Mircea M. Ionescu

…Cu excepţiile de rigoare, sportul românesc nu se mai opreşte din căderea sa liberă. Mai poate fi oprit, oare?, aceasta-i întrebarea…

…Când am ajuns cu fotbalul (cândva, cu Sevilla ‘86 şi World Cup ‘94 în memoria lumii, mai ales prin Duckadam şi Hagi!) pe locul 56 în statistica FIFA, la finele anului trecut, ne-am zis că mai rău nu se poate. Se poate, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, că tovarăşi n-ar trebui să mai existe printre noi! Exemple, argumente?

…La ultimul Mondial de handbal, băieţii au terminat în premieră absolută (nu doar pentru noi!) pe …locul 19!?! Altfel spus, cea mai slabă reprezentantă a Europei la Mondialul suedez!!! România, de 4 (patru) ori campioana lumii!…

…Cum nu ajungea (şi) această ruşine mondială şi istorică, sâmbăta ce trecu (vorba olteanului!) ne făcurăm de basme şi la rugby. Ne-a învins, cu 24-17, în Cupa Europeană a Naţiunilor, o diletantă a balonului oval, Portugalia!?! Noi, care mai ieri băteam Franţa, Anglia, Irlanda, Ţara Galilor, toată floarea cea vestită dintre buturi! Am fost umiliţi de lusitani, noi pe care elita rugby-ului mondial ne cerea în Turneul celor Şase Naţiuni, unde a ajuns, însă, Italia, pe care Alexandru cel Mare, Penciu, a învăţat-o jocul acesta de gentlemeni, cum zicea Jean Giraudoux!…

…Ce se întâmplă cu sportul românesc?, o întrebare repetată de tot mai mulţi, cu suferinţă, în ultima vreme. Răspunsul meu este invariabil: exact ceea ce se întâmplă cu societatea românească, măcinată de şmecherii, scandaluri interminabile, hoţii la drumul mare, farisei, samsari. Pe orizontală şi pe verticală. De sus în jos. Şi tot mai jos. În Abis…

…Azi, 18 iunie 2010, trăiesc fericit în trecut. Sunt Jabulani, nu-s minge, că nu m-am sonat de vuvuzele, doar că în limba zulu Jabulani înseamnă “fericire”! Mă bucur, jubilez (rădăcină semantică pentru…Jabulani!) ca un copil, ceea ce este şi trist, e un semn că nu prea există prezent. Chiar dacă turneul african a irupt în prima zi din rundul secund al grupelor, cu splendoarea în iarbă oferită de “spaniolii” Argentinei şi Uruguayului, cu încântătoarea cavelerie aztecă, dublată, astăzi, de revolta sârbilor, brav popor şi de fotbalişti. E soare în Balcani, căci grecii, cu toată criza din Elada, au izbutit întâia victorie, în dauna nigerienilor, la al doilea lor Mondial, după lamentabilul World Cup ’94, iar trupa lui Antici, fără complexe, i-a făcut pe nemţi muritori de rând, reducând panzerul german, nimicitor de “canguri” în jocul de debut, la rulajul unui Volkswagen de capacitate redusă. Este drept, o victorie de senzaţie pentru sârbi (1-0, prin golul golgeterului echipei, Jovanovici, în ’38!) la care au concurat şi Klose, zurbagiu talentat, eliminat după 36 de minute, pentru al doilea “galben”, şi penalty-ul ratat (întâiul din acest turneu!) de către celălalt polonez de origine din trupa lui Low, Podolski, în 60’, în urma unui henţ absolut incredibil, dacă nu prostesc pentru un jucștor de talia lui Vidici ajuns la altitudinea lui Manchester United (după ce în partida de debut, pe final, Kuzmanovici a comis şi el un henţ anapoda, echivalent cu eşecul în faţa Ghanei!). Acest 18 iunie 2010 a început cu alt rezultat care a aruncat ân aer casele de pariuri, după ce Elveţia a supus Armada spaniolă, iar Aztecii au triumfat în premieră în faţa urâtei echipe a Franţei!. Curg “bombele” la acest Mondial…

…În 18 iunie, exact acum 16 ani, la ora asta, era o zi cu arşiţă în California Dream. Ne pregăteam, o mână de români, lângă tricolorii noştri, de marea bătălie cu Valderrama şi columbienii lui, pe care Pele îi vedea nici mai mult nici mai puţin decât campionii lumii! “Nu ne este teamă de nimeni!”, a venit replica lui Hagi, căpitanul, în hotelul de la Arcadia, nume predestinat temerarilor. Pe stadionul din Pasadena, la ora debutului în World Cup ’94, vreo treizeci de mii de “valderramişti” entuziaşti, columbieni care purtau peruci a la “El Pibe”, născut în Santa Marta. În tribune, eram în vădită inferioritate numerică, cam cinci mii de români într-un Ocean galben de aproape o sută de mii de privitori sud-americani. În teren, însă, acei minunaţi fotbalişti români, care aveau să cucerească America şi să devină Generaţia de aur…

…Exact acum 16 ani, pe 18 iunie, a fost un meci fabulos pentru noi. Un regal la curtea Regelui Fotbal. Columbienii s-au aruncat din start peste careul lui Stelea, stimulaţi de pronosticul lui Pele şi de valurile de entuziasm din tribunele “Rose Bowl”-ului. A venit, însă, pe contraatac, golul lui Florin Răducioiu, după un sfert de oră de joc epuizant, iar, peste 17 minute, Capodopera lui Gică Hagi, golul acela la care comentatorii americani, strigă, parcă, şi acum, din toţi plămânii: “Unbelievable”!… Incredibilul s-a produs, chiar dacă, cu două minute înainte de pauză, Valencia a marcat, dând senzaţia că meciul este relansat. Apărând propria redută la sacrificiu, băieţii lui Iordănescu n-au uitat, nici după pauză, de raidurile lor nicimitoare, care i-au cucerit din plecare pe yankei, şi au punctat şi în actul II, tot prin Răducioiu, în penultimul minut: 3-1! Rezultat nebun, bijuterie de joc, unul dintre acele meciuri care nu se pot uita!

…Tot în 18 iunie, dar la Coppa del Mondo ‘90, la Napoli, pe “San Paolo”, România reuşea alt rezultat de senzaţie: 1-1, cu Argentina condusă în arenă de magicianul Maradona. Monzon a deschis scorul, în 63’, însă Gabi Balint a reuşit, în 68’, o egalare care ne califica, în premieră, din grupe!
Este 18 iunie 2010 şi retrăiesc această zi de antologie din istoria fotbalului românesc, în două episoade de vis. Este frumoasă Istoria…

…Astăzi, 18 iunie 2010, sunt vesel, sunt trist. Trecutul este frumos, Prezentul nu există. Absenţa fotbaliştilor noştri la turneul care ne-a magnetizat în acest iunie, reprezintă pentru mine cea mai mare dezamăgire de la Mondialul African…

*O variantă a acestui material este publicată şi pe blogul sportvox.ro

…Aseară s-au încheiat meciurile din primul tur al grupelor. Moment să se facă un prim inventar. La o prima vedere, mai multe umbre decât lumini. Din păcate, în con de umbră multe staruri și echipe favorite. Nu mă grăbesc să trag concluzii. E prematur. Mai ales în fotbal. Nu o voi vira, însă, după copac, să tac, acum, ca să mă bat apoi cu pumnul în piept (de aramă, negreșit!), făcând pe profetul. Mai este destul până la bătălia pentru podium…

…Deocamdată, multe meciuri leșinate, chiar dacă se joacă-n iarnă africană. Goluri puține, faze de spectacol să le numeri pe degetele unei mâini. Mult zgomot (deocamdată pentru nimic!), jafuri, lighioane pe străzi, vuvuzelele acelea blestemate, ca un roi de albine, de lăcuste, comentarii obosite, multe pe alături de joc… Nu voi căuta decepții, mai este timp până la ele. Ușoare dezamăgiri, însă, au fost. Prima, Spania, cea mult lăudată, precum făcuse Pele cu Vallderama și columbienii lui înainte de World Cup ’94 (turneul nostru de poveste!), unde Maestrul îi vedea campionii lumii. Lăudata Armada spaniolă și-a înecat o corabie în meciul cu “ceasornicarii” elvețieni ai neamțului Ottmar Hitzfeld, unul dintre cei trei antrenori din lume care a câștigat Liga Campionilor Europeni cu două echipe (Borussia Dormund și Bayern Munchen), ceilalți fiind Happel și Mourinho. “Toreadorii” lui Del Bosque au luat meciul de sus, degeaba au atacat în valuri, n-au avut putere de concentrație, crezând naiv că poți găsi aurul privind vesel cerul, nu să iei sapa și lopata, ba și târnăcopul să-ți poți atinge scopul. Este drept, ibericii mai au două corăbii, dar ei n-au ajuns niciodată pe piscuri, acel unic loc 4, din ’50, fiind încă o dovadă pentru Armadă că n-a descoperit încă drumurile mondiale!… Nici Anglia n-a scăpat de critici, s-a împiedicat, doar, de yankei, nu ca în ’50, când Albionul a fost învins de americani, cu 1-0, la Belo Horizonte, dar și așa multă lume consideră acest 1-1 din Africa o înfrângere pentru englezi și o victorie pentru cei din State. Nici campioana mondială en-titre, Italia, n-a strălucit, chiar s-a chinuit să egaleze în “uvertura” cu paraguayenii. Italia rămâne, însă, Italia, echipa care mereu a pornit greu în cursă… Nici Franța n-a arătat ca finalistă a ultimei ediții, Portugalia cam un zero, cu tot Ronaldo (nu doar 0-0 în compania ivorienilor!). Nici marea Brazilie nu ne-a luat ochii, trudind cu coreenii comuniști… Mai răsărite, după prima strigare, Germania (4-0, dar cu o Australie jalnică!), Olanda și cam atât…Sigur, însă, se va schimba Tabelul Mondialului în rundele care vin…

…Mi-am permis să fac un clasament al numărului de șuturi la poartă. Pare o extravaganță, la o primă vedere, însă șuturile acestea pot spune multe. Deci…

• Locul 1, cu 26 de șuturi în primul meci: Brazilia. Pe locul secund, Spania-24 de șuturi. Pe poziția a 3-a, cu 20 de șuturi, Argentina și Chile. Cu câte 18 șuturi fiecare, Anglia, Olanda, Franța și Coreea de Sud. Ghana și Germania au reușit numai 16 șuturi, nemții stabilind un record de productivitate, cu 4 goluri marcate! Mexicul-14 șuturi, Serbia și Slovacia-13, încheie un clasament de circumstanță al ofensivelor de luat în seamă.
• Poziția 1 din clasamentul pauperilor, Coasta de Fildeș și Japonia, cu numai câte 5 șuturi fiecare, niponii reușind chiar și golul victorie în dauna Camerunului! Urmează grecii, cu numai 6 încercări ale porții adverse. Cu 7 șuturi, în prima etapă: Uruguay, Portugalia, Honduras și Slovenia. 8 șuturi-Paraguay și Noua Zeelandă. Gazdele, sud-africanii, doar 9 tatonări ale buturilor adverse. Cu 10 goluri, Italia, Danemarca și Australia. Ca Algeria, Camerun, Nigeria și RPD Coreeană să încheie “plutonul impotenților”!
• Meciul cu cele mai multe șuturi la poartă: Brazilia-RPD Coreeană, 37 (26-11). Partida cea mai săracă în șuturi: Coasta de Fildeș-Portugalia, numai 12 șuturi (5-7)!?!

…Acum, gata cu primul tur de scrutin. Aseară au început jocurile din runda secondă a grupelor. Diavolul de Forlan a dat de pământ cu Bafana, Bafana, uruguayenii le-au luat gazdelor coțofana și le-au ciuruit poarta cu trei goluri, de vuvuzelele au început să bâzâie a jale. În derby-ul Sudului, au câștigat detașat americanii, cei care cam dezamăgiseră în “uvertura” cu Franța (0-0). Turul II din grupe va însemna, însă, cu totul altceva. Mult mai frumos, mai interesant Țineți acest pariu?

…Ziua lui Hagi! Ziua Regelui! Pe vremuri, Ziua Majestății Sale se sărbătorea la 10 mai. De vreo 15 ani, în fotbalul nostru ea se celebrează la început de Făurar, pe 5 februarie.

Se implinesc 45 de ierni-primăveri, de când, în Săcelele de lângă mare și nu de sub Postăvar, Zeii presărau pulbere magică pe ulițele satului pline de copilandri. Acolo, și, apoi, pe nisipul mirific al Tomisului, s-a zămilsit un Pescăruș cu zbor înalt și lung, ce l-a dus până pe tronul de Rege în imperiul fotbalului mare, alături de Pele, Maradona, Platini și atâția alții, încântați și ei de dansul fascinant al copilului Mării Negre și de “torpilele lui aerodinamice”, cum am zis la Telesport.

Este greu să găsești metafore pentru sărbătoritul de astăzi, din moment ce jocul lui înseamnă una dintre Metaforele “sportului-rege”, Platini decretând că “Hagi a dat o altă dimensiune legilor fizicii”. Un argument ar fi, cred, capodopera de la World Cup ‘94, golul acela halucinant înscris în poarta Columbiei, suficient ca marele Pele să-l înnobileze drept “Cel mai bun de la Mondialul american”.

Țin de Legendă golul marcat de la centrul terenului, sub tricoul lui Real Madrid, cel din poarta Kievului, la Monte Corlo, în 24 februarie ‘87, care așeza Supercupa Europei în vitrina de preț a Stelei, sau finalul de carieră, ca sultan divinizat pe Bosfor, la Galatasaray, unde, tot cu Lucescu-senior la timonă, a dus și o Cupă UEFA (4-1, cu Arsenal, la penalty-uri, în finala de la Copenhaga!) și altă Supercupă a Bătrânului Continent, după istoricul 2-1 cu “galacticii” Realului Madrid!

Peste “salba de aur” din Divizia A (două titluri de golgeter, cu Sportul Studențesc; 3 titluri de campion și 3 Cupe cu Steaua; 222 meciuri, 141 de goluri marcate, inclusiv pentru Farul, echipa în care a debutat pe prima scenă), dincolo de jocurile din arena spaniolă (două sezoane la Real și tot atâtea la Barcelona) și cea italiană (doi ani la Brescia), peste apoteoza de sub Semilună, se află cea mai dragă echipă a lui Hagi, Naționala!

…125 de jocuri sub tricolor! 35 de goluri marcate. 6 prezențe la turnee finale (3 la Mondiale, 3 la Europene). 18 ani ascultând Imnul, cu mâna la inimă. Cu debutul dintre fiorduri, în august ‘83, 0-0, la Oslo, sub comanda lui Mircea Lucescu, și a doua retragere, definitivă, la Euro 2000, cu marea Italia adversar și Emeric Ienei pe bancă. Se mai retrăsese o dată, dar a revenit salutar să fericească milioane de români din lumea-ntreagă cu întâia victorie a “tricolorilor” în dauna Ungariei (2-0, la București)…

…Ca antrenor, a avut ghinion. A debutat în meserie direct la Națională, cu un 2-0 istoric, la Budapesta (întâia victorie românească oficială pe terenul ungurilor!). A urmat, din păcate, nefericitul “baraj sloven”, pentru Mondialul asiatic, 1-2, la Lubljana și 1-1, în Ghencea. Rezultate scrise și de doi arbitrii potrivnici, danezul Nielsen și germanul Krug. Dacă n-ar fi fost acei “cavaleri ai tristei figuri” și ghinionul ca Rudoanja să nimerească un gol, la București, cum n-ar mai izbuti în zece vieți, dacă Naționala ar fi mers la turneul final din Japonia și Coreea de Sud, astăzi, Hagi ar fi fost și un foarte mare antrenor. Așa, însă…

…A mai pregătit Bursaspor, Galatasaray, Poli Timișoara și Steaua. Succesele au fost câteva. A obținut Cupa Turciei, cu Cim-Bom-Bom, în mai 2005, după un 4-1 de senzație în finala cu eternul rival Fenerbahce. Și a calificat Steaua în grupele Ligii Campionilor, toamna trecută. Scârbit de “circul” patronului Gigi Becali, finul lui (!), s-a retras din antrenorat. N-a acceptat orice propunere. Nici Galata pentru câteva luni, nici o echipa oarecare din Spania, nici team-uri din Cipru, Rusia și Grecia, nici naționala Bulgariei. Ceea ce mă face să cred că antrenorul Gheorghe Hagi nu și-a spus ultima replică pe scena miracolelor…

…Peste șutul lui diabolic, peste ruperile de ritm paralizante, peste colecția de performanțe inegalabilă pe plan autohton, peste seriozitatea totală și dragostea-obsesie pentru acest veritabil Alter Ego, care a fost și rămâne Fotbalul, cel născut la început de Făurar, meșterul făurar al “Generației de aur” a urcat în Legendă prin Arta sa sublimă, suprinsă inegalabil de un senior al fotografiei artistice, Sorin Radu, din New York!  Cel  care l-a prezentat lumii pe Hagi în simbioză cu o minge vrăjită și cu arcușul fermecat al lui Stradivarius.

Dincolo de arenă, Hagi este, astăzi, Ctitorul Academiei de fotbal ce-i poartă numele, în briza mării care l-a zămislit, ca o continuare a Fabricii de valori “Luceafărul” (ce idee excelentă a anilor ‘80, abandonată iresponsabil!).

Gică Hagi mai înseamnă sportivul român despre care s-au scris 3 cărți (una de către Grigore Cartianu, două de către Gheorghe Nicolaescu) și o piesă de teatru (“La răscruce de Hagi”, în 2005, purtând semnătura mea). Numele lui mai figurează și pe coperților altor două volume: “Cu Hagi &. Com. de la Roma la New York, via Cardiff”, de Gheorghe Nicolaescu, și “Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, scrisă de mine, la cald, după Mondialul din Statele Unite, tulburat de bucuria de spectacol bun a yankeilor, care l-au urcat imediat pe Machedon într-un triptic magic pentru ei: Nadia-Ilie-Gică Hagi.

Ei sunt adevărații Ambasadori fără vârstă ai României în lume!

La început de februarie, când zările visează Primăvara, în fotbalul nostru se reaud acorduri din “Oda Bucuriei”.

La mulți ani, Gică Hagi!

…Nu, nu-i vorba despre valoare! Nici nu se poate discuta despre așa ceva. Unul a fost geniu, altul campion de fițe și calificări ratate. Nici de palmares nu se poate vorbi! Maradona a jucat la 4 Mondiale, l-a câștigat pe cel din ‘86, are și un “Balon de aur” în cont. Mutu-zero performanțe, dincolo de beții, cafturi, fițe…

…Și totuși, Mutu ține să-l egaleze pe marele Diego Maradona la prafuri, “iarbă”. Starul argentinian a tras tare pe nas și a plătit scump pentru nebunia asta. A fost suspendat chiar în plin Mondial, la World Cup ‘94, înaintea partidei câștigată de Naționala noastră, acel fabulos 3-2 pentru “Generația de aur”, considerat cel mai frumos joc al turneului american. După care, în delirul cocainei, Maradona a început să tragă cu pușca după ziariști. Au urmat zile de spitalizări, depresii puternice… Acum, e antrenorul naționalei Argentinei!

…Mutu a făcut senzație, fiind depistat pozitiv la Chelsea. Suspendare de 7 luni, 17 milioane de euro ceruți și acum de clubul londonez. Părea că și-a revenit la Fiorentina, deși “escapada” de la Belgrad, după acel rușinos 0-5 al Naționalei, când a fugit la o agapă, fără să anunțe pe cineva, era un prim semn. Un semnal de alarmă! Acum, este cert: Mutu a fost găsit a doua oară pozitiv, la Fiorentina!

…Personal, n-am aMuțit! Nu mă mai miră nimic. Nu cred în așa-zisele conspirații, lansate de o parte a presei. Nici în dependența talentatului fotbalist român. E vorba, opinez, despre o vizibilă criză de caracter.

Nu mă interesează dacă și cât timp va fi suspendat Mutu. Mă gândesc la cu totul altceva. “Un talent risipit este un adevărat furt”, scria atât de înțelept, cândva, Nicolae Iorga. Mutu și-a furat un viitor mare!

…Acum, Răzvan Lucescu poate pregăti liniștit Naționala. A scăpat de un “caz”, deși era mai bine să fi avut sub comandă un Mutu responsabil de talentul lui și de investițiile de speranță ale milioanelor de români.

…Cum românul a știut, mai mereu, să facă haz de necaz, a și apărut un banc pe tema în chestiune: “Azi, când atâta lume ne arată cu degetul pe toate continentele, iată, a apărut și un român…pozitiv!”. Bancul acesta mă trimite la titlul filmului semnat de Corneliu Porumboiu “Polițist, adjectiv”. În cazul nostru, “Fotbalist, pozitiv”. Pozitiv, negativ…