Jurnal de suflet (I) DOBRIN ȘI RĂDUCANU, Idoli, Legende și Prieteni…

…Am găsit, azi-dimineață, pe Facebook, o imagine, de veritabilă Arhivă sentimentală, una surprinsă, în final de martie ’78, în cantonamentul Naționalei de fotbal. Înaintea plecării spre Turcia, pentru un meci (1-1), din Cupa Balcanică, la Istanbul, unde Dudu Georgescu a egalat în min.80, într-un fel de fotbal pe apă. În fotografie, eram alături de Nicolae Dobrin și Rică Răducanu…

…O imagine cu Nicolae Dobrin și Rică Necula Răducanu, care mi-au devenit idoli de când i-am zărit în Arena miracolelor, cum era Fotbalul…  Nicolae Dobrin și Rică Necula Răducanu care au devenit Legende, prin cariera lor de excepție, atât de nedreaptă cu regretatul Prinț din Trivale… Două Legende care mi-au devenit Prieteni de neuitat!

…Băteam la porțile gazetăriei sportive, în primăvara lui ’70, când am mers încântat în cantonamentul Naționalei, la Poiana Brașov, înainte de zborul tricolorilor spre Guadalajara, Guadalajara… Eram tot o emoție, între atâția titani, noroc cu ruda mea Paul Romoșan (de decenii bune în California!), pe atunci, fotoreporter-artist la „Sportul”, care avea să și scoată un inegalabil album cu Mundialul mexican ’70. Atunci, la Poiana Brașov, Paul Romoșan m-a împins în față, m-a încurajat să vorbesc cât mai multe, într-un timp amețitor de scurt, cu Idolii mei pentru „reportajul vieții”, cum visam. După plimbarea în alaiul lui Rică Răducanu, la Șura Dacilor, înainte să ne luăm rămas bun, Tamango, zeu de Giulești, a cumpărat două suveniruri și ni le-a înmânat. Lui Paul și necunoscutului cu mustață, eu! Un gest care efectiv m-a tulburat, definind sufletul de copil minunat al Uriașului din poarta Naționalei!… Să-ți dea Dumnezeu ani mulți și senini, Ricuță dragă!

…Peste aproape patru decenii, Rică Răducanu și Gicu Dobrin mi-au fost invitați de onoare în Atelierul de „Idoli și Legende” de la Telesport. Două emisiuni de senzație, de neuitat! Rică s-a aflat în platou cu regretatul mare actor de comedie Nae Lăzărescu. Incredibil, însă șarmul, naturalețea cu care și-a povestit Rică scene, vesele și triste, din cariera lui, l-au făcut pe regele poantelor, Nae Lăzărescu, să plângă de atâta râs, iar pe cameramanii emisiunii să se prăpădească de rafalele de umor savuros ale lui Rică, încât, camerele de luat vederi aproape că tremurau și ele! Efectiv, în acel cuplu de zile mari, Nae Lăzărescu a fost un telespectator fericit de cât a râs…

…Pe regretatul Gicu Dobrin, marele Dobrin pentru care s-a bătut Real Madrid, dar n-a cedat Ceaușescu, am reușit să-l aduc în platoul cu Legende la a doua încercare, prima dată umflându-i-se o măsea în ziua emisiunii. Dar, când am fost în direct, ratingul Telesportului a sărit în aer, în acea zi de 27 februarie 2007! Cum altfel, când cuplul din platou era Nicolae Dobrin-Ștefan Iordache!… Două Genii în materie, care au fascinat generații, în arena stadionului și pe scena teatrului. Dialogul lor, o încântare, parcă se cunoșteau de când lumea. „Nu pot să cred că Dumnezeu mi-a oferit acest dar să fiu într-o emisiune alături de uriașul Dobrin!”, a spus în direct, marele, uluitorul Actor… „Hai, măi, Ștefane, nici eu nu cred că stau lângă tine, tu ești un titan, de câte ori nu ne-ai scos din plictiseală și ne-ai dat viață cu talentul tău! Știi, am văzut de trei ori „Străinul” și de fiecare dată eram fericit, viața mi se părea mai frumoasă!”, a zis, incredibil pentru unii, uriașul Fotbalist…

