Mircea M. Ionescu

…De Florii, bucureştenii au avut un cadou rar de la Primărie, “duminica porților deschise”. Li s-a permis să viziteze, de la 10 dimineața la 6 spre seară, noul stadion, “Naţional Arena”, aflat în finisări. Curios, am ajuns şi eu la moderna Arenă, pe la amiază, la intrarea dinspre Bulevardul Muncii de ieri (“Basarabiei” de astăzi), unde cerul sub soare, cu cârduri de nori, se sprijinea pe o arhitectură modernă, de înălţimea a şase etaje. “Stilul românesc”, inconfundabil, ne-a întâmpint sub miros de şantier: nu se intră pe aici, ci prin… “Vatra Luminoasă”! Nimeni nu a precizat asta şi sute, dacă nu mii de oameni, au făcut ocol pe jos, prin praf şi ceva noroaie, spre unica intrare din partea cealaltă. După 20 de minute, trecând prin amintiri, am ajuns pe partea opusă a Arenei circulare. Stoluri de oameni de toate vârstele s-au strâns într-un puhoi de microbişti, dar şi simpli curioşi ce-au aşteaptat, în trei reprize, să iasă cei care au ajuns mai devreme în interiorul Arenei. S-a înaintat, la patru-cinci minute, cu câte opt-zece metri, ca la rugby. O mână de tineri au oferit fluturaşi verzi cu “Stadionul tău Naţional”; trei imagini pe o parte, istoria noului stadion din iunie 2008-august 2010-martie 2011. Pe reversul foii, două machete ale modernei arene, aşa cum va arăta ea, în august, la inaugurarea cu amicalul în compania galonatei Argentina. S-au oferit şi câteva date: 55.000 de locuri; datorită acoperişului retractabil stadionul poate fi utilizat 365 de zile pe an; stadionul poate fi ocupat integral în numai 20 de minute, prin 94 de căi de acces; nu-i omisă nici finala UEFA Europa League, ce se va desfăşura pe această arenă în mai 2012. Şi multe altele, sub care era scris: “Ai motive să fii mândru de Stadionul tău Naţional!”. Nu s-a scris nimic despre cele 200 de locuri de parcare subterană, cele 40 de loje şi, mai ales, despre costurile aproape duble ale construcţiei, faţă de bugetul iniţial: 119 milioane de euro la demararea proiectului, 213 milioane (tot euro, of course!) cheltuite deocamdată… Optimist din fire, m-am simţit mândru, când am urcat urc scările noii arene. Avem şi noi un stadion modern…

…Toată lumea a intrat şi ieşit, cu rândul, pe un singur “gate”, semn că a fost duminica porții aglomerate, nu a porților. Cam prin dreptul unde era tabela de marcaj a defunctului stadion “23 august” (“Lia Manoliu”, după ’90), ctitorit în 1953, arenă pe care s-au scris atâtea Legende. Primul contact cu noua arenă fascinează, chiar dacă încă se lucrează la ea. Traseul stabilit: cam 50 de metri în dreapta (apoi, înapoi), fără vreun ghid, la etajul din mijlocul construcţiei, pe unde era loja oficială a vechiului stadion. O clipă, parcă, am revăzut “masa presei” de altădată. Uite-i pe nea Vanea Chirilă, pe nea Aurică Neagu, tatăl moral al atâtor cronicari sportivi ajunşi vestiţi, sunt la sărbătoarea de duminică, nea Mache Ionescu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Guţă Băieşu, Fănuş Neagu, Gheghe Nicolaescu, Marius Popescu, Stelică Trandafirescu, Gică Nertea, Vasile Căbulea, Cristi Mantu, Mircea Tudoran, Jack Berariu, cu nelipsitul lui binoclu, Ion Ghiţulescu, Nicu Soare, Dan Voicilă, Bebe Firănescu (Doamne, câţi or mai fi rămas să vadă “Naţional Arena”?!). Şi noi cei tineri, flămânzi de meserie: Ion Cupen, Ovidiu Ioaniţoaia, Vladi Moraru, Horia Alexandrescu, Geo Raețchi, Radu Timofte, Aurică Brebeanu, Dadi Graur, Emi Fântâneanu şi alţii… “Masa presei”- veritabilă academie de gazetărie sportivă, pe vremuri…

