Teatru și fotbal românesc la Chișinău

…Finala Cupei României la fotbal, din acest an, acel 2-1 pentru Steaua, contra lui Dinamo, de miercuri 25 mai, la Brașov, m-a prins în… Chișinău. Abia sosit, după un drum de 9 ore cu un microbuz, exact ca acela de navetist sentimental (de teatru) la Giurgiu. Plecat, într-o miercuri la 8 dimineața, de la autogara Filaret din București, am intrat, la 6 seara, în Festivalul internațional de teatru de la „Satiricus Ion Luca Caragiale”. Onorat nu numai să fac parte din Juriul Galei teatrale basarabene, ba chiar să fiu președintele celor cinci chemați să aleagă cea mai bună piesă a dramaturgilor de peste Prut…. „Uvertura” Festivalului Internațional de teatru de la Chișinău a însemnat un tulburător spectacol-manifest, protest („Țara asta a uitat de noi”, titlu care se potrivește de minune și României, nu-i așa?!), piesă montată cu un curaj nebun și măiestrie artistică de regizorul Alexandru Grecu, directorul gazdelor de la „Satiricus” și președintele UNITEM (UNITER-ul moldav). Până în ultima zi a lui Florar, când Gala va fi încheiată de Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, cu „Tangoul de Adio”, piesa basarabeanului Val Butnaru, să mă tot bucur de grațiile Thaliei… Nu pot uita, însă, de fotbal, cealaltă patimă fără sfârșit a vieții mele aflată, pare-se, pe „Sfârșit de partidă”, cum zice Beckett…

…Așa că, în prima mea seară la Chișinău, cea a finalului de sezon fotbalistic românesc de la Brașov, am ieșit din Teatrul Satiricus și am cotit doar doi metri la „Bier Platz”, să văd finala Cupei României la fotbal. Într-o berărie cu o excelentă „brună germană nefiltrată”, unde ospătari și ospătărițe (nu tocmai blonde și frumoase!) vorbesc mai mult rusa și înțeleg mai greu româna!… La ora meciului de la Brașov, la „Bruderschaft”-ul moldovean, în fața unei plasme nu prea mari, s-au adunat 15 basarabeni tineri, prietenoși și civilizați, 9 fani-Steaua, numai 5-Dinamo și un neutru. Toți, la curent cu tot ce mișcă prin fotbalul românesc… Până să înceapă finala, din mers s-a făcut un schimb de impresii, ca să nu zic „schimb de experiență”. Ei, toți mândri că Dacia Chișinău, prin victoria, cu 2-0, de duminică, în deplasare, cu Kombat Găgăuzia, își menține avansul de 9 puncte față de Sheriff Tiraspol, din Transnistria, și e clar noua campioana a Moldovei. Am reținut amănuntul acesta, însă pe mine mă interesa să aflu cum se vede fotbalul românesc de la Chișinău…

…11 dintre companionii mei basarabeni de la „Bier Platz” erau convinși că Naționala României se va califica la Euro 2012, cu sau fără Răzvan Lucescu. Doar doi l-ar menține pe Junior pe banca tricolorilor noștri. 5 dintre ei l-ar numi pe Hagi selecționer, 6 pe Mircea Lucescu, unul pe Olăroiu, altul pe… Gabi Balint! Niciunul nu s-a arătat interesat de scandalurile de peste Prut. „Nu fac bine!”, a concluzionat unul dintre fanii basarabeni… „Poate scandalurile astea au frânat fotbalul românesc, care are valori pentru primele opt țări din Europa”, a aruncat altul, care nu părea că o spune tocmai protocolar cu mime…

…Când Steaua a deschis scorul, toți cei 15 fani basarabeni au explodat! I-am întrebat, uimit, dacă toți țin cu trupa care a rulat șase antrenori în ultimul sezon, iar răspunsul unuia dintre cei cinci dinamoviști m-a crucit: „Golul lui Dică a fost prea frumos, încât să nu-l aplauzi. Da’, lasă, că va egala Dinamo”!?! Până să egaleze Dinamo, am ajuns și la „capitolul Chivu”. Absolut toți regretau retragerea căpitanului nostru. „Voi trebuie să-i mulțumiți pentru ce-a făcut dânsul pentru națională și pentru fala voastră, nu să-l suduiți”, a cugetat cu voce tare unul dintre steliști. „Știe el mai bine decât noi de ce se retrage! E om serios!”, a afirmat cel neutru. Mutu nu se bucură, în schimb, de aceleași aprecieri la Chișinău. „Brânză bună în burduf de câine”, a concluzionat unul dintre cei 15 fani basarabeni…

…A egalat Dinamo și bucuria celor 15 la golul lui Torje nu m-a mai surprins. „Frumos și golul ăsta! E corect 1-1 și la frumusețe”, a zis un dinamovist… Când Bărboianu a marcat în propria poartă, s-au bucurat numai steliștii. .„Ăsta-i blestemul lui Mititel!”, a murmurat unul dintre cei cinci dinamoviști abătuți… Pe final de partidă, când „câinii roșii” s-au aruncat peste reduta stelistă, să-l muște pe Tătărușanu, toată sala voia egalarea!?! „Să se intre în prelungiri! Să mai vedem fotbal! Să trăim tensiunea penalty-urilor”, mi-au demontat uimirea doi steliști. Iar când centralul Avram n-a dat penalty pentru dinamoviști, pe final de meci, l-am auzit pe unul dintre companioni: „Într-o țară în care se fură, fotbalul nu poate fi străin de asemenea lucruri”… Altceva, nu mai era de discutat, parcă, într-o seară în care am privit un meci de fotbal altfel decât la București!…

…Puteam să mă întorc liniștit la Teatru!

*O primă formă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

Oțelul, TAS, atlas european

…Oțelul este noua campioană a României! O neașteptată premieră absolută pentru Galați, ca și pentru Moldova. Cine ar fi crezut?! După Lucian Bute, lumea sportului află acum și de Oțelul Galați. Pe atlasul Ligii Campionilor a a apărut un punct nou. Un necunoscut port la Dunăre. Acolo unde, duminică noapte, s-a scris un capitol de istorie în fotbalul românesc. Pe 15 mai, Dunărea și-a trăit întâia ei noapte albă de fericire. Miercuri 18 mai, Galațiul a primit parafa europeană a titlului de campioană națională, căci Tribunalul Sportiv, pe scurt TAS, a anunțat că totul rămâne așa cum au stabilit forurile care conduc fotbalul românesc: meciul Pandurii Tg. Jiu-Oțelul nu se mai joacă, rămâne acel 3-0, la „masa verde”, pentru dunăreni! Este un triumf al logicii, căci neamestecul în treburile interne rămâne literă de lege (chiar dacă nu-i mereu respectată!) la FIFA și UEFA. Prin anunțul corect făcut, TAS i-a lăsat fără contrabas pe toți cârcotașii din iarmarocul Ligii I, pe toți intriganții și zvonacii (a nu se confunda cu aurolacii!) care s-au dat de ceasul morții să stigmatizeze paiul din curtea Galațiului, nevăzând bârna neputinței lor care le-a întunecat mintea și le-a barat drumul spre glorie (și 7,1 miliarde euro!). Nu știu ce sofisme vor mai arunca, acum, pe toate canalele TV, Marian Iancu și toți în ton cu dânsul, dar sigur i-a apucat plânsul, când au văzut că TAS le-a dat peste nas, recunoscând Galațiul în al Ligii Campionilor atlas! Nu ziceau, doar, dânșii, atotinformații, duminică în plină petrecere dunăreană, că sigur Oțelul se bucură degeaba, din moment ce mai are de jucat două partide?!

…Acum, bună, rea, asta ne e câștigătoarea unui campionat sărac, și valoric (fotbalul românesc a ajuns pe locul 42 în clasamentul FIFA!!!) și, în special, moral, iar la triumful echipei care-i are la timonă Marius Stan și Dorinel Munteanu au contribuit și cei toți care și-au văzut nu de ei, de antrenamente și argumente, ci de zvonuri, de balast pus în tasul adevărul. TAS, însă, i-a lăsat fără glas și le-a râs în nas, neadmițând gâlceava dâmbovițeană, îmbrăcată și în haină pseudo-bănățeană.

…Acum, campioana Oțelul își așteaptă adversarii adevărați din Liga Campionilor. Campioana României pleacă, evident, cu ultima șansă în oricare ar fi turnirul, ceea ce Marius Stan admite nu pesimist, ci realist. Dorinel Munteanu, ca antrenor, nu putea fi oficial decât un visător, trimițându-ne cu gândul la isprăvile anonimelor CFR Cluj și Unirea Urziceni, care au surprins nu doar România, ci o Europă întreagă. Marea șansă a Oțelului este că efectiv nu are ce pierde. De aceea, voi respinge judecata bravului căpitan de trupă campioană, Gabriel Paraschiv, care mărturisea că ar prefera să joace partidele din Liga Campionilor pe terenul denivelat de la Piatra Neamț (stadionul din Galați nu-i omologat pentru Liga Campionilor!), și aceasta pentru a îngreuna sarcina adversarului. E o filozofie de trei parale, paguboasă la un asemenea nivel!… Oțelul trebuie să-și repete până la obsesie că, împotriva tuturor calculelor, CFR Cluj a câștigat la Roma, iar necunoscuta din Bărăgan a făcut spectacol la Glasgow. Sincer, aș prefera un spectacol gălățean pe „Național Arena” din București, unde susținătorii trupei de la Dunăre vor fi categoric mai mulți decât cei de sub Pietricica. Mai ales că mulți vor prinde glas, acum, după anunțul corect de la TAS…

*O variantă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

Sevilla, Steaua, acum un sfert de veac…

…De un sfert de veac, aștept ziua de 7 mai ca pe un ritual din scripturi rare. Cu câteva zile înainte pun o șampanie bună la rece. Îi sun pe Imi Ienei, Puiu Iordănescu, pe Helmuth Duckadam… Și deschid, emoționat, în lacrimă de neuitare, arhiva mea sentimentală. Retrăiesc, pas cu pas, fază cu fază, ceas cu ceas, acel miracol de la Sevilla, Steaua-regina Europei, una dintre Legendele pe care am trăit să o văd cum se întrupează…

…5 mai 1986. Mă consider un favorizat al sorții, când urc în avionul –un TU 118, parcă- Stelei. Marele Ioan Chirilă și eu, singurii ziariști care avem norocul să plecăm și să ne întoarcem în aceeași aeronavă cu Steaua!… Am plecat victime sigure pentru cei mai mulți (poate de aceea m-am și aflat eu lângă Nea Vanea!), ne-am întors cu Trofeul Cupei Campionilor Europeni, fapt incredibil, ireal pentru lumea-ntreagă, realitate de vis, de aproape trei decenii, pentru noi, românii…

…Zbor spre Sevilla, luni 5 mai ’86, cu o escală la Timișoara. În sala de protocol a aeroportului, mai toate gradele militare, oameni de fotbal, pișcoturi și șampanie. Surprinzător pentru mine, jucătorii Stelei, numai zâmbete. Parcă merg la un meci oarecare de campionat, nu să dea piept cu falnica Barcelona, în prima Finală europeană din istoria fotbalului nostru. În avion, la un moment dat, Ion Alexandrescu –poate cel mai mare conducător de club de la noi- îmi șoptește: „Domn MMI, hai să-ți zic una doar pentru dumneata. Va juca și Puiu!”. Puiu Iordănescu, antrenorul secund… Merg la Nea Vanea Chirilă și îi plasez discret „bomba”. Imi Ienei ne surprinde uimirea. Nea Vanea îl întreabă dacă nu-i o glumă. „Așa e, va juca Puiu. Dar spre final… E surpriza noastră pentru spanioli… Vă rog, însă, să nu dați la ziar”, se confesează Imi Ienei, vecinul meu de la „Polivalentă”… Apare și Valentin, fiul cel mare al Ceaușeștilor. Imi Ienei continuă discuția și „tovarășul Valentin” se poartă ca un gentleman: „Nu cred că ar fi bine să scrieți despre acest lucru!”… Câți trepăduși nu ne-ar pus pumnul în gură, ordonându-ne să nu scriem așa ceva!… Nu am scris un rând, n-am dat nimic de înțeles în corespondențele noastre de marți și de miercuri. Ar fi scăpat cineva, oare, o asemenea „bombă”, astăzi, când apar atâtea lucruri care nu s-au petrecut nici măcar în gând?!…

…Fericit că particip la un asemenea Eveniment (cel mai mare din cariera mea de ziarist sportiv!), nu mă interesează că, la fel ca și corifeul presei noastre sportive, Ioan Chirilă, nu am decât o diurnă de doi dolari pe zi și 15 dolari pentru cazarea pe-o noapte, bani cu care nu putem dormi nici în gara Sevilliei. Pentru un asemenea Eveniment, merită să nu dorm trei nopți și să fac greva foamei… Norocul nostru este omenia conducătorilor Stelei, care ne dau, la luxosul Hotel Macarena, camera maseurului, mutat într-o încăpere cu doctorul. Plus că suntem acceptați la masa echipei… Mergem cu Steaua la antrenament, la o plimbare prin parc, în dimineața meciului. Orașul parcă s-a îmbrăcat într-un tricou uriaș al Barcelonei, sub asediul fanilor catalani. În iadul acesta, care irupe în fața Catedralei Giralda, simt teama cum urcă-n mine, ca seva-n trunchiuri. Lăcătuș, Balint, Ilie Bărbulescu, Iovan și Pistol se țin de glume. O clipă mă întreb dacă nu-s inconștienți… Marți, când Steaua fără nume se odihnește la „Macarena”, plec cu Nea Vanea și Costică Mijaica, venit de la New York, în… tricoul Stelei (!?!), la vreo 20 de kilometri în afara Sevillei, la conferința de presă a marilor favoriți. Trupa cea vestită a Barcelonei nu trădează nicio emoție. Ba, antrenorul Terry Venables devine arogant, când îl întreb dacă refuză acea butadă care spune că balonul este rotund: „Barcelona poate juca mâine cu orice balon, rotund, pătrat sau cub, cu orice echipă, cu nume, nu cu una necunoscută ca Steaua, care, și așa a ajuns prea departe”. Ioan Chirilă se ridică brusc de pe scaun, o ia spre ieșire și-mi aruncă a lehamite: „Hai, măi, Mirceo, n-avem de ce să mai pierdem timpul pe aici!… Se dau prea mari și asta îi poate costa!”…

…Miercuri 7 mai 1986. Ora 12:30. La Macarena, vine grupul ziariștilor români, care au aterizat de câteva minute cu vreo două sute de norocoși suporteri din țară. Mai toți sunt, paradoxal, optimiști. Gheghe Nicolaescu, Dan Voicilă, Ioan Bocioacă, Horia Alexandrescu, Octavian Vintilă. Cam tăcuți, nea Mache, alias Eftimie Ionescu, și Teoharie Coca Cosma (care va transmite partida la TVR, în locul marelui Cristian Țopescu, pedepsit de conducerea de partid pentru curajul de a fi spus multe adevăruri incomode!)…

…Cu aproape două ore înainte de meci, urc cu nea Vanea în autocarul Stelei, ne așezăm pe locurile din spate. E o liniște de catedrală. Se aud, parcă, inimile gata să spargă piepturile steliștilor. Par statui lipite de geam. Când să pornească autobuzul cu escortă spre stadion, în fața ușii deschise, Valentin Ceaușescu, foarte calm. „Îi batem cu 2-0!”, zice tovarășul Valentin. Ușa mașinii se închide și pornim parcă fără să respirăm spre stadion. „2-0?! E nebun!”, îmi șoptește-n urechea dreaptă Nea Vanea. Îi dau dreptate în gând și-mi fac o cruce… Aceeași cruce pe care o fac și la începutul meciului, în infernul catalan, la vreo șase-șapte metri sub loja Regelui Juan Carlos al Spaniei, sigur de victorie ca și Terry Venables…

…După minunile lui Duckadam și cele două penalty-uri transformate de Lăcătuș și Balint, după uluitorul 2-0 pentru Steaua, Regele privește în gol. Noi, mâna de ziariști români, ne îmbrățișăm, chiuim, țopăim pe gradenele unde am urmărit jocul…

…La Macarena, poze cu Trofeul și o gură de șampanie din Cupa Campionilor Europeni. Apoi, la banchetul Regilor Europei. Stau la masa cu Duckadam, Lucică Bălan, Weissednbacher și Pistol. Primul interviu cu Eroul de la Sevilla, Duckadam, pentru Revista „Fotbal” de a doua zi. La doi pași, spre intrarea păzită a hotelului, roiesc impresarii. Toți îl vor pe Duckadam! Se vehiculează sume astronomice… „Două zile o să mă duc acasă, la Semlac”, e tot ce-și dorește Eroul, parcă nerealizând minunea… Tudorel Stoica e tare trist, acel stupid cartonaș galben, luat la centrul terenului, într-un 3-0 sec cu Anderlecht, i-a barat drumul spre finală… Imi Ienei mă întreabă, din când în când: „Chiar am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”. Trăim un vis… Pe la trei noaptea, mai toți jucătorii urcă în camere, fericiți, cu soțiile și prietenele sosite în ziua meciului. Eu și Ioan Chirilă nu mai avem unde pune capul. Zorile se spală de întuneric când ne întindem pe fotoliile din hol, la Macarena. Moțăim câteva minute, când, deodată, tărăboi la Recepție. Zvonaci aruncă ideea că au cerut azil politic câțiva jucători ai Stelei! Unul arată și un ziar local, abia ieșit din tipografie. Pe prima pagină, cu titlu mare, o declarație a Regelui Juan Carlos: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”. Cred că alteța regală nu se putea referi decât la cele patru penalty-uri apărate de Duckadam. Numai că, alături de uimirea Regelui, un alt titlu: „36 de români au cerut azil politic!”… În tensiunea de dimineață, din hol, la Macarena, apare cu cămașa pusă-n grabă pe el, furios la culme, Imi Ienei. „Cine-și permite să ne ponegrească?! N-a rămas niciun jucător, toți dorm în hotel! Vă rog lăsați-ne să dormim! Respectați-ne!…”, tună antrenorul Campioanei Europei și pleacă să mai prindă un ceas de somn…

…Deși a plecat cu câteva ore bune întârziere din Sevilla, tot așteptându-se să se răzgândească unul dintre „cei 36 de români”, Steaua a ajuns la București cu toți jucătorii, miraculoși în ceea ce rămâne „Noaptea Generalilor” din fotbalul nostru: Duckadam-Iovan, Belodedici, Bumbescu, Bărbulescu-Bălan (73’ Iordănescu), Balint, Boloni, Majearu-Lăcătuș, Pițurcă (112’ Radu II). Antrenor: Emeric Ienei.…

***

…Meciul acesta, Steaua-Barcelona, 2-0, la Sevilla, în inegalabilul, inimibalilul, neuitatul 7 mai 1986, îl știe, astăzi, toată lumea adevărată a fotbalului. „Apără Duckadam!”, răsună peste un sfert de veac vocea lui Teoharie Coca Cosma…

…S-a răcit șampania în frapiere, mă pregătesc să ridic pocalul… N-am fost niciodată stelist, însă 7 mai este pentru mine ca o zi de naștere… Îl voi suna încă o dată pe Imi Ienei, să-l întreb dacă „e adevărat că am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”, pe Puiu Iordănescu, căruia i-am dat un telefon și miercuri 4 mai, de ziua lui, și pe Duckadam, „One Man Show” (ce emisiune am făcut cu el și Dan Puric, pe Telesport, la „Idoli și Legende”, în 7 mai 2006, când a curs șampania în studio!)… Sus paharul, pentru voi, minunați o singură dată Regi ai Europei!

…Din păcate, unii, cei săraci sufletește, n-aud cum Sevilla cântă încă românește, în neuitata Noapte a miracolelor zămislită-n Andaluzia…

…7 MAI este o Zi care nu se poate (încă!) uita! Legendele nu mor, nu le poate cumpăra niciun nabab al prezentului cenușiu…

*O variantă a acestui material a apărut inițial pe blogul sportvox.ro

Marcel Răducanu și Boloni pe… „Naţional Arena”!

…De Florii, bucureştenii au avut un cadou rar de la Primărie, „duminica porților deschise”. Li s-a permis să viziteze, de la 10 dimineața la 6 spre seară, noul stadion, „Naţional Arena”, aflat în finisări. Curios, am ajuns şi eu la moderna Arenă, pe la amiază, la intrarea dinspre Bulevardul Muncii de ieri („Basarabiei” de astăzi), unde cerul sub soare, cu cârduri de nori, se sprijinea pe o arhitectură modernă, de înălţimea a şase etaje. „Stilul românesc”, inconfundabil, ne-a întâmpint sub miros de şantier: nu se intră pe aici, ci prin… „Vatra Luminoasă”! Nimeni nu a precizat asta şi sute, dacă nu mii de oameni, au făcut ocol pe jos, prin praf şi ceva noroaie, spre unica intrare din partea cealaltă. După 20 de minute, trecând prin amintiri, am ajuns pe partea opusă a Arenei circulare. Stoluri de oameni de toate vârstele s-au strâns într-un puhoi de microbişti, dar şi simpli curioşi ce-au aşteaptat, în trei reprize, să iasă cei care au ajuns mai devreme în interiorul Arenei. S-a înaintat, la patru-cinci minute, cu câte opt-zece metri, ca la rugby. O mână de tineri au oferit fluturaşi verzi cu „Stadionul tău Naţional”; trei imagini pe o parte, istoria noului stadion din iunie 2008-august 2010-martie 2011. Pe reversul foii, două machete ale modernei arene, aşa cum va arăta ea, în august, la inaugurarea cu amicalul în compania galonatei Argentina. S-au oferit şi câteva date: 55.000 de locuri; datorită acoperişului retractabil stadionul poate fi utilizat 365 de zile pe an; stadionul poate fi ocupat integral în numai 20 de minute, prin 94 de căi de acces; nu-i omisă nici finala UEFA Europa League, ce se va desfăşura pe această arenă în mai 2012. Şi multe altele, sub care era scris: „Ai motive să fii mândru de Stadionul tău Naţional!”. Nu s-a scris nimic despre cele 200 de locuri de parcare subterană, cele 40 de loje şi, mai ales, despre costurile aproape duble ale construcţiei, faţă de bugetul iniţial: 119 milioane de euro la demararea proiectului, 213 milioane (tot euro, of course!) cheltuite deocamdată… Optimist din fire, m-am simţit mândru, când am urcat urc scările noii arene. Avem şi noi un stadion modern…

…Toată lumea a intrat şi ieşit, cu rândul, pe un singur „gate”, semn că a fost duminica porții aglomerate, nu a porților. Cam prin dreptul unde era tabela de marcaj a defunctului stadion „23 august” („Lia Manoliu”, după ’90), ctitorit în 1953, arenă pe care s-au scris atâtea Legende. Primul contact cu noua arenă fascinează, chiar dacă încă se lucrează la ea. Traseul stabilit: cam 50 de metri în dreapta (apoi, înapoi), fără vreun ghid, la etajul din mijlocul construcţiei, pe unde era loja oficială a vechiului stadion. O clipă, parcă, am revăzut „masa presei” de altădată. Uite-i pe nea Vanea Chirilă, pe nea Aurică Neagu, tatăl moral al atâtor cronicari sportivi ajunşi vestiţi, sunt la sărbătoarea de duminică, nea Mache Ionescu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Guţă Băieşu, Fănuş Neagu, Gheghe Nicolaescu, Marius Popescu, Stelică Trandafirescu, Gică Nertea, Vasile Căbulea, Cristi Mantu, Mircea Tudoran, Jack Berariu, cu nelipsitul lui binoclu, Ion Ghiţulescu, Nicu Soare, Dan Voicilă, Bebe Firănescu (Doamne, câţi or mai fi rămas să vadă „Naţional Arena”?!). Şi noi cei tineri, flămânzi de meserie: Ion Cupen, Ovidiu Ioaniţoaia, Vladi Moraru, Horia Alexandrescu, Geo Raețchi, Radu Timofte, Aurică Brebeanu, Dadi Graur, Emi Fântâneanu şi alţii… „Masa presei”- veritabilă academie de gazetărie sportivă, pe vremuri…

…Noua arenă nu-i gata. S-au montat scaune de diferite culori. Acoperişul retractabil mai aşteaptă. Câmpul de joc e încă pământ șI praf, gazonul e încă departe. Unii şi-au amintit de terenul de joc prăfuit din meciul cu Danemarca, acel 2-5 „pe plaja de la Bariera Vergului”… Mulţi se întrebau dacă spaţiul de joc nu-i prea mic? Nu, nimeni nu poate ignora dimensiunile clasice ale suprafeței de joc! De sus, terenul din pământ cu macara pe el pare pierdut în grandoarea arenei… Pentru unii, stadionul este totuşi mic: „Puteau să-l facă de 60-75.000 de locuri, dacă tot s-a cheltuit o grămadă de bani. La vestitele cuplaje inter-bucureştene se adunau şi 80.000 de oameni”, opinează câţiva. Alţii regretă că noul stadion nu are şi pistă de atletism. „Avem istorie în atletism, doamna Iolanda Balaş, Lia Manoliu, Viscopoleanu, Doina Melinte, Gabi Szabo… Merita şi atletismul nostru un stadion de secolul XXI. Am fi avut multe competiţii atletice de anvergură la Bucureşti”, a monologat supărată o doamnă… Reflecţia zilei am auzit-o de la un bătrânel care cred că a văzut multe la viaţa lui: „Acum, avem stadion, dar nu mai avem Naţională”!…

…Emoţionat, am privit „Naţional Arena”, plutind prin arhiva mea sentimentală. Am revăzut, prin memoria afectivă, poarta unde, la 10 octombrie 1980, Marcel Răducanu a deschis drumul spre întâia victorie (2-1) în faţa falnicului team al Angliei. În cartea mea „Întâlniri care se uită greu”, apărută în ’82, golul acela n-a avut autor (!?!), „de la 16 m se trage prin surprindere, spre colţul din dreapta lui Clemence, lângă bară! Am înscris în poarta Angliei!”, aşa a apărut textul în volum, editura şi partidul nu puteau accepta numele lui Marcelino rămas la Dormund!… Am retrăit o clipă, ca o floare de suflet, noaptea magică de 16 aprilie ‘83, când eram în spatele porţii lui Dino Zoff, să fac reportajul de culise. Pe atunci, ziariştii sportivi luau pulsul careului, al vestiarelor, alte vremuri, altă viteză socială. Atunci, în 16 aprilie, exact acum 28 de ani, învingeam, cu 1-0, campioana lumii de la Espania ‘82, Italia, în preliminariile europene… Am retrăit faza, ca „În căutarea dorului pierdut”, cum sună sublim cântecul lui Tudor Gheorghe (care a fascinat, luni 18 aprilie, publicul din Giurgiu, cu un regal de cultură „Al 5-lea anotimp”.)… Lovitură liberă, la vreo 25 de metri de poarta italiană, Ilie Balaci a mişcat scurt mingea la Loţi Boloni, a urmat un fulger nebun, care l-a orbit pe bătrânul Zoff, de n-a mai văzut mingea (cum avea să-mi mărturisească, în vestiarul sau, cătrănit, după meci!), balonul magic a muşcat pământul şi a făcut din plasa porţii azzure năvod de aur pentru visele noastre… Doamne, câte momente de istorie n-am trăit aici, unde se află arhiva mea şi a atâtor fotbalişti şi ziarişti de legendă, îngropată sub ultramodernul edificiu „Naţional Arena”!…

…Se vor scrie, sunt sigur, alte poveşti pe acest tărâm modern clădit pe Legende. Şi, totuşi, nu-mi ies din minte vorbele acelui bătrânel: „Acum, avem stadion, dar nu mai avem Naţională”! Când vom mai avea, oare, și o echipă de fotbal pe măsură?…

*O variantă a acestui material a apărut pe blogul sportvox.ro

La bordelul fotbalului românesc se schimbă paturile…

…Totul se discută, nu se schimbă nimic! Răzvănel-băiatul tatii a rămas selecționerul Naționalei, după o ședință de rutină a Comitetului Executiv federal, la care împricinatul a absentat deloc cavaleresc. Chiar dacă Nașul-nașilor, firește Mircea Sandu, părea că s-a săturat de el, din moment ce a declarat presei, în limbaj de ASE, că „ar fi trebuit să încetăm relațiile de muncă”. Orcum, mai-marele FRF a jucat la derută, ca de obicei, susținând că a învins democrația, adică decizia pseudo-Comitetului Executiv care, votând cu 10-3 pentru susținerea juniorului, ar fi adus o înfrîngere zdrobitoare lui Mircea Sandu. Aiurea!… Dacă M.S. voia schimbarea lui R.L., scorul ar fi fost 0-13! Cu siguranță că și la ultima strigare federală au existat câțiva „arbitrii” veniți cu soluția scrisă pe buletin, așa, pentru triumful democrației (altă aiureală federală!). Deocamdată, mai precis până pe 3 iunie, Răzvănel a rămas pe scăunel. O menținere temporară în funcție (sau, poate, o amânare strategică!), din moment ce același Mircea Sandu a grăit în ton de ultimatum: „Meciul cu Bosnia va fi fie o continuare, fie un capăt de drum pentru Răzvan Lucescu!”.

…Sincer să fiu, de la mai-marele fotbalului nostru mic, ajuns mahăr pe la UEFA, așteptam o intervenție serioasă în această problemă ce frământă lumea balonului-pitic, ca o minge din cârpă de pe maidanele Ligii miticiste de la noi. Nu viitorul lui Lucescu-junior reprezintă problema noastră fundamentală (în sportul-rege, firește, nu în privința hulitului guvern!), ci perspectiva fotbalului românesc. La o analiză lucidă, continuarea lui Lucescu cel mic poate însemna capătul de drum pentru cel mai îndrăgit sport (și) de la noi. Mai ales că însuși Nașul a amintit că Naționala nu joacă nimic sub mandatul juniorului. Normal, putem bate Bosnia, care-i echipă de pluton în Europa, cum am învins chinuit, jucând jenant de slab și Luxemburgul, ceea ce înseamnă că vom continua… Dar cu ce continuăm, ținându-l pe R.L. la timona viitorului?! Cu o echipă care a uitat să mai joace, cu o generație care pierde tot în ultimii ani?!

…Sigur, am putea continua cu acești mânji de la Under 17, care, prin calificarea la un turneu final, au adus unica speranță în ultimul deceniu. Dar în aceste speranțe putem visa nu acum, ci peste un an-doi. Până atunci, însă, tare mă tem că haita de impresari flămânzi le va distruge viitorul, vânzându-i pe un pumn de țechini la echipe anonime. Despre așa ceva așteptam să-l ascult pe Naș vorbind…

…Răzvănel, băiatul lui Il Luce, altfel tip inteligent, însă parcă depășit de altitudine, a rămas pe scăunelul selecționarului, care poate fi din ceară, ca în povestea copilăriei noastre „Capra cu trei iezi”. Scăunelul din ceară se va topi imediat ce se va alege un învingător în culise, unde se duc lupte grele (de interese personale sau de gașcă) anti și pro Pițurcă, Olăroiu, Dan Petrescu, Sabău sau chiar Dorinel Munteanu, cu o cotă scăzută de startul de primăvară al Oțelului. E bine, e rău că nu se schimbă antrenorul Naționalei până pe 3 iunie, când jucăm (dacă jucăm!) cu bosniacii, învingătorii noștri de la Zenica?! Sincer, dar foarte sincer, schimbarea lui Lucescu-junior e ca și cum la un bordel ai schimba paturile, nu cocotele. La noi bordelul, adică sistemul, trebuie schimbat! Numai că despre așa ceva, Silence. La FRF, LPF, FF (fără frecvență pe vremuri)…

***

…Dacă Lucescu cel mic își numără zilele, ăl mare, Il Luce, și-a numărat golurile încasate (cinci la număr!) la Barcelona, unde a însoțit Șahtiorul plin de utopii. Mare minune că Lucescu ăl bătrân nu s-a mai luat de arbitraj. Se spune că, după meci, când la 1-5 îi sunau mingile în cap, l-ar fi făcut praf pe bietul Raț. Adevărul este că plini de praf negru au fost pe Cam Nou „minerii” din Dombas. 5-1 este un scor care cere Silence de la învinși pentru câteva săptămâni bune…

***

…Dincolo de fotbal, societatea românească este ca și… fotbalul. Un dezastru. Miniștrii incompetenți numiți pe algoritm politic, fanfaronadă, batjocoră, sărăcie lucie… Au început să moară oameni pentru că se închid aberant spitale la comenzi politice ticăloase… Canceroșii nu mai primesc medicamente gratuite… Profesorii sunt în dizgrația mai-marilor mici de tot ai zilei… Benzina a sărit, astăzi 8 aprilie, de 6 lei (doi dolari!?!) litrul… Prețul curentului a luat-o iarăși razna (și el!)… Cum să fie fotbalul românesc altfel decât mediul bolnav în care există?! Mediu de bordel…

„Bâtele” lui Iancu și lecția de fotbal de la Milano!

…Derby-ul de pe Bega, de sâmbătă seară, s-a încheiat alb. Oricum, un 0-0 nedrept. Steaua a jucat mai bine, a avut cel puțin trei ocazii de victorie, însă Nicoliță, Maicon (un fâs!) și Surdu au ratat incredibil, iar goalkeeperul gazdelor, Pantelimon, a apărat ca un portar de Națională serioasă… Timișoara a avut un penalty nedat, când Iliev a intrat la Curtean, în centrul careului, ca în campionatul bulgar, însă arbitrul Balaj a ațipit o clipă. Cârțu a demonstrat că nu-i șofer de „autobază”, ci fostul atacant-artist al Craiovei-Maxima, jucând cu patru oameni în linie de asalt. Norocul, însă, l-a ocolit în această seară…

…Cu remiza de la Timișoara, Steaua s-a depărtat, practic, de titlul la care încă gândește utopic Gigi Becali, pentru că 11 puncte distanță de lider înseamnă, oricum am socoti, unsprezece puncte, adică o realitate total potrivnică. „Poli” a visat toată noaptea dinaintea meciului că va îmbrăca „tricoul galben” de la gălățenii învinși (și) la Brașov (0-1), dar a jucat ca un lider de second hand. Încoronarea se amână, visul continuă, totuși, căci timișorenii s-au apropiat la un punct de Oțelul cam îndoit de scăderea cotelor apelor Dunării…

…Derby-ul a oferit un fotbal crâncen, cu o stea mult mai determinată, cu gazdele cam copleșite (în teren) de miza jocului și titularii absenți, un meci cu câteva intrări de „țapinari”, netaxate cu se cuvenea de fluieraș („cotul” aplicat de Ricardo lui Alexa însemna în orice campionat din lume eliminare, dacă centralul și tușierii nu dormeau plătiți în post!). Firesc ca patronul echipei de pe Bega, bucureșteanul Marian Iancu, să fie nemulțumit după acest egal, doar visase și el să vorbească presei din tronul liderului. Numai că, la prima intervenție la GSP, a redus toată discuția (sau gălăgia!) la arbitraj, iar una dintre afirmații avea nevoie de bulina pusă în colțul micului ecran: „Nu ne rămâne decât să luăm bâtele și să le dăm în cap, să le scoatem ochii.”!?! Bâtele, care ar fi fost în mintea domnului Iancu pentru Balaj și arbitrii, vin ca un bomerang la prima interogație gravă a bass-ului bănățenilor: „Ce fotbal jucăm noi în România?!”. Chiar așa, domnule Iancu, am ajuns la un fotbal de junglă, de trib, cu bâte și ochi scoși la un joc, nu la un război?! Afirmația dv. mi-a amintit brusc de abominabila Mineriadă din iunie 1990, când, în Piața Universității din București, studenții erau bătuți bestial cu bâtele din epoca de piatră! De la un conducător de club, mai ales de echipă care se bate pentru titlu, de la un om al anului 2011 aveam alte pretenții…

…După duelul alb de pe Bega, am comutat pe un derby adevărat: Milan-Inter Milano (3-0), cu un „diavol” dezlănțuit, „dubla” lui Pato și Chivu al nostru eliminat, în min. 54, la 0-1. O clipă mi-am închipuit că în fața Milanului sau Interului se află Oțelul Galați, Poli Timișoara sau F.C. Vaslui, una dintre cele trei echipe care, cred, va câștiga titlul românesc. Și m-am convins imediat că oricare ar cuceri titlul, vom avea o campioană departe de fotbalul adevărat. Cel jucat serios, nu vorbit zilnic la mișto. Un fotbal fără injurii, bâte, scandaluri infinite, cu gentlemeni în fotoliul de conducători, unde dialogul și rațiunea tronează. Nu bâtele!…

*O variantă a acestui material a apărut pe blogul Sportvox.ro

Să forțeze Mutu demiterea lui Răzvan?

…Apele sunt foarte tulburi în fotbalul românesc, în pofida „nemaipomenitei” victorii a Naționalei împotriva liliputanilor amatori din Luxemburg. La ora aceasta, se fac și se desfac cărți grele. Miza era de multă vreme anticipată: demiterea lui Răzvan Lucescu. Federalii și lepefiștii sunt sub de mult timp presiune și nu par să-l mai poată apăra pe fiul lui Il Luce. Și încearcă toate căile. În jocul acesta din culise, un pion otrăvit pare a fi chiar Mutu…

…După rușinoasa înfrângere din Bosnia, la care a fost și el coautor, Mutu a facut pe surdomutul, neauzind nimic și nescoțând un diftong critic. Imediat după ce a marcat două goluri în poarta iocburghezilor (vorbim despre fotbal, firește, nu despre nivelul de trai al luxemburghezilor!), mutul de ieri a tunat și fulgerat: „Suporterii au tot dreptul să ne conteste sau să ceară demisia”. Suporterii se comportaseră la fel și după rușinea de la Zenica, despre care nemulțumitul de azi s-a făcut că plouă! A încercat să se pună bine cu suporterii (pe care juniorul Lucescu îi acuzase în ajunul jocului de la Piatra Neamț de lipsă de patriotism!), cam sătui și de năzbâtiile unuia dintre fiii risipitori ai fotbalului nostru, după care tăcutul de la Zenica a dat un șah fățiș la selecționer: „La Zenica, n-am avut niciun sistem, n-am făcut decât să ne apărăm!Normal că îmi convine jocul ofensiv. E important să am și eu mingi bune, în Bosnia n-am avut niciuna”. Sigur că Mutu avea dreptate. Presa, ultimul dușman al lui Lucescu-junior, a scris imediat după eșecul istoric cu bosniacii că nu jucăm nimic. Problema care se naște, acum, este de ce n-a ridicat Mutu vocea la Zenica? Chiar dacă la pauză conduceam, jocul fusese mizerabil, fără sistem și fără dirijor. Dar, măcar după ce bosniacii au egalat, de ce nu s-a dus „Number 1” din naționala noastră la junele de pe bancă depășit de evenimente să-l trezească, încercând să se opună unui eșec dureros?

…Dat afară de la Națională, de Răzvan Lucescu, după un catastrofal 0-5, la Belgrad, nu pentru figurația din teren, ci pentru părăsirea echipei fără să anunțe pe cineva, Mutu s-a întors printre „tricolori”, primăvara aceasta, destul de spășit. N-a făcut nimic deosebit la Zenica, dar de cum i-au ieșit pasiențele, cele două goluri „salvatoare” (Sic!) cu selecționata breslașilor din Luxemburg, „decarul” nostru l-a atacat la baionetă pe junele selecționer, care-i întinsese mâna, firește interesat. Aici poate fi vorba de două variante: fie Mutu n-a uitat pedeapsa lui Răzvan, fie i-a șoptit o voce (sau mai multe?!) din culise: „Acum e momentul să-l facem KO!”. Pare-se că, marți trei ceasuri negre, la petrecerea dată de Papa Jean (Pădureanu) de ziua lui, s-au aruncat zarurile. Adică, la 7 aprilie, în Comitetul Executiv al FRF, juniorul va fi demis. Știa el Mutu de ce-a prins glas, devenind din surdomutul de la Zenica, un tenor de temut, mai ales că un ziar lipsit de măsură l-a numit, negru pe alb (sau invers!), „Eroul de la Piatra Neamț”. Pseudo-eroii ne omoară, azi, pe noi, românii!…

Să fim realiști: nu jucăm nimic, am învins pe nimeni!

…Senzație sub Pietricica!… Istorie!… Se rescrie noua ordine mondială!… Uraaaaaaaaaaaa, România a câștigat!

…După seceta de nouă luni și câteva zile, trupeții „patriotului” Răzvan n-au mai căzut pe tobogan și au învins la două goluri diferență, după ce am fost conduși de inegalabila selecționată de ospătari, bucătari, funcționari și toate breslele mici-burgheze ale fotbalului amator. Degeaba au cerut nepatrioții plăieși pietreni demisia civilizatului junior Lucescu, exact când necunoscuții din Benelux ne-au prins în reflux și au deschis scorul, el, „băiatul tatii”-vorba lui Rednic, este un băftos, altfel Mutu n-ar fi reușit o „dublă”, FIFA n-ar pregăti eliminarea bosniacilor, mai rămâne să fie găsit dopat „cocoșul galic”. Răzvănel are dreptate, putem bate pe oricine (pe umăr, la cap etc.), poate câștigăm chiar titlul continental, mai știți, că, doar, la fotbalul vorbit suntem campioni mondiali!… Ce dacă naivii de la Cântarea Luxemburgului au marcat primul lor gol din aceste preliminarii în poarta română și nu se știe dacă se vor mai întâlni cu o asemenea performanță istorică?! Ce dacă Joachim și anonimii de lux(em)burghezi au mai ratat câteva ocazii rare, bătându-și joc de câțiva comici vestiți ai gazonului chemați sub tricolor?! Naționala sofisticată a lui R.L. (n-am zis SRL!) a bătut cu 3-1 (1-0) pe cineva, nu contează pe cine, victorie mare, nene, este prima victorie în preliminariile acestea! Ai noștrii ca brazii, dacă nu cumva ca merele pădurețe, au marcat trei goluri (două Mutu, unul Zicu), au făcut cinci puncte, mai sunt trei până la Belarus și Albania, Bosnia nu mai contează, avem moral de telenovele, câștigăm grupa, jucăm finala, de ce să nu delirăm până la capăt?!…

…Am învins chinuit unul dintre „piticii” Europei și imediat au și început câțiva să delireze iarăși: „România s-a salvat!”, „Avem șanse!”, mai ales că „Acum toate meciurile se joacă acasă”, cum grăi juniorul, zâmbindu-și în barbă, după „perioada foarte bună din final”, când (chiar n-a văzut mini-lucescul?!) amatorii luxemburghezi terminaseră „benzina”! Selecționerul a uitat, se vede, că acasă, pe terenul din Piatra Neamț, n-am scos decât un 1-1 cu Albania!… Și, atunci, de la ce ne-am salvat, de la rușinea, umilința primei reprize?! De la imaginea unei jucării stricate, fără baterii, fără idei și determinare, cum a arătat, (și) marți noapte, pseudo-naționala, salvată de Mutu, și ajutată de o defensivă luxemburgheză de novici, nu de… artiști ai apărării cum i-a prezentat pompos și gratuit selecționerul?!

…Să fim realiști, nu pleziriști! Nu jucăm nimic! N-avem valoare! Cu această echipă nu putem învinge decât Luxemburgul -și, așa, cu mult chin și emoții! Restul, parole, parole, răutăți de… ziariști, de oameni cărora le lipsește patriotismul (nu patrihoțismul?!), de arbitrii potrivnici, cum a turuit antrenorul în ajunul acestui derby al codașelor grupei! Numai că, dincolo de ironia amară care mă încearcă după acest fals 3-1 cu nimeni, îmi dau seama că Răzvan și ai lui au plecat la luptă doar cu o biată praștie, nu cu rachete… Patriot.

…După 3-1 cu anonimii de luxemburghezi (egali cu feroezi, andorrezi!), la Naționala română, ca și în alte zone ale societății noastre, agonia se prelungește. Semn că operația decisivă nu va avea loc curând, iar bolnavul poate intra în comă…

*O variantă a acestui material a apărut pe blogul sportvox.ro

Zenica, zero echipă, umbra lui Mutu, demisia lui Răzvan?

…Nu am crezut o clipă că vom pierde meciul de la Zenica. Tribunele violente nu puteau câștiga ele, îmi ziceam, mai aveau nevoie și de o echipă, ori Bosnia părea o trupă de luptă, însă e în deranj mare când avea minge în propriul careu și fără prea multe idei în atac. Nu mi-am făcut, însă, iluzii că vom face o partidă care să ne mai scoată din groapa iluziilor arse, mai ales că nu a intrat în teren Chivu, accidentat. Cum să crezi în renașterea Naționalei și, implicit, a fotbalului românesc, când selecționerul folosește criterii bizare de titularizare, preferând șomeri ca Florescu (refuzat până și de o divizionară secundă din Rusia!?!), Tamaș (rezervă la WBA, vinovat la golul lui Ibisevici) și Deac, dar ținând pe bancă un Stancu, Zicu, Cociș sau Gardoș?

…După prima jumătate de oră, în care ne-am chinuit cu furia oarbă a bosniacilor, a venit o centrare a lui Raț, fericit deviată de un apărător al gazdelor până la Marica, în mijlocul careului, și vârful refuzat de Stuttgart, setos de răzbunare, abia aștepta momentul: stop elegant și șut plasat, imparabil. 1-0 pentru tricolorii noștri, la primul șut pe poartă! Din păcate, golul acesta frumos, dar nu de antologie, a declanșat un veritabil delir verbal al comentatorilor partidei: „execuție magnifică”, „Zidane al României”, „rezultat minunat” (Sic!!!) care spre finalul primei reprize a devenit „un rezultat foarte, foarte bun”!?! Vă imaginați că metaforele n-ar mai exista în momentul când vom învinge Franța, numai că așa ceva nu se va produce în viitorul imediat cu o asemenea reprezentativă… Delirul microfonului avea să continue și după pauză, jenant, din moment ce, în umbra lui Mutu la Zenica, debila Naționala a neinspiratului Lucescu-junior era pur și simplu măturată de iureșul bosniac. A venit egalarea, din min. 62 (Ibisevici), după un penalty neacordat gazdelor, la hențul în careu al lui Goian (min.50), după ratările în cascadă ale băieților lui Susici și intervențiile salutare ale lui Pantelimon, ghinionul lui Torje, la unica noastră fază de atac (min. 54)… Căzută și fizic și moral, naționala noastră de duzină a făcut figurație spre final și, logic, a venit și golul unei rușini, cel marcat de Dzeko (min. 83), care a primit mingea cadou, la doi pași de istorie, de la mediocrul Ropotan, la încă un corner (12-1 raportul pentru gazde)! Deși pseudo-naționala noastră era o rușine, o umbră, o trupă de băieți talentați care s-au jucat cu speranțele unui întreg popor, auzeam incredibil că „Goian este eroul României în această seară”! Halal eroi… Fotbalul nostru vorbit ne-a distrus și de această dată! O dovadă este și declarația la cald a lui Răzvan Lucescu după această rușinoasă, umilitoare înfrângere: „O primă repriză în care am stat foarte bine. La pauză a fost un 1-0 meritat! După pauză, am pierdut pe două faze fixe”. Incredibil! Să nu reți că în prima repriză statistica a fost net de partea gazdelor: 9-2 la șuturi (4-1 pe spațiul porții); cornere: 6-0?! Iar că, după pauză, meciul a curs pe sens unic, spre poarta lui Pantelimon?!… Dacă nu ai văzut aceste lucruri, nu-ți rămâne ca antrenor decât să-ți arzi carnetul de antrenor, cum a zis, tot la cald, Arpad Paszkany, patronul lui CFR Cluj!

…La Zenica, acum 9 ani, naționala de tineret a României, antrenată de Ilie Dumitrescu, a pierdut cu 1-2! În acest 26 martie 2011, a pierdut și Naționala mare a României, tot cu 1-2 (1-0), întâia dată în istorie! Răzvan Lucescu n-a mai avut noroc! Poate că este norocul de pe urmă al fotbalului românesc. Logic ar trebui să urmeze demisia lui Răzvan, băiatul lui Lucescu, căci, s-a dus și calificarea asta după numai patru meciuri (0 victorii, 2 egaluri-cu Albania și Belarus, 2 înfrângeri, 0-2 cu Franța, 1-2, la Zenica), iar noi n-am mai câștigat de 9 (nouă) luni un meci. Doar că numai cu demisia selecționerului nu se rezolvă fondul problemei. Fotbalul românesc are nevoie de o schimbare fundamentală de sistem. Altfel, aceleași măști…

…Un ziar de azi titra pe prima pagină: „Meciul unei generații”. Încă o generație risipită… A unui fotbal bolnav, de iarmaroc, fără Valoare! Gemând, în schimb, de șmecheri și șmecherii…

*O variantă a acestui material a apărut și pe blogul Sportvox.ro

Generația pierde tot!

…A trecut atât de repede, de superficial Victoria lui Bute, falnicul nostrum campion mondial la profesioniști, căci, vorba cuiva, nici nu merităm asemenea bucurii. Țara-ntreagă arde acum de…meciul de fotbal cu Bosnia, în preliminariile lui Euro 2012, din Polonia și Ucraina (despre care Platini regretă că i-a acordat organizarea turneului final!). Acum, la drept vorbind, dacă ne-au bătut, mai zilele trecute, pe semicerc, lituanienii, care se jucau cu cercul pe vremea când handbaliștii noștri adunau 4 (patru) titluri mondiale, e firesc să ne temem de micuța reprezentativă bosniacă. Dar, dacă am ajuns să ne tremure nădragii în (sau și în?) fotbal pentru un meci cu Bosnia, nu mai este comic, e tragic, tragic până la umilință. Ne temem de o echipă ambițioasă foc însă, vai, oarecare ca valoare! Cu gândul la meciul oarecare (altădată!) de sâmbătă seara, de la Sarajevo, diriguitorii fotbalului nostru chipurile nu mai au liniște, prezentând adversarul la superlativ, asta, calculate, pentru că, dacă, Doamne ferește, iese rău, să nu fie vina noastră fără scuze, ci meritul băieților lui Susici. Ceea ce uită „echipa de zgomote” false de la FRF, LPF etc., este că extrema nebună de ne-a dat trei goluri în acel 4-6 de infarct de pe Ghencea, cu falnicii plavi pe care i-am supus în meciul tur, din mai ‘77, cu 2-0, la Zagreb, Safet Susici cel iute de picior, ziceam, nu mai joacă! E doar antrenor, ceea ce înseamnă cu totul altceva, avem exemple câte vrem, Hagi fiind chiar ultimul dintre ele… Alții, preocupați nevoie mare de destinul fotbalului românesc, uită că tot în preliminarii europene, acum nouă ani, trupa generalului Iordănescu (trupă, nu bieți pifani!) făcea instrucție cu harnicii, însă naivii bosniaci, oprindu-se, după numai douăzeci de minute de joc, la 3-0 (3-0), Chivu, Dorinel Munteanu și Ionel Ganea dansând dezinvolt sub ploaia de septembrie, chiar pe terenul de sub cuibul de cruci albe (vreo 20.000!) din Sarajevo… Ca, în retur, la Craiova, în vară olteană, să fie ceva mai greu, doar 2-0 (0-0), cu golurile lui Mutu și Ganea… Acum, însă, meciul a devenit crucial, cardinal, epocal etc. Și nu pentru că adversarul ar rupe nori, ci pentru că naționala noastră e vai și amar de ea. A iernat în coada grupei de șase echipe, cu numai două puncte din trei dueluri, singura fără victorie, ca și „lanterna” Luxemburg! Jalnic present pentru fotbalul nostru (ca șI pentru handbal, rugby etc.), efect logic al haosului din întreaga noastră societate în care se zbate și „sportul-rege”. Cu doar două remize în contul actualelor preliminarii (1-1, cu Albania, la Piatra Neamț; 0-0 cu Belarus, în deplasare, și un 0-2, la Paris, acestea pentru reîmprospătarea memoriei!), discutabila trupă a mult discutatului Lucescu-junior a ajuns să se sperie de umbre, de zborul pufului de păpădie devenit balaur în imaginația unora. Culmea este că anonimul Ropotan, adus și el de prin mediocritatea campionatulelor estice, a dat măsura actualei stări de spirit, a tuturor inepțiilor auzite în ultimele zile, decretând la una dintre conferințele de presă: „Dubla cu Bosnia și Luxemburg reprezintă meciurile unei generații”!?! Dacă generația aceasta are ca reper să învingă și ea pe cineva, pe bosniaci și luxemburghezi (rimă și pentru feroezi, andorrezi!) e tragicomic! E încă o generație ratată! Culmea e că, de mai bine de un deceniu, tot ni se spune dinspree FRF, LPF etc., că a apărut o generație nemaipomenită, nemaivăzută, care dispare, însă, imediat pe tabela de marcaj. Dovadă clară că de la „generația de aur” -sintagmă care i-a nevrozat pe Mutu, Chivu și alte nume așa-zise grele- fotbalul românesc este un castel de nisip, cu gâze care se cred vulturi pe piscuri cu zăpezile de altădată…

…Personal, cred că, în pofida tuturor inepțiilor în cascadă din ultima vreme, Naționala aceasta discutabilă (cârpită cu Mutu!) va învinge din nou la Sarajevo. Culmea ironiei ar fi ca, la 1 aprilie, să aflăm (ca un adevăr, nu o păcăleală!) că am învins degeaba, din cauza excluderii „nemaipomenitei” echipe a Braziliei, pardon Bosniei, din toate competițiile. Eii, da, dar ne rămâne Luxemburgul de client. E vorba, doar, de meciul încă unei generații-pierde-tot…

*O formă a acestui material a apărut pe blogul sportvox.ro