…Emisiunea a continuat, practic, încă o oră în micul salon din fața platoului,  pe fotolii, cu o cafea alături. Gicu a fumat mult, însă n-a băut decât o cafea. În timpul emisiunii live, când Angelo Niculescu, la fel de rigid și peste vreo patru decenii, l-a criticat, la telefon, pe Dobrin, că nu s-a pregătit ca lumea (în timp ce Ștefan Iordache s-a abținut cu greu să nu intervină scandalizat!), Prințul din Trivale, care până atunci l-a ascultat, cu capul plecat, pe fostul selecționer, a izbucnit: „Hai, bre, nea Angelo, că n-am fost numai eu de vină! Știi și mata asta!”… Nea Angelo n-a mai zis nimic… Discuția a continuat după emisiune, la cafeaua noastră. Ștefan Iordache ardea să afle care au fost toți cei vinovați că marele Dobrin n-a jucat un minut la Mundialul aztec, dincolo de cabala dinamovistă, știută de toată lumea. Dobrin a rezistat provocărilor, dar, la un moment dar, m-a pus să-mi fac o cruce și să jur că, fără voia lui, nu voi spune și nu voi scrie nimic din ce ne va mărturisi, altfel să mă bată Dumnezeu ! M-am închinat!… Și Gicu Dobrin și-a mai răcorit sufletul o dată, rostind două nume absolut uluitoare. Ștefan Iordache și-a făcut cruce, monologând repetat „Incredibil!… Incredibil!”…
.
..Incredibil, ne-au părăsit ambii! Două Legende. Efigii! Suflete din letopisețe în filigran de aur. Mă voi duce și eu lângă ei, nu peste prea mult timp. Și voi lua cu mine „Secretul lui Dobrin”, punct de plecare pentru o piesă ce-o gândisem de vreo doi ani „Crima de la Guadalajara”… „Hai, măi, Mirceo, n-a fost nicio crimă! Ăsta mi-a fost destinul”, mi-a replicat liniștit Gicu Dobrin, concluzionând: „I-am iertat pe toți!”… I-am jurat lui Dobrin, în fața Bunului Dumnezeu, că nu voi scoate un cuvânt despre Spovedania unui mare nedreptățit pe acest pământ…

…Privesc această fotografie de Arhivă sentimentală și sufletul îmi râde, sufletul îmi plânge!

GIURGIU, mon Amour, îți mulțumesc că sunt CETĂȚEANUL TĂU DE ONOARE!

…Eveniment select pentru mine, de suflet, în această dimineață, la Primăria Municipiului Giurgiu! Primarul Nicolae Barbu m-a înnobilat cu un Titlu de mare reverberație sentimentală: Cetățean de onoare al Municipiului Giurgiu!. Un fel de Premiul de Excelență pentru întreaga activitate, cum nobil s-au numit distincțiile, luni noapte, la Gala UNITER. Întreaga mea activitate la Giurgiu a însemnat aproape cinci ani (mai exact 4 ani, 11 luni), dar, mai mult, dincolo de calendarul strict, a însemnat un unic Anotimp fără timp, o permanentă Primăvară. Cu roade frumoase (4 Premii; participarea la 14 Festivaluri din 5 țări; 3 Diplome de Excelență, dintre care una din partea Institutului European de Cultură; 37 de piese românești montate; trei ediții ale ineditului Proiect Dunărean Giurgiu-Ruse etc.), dar și cu unele umbre.

…Nu am timp, acum, să detaliez subiectul. Nici nu ar mai trebui, cred. Au vorbit la superlativ despre mine domnul Primar Nicolae Barbu, fostul fotbalist, azi politician incomod Ionel Dinu (puțin exagerat!), în timp ce confratele și amicul, reputatul Ovidiu Ioanițoaia-și el Cetățean de Onoare al Orașului în care a copilărit- a venit special de la București, cu noaptea-n cap, să-mi facă un Laudatio de excepție. Am selectat câteva dintre cuvintele rare ale lui Ovidiu Ioanițoaia…

…”M-am bucurat foarte mult când, în urmă cu cinci ani, am aflat că Mircea M. Ionescu urmează să preia manageriatul Teatrului “Tudor Vianu” din Giurgiu. Este un om care are în spate o bibliotecă şi o bibliografie ample, iar viaţa însăşi a lui Mircea M. Ionescu este un roman. Ce a făcut Mircea M. Ionescu pentru teatrul giurgiuvean este foarte mult. Este un om remarcabil care face cinste acestui oraş prin personalitatea sa şi prin tot ceea ce întreprinde”. Mulțumesc mult, Ovidiu!

…Sunt lacrimă de fericire, cu brațele pline de flori, cu o mulțumire rară pentru cei cinci ani de teatru la Giurgiu. Nu doar că m-am simțit de la bun început, dar, de azi, sunt și cu acte unul dintre Fiii de suflet ai Cetății de la Dunăre, orașul devenit în ultimii cinci ani „Cetatea Dramaturgiei Românești”, fenomen UNIC în România!

