne inviți la discuții pe marginea spectacolului-lectură…

…Tu, însă, nu ai mai apărut. Ai rămas acolo, între cele patru scânduri ale lui Eminescu. Nu te-am văzut, pentru că nu am putut să mă uit la sicriul înconjurat cu flori. Nu voiam să văd că ai plecat. Mai avem atâtea, Mircea, de discutat despre teatru. Vreau să te rog să-mi scrii câteva rânduri în prefața de la volumul „Dresorul lui Casanova”, ca și gata de tipar… Am nevoie de sfaturile tale în lumea asta ciudată, dacă nu ticăloasă, din teatre… Nu te superi că n-am dat ochii cu tine. Nici la mama mea nu m-am uitat, când era între ultimele flori. Ea a rămas vie pentru mine, să-i fie țărâna ușoară…

…Miercuri, vom face câteva sute de metri pe același drum. Prin preajma casei tale, la Polivalentă, unde suntem vecini. Pe drumul ce-l iau zilnic, cu noaptea pe umeri, spre Giurgiu. Tu vei duce noaptea veșnică, acolo, la răspântia Șoseaua Giurgiului-Șoseaua Olteniței, la Bellu. Eu voi porni, dis-de-dimineață, la drum lung, până în Albania, la un Festival de teatru. Mi-a fost greu să le spun cunoscuților noștri că, miercuri, nu vin să te văd.”Mircea e bucuros că nu dați un Festival de teatru pentru o înmormântare”, mi-a zis Cristiana, omul care a stat lângă tine până la ultima respirație… Cred că Destinul le-a aranjat așa…

…În „Jurnalul Național”, un confrate a găsit cuvinte potrivite și a scris despre tine, amintind de titlul unei piese a lui Horia Lovinescu: „Moartea unui artist”. Pentru mine, Mircea, tu nu ai murit!…

…Doar ai plecat în Nemurire, Mircea!… Pe noi, muritorii de pe pământul ăsta blestemat, ne-ai lăsat în lacrimă…

Fericit, Giurgiu nu sare cu pianul în Dunăre

septembrie 26, 2010 3 comentarii

…N-am mai scris de ceva vreme pe acest blog. Și probleme erau din belșug. Greve, alte inepții guvernamentale, fotbal de trei parale, câte și mai câte…N-am avut, însă, timp nici să respir. 3 (trei) premiere în 8 (opt) zile în deschiderea Stagiunii la Giurgiu m-au istovit mai mult decât o lună pe taxi la New York!… Nu exagerez și nu mă vait…

…Este tare greu, însă, în același timp să fac (nu doar naveta zilnică), dar și pe secretarul literar (Teatrul Valah nu are așa ceva!), și pe impresarul, secretarul cu zeci de telefoane pe zi, și pe șoferul (nu există în schemă, mă rog organigramă, nici asemenea „lux”!), să fiu omul de protocol (fără un leu de la teatru!), să redactez și două caiete-program, să citesc fiecare cuvânt de pe afișe, acte, la avizierul teatrului, ca să nu scape „șopârle” bolnave (adică, gafe de proporții, prinse în ultima secundă!), să duc și să lansez invitații, să procur și abonamente de la București (câtă birocrație și la Imprimerie!), să chem și presa la conferințele dinaintea fiecărei premiere și să aranjez o mașină-două pentru ziariștii de la București (tur-retur; mașina Valahului stă bușită, de vreo trei săptămâni, într-un service oarecare!), să tratez și reciprocități cu alte teatre, cu autori, regizori și actori pentru viitoarele premiere…

…Premierele care au deschis balul m-au făcut, însă, să uit de Golgota mea de la Giurgiu. În primul rând a fost un mare succes de public! Acesta este cel mai important lucru. Trei premiere („D’ale Carnavalului”, „Domnul Goe”, „Feeling”), cu săli pline, cu teatru adevărat, cum n-a mai fost demult la Giurgiu, după cum au zis și scris mulți. Bucuria sutelor de oameni și cascadele de aplauze, ba chiar mulțumirile unora, merită tot zbuciumul meu…

…”Debut de stagiune „en fanfare” la Teatrul Valah”, a titrat Jurnalul giurgiuvean; „Deschidere de excepție a stagiunii 2010-2011 la Teatrul Valah”, și-a intitulat cronica „Giurgiu Express”… Cel mai mare cronicar dramatic român al momentului, Mircea Ghițulescu, remarcă, printr-o cronică de maestru, debutul nostru de stagiune în „Luceafărul de dimineață”, valoroasa revistă literară. Adina Ștefan ne gratulează cu rânduri alese în „Adevărul de seară-Giurgiu”. La Radio România Actualități, tot cuvinte de laudă…

…Actori bucureșteni de preț au jucat pe scena giurgiuveană, fiind aplaudați minute bune: Adriana Trandafir, Magda Catone, Mihai Ciucă, Marius Bodochi, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, Eduard Adam, Nicolae Botezatu (furat de Capitală de la Valah), plus regizorul Dan Tudor. Lor li s-a alăturat talentata trupă giurgiuveană și regizorul Florin Antoniu.

…Prezențe de marcă la cele trei premiere. Împreună cu oficialitățile giurgiuvene, Dumitru Beianu, președintele Consiliului Județean-finanțatorul Valahului (se tot amână răspunsul la demersurile mele pentru titulatura „Teatrul Tudor Vianu”!) și Lucian Iliescu, primarul Giurgiului, toată crema culturală a orașului, toată presa locală…

…Oaspeți rari din București și din alte orașe. Actrițele Iarina Demian și Aura Călărașu, actorul și interpretul Tudor Chirilă, Gheorghe Dănilă, regizorii Silviu Jicman (TVR), Mihai Lungeanu și Vili Perveli (Teatrul din Silistra, Bulgaria), scriitorii George Arion, George Stanca, Dan Mucenic, Ioan Drăgoi și Doru Moțoc (autorul piesei „Feeling”), cronicarii dramatici Mircea Ghițulescu, Constantin Paraschivescu, Ion Parhon, Cristiana Gavrilă, noul director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila, Mircea Bodolan și mulți alții. Mai toți ne-am întâlnit în fugare colocvii teatrale, imediat după cele trei premiere, în frumoasa atmosferă de la „Casa cu flori” creată de doi patroni sufletiști, doi dintre prietenii Teatrului Valah…

…Premierele au trecut. Nu fără ecou. Dincolo de ce a apărut (și va mai apare!) în presă. Bunăoară, „D’ale Carnavalului” a fost invitat la Festivalul de la Brăila, de la finele lui noiembrie, după Festivalul Teatrelor din Orașele Dunărene, oarganizat de „Valah”, la Giurgiu, între 15-19 noiembrie… „Feeling” a și primit o invitație pentru Festivalul „Universul Teatrului” din Elbasan, Albania, între 20-27 octombrie! (Trebuie să facem rost de-un microbuz, Teatrul Valah nu mai are autobuz!)… Același spectacol are mari șanse (am înțeles acest lucru din discuții purtate cu persoane în cauză!) pentru a participa la Festivalul internațional al teatrelor de studio de la Pitești, tot în această toamnă. Cum, la primăvară, „Feeling”-ul ar putea onora Gala Star din Bacău, la recitaluri.

…Cristina Moise a scris în „Jurnalul giurgiuvean” că se simte un suflu nou în Teatrul giurgiuvean. Alții doar au afirmat așa ceva. Fără falsă modestie, cred că le dau dreptate cele trei premiere din opt zile și tot ce s-a petrecut în jurul lor…

…Giurgiul teatral (aș spune chiar cultural!) este fericit, însă nu va sări cu pianul în Dunăre. Așa cum s-a întâmplat, săptămâna trecută, la București, când nemaiștiind cum să-și facă reclamă bolnavă, o iresponsabilă firmă a organizat un concurs de sărituri cu… pianul în Dâmbovița, iar o concurentă a ajuns în comă, având coloana fracturată!?! Singura șansă de succes pentru un asemenea concurs de cretini, ar fi fost să pună guvernul să se arunce cu pianul în Dâmbovița tare învolburată în ultimele zile!

…Noroc că m-am (ne-am) refugiat in teatru, uitând de toamna asta atât de ticăloasă din România…

Thalia este tristă, Melpomena surâde…

august 18, 2010 2 comentarii

…Teatrele au început să-și redeschidă porțile. Este drept, deocamdată, doar în curtea interioară, acolo pe unde intră actorii, gata de repetiții pentru o nouă stagiune. Va fi una în regim de criză. Mai ales că seismul numit Ordonanța 63 a lovit nemilos (și) în teatrele românești. Cred, însă, că, la ora actuală, cel mai important lucru pentru supraviețuire este ieșirea din criza morală. Refugiul pe scenă oferă această șansă. Logic, până la un anumit punct. Pentru că Măria Sa Actorul este și el om și nu poate trăi doar cu aer și promisiuni…

…Primul semn bun în ieșirea din criza morală declanșată de „cutremurul” Ordonanța 63 este că evantaiul de Festivaluri nu a subcombat. La Mangalia, Arad (Festivalul de teatru clasic), Galați (comedie), Oradea (unde se va relua Festivalul teatrului scurt!), Giurgiu (Festivalul Teatrelor din Orașele Dunărene), Pitești (teatru de studio), București (Festivalul Național de Teatru, 30 octombrie-8 noiembrie) s-au și deschis șantierele unor Gale internaționale. Învinșii de la Palatul Victoria, cabotinii noștri politicieni, n-au putut ucide Teatrul, cu măsurile lor aberante, cu sărăcia culturală care-i caracterizează pe mulți, care habar n-au că Thalia este Zeița Comediei, iar Melpomena, cea a tragediei…

…Unii susțin cu vădit cinism, însă nu departe de subiect, că nu poate exista mai mare tragicomedie decât cea care se joacă astăzi pe scena României. Nu-i, însă, Teatrul nobil, comedie sau dramă, este un „circ” vulgar, scârbos, păgubos, distrugător pentru viitorul acestui popor. Cumplit de adevărat scrie remarcabilul literat Viorel Cacoveanu în ultimul său volum de epigrame: „Dacă ar fi să mor, Mai am un singur dor, Să se nască, Și un nou Popor”!… La ora aceasta, o mână de așa-ziși politicieni distrug un brav, cândva, Popor…

…Am deschis „șantierul de teatru” și la Giurgiu, la început de săptămână. Sfidând criza, materială și morală, „Valahul” (doi-trei tot amână schimbarea numelui în „Tudor Vianu”, literat de talie europeană, director de Thalia, la Naționalul bucureștean!), Teatrul de la Dunăre, spuneam, și-a propus o foarte ambițioasă deschidere de stagiune. Cu nu mai puțin de patru spectacole: „D-ale Carnavalului”, de Ion Luca Caragiele, în regia lui Dan Tudor, cu un evantai de staruri (Adriana Trandafir, Magda Catone, Mihai Ciucă, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, cărora li se vor adăuga și giurgiuvenii Livius Rus și Vasile Toma); „Arta de a fi hoț” (Eugen Cristea, Ani Crețu, Violeta Teașcă, Gheorghe Țoropoc), textul cunoscutei actrițe și scriitoare Olga Delia Mateescu, care va inaugura Studioul Experimental, unde, premieră națională, dramaturgii își vor monta propriile piese; „Domnul Goe”, firește al lui Nenea Iancu, în regia lui Florin Antoniu, cu un travesti (Giulia Ionescu) și un trio feminin de farmec (Katy Balca, Delia Hriscu și Gabi Munteanu); ” Feeling” (cu Marius Bodochi în rol principal, și cu Dan Tudor director de scenă), o frumoasă piesă a lui Doru Moțoc, care va inaugura Cafeneaua Artiștilor, altfel spus „Stand-ul Café”.

…Pe Dunăre, în aval și în amonte, unii cu Thalia, alții cu Melpomena. Ca, dealtfel, în întreaga Românie din vara acestui cumplit 2010, când Thalia plânge, iar Melpomena surâde…

Premieră națională, la Giurgiu! Concursul „Dramaturgie în doi”

august 5, 2010 3 comentarii

…În visul meu numit „Giurgiu-Cetatea dramaturgiei românești”, dealtfel esența Proiectului prin care am câștigat concursul de director-manager al Teatrului din Giurgiu, am și o invitație concretă pentru noi texte autohtone. Un Concurs inedit în România intitulat „Dramaturgie în doi”, pentru piese cu două personaje, pe care îl lansez în premieră absolută, acum, pe acest blog, în pofida vremurilor cumplite pe care le traversează (și) teatrele românești. Acest Concurs va fi anunțat zilele următoare și de mass-media din România. Semn că toate drumurile dramaturgilor români duc în următoarele două luni spre Teatrul din Giurgiu, deocamdată tot „Valah”, dar sper „Tudor Vianu”, cât de curând.

…Sunt așteptate pentru Concurs texte inedite (care nu au mai fost publicate sau montate pe scenă, la teatrul de televiziune sau radiofonic), tehnoredactate cu diacritice. Manuscrisele vor avea menţionat titlul, dar nu şi autorul. Câte 3 (trei) exemplare din fiecare piesă cu două personaje vor fi trimise într-un plic format A4 împreună cu un plic mai mic, sigilat, ce va avea scris în exterior titlul piesei, iar în interior datele de identificare ale autorului. Adresa este: Teatrul Valah, str. Mircea cel Bătrân nr. 1, Giurgiu…

…Data limită de primire a manuscriselor este 15 octombrie 2010. După care un Juriu alcătuit din profesioniști (un actor, un regizor, un critic și un dramaturg) vor selecta piesele sosite la Teatrul de la Dunăre, printre care sper să se găsească și unele ale dramaturgilor români de peste hotare, dar și ale unor autori giurgiuveni. Se vor acorda și premii: I–1.500 lei; II-1.000 lei; III-500 lei. Dincolo de sumele simbolice, într-o perioadă de criză profundă, laureații se vor bucura de a fi prezentați în cadrul „Festivalului Teatrelor din Orașele Dunărene” (15-19 noiembrie 2010), de la Giurgiu. Iar câștigătorul Concursului „Dramaturgie în doi” își va vedea montată piesa, în stagiunea următoare, pe scena Teatrului care lansează acest Concurs unic.

Litoral 2010. Zorba Grecul la Venus…

iulie 28, 2010 Comments off

…Cu greu ajung, duminică dimineață, la mare, pentru cinci zile, deși planificasem o vacanță plină pe final de Mondial. Tot la Neptun, la Casa Scriitorilor. Aici, mi-e bine. Grădina umbroasă suspendată deasupra mării, cu plaja la picioare. Și colegii de breaslă, parcă tot mai puțini… Vara trecută, aici, la Neptun, am zămislit două dintre ultimele mele piese de teatru: „Colecționarul de elefanți” și „Dresorul lui Casanova”. Anul acesta, nu mai e timp de scris. De cum vin de pe plajă, de la 9 dimineața (când începe codul roșu al iradiațiilor, ce ține până la ora 18!), îmi toc timpul de așa-zis concediu cu telefoane și faxuri: la Ministerul Culturii, la Arhivele Statului, la Primăria Capitalei, la Arhivele Județene Giurgiu, la colegi din Teatrul Valah. Caut o ultimă portiță, acul în carul cu fân: un rând într-un act oficial din care să rezulte că Teatrul Ion Vasilescu, mutat (prin dispoziție de la Consiliul Culturii!), în noiembrie 1981, la Giurgiu, și devenit ulterior Valah, nu a fost înființat de Consiliul Județean de la Dunăre, actualul ordonator principal de credite. Rândul acesta ascuns (sau inexistent în Arhive răvășite, dacă nu pierdute!) ar salva patru oameni de la tehnic-administrativ și 11 actori de disponibilizarea cruntă impusă de lamentabila Ordonanță 63…

…Litoralul nostru pare dezolant. Chiar dacă apa e curată și foarte caldă. Pare un muzeu sentimental părăsit. Numai în week-end e agitație, forfotă. Departe, însă, de ce a fost cândva… Pe vremuri, venirea la mare îți dădea o bucurie rară, o stare de vis. Câteva zile la mare efectiv îți încărcau bateriile sufletești. Acum, fețele puținilor oameni sunt inexpresive, turiști aflați sub vremuri grele, grele. Mulți, parcă, au fost obligați să vină la mare. Olimpul, cândva loc de elită, pare o epavă…

…Stațiunea Neptun, ca și părăsită. Marți, după ora 20, dacă număr 150 de oameni de la un capăt la altul al localității. Pe vremuri, n-aveai loc să te plimbi, era o minunată beție de culori și sunet… Acum, rar mai auzi câte o muzică. Restaurantele-s goale. Două-trei mese ocupate, ici, colo. Unele, efectiv pustii… Prețurile ridicate, ce nu țin cont de criză, reprezintă, firește, cauza-cauzelor. Nu întâmplător, mulții dintre puținii turiști preferă masa la pachet…

…În timpul săptămânii, plaja e golașă. În schimb, multe mașini de fițoși, Jeep-uri, Merțane, alte volane de lux parcate pe nisipul plajei, la (sau și la!) Neptun, sub Casa Scriitorilor! Nici țipenie de polițist, să-i amendeze pe cei care se cred buricul lumii, încălcând normele elementare de civilizație. Ca mâine ne vom pomeni cu mașinile de lux parcate cu roțile din față în apa mării… Somnul rațiunii bântuie România anului 2010…

…Marți seara, merg la Venus, la invitația amicului Marius Carniciu. M-am împrietenit cu Marius, acum aproape un sfert de veac, la New York. Marius are și el o viață de roman. La început, punea benzină, la o stație din Sunnyside. Apoi, a urcat pe taxi, ca și mine. Cu o ambiție rară, a fugit în California să-și perfecționeze studiile universitate din țară. A ajuns un expert în medicina veterinară. Doctorul curtat de americani s-a întors, însă, în România, visând (ca și mine, ca atâția alți sufletiști naivi!) să facem America în țara noastră natală…

…În stațiunea Venus, Marius și-a creat un colț de rai. Un restaurant pe malul mării, cu o grădină de vis, aranjată după sufletul lui de machedon generos și tenace. „Caru’ cu scoici” nu-i doar un restaurant elegant în aer liber, ci și un minunat muzeu, ctitorit cu idei și armonie. Lemnul și luminile modelate ca o poezie, florile, statuile și pietrele aduse din albul Eladei, dinamica muzică grecească te fac câteva clipe să te simți în paradis. Din păcate, și la „Caru’ cu scoici”, criza se simte. Doar șase-șapte mese ocupate. Marius zice, optimist incurabil, că e bine. „După un week-end așa și așa, ieri, luni, a fost jale. La prânz, văzând că nu intră nimeni, am dat muzica tare, să atrag lume. Muzică grecească, să te ridice pe mese să dansezi. Nimeni!… Atunci, purtat de muzica de suflet, am început să dansez eu, dezlănțuit. Aveam cele două fetițe în fața mea, Ioana și Maria, cu mama lor, și i-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a dat comorile astea”, l-am ascultat pe Marius Carniciu povestind, la un platou de stavrizi și un pelin fin. Și, imediat, mi-a venit în minte scena din „Zorba Grecul”, cu Anthony Quinn dansând demențial de uman, în timp ce funicularul cu bușteni se prăbușea, iar călugării fugeau ca la război. Era fantastica bucurie de a trăi. O bogăție rară, pe care bunul meu prieten, doctorul Marius Carniciu, mi-a redat-o. Fie și pentru o noapte…

…Am părăsit „Caru’ cu scoici” cu sufletul plin. Marius mai făcea un Rond de noapte prin Edenul lui, ca un artist îndrăgostit de propria operă. Stațiunea Venus era goală, dar eu nu vedeam asta. Eu pluteam fericit prin trecut, când am venit întâia oară la mare, pe la 22 de ani, ca reporter frenetic, iar Venus se afla la „roșu”, în faza finisărilor. Venus, locul unde, acum 35 de ani, Dumnezeu a hărăzit să-mi procreez întâiul fecior, pe Ducu. Eram la Hotel Sanda, unde, pe atunci, nu găseai loc să arunci un ac, numai Măria Sa Fotbalul făcându-mi rost de o cameră în extra-sezon. Ce vremuri…

…Litoralul românesc 2010 este trist. Noaptea trece tăcută pe lîngă mine, trădată, parcă, de aceste vremuri cumplite. Îl revăd, însă, pe Zorba dansând divin, când buștenii se prăbușeau, și sufletu-mi renaște o clipă, îi am pe Mircea-Robert, Maria și Ducu, și pe Carmen, scriu, mă lupt cu viața, fac naveta la Giurgiu de trei săptămîni, în robia sfântă a teatrului, analizele sunt bune, trăiesc, „Pământule, dă-mi aripi, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat, să nu se simtă Dumnezeu în mine, un rob în temniță încătușat”, parcă-l recitesc pe Lucian Blaga, aici, la Casa Scriitorilor, la Neptun, deasupra mării, în final de iulie 2010…

Am fost declarat Omul zilei!

iulie 7, 2010 4 comentarii

…Nici n-am ajuns bine la Giurgiu, unde, în acest frumos 7 iulie 2010, zi cu soare, am fost „uns” drept noul director al Teatrului Valah („Tudor Vianu”, sper, intr-un viitor apropiat!), că Jurnalul Național m-a și declarat „Omul zilei„! O veritabilă onoare pentru întâiul ziarist sportiv din România ajuns directorul unui teatru! O alegere care mă stimulează să mă (z)bat pentru nașterea „Fenomenului Giurgiu” în teatrul românesc, ultima mea „nebunie”…

Link: Omul zilei: Mircea M. Ionescu [jurnalul.ro]

Teatru. „Tabelele” lui Caraman

februarie 19, 2010 1 comentariu

…S-a jucat, la „Național”, în Sala 99, și întâlnirea cu dramaturgii români. Actul II. Exact cum mă așteptam. Exceptându-l pe amfitrion, Ion Caramitru, distinsul director al UNITER și al primei scene a țării, plin de intenții bune,  nici un alt director de teatre din România n-a catadicsit să participe la un  „tablou” scurt cu dramaturgii autohtoni contemporani!… Nici regizorii n-au dat buzna (la ce bun, nu-i așa?!), „florile rare” numindu-se Ștefan Iordănescu, venit de la Timișoara, și Dan Vasile! Câțiva studenți, tineri la început de vis și meserie și doar 7 (șapte) dramaturgi: Olga Delia Mateescu, Dinu Grigorescu, Ștefan Caraman (venit de la Tulcea), Radu Macrinici, sosit și el de departe, Emil Mladin, Dan Mihu și subsemnatul. Mai mulți critici (Alice Georgescu, Ludmila Patlanjoglu, Iulia Popovici, Ileana Lucaciu, Constantin Paraschivescu, Nicolae Prelipceanu) și distinși oameni de teatru, cu maestrul Radu Beligan, Sanda Manu, Ilinca Tomoroveanu în primul rând. Context care, teoretic, stimula la discuții de fond…

…Teoretic, dezbaterea a început cu lectura impecabilă (de către colectivul de „zece actori” de la TNB) a unei piese, „Ziua perfectă”, scrisă de actrița Antoaneta Zaharia și laureată anul trecut la Concursul de dramaturgie UNITER. Un text ales, parcă, spre a susține ideea atâtor regizori și directori de teatre: n-avem dramaturgie română contemporană! Drama este că  unei asemenea scriituri, fără miză, fără acțiune, cel mult o culegere de replici frumoase, unele hazoase, i s-a acordat Premiul I !?! Nedumeriri și pentru maestrul Radu Beligan sau distinsa actriță Maria Teslaru care, după cum a mărturisit, dacă nu era obligație de serviciu, n-ar fi acceptat să participe la spectacolul-lectură cu un asemenea text (sincerități care au cam deranjat-o pe autoare!). Un text care neapărat trebuie să readucă în discuție Juriile și prestația lor…

…Tot teoretic, această întâlnire putea însemna un Moment. Eventual „Momentul Zero” al dramaturgiei autohtone contemporane. Practic, un asemenea iluzoriu „moment” a existat și acum un 10-12 ani, când, sub directoratul lui Dinu Săraru, tot la Naționalul bucureștean, s-a bifat o întâlnire cu dramaturgii români în viață. Promisiuni cât „Intercontinentalul” de alături, autocritici de circumstanță, un viitor anunțat atât de roz încât nu putea exista. Și nu s-a întâmplat nimic la nivel național, după acel Act I.

Dramaturgia română a rămas „Cenușăreasa”, atât a teatrelor, cât și a Uniunii Scriitorilor. Sigur, în acest deceniu, mulți dramaturgi n-au stat cu mâinile în sân, așteptând minuni. Nu am vrut să mă laud la întâlnirea din această săptămână, dar în răstimpul dintre cele două „momente” (unul ratat, al doilea… să mai așteptăm!) am avut, totuși, cinci premiere: două („Turnătorul și Actrița” și „Fata care dă cu pumnul”), la Teatrul Valah din Giurgiu, prima piesa fiind într-un turneu de real succes la New York!; câte una („Beethoven cântă din pistol”), la Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din București, la cel din Bacău („Dona Quijota”) și la Pitești („Jucătorul de baseball”, în regia lui Matei Varodi; piesă care i-a adus Teatrului „Alexandru Davila”, la Festivalul internațional al teatrelor de studio, în noiembrie trecut, Premiul pentru susținerea dramaturgiei românești contemporane)! Am vorbit despre ultimele mele premiere tocmai pentru a nu lăsa impresia „autovictimizării”, când insist de ani buni pe nedreptatea care se face dramaturgilor autohtoni actuali!…

…”Lovitura de grație” avea să o dea confratele Ștefan Caraman, inițiatorul Scrisorii către Parlamentul României, de anul trecut, semnată de mai mulți dramaturgi. Autorul „Coloniei îngerilor”, de la Teatrul Mic, a venit armat cu idei mari și clare,  multiplicate și oferite participanților la dezbatere. În „mapa lui Caraman” există și un excelent studiu de caz: câte piese românești s-au jucat în ultimii ani buni la 20 de teatre din… România? Concluzia este halucinantă: din 370 de reprezentații la 20 de teatre din țară, numai 41 cu piese românești contemporane!?! Adică, 11%!?!… Orice altă discuție devine inutilă, orice scuză a regizorilor și, mai ales, a directorilor de teatre, jenanta! Vremea vorbelor a trecut, e timpul trezirii, domnilor!…

…Din „tabelele lui Caraman”, cele mai multe te lasă absolut interzis. Credeați, spre exemplu, că mult-lăudatul, mediatizatul Teatru „Radu Stanca” din Sibiu nu știe de cinci ani încoace termenul de piesă românească, negăsindu-și una locul în 38 de premiere care au costat foarte mult?!… Zero absolut la capitolul „piesă românească” și în dreptul ultimilor ani la Naționalul „Lucian Blaga” din Cluj, la Naționalul din Tg. Mureș, la „Bulandra”, „Odeon”, la Satu Mare…

La „Nottara” nu s-a jucat decât o piesă autohtonă din 18 producții, a doua fiind semnată de actrița și regizoarea Diana Lupescu, soția directorului teatrului, pe care autorul studiului nu o consideră autor dramatic!… La „Comedie”, care de 4 ani, ține și un Concurs de comedie românească, n-au văzut lumina rampei decât două texte românești scrise în țară (tot din 18 premiere), ambele semnate de Adrian Lustig, și niciuna dintre piesele premiate în Concursul teatrului!?!… La Naționalul „Marin Sorescu” din Craiova, numai doi români pe afiș (din 19 spectacole)!… La Brăila, Galați, Piatra Neamț, Brașov, Ploiești, câte un autor român contemporan!…

…La jumătatea drumului, că nu pot spune „la polul opus”, Naționalul bucureștean, cu șapte dramaturgi români contemporani jucați, din 44 de premiere, în 7 ani; tot șapte texte autohtone, din 22 de spectacole, și pe afișul Teatrului Mic (împreună cu Foarte Mic!); din 21 de producții, 6 piese contemporane românești (3 scrise de către actorii teatrului!) la Naționalul din Iași; 5 texte românești montate (din 19) la Naționalul din Timișoara; 3 autori autohtoni (din 22 pe afiș!), la „Metropolis”….

Ce spuneți domnilor directori de teatre și responsabili ai sectorului „cultură” din Primării, Consilii Județene și Ministerul de resort?!

…Convins că piesa românească actuală Există, însă nu este citită, i-am sugerat inițiatorului ultimei dezbateri nobile în intenție, lui Ion Caramitru, să ceară dramaturgilor prezenți la Colocviul de la Sala 99, câte 3-5 texte alese de ei. Să fie citite și abia apoi să discutăm dacă avem dramaturgie românească. Ideea rămâne valabilă!…

La ora actuală, nu de Colocvii-alibi duc lipsă dramaturgii autohtoni (Există de ani buni Clubul dramaturgilor, în fiecare lună, la Uniunea Scriitorilor). Ci de montări făcute cu interes, cu dragoste, într-o necesară conclucrare regizor-dramaturg. Numai așa se poate ieși din Criza morală, infinit mai nocivă decât cea materială, invocată, pe bună dreptate, și la ultima visare a celor care nu se pot vindeca să scrie teatru în limba română!

…Pe freneticul confrate Ștefan Caraman (jucat cu trei piese în ultimii trei ani) l-am cunoscut personal, săptămâna aceasta, la „Sala 99”. Culmea e că noi eram parcă amici de multă vreme. Poate și pentru că eu sunt un vechi comentator sportiv îndrăgostit de când mă știu, până la obsesie, de teatru, iar el e nepotul fostului vârf al Farului Constanța, Dumitru Caraman, cel care a dansat de 143 de ori pe prima scenă fotbalistică a țării, în distribuții selecte ale Echipei Mării, pentru care a marcat 33 de goluri.

Fotbalul și Teatrul, două dintre bucuriile rare ale Vieții, aflate în impas în România zilelor noastre…