…Noua arenă nu-i gata. S-au montat scaune de diferite culori. Acoperişul retractabil mai aşteaptă. Câmpul de joc e încă pământ șI praf, gazonul e încă departe. Unii şi-au amintit de terenul de joc prăfuit din meciul cu Danemarca, acel 2-5 “pe plaja de la Bariera Vergului”… Mulţi se întrebau dacă spaţiul de joc nu-i prea mic? Nu, nimeni nu poate ignora dimensiunile clasice ale suprafeței de joc! De sus, terenul din pământ cu macara pe el pare pierdut în grandoarea arenei… Pentru unii, stadionul este totuşi mic: “Puteau să-l facă de 60-75.000 de locuri, dacă tot s-a cheltuit o grămadă de bani. La vestitele cuplaje inter-bucureştene se adunau şi 80.000 de oameni”, opinează câţiva. Alţii regretă că noul stadion nu are şi pistă de atletism. “Avem istorie în atletism, doamna Iolanda Balaş, Lia Manoliu, Viscopoleanu, Doina Melinte, Gabi Szabo… Merita şi atletismul nostru un stadion de secolul XXI. Am fi avut multe competiţii atletice de anvergură la Bucureşti”, a monologat supărată o doamnă… Reflecţia zilei am auzit-o de la un bătrânel care cred că a văzut multe la viaţa lui: “Acum, avem stadion, dar nu mai avem Naţională”!…

…Emoţionat, am privit “Naţional Arena”, plutind prin arhiva mea sentimentală. Am revăzut, prin memoria afectivă, poarta unde, la 10 octombrie 1980, Marcel Răducanu a deschis drumul spre întâia victorie (2-1) în faţa falnicului team al Angliei. În cartea mea “Întâlniri care se uită greu”, apărută în ’82, golul acela n-a avut autor (!?!), “de la 16 m se trage prin surprindere, spre colţul din dreapta lui Clemence, lângă bară! Am înscris în poarta Angliei!”, aşa a apărut textul în volum, editura şi partidul nu puteau accepta numele lui Marcelino rămas la Dormund!… Am retrăit o clipă, ca o floare de suflet, noaptea magică de 16 aprilie ‘83, când eram în spatele porţii lui Dino Zoff, să fac reportajul de culise. Pe atunci, ziariştii sportivi luau pulsul careului, al vestiarelor, alte vremuri, altă viteză socială. Atunci, în 16 aprilie, exact acum 28 de ani, învingeam, cu 1-0, campioana lumii de la Espania ‘82, Italia, în preliminariile europene… Am retrăit faza, ca “În căutarea dorului pierdut”, cum sună sublim cântecul lui Tudor Gheorghe (care a fascinat, luni 18 aprilie, publicul din Giurgiu, cu un regal de cultură “Al 5-lea anotimp”.)… Lovitură liberă, la vreo 25 de metri de poarta italiană, Ilie Balaci a mişcat scurt mingea la Loţi Boloni, a urmat un fulger nebun, care l-a orbit pe bătrânul Zoff, de n-a mai văzut mingea (cum avea să-mi mărturisească, în vestiarul sau, cătrănit, după meci!), balonul magic a muşcat pământul şi a făcut din plasa porţii azzure năvod de aur pentru visele noastre… Doamne, câte momente de istorie n-am trăit aici, unde se află arhiva mea şi a atâtor fotbalişti şi ziarişti de legendă, îngropată sub ultramodernul edificiu “Naţional Arena”!…

…Se vor scrie, sunt sigur, alte poveşti pe acest tărâm modern clădit pe Legende. Şi, totuşi, nu-mi ies din minte vorbele acelui bătrânel: “Acum, avem stadion, dar nu mai avem Naţională”! Când vom mai avea, oare, și o echipă de fotbal pe măsură?…

*O variantă a acestui material a apărut pe blogul sportvox.ro

…O simplă constatare care spune multe. Antrenorii români care au câștigat ultimele patru titluri de campioni naționali la fotbal au… emigrat! Unde?… Cosmin Olăroiu (Steaua-2006, în Emiratele Arabe Unite), Mircea Rednic (Dinamo-2007, în divizia secundă din Rusia, la Alania Vladikavkaz!), Ioan Andone (CFR Cluj-2008, în Cipru, Emiratele Arabe și, de trei zile, la ȚSKA Sofia!), Dan Petrescu (Unirea Urziceni-2009, în liga a doua rusă, la Kuban Krasnodar)! Patru nume și patru direcții care vorbesc de la sine…

…Evadările din această iarnă, a lui Dan Petrescu, în “B”-ul estic, și a lui Ioan Andone la… Steaua bulgarilor (ȚSKA, echipă fără ștaif european, cu un punct în grupele Ligii Europei; locul 2 în campionatul de la sud de Dunăre, la 4 puncte de liderul Litex Loveci!) readuce în discuție o primă întrebare. De ce au ales “campionii” ultimilor patru ani din România să migreze într-un fotbal valoric sub cel al nostru, nici el prea răsărit? Cum am opinat și într-o recentă intervenție la Telesport, răspunsul meu nu se reduce doar la un cuvânt: banii! Mai intervin în discuție batjocora la care-s supuși antrenorii români de către patroni, nesiguranța și, deloc de ignorat, lipsa lor de imagine (ar fi fost mai corect să fi zis lipsa de valoare?!) în fotbalul mare.

…Scurtă (dar necesară) incursiune în memorie. Ce antrenori români au existat în fotbalul european de top? În Vest?… Lista este foarte scurtă. Regretatul Ștefan Kovacs, la marele Ajax și directorul tehnic al Federației Franceze de Fotbal!… Mircea Lucescu, câteva luni la Inter Milano…  Ladislau Boloni, la Sporting Lisabona, Monaco și, acum, la Standard Liege (ajunsă pe locul 8 în campionatul belgian)!… În rest?!

…Anghel Iordănescu, “cel mai bun antrenor român al secolului trecut”, n-a făcut mai nimic în Grecia. S-a impus, însă, în fotbalul arab, plini de bani, dar departe de “marea arenă”… Tot în lumea arabă (unde se află și acum!), Ilie Balaci s-a umplut de țechini și de trofee… Emerich Ienei, timonierul Stelei la unica, irepetabila “Sevilla ‘86″ și al calificării Naționalei la Coppa del Mondo ‘90, n-a izbutit nimic la naționala Ungariei… Prin Balcani, și-au încercat norocul, fără a ieși din banal, Mihai Stoichiță (și în Bulgaria, la Litex Loveci, nu doar în Panama, Kuweit și Armenia!), Gigi Mulțescu, Țiți Dumitriu, Sorin Cârțu, Marian Bondrea, Ștefan Stoica, Ilie Dumitrescu și mulți alții. Șeful Școlii federale de antrenori, Mircea Rădulescu, a condus trei naționale africane (Algeria, Egipt, Siria, plus pe cea a României, pentru 10 partide, în perioada 1990-1991!)… Gabi Balint a antrenat prin Transnistria, după care a ajuns “secundul” lui Mircea Lucescu și, apoi, al lui Gică Hagi, în Turcia. Și, așa, am ajuns la excepțiile de la regula mediocrității în care se zbat tehnicienii români plecați peste hotare.

…Mircea Lucescu rămâne singurul antrenor român, după Ștefan Kovacs, cu performanțe notabile în afara României. A cucerit Cupa UEFA, atât cu Galatasaray (inclusiv Supercupa Europei), cât și cu ucrainenii de la Șahtior Donețk (unde se află și acum). Ladislau Boloni a dobândit titlul în Portugalia (cu Sporting) și Belgia (Standard), ba a jucat și în Cupa UEFA cu francezii de la Rennes, iar cu Standard s-a calificat în primăvara europeană 2010. Gică Hagi a reușit să câștige Cupa Turciei cu Galatasaray (4-1, cu eternul rival Fenerbahce, în finala din 2005). Rezultate demne de luat în seamă. Dar, cam asta-i tot!…

…La ora aceasta, cu excepția lui Boloni, antrenorii români sunt cantonați în Estul european și în Orientul Mijlociu. Doi dintre ei (D. Petrescu și Rednic!) chiar în divizia secundă a Rusiei!?! Presa europeană nu vorbește, însă, laudabil decât despre unul: Mircea Lucescu. Singurul care nu și-a umbrit numele de dragul banilor…

…Din punctul meu de vedere, cei patru ultimi antrenori-campioni ai României au făcut un pas înainte, sub aspect financiar, unul (dacă nu doi) înapoi, ca nivel al fotbalului în care au evadat. Ba, în cazul lui Ioan Andone, cred că au fost doi pași înapoi, și la bani, și la valoare.

Rămâne ca viitorul apropiat să confirme sau să infirme opinia mea!

…Cum se apropie finalul de an, cum febra premiilor cuprinde România. Criză, necriză, toată lumea premiază, cluburi, sectoare, primării, ziare, fundații, veritabile inundații scaldă finalul de an în ditirambi. Dacă ar fi și un triumf al Valorii, totul ar fi OK. Numai că, la noi, “ca la nimenea” (vorba din ‘60, a lui Virgil Economu, important conducător în fotbalul românesc!), criteriul valoric a fost demult și în toate înlocuit cu cel al obligațiilor, relațiilor, prieteniilor, antipatiilor, al beneficiilor personale etc.

…Există și un Premiu de tradiție, al Gazetei Sporturilor, vechi de 43 de ani, când Galeria de viță nobilă se deschidea cu Nicolae Dobrin-ales Cel mai bun fotbalist român al anului 1966. Tot “Prințul din Trivale” avea să mai cucerească de două ori laurii (‘67 și ‘71). Două Trofee și pentru altă mare Legendă dispărută (Florea Dumitrache-’68, ‘69). În Top-ul acesta al fotbaliștilor de vis, câte două Trofee și pentru Liță Dumitru (‘73 și ‘ 75), Ilie Balaci (‘81, ‘82), Loți Boloni (‘77, ‘83). Trei trofee de cel mai bun fotbalist român pentru Cornel Dinu (‘70, ‘72, ‘74), 4 pentru Mutu (2003, 2005, 2007, 2008!?!), 6 pentru Gică Popescu (‘89, ‘90, ‘91, ‘92, ‘95, ‘96) și 7 (șapte) pentru “Regele” Gică Hagi (‘85, ‘87, ‘93, ‘94, ‘97, ‘99, 2000).

…Studiezi acest tablou de preț și găsești motivație pentru mai toți. Mai puțin pentru… Trofeul de anul trecut (un an mediocru) și cel de anul acesta (submediocru!). Anul trecut, Cel mai bun fotbalist român a fost desemnat Mutu! Pentru ce?! Ce mare performanță a realizat el cu Naționala?! Poate aceea de a nu fi fost în trupa care a pierdut lamentabil, al Cluj, (0-3), cu Lituania, în startul preliminariilor Campionatului Mondial!

Anul acesta, alesul presei, cititorilor, al antrenorilor, conducătorilor de club, căpitanilor celor 18 echipe din modesta Ligă I a fost… Cristi Chivu! Îl respect pe Cristian Chivu, jucător serios, însă mă întreb și eu, ca tot omul lucid, fără vreun interes, ce mare performanță a avut Chivu în acest 2009 cu Naționala? Poate aceea de a fi fost căpitanul “11″-ului surclasat la Belgrad (0-5, cu Serbia!!!)!… “11″ care avea să devină “10″, jucătorul cu banderolă (întâmplător Chivu?) fiind eliminat în min. 84, la 0-3, după unii cartonaș roșu căutat de fotbalistul lui Inter, ca să fie scutit de drumul obositor până la Piatra Neamț, pentru un meci oarecare, fără vreo miză (3-1 cu Insulele Feroe). Nu prea mă interesează și nici nu mă încălzește ce a făcut Chivu cu Inter Milano, când Naționala a ratat jenant, pentru a treia oară consecutiv, un Mondial! Așa încât, mi se pare un Trofeu acordat pentru contraperformanță! Paradox care, din păcate, în România (nu doar în sportul românesc!) a devenit un “modus vivendi”…

…Cum Academia sau Uniunea Scriitorilor din România consideră, uneori, că neexistând vreau candidat demn de Premiul anului respectiv, nu acordă Trofeul! De unde vin și zic: n-a fost un an în fotbalul românesc pentru care să deschidem șampania!

Mă bucur că  a gândit ca mine și confratele Cristian Geambașu, de la “Gazeta Sporturilor”, care nu a trecut vreun nume pe primele două locuri!

…De neînțeles plasarea lui Mircea Lucescu pe locul II în top-ul antrenorilor!?! Jos pălăria pentru ce minuni a reușit Dan Petrescu la timona Unirii din Bărăgan (titlul, locul 3 în grupa de Champions League, cu acces în primăvara de Liga Europei, pentru dubla cu Liverpool.) Numai că “Il Luce” a câștigat Cupa UEFA și a jucat finala Supercupei Europei (pierdută la mare l;uptă în fața Barcelonei!), la cârma Șahtiorului din Dombas. Care Cupă UEFA, vrem-nu vrem, înseamnă mai mult decât titlul în România și locul 3 într-o grupă (fie ea grea) din Liga Campionilor.

Poate, pe viitor, ar fi mai corect să alegem “antrenorul român” și jucătorul român” de acasă și cel de peste mări și țări! În numele Performanței, nu a unui an lamentabil al Naționalei și al celor 4 echipe (din 5!) pe plan extern!