… Zi de Arhivă sentimentală, astăzi, pentru mine, la Giurgiu, unde am scris întâia cronică pentru celebra revistă „Fotbal”, în ’67, la un meci de „C”, Dunărea-IMU Medgidia, 1-0, prin golul lui Gore Cristache, imediat după pauză!

…Acest Premiu de excelență, Titlul de Cetățean de onoare al Municipiului Giurgiu, are mai mulți autori, fără de al căror sprijin nu aș fi reușit atâtea, în teatrul din briza Dunării. Le-am mulțumit, fugar, în speech-ul meu atâtor oameni generoși care m-au ajutat: Lucian Iliescu, Dumitru Beianu, Intelectualii Cetății (scriitori, pictori, muzicieni, istorici etc), oamenii de fotbal Narcis Coman, Pompiliu Boboc, Sandu Pantazi, istoricul Viorel Rădulescu, Presa frenetică din Giurgiu, harnicii mei colegi din Teatrul „Tudor Vianu”, noi, toți, salahori ai Frumosului, și câți alții, fără de culori politice pentru mine, pe care i-am omis, dimineață, din prea multă emoție (Lavinia Crișu, Florentina Stănculescu, Ionel Muscalu, Ion Gaghii, Dan Mucenic, Răzvan Cuc, Florian Dinu, Petre Roșu, Alexandru Vladu, Virgil Pețanca, Liviu Roșca, Remus Găină, George Pălălău, soții Bianca și Costi Răduca de la Tipografia RBC etc.,etc).

…Un capitol aparte, Actorii, prietenii mei! Fără de ei, ideile rămâneau între foi. Având teatru de proiecte, la Giurgiu, m-am bucurat de  o mare șansă: am putut aduce în briza Dunării monștrii sacri ai teatrului românesc, care au înnobilat cu harul lor scena Teatrului „Tudor Vianu”. Amintesc doar câțiva titani, nume grele și tinere talente. Radu Beligan, Mircea Albulescu, Ion Caramitru, Florin Piersic, Horațiu Mălăele, Dorel Vișan, Ion Haiduc, George Mihăiță, Marius Bodochi, Eugen Cristea, Cristi Iacob, Ioan Isaiu, Alexandru Georgescu, Gelu Nițu, Tudorel Filimon; Adriana Trandafir, Anca Sigartău, Claudia Motea, Magda Catone, Maia Morgenstern, Maria Teslaru, Geni Brenda etc. Tineri de talent: Pavel Bârsan, Alexandru Mike Gheorghiu, Edi Avram, Mihai Rîpan și alții. La care se adaugă și actorii din Giurgiu:  Gabi Munteanu, Geo Antoniu, Giulia Ionescu, Mihaela Olar, Violeta Teașcă, Florin Antoniu (totodată și regizor), Vasile Toma. Ei toți au fost solii Thaliei care au dat viață scenică pieselor românești. Montate de regizori cu experiență și har, cum sunt Catinca Drăgănescu, Ingrid Bonța, Orlin Diakov (Bulgaria), Octavian Greavu (Franța), Radu Ghilaș, Silviu Jicman, Mihai Lungeanu, Sorin Misirianțu, Vlad Stănescu, Dan Tudor, Matei Varodi, Cătălin Vasiliu și regratatul director de scenă bulgaro-român Vili Perveli Nikolov. Mai toți au venit la Giurgiu pe mai nimica toată, din dragoste de meserie și din prietenie! N-am cuvinte de prețuire, minunați trubaduri ai Thalie!

… MULȚUMESC, domnule primar Nicolae Barbu! Mulțumesc, Giurgiu, mon amour!
…Nu întâmplător ești unul din cele trei orașe sădite-n sufletul meu pe Viață, alături de: București, orașul natal, și New York-orașul renașterii mele totale.
…Destin sau paradox (încă unul!) al vieții mele: în timp ce Primăria și atâți oameni de suflet îmi înnobilează Frumoasa aventură teatrală la Giurgiu, cu acest Titlu de Excelență, de la C.J. mi se arată drumul ieșirii din Cetate!?!

…Aș fi vrut să propun, azi-dimineață, după ce am devenit Cetățean de onoare al Giurgiului, ca toți cei investiți cu această onoare să reprezinte un fel de Senat al Primăriei Municipiului Giurgiu și să fie consultați în anumite probleme. Oricum, pentru mine, acest Titlu de glorie înseamnă și o responsabilitate. Semn că, oriunde voi fi, Giurgiu, mon amour, eu mereu te voi iubi! Și ,cu sufletul plin, gândul pur și fapta dezinteresată, lângă tine voi fi!

…Citesc tulburat pe frumoasa plachetă înmânată de primul edil al Giurgiului:
„Consiliul Local al Municipiului Giurgiu.
În semn de recunoaștere a meritelor sale incontestabile pentru îmbunătățirea actului de cultură giurgiuvean,
se acordă titlul de
CETĂȚEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI GIURGIU
domnului Mircea M. Ionescu.

ec. Nicolae Barbu
Primarul Municipiului Giurgiu

Giurgiu, 28 mai 2015″

DE CE AM DREPTUL SĂ MERG LA CEDO!!

…Am reprodus, aseară, din Jurnalul Giurgiuvean, un material. Fără un cuvânt comentariu, doar, așa, ca o informație de ultimă oră, în care președintele C.J. Giurgiu susține că vrea ca eu să susțin Concursul de manager la Teatrul Tudor Vianu Giurgiu!?! Dar că e blocat de o lege echivocă… Îmi permit, acum, să reiau un pasaj din materialul amintit, o declarație a președinteleui CJ Giurgiu, Vasile Mustățea: „De fapt, chiar specialiştii din teatre, mi-a spus marele actor Mircea Diaconu, au introdus această prevedere referitoare la absolvenţii Academiei de Teatru, tocmai pentru a îi elimina pe ceilalţi specialişti!”… Interesant, nu?! Nu doar ilogic, DAR și discriminatoriu!

…Mulți, foarte mulți amici, colegi, necunoscuți, rude, din lumea-ntreagă, mi-au scris, m-au sunat, după ce au citit articolul amintit. Le răspund lor, acum, tulburat de numărul mare al celor care visează pentru dreptatea mea și, mai ales, a dramaturgiei autohtone. Atât! Sigur, nu pot interzice să citească și alții rândurile care urmează…

…Mulțumesc mult de încurajare, tuturor celor pe care vă simt alături de Adevăr! America m-a călit pentru luptele drepte, am venit Acasă să mă (z)bat și să mă bucur de Frumos… Eu, toată viața mea un naiv incurabil, un suflet de copil care se bucură pentru un deget de apă într-un acvariu gol. Acum, nu mă bat pentru mine, am din plin ce să fac, timp să mai fie, căci boala aceea neagră tot macină în trupul meu (nu-mi poate atinge sufletul și nici creierul!) Am multe proiecte de îndeplinit (un nou volum de teatru de finisat; premiera din Serbia, de la Vrsac, cu „Animalul, acest om ciudat”, în regia lui Iulian Ursulescu, moment care se apropie, mai e puțin până pe 13 iunie; o discuție serioasă cu excelentul Teatru „Sava Ognianov” din Ruse, care s-a oferit imediat să continui -cu minunații prieteni de acolo, în frunte cu prețuitul Orlin Diakov- ineditul Proiect Dunărean; bucuria venită de la Sandu Grecu, directorul Teatrului „Satiricus” din Chișinău, care vrea să monteze „Pușlamaua de la etajul 13”, în iulie, ar fi a zecea variantă scenică, și a doua mea premieră la „Satiricus”, după memorabilul „Beethoven cântă din pistol”, din aprilie ’95, spectacol de ecou și la New York!… Și alte câteva gânduri însorite…) Multe proiecte dragi, mai ușor de realizat și mai bine plătite… Numai că, zice filozoful: „Lupta reușește mai ales celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”!… Mi-a dat Bunul Dumnezeu șansa și chinul de a fi o stare de Luptă cu nedreptatea, căci, ce altceva sunt mai toate piesele mele, dinainte de ’90 și de acum…

…Acum, sunt obligat să mă bat (fără să fac pe nebunul!) pentru DRAMATURGIA ROMÂNĂ, iată, scoasă din circuit în mod LEGAL, printr-un amendament echivoc (art.3, litera c) Legea 185/29 decembrie 2014), de către Ministerul Culturii, Guvernul și Parlamentul României! Care au semnat și votat o Lege stupidă, deschisă interpretărilor după interesul fiecăruia, o Lege caraghioasă, din moment ce a fost făcută pentru… management cultural, dar exclude, a la Gâgă, dramaturgii din cultură!?! De parcă există Teatru fără dramaturgie, „tovarăși, că domni nu pot să vă spun”, cum ar zice Aurel Baranga!…

…Acel amendament parșiv introdus înseamnă, însă, o crasă discriminare profesională! Ceea ce este de SCHIMBAT imediat! LEGAL!… Legile sunt făcute să îmbunătățească domeniul abordat. De aceea, Legile sunt perfectibile. Iar când se semnalează o inadvertență crasă, iar cei în drept nu acționează să o rezolve, lucrurile capătă un alt sens!… De aceea, dacă nu se repune Dramaturgia Română LEGAL în drepturile ei, atunci, dragilor din spatele amendamentului aberant și ticălos, ca și cei care ați aprobat, probabil, fără să știți ce, mergem la CEDO, la Uniunea Europeană, oriunde e de mers, dacă toate demersurile către Justiția Română vor eșua! Ca să nu ne mai jucăm de-a legea și de-a teatrul fără dramaturgie, într-o țară care i-a dat, printre alții, pe I.L.Caragiale și Eugen Ionescu(o)!…

ADIO, GIURGIU! RUȘINE! Lui Caragiale i se va lua titlul de Director al Naționalului?!

…Am ajuns să trăiesc și o asemenea zi! Una de rușine totală! De lehamite absolută! Am venit Acasă, lăsând soarele Floridei, să fac teatru de performanță la Giurgiu! Ceea ce în mare, susțin destui, am reușit! Acum, însă, câțiva ticăloși de aici, nu de la mine de Acasă-Utopie de sentimental incurabil, Acasă, cum am visat eu România, ștabi efemeri ca ploaie de vară, mă obligă să spun, cu durere în suflet: Adio, Giurgiu! Și, probabil, Adio, România! Dacă nu sunt prețuit Acasă, la ce bun să mai suport viața mizeră de aici?! Vă deranjez, că am avut nebănuite succese, că nu am stat drepți și v-am spus verde-n față ce gândesc?!… Să vă fie Rușine, tovarăși, că domni nu meritați să vă zic!… „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, sună o comedie de-a mea. Mi-ați dat marfă pentru alta, tot acidă…

… Niște neica-nimeni fac legi stupide, pe bază de interese personale sau de mini-grup!. Iar alții, tot neica-nimeni, le interpreteză așa cum voi ei, dacă se poate cu ceva beneficii politice de cinci semințe și trei parale. Și, uite, așa, aflu, în seara asta de 21 aprilie 2015, că mi-a fost respins dosarul pentru Concursul de Proiecte de management pentru un nou mandat la Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu!?!… Vara trecută, n-am avut dreptul să mă înscriu la Concurs pentru că opera o imbecilă clauză cu limita de vârstă, paragraf de lege otrăvit introdus parșiv să-l debarce pe Ion Caramitru de la conducerea Naționalului bucureștean, pe care, iată, l-a făcut un Templu-Paradis european! Cum în hora eliminării înțelepților trecuți de 65 de ani se mai aflau și alte nume grele, cu operă (Dorina Lazăr, Alexandru Arșinel, George Mihăiță, Mircea Cornișteanu etc), în penultima zi a anului trecut, ticăloșia a fost abrogată! Dar, au rămas cozile de topor… Regizorii de duzină, gata să conteste, să măsluiască și axiomele. Cum am constatat, săptămâna trecută, (și) la C.J.Giurgiu!

… Ultimele două săptămâni, la Giurgiu, au fost decupate pentru mine din teatrul absurdului! Luni 6 aprilie 2015, cu două zile înainte de a susține Proiectul de management pentru un nou mandat la conducerea Teatrului de la Dunăre, am primit o anexă la Dispoziția C.J. Giurgiu, din 4 martie 2015 (prin care se stabileau etapele și datele noului concurs ce urma să fie finalizat în 8-9 aprilie a.c.). Prin respectiva anexă, din 6 aprilie a.c., am fost înștiințat, fără explicații, că… 16 aprilie devine data limită pentru depunerea Proiectelor de management și a dosarelor de concurs, iar între 6-13 mai a.c. se va susține proiectul prin interviu!?! Gurile rele susțin, prin Giurgiu, că s-a tras de timp ca noul favorit al C.J., un dalmațian ales pe obligații politice, să-și armeze dosarul, iar mie să mi se caute cu lumânarea o pată în soare! Gurile rele, bată-le vina…

…În data de 7 aprilie a.c. (cu două ore înainte să merg la Ruse, cu Proiectul Dunărean, ideea mea, în care Giurgiu reprezenta Teatrul Românesc!) m-am prezentat la Consiliul Județean Giurgiu –ordonatorul principal de credite al Teatrului „Tudor Vianu”- solicitând, îndreