Sevilla, Steaua, acum un sfert de veac…

…De un sfert de veac, aștept ziua de 7 mai ca pe un ritual din scripturi rare. Cu câteva zile înainte pun o șampanie bună la rece. Îi sun pe Imi Ienei, Puiu Iordănescu, pe Helmuth Duckadam… Și deschid, emoționat, în lacrimă de neuitare, arhiva mea sentimentală. Retrăiesc, pas cu pas, fază cu fază, ceas cu ceas, acel miracol de la Sevilla, Steaua-regina Europei, una dintre Legendele pe care am trăit să o văd cum se întrupează…

…5 mai 1986. Mă consider un favorizat al sorții, când urc în avionul –un TU 118, parcă- Stelei. Marele Ioan Chirilă și eu, singurii ziariști care avem norocul să plecăm și să ne întoarcem în aceeași aeronavă cu Steaua!… Am plecat victime sigure pentru cei mai mulți (poate de aceea m-am și aflat eu lângă Nea Vanea!), ne-am întors cu Trofeul Cupei Campionilor Europeni, fapt incredibil, ireal pentru lumea-ntreagă, realitate de vis, de aproape trei decenii, pentru noi, românii…

…Zbor spre Sevilla, luni 5 mai ’86, cu o escală la Timișoara. În sala de protocol a aeroportului, mai toate gradele militare, oameni de fotbal, pișcoturi și șampanie. Surprinzător pentru mine, jucătorii Stelei, numai zâmbete. Parcă merg la un meci oarecare de campionat, nu să dea piept cu falnica Barcelona, în prima Finală europeană din istoria fotbalului nostru. În avion, la un moment dat, Ion Alexandrescu –poate cel mai mare conducător de club de la noi- îmi șoptește: „Domn MMI, hai să-ți zic una doar pentru dumneata. Va juca și Puiu!”. Puiu Iordănescu, antrenorul secund… Merg la Nea Vanea Chirilă și îi plasez discret „bomba”. Imi Ienei ne surprinde uimirea. Nea Vanea îl întreabă dacă nu-i o glumă. „Așa e, va juca Puiu. Dar spre final… E surpriza noastră pentru spanioli… Vă rog, însă, să nu dați la ziar”, se confesează Imi Ienei, vecinul meu de la „Polivalentă”… Apare și Valentin, fiul cel mare al Ceaușeștilor. Imi Ienei continuă discuția și „tovarășul Valentin” se poartă ca un gentleman: „Nu cred că ar fi bine să scrieți despre acest lucru!”… Câți trepăduși nu ne-ar pus pumnul în gură, ordonându-ne să nu scriem așa ceva!… Nu am scris un rând, n-am dat nimic de înțeles în corespondențele noastre de marți și de miercuri. Ar fi scăpat cineva, oare, o asemenea „bombă”, astăzi, când apar atâtea lucruri care nu s-au petrecut nici măcar în gând?!…

…Fericit că particip la un asemenea Eveniment (cel mai mare din cariera mea de ziarist sportiv!), nu mă interesează că, la fel ca și corifeul presei noastre sportive, Ioan Chirilă, nu am decât o diurnă de doi dolari pe zi și 15 dolari pentru cazarea pe-o noapte, bani cu care nu putem dormi nici în gara Sevilliei. Pentru un asemenea Eveniment, merită să nu dorm trei nopți și să fac greva foamei… Norocul nostru este omenia conducătorilor Stelei, care ne dau, la luxosul Hotel Macarena, camera maseurului, mutat într-o încăpere cu doctorul. Plus că suntem acceptați la masa echipei… Mergem cu Steaua la antrenament, la o plimbare prin parc, în dimineața meciului. Orașul parcă s-a îmbrăcat într-un tricou uriaș al Barcelonei, sub asediul fanilor catalani. În iadul acesta, care irupe în fața Catedralei Giralda, simt teama cum urcă-n mine, ca seva-n trunchiuri. Lăcătuș, Balint, Ilie Bărbulescu, Iovan și Pistol se țin de glume. O clipă mă întreb dacă nu-s inconștienți… Marți, când Steaua fără nume se odihnește la „Macarena”, plec cu Nea Vanea și Costică Mijaica, venit de la New York, în… tricoul Stelei (!?!), la vreo 20 de kilometri în afara Sevillei, la conferința de presă a marilor favoriți. Trupa cea vestită a Barcelonei nu trădează nicio emoție. Ba, antrenorul Terry Venables devine arogant, când îl întreb dacă refuză acea butadă care spune că balonul este rotund: „Barcelona poate juca mâine cu orice balon, rotund, pătrat sau cub, cu orice echipă, cu nume, nu cu una necunoscută ca Steaua, care, și așa a ajuns prea departe”. Ioan Chirilă se ridică brusc de pe scaun, o ia spre ieșire și-mi aruncă a lehamite: „Hai, măi, Mirceo, n-avem de ce să mai pierdem timpul pe aici!… Se dau prea mari și asta îi poate costa!”…

…Miercuri 7 mai 1986. Ora 12:30. La Macarena, vine grupul ziariștilor români, care au aterizat de câteva minute cu vreo două sute de norocoși suporteri din țară. Mai toți sunt, paradoxal, optimiști. Gheghe Nicolaescu, Dan Voicilă, Ioan Bocioacă, Horia Alexandrescu, Octavian Vintilă. Cam tăcuți, nea Mache, alias Eftimie Ionescu, și Teoharie Coca Cosma (care va transmite partida la TVR, în locul marelui Cristian Țopescu, pedepsit de conducerea de partid pentru curajul de a fi spus multe adevăruri incomode!)…

…Cu aproape două ore înainte de meci, urc cu nea Vanea în autocarul Stelei, ne așezăm pe locurile din spate. E o liniște de catedrală. Se aud, parcă, inimile gata să spargă piepturile steliștilor. Par statui lipite de geam. Când să pornească autobuzul cu escortă spre stadion, în fața ușii deschise, Valentin Ceaușescu, foarte calm. „Îi batem cu 2-0!”, zice tovarășul Valentin. Ușa mașinii se închide și pornim parcă fără să respirăm spre stadion. „2-0?! E nebun!”, îmi șoptește-n urechea dreaptă Nea Vanea. Îi dau dreptate în gând și-mi fac o cruce… Aceeași cruce pe care o fac și la începutul meciului, în infernul catalan, la vreo șase-șapte metri sub loja Regelui Juan Carlos al Spaniei, sigur de victorie ca și Terry Venables…

…După minunile lui Duckadam și cele două penalty-uri transformate de Lăcătuș și Balint, după uluitorul 2-0 pentru Steaua, Regele privește în gol. Noi, mâna de ziariști români, ne îmbrățișăm, chiuim, țopăim pe gradenele unde am urmărit jocul…

…La Macarena, poze cu Trofeul și o gură de șampanie din Cupa Campionilor Europeni. Apoi, la banchetul Regilor Europei. Stau la masa cu Duckadam, Lucică Bălan, Weissednbacher și Pistol. Primul interviu cu Eroul de la Sevilla, Duckadam, pentru Revista „Fotbal” de a doua zi. La doi pași, spre intrarea păzită a hotelului, roiesc impresarii. Toți îl vor pe Duckadam! Se vehiculează sume astronomice… „Două zile o să mă duc acasă, la Semlac”, e tot ce-și dorește Eroul, parcă nerealizând minunea… Tudorel Stoica e tare trist, acel stupid cartonaș galben, luat la centrul terenului, într-un 3-0 sec cu Anderlecht, i-a barat drumul spre finală… Imi Ienei mă întreabă, din când în când: „Chiar am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”. Trăim un vis… Pe la trei noaptea, mai toți jucătorii urcă în camere, fericiți, cu soțiile și prietenele sosite în ziua meciului. Eu și Ioan Chirilă nu mai avem unde pune capul. Zorile se spală de întuneric când ne întindem pe fotoliile din hol, la Macarena. Moțăim câteva minute, când, deodată, tărăboi la Recepție. Zvonaci aruncă ideea că au cerut azil politic câțiva jucători ai Stelei! Unul arată și un ziar local, abia ieșit din tipografie. Pe prima pagină, cu titlu mare, o declarație a Regelui Juan Carlos: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”. Cred că alteța regală nu se putea referi decât la cele patru penalty-uri apărate de Duckadam. Numai că, alături de uimirea Regelui, un alt titlu: „36 de români au cerut azil politic!”… În tensiunea de dimineață, din hol, la Macarena, apare cu cămașa pusă-n grabă pe el, furios la culme, Imi Ienei. „Cine-și permite să ne ponegrească?! N-a rămas niciun jucător, toți dorm în hotel! Vă rog lăsați-ne să dormim! Respectați-ne!…”, tună antrenorul Campioanei Europei și pleacă să mai prindă un ceas de somn…

…Deși a plecat cu câteva ore bune întârziere din Sevilla, tot așteptându-se să se răzgândească unul dintre „cei 36 de români”, Steaua a ajuns la București cu toți jucătorii, miraculoși în ceea ce rămâne „Noaptea Generalilor” din fotbalul nostru: Duckadam-Iovan, Belodedici, Bumbescu, Bărbulescu-Bălan (73’ Iordănescu), Balint, Boloni, Majearu-Lăcătuș, Pițurcă (112’ Radu II). Antrenor: Emeric Ienei.…

***

…Meciul acesta, Steaua-Barcelona, 2-0, la Sevilla, în inegalabilul, inimibalilul, neuitatul 7 mai 1986, îl știe, astăzi, toată lumea adevărată a fotbalului. „Apără Duckadam!”, răsună peste un sfert de veac vocea lui Teoharie Coca Cosma…

…S-a răcit șampania în frapiere, mă pregătesc să ridic pocalul… N-am fost niciodată stelist, însă 7 mai este pentru mine ca o zi de naștere… Îl voi suna încă o dată pe Imi Ienei, să-l întreb dacă „e adevărat că am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”, pe Puiu Iordănescu, căruia i-am dat un telefon și miercuri 4 mai, de ziua lui, și pe Duckadam, „One Man Show” (ce emisiune am făcut cu el și Dan Puric, pe Telesport, la „Idoli și Legende”, în 7 mai 2006, când a curs șampania în studio!)… Sus paharul, pentru voi, minunați o singură dată Regi ai Europei!

…Din păcate, unii, cei săraci sufletește, n-aud cum Sevilla cântă încă românește, în neuitata Noapte a miracolelor zămislită-n Andaluzia…

…7 MAI este o Zi care nu se poate (încă!) uita! Legendele nu mor, nu le poate cumpăra niciun nabab al prezentului cenușiu…

*O variantă a acestui material a apărut inițial pe blogul sportvox.ro

Teatrul imaginativ și Doru Moțoc

…Mi-am exprimat de mai multe ori convingerea că, în România actuală, cărțile de teatru nu se prea citesc. În primul rând de către cei în drept, directori și regizori de teatru. Ba, nici de către unii cronicari care scriu despre volumele respective, bazându-se pe asociații facile, fără vreo legătură cu substanța cărților respective.

…Există, însă, și excepții fericite. Colegi de breaslă care se citesc între ei, care își schimbă opinii, sugestii, încercând să-și mențină reciproc Visul. Din acest punct de vedere, sunt un dramaturg fericit. Dramaturgi de calibru, ca Viorel Cacoveanu, Horia Gârbea, Doru Moțoc și Dinu Grigorescu, mi-au citit ultimul volum („Filozofia bășcăliei”), cu mare atenție, ca o replică rară la lectura de care și eu m-am bucurat în fața cărților lor de preț. Ultimul mesaj a venit de la minunatul Doru Moțoc…

…Dorul Moțoc, profesor universitar, este unul dintre dramaturgii redutabili ai României. Jucat și onorat cu premii, în țară (am reținut „Foca albastră”, laureată la Cenaclul de dramaturgie, în 2008) și în străinătate, cu un UNITER (pentru „Zborul-ce fericire!”), ca un frumos arpegiu la teatrul radiofonic, unde a avut bucuria rară de a-și asculta piesa ” Cam târziu, domnule Godot!” într-o interpretare de gală, cu Radu Beligan și Dan Puric! Dincolo de opera sa dramatică de excepție, Doru Moțoc a lansat, acum 8 ani, în revista „Transilvania”, sub forma unui Manifest, proiectul unui așa-zis „Teatru imaginativ”, pe care l-a dezbătut în două colocvii, la Târgoviște și la Elbasan, în Albania, dar, mai ales, l-a susținut printr-un text încântător („Provocare” sau „Zborul-ce fericire!”) într-un volum cu trei piese.

La ora actuală, suntem colegi de scenă, la „Alexandru Davila”, din Pitești. Lui i se joacă „Bust de femeie în lumina astrală”, în regia lui Matei Varodi, remarcabilul director de scenă care mi-a montat și mie, la același teatru, „Jucătorul de baseball”, premiată în final de noiembrie trecut. Generos ca întotdeauna, ca o „rara avis” în România de azi, Dan Moțoc vrea să propună „Jucătorul de baseball”, la Festivalul internațional de la Elbasan (Albania), unde este mereu invitat, fie cu spectacole, fie în juriu! Ș,i ca să-mi mai demonstreze, o dată, că este un suflet din scripturi alese, valorosul om de cultură Doru Moțoc mi-a luminat acest început de an cu un mesaj cuprinzând gândurile lui imediate după lectura ultimului meu volum.

…Îmi permit să public acest „E-mail”, după ce i-am cerut permisiunea autorului. Rămâi același gentleman, Dorule!

Mesajul care mi-a luminat începutul de an

Dragă Mircea,

…Azi am terminat cea de a doua lectură (de data asta – nefragmentată, ci cum se spune „cap-coada”) a piesei tale „Născuți să emigram”, din volumul „Filozofia bășcăliei”. Am vrut să-mi verific primele impresii.. Și trebuie să-ți spun, de la bun început, că sunt cât se poate de pozitive, ca să nu zici, ca de obicei,  că exagerez. E vorba, mai întâi, de miza „înaltă”, serioasă a demersului tău dramaturgic.Te iei la trântă cu un subiect actual, sensibil, care stârnește pasiuni (uneori oarbe) și care este departe de a fi clasat de istorie.Tratezi acest subiect  – globalizarea și efectele ei – cu dibăcie, într-o modalitate modernă (uneori post-modernă !), urcând spre rezolvarea finală pe spirale elegante, abil concepute și „desenate”, astfel că tensiunea dramatică se menține mereu intactă, incitând la reflecție. Conturezi caractere complexe, ofertante pentru actori.

Mi-a plăcut îndeosebi „haloul” suprarealist, aparent absurd (dar numai aparent, pentru că, altminteri totul e cât se poate de realist !) în care îti învălui personajele,ca și varietatea stărilor prin care le pui să treacă. M-a încântat umorul „subțire”, de mare finețe (de fapt, un brend MMI !), ca și stilul alert. Mi-a plăcut „trovaille-ul” de substanță al piesei: personaje cu identități și vârste intersanjabile, dar perfect credibile, în orice ipostază. Iar finalul, cu deschiderea lui metafizică, m-a încântat, pur și simplu.Te felicit, îți doresc în continuare sănătate și inspirație.

Ce fericit aș fi să văd piesa jucată pe o mare scena bucureșteană (sau, de ce nu, parisiană, londoneză sau new-yorkeză !) cu o distribuție de zile mari, sub o bagheta regizorală prestigioasă, care să pună în valoare lumina textului.

Te îmbrățișez cu drag, Doru

…Mulțumesc din suflet, Doru Moțoc! Din fericire, în România mai există și oameni ca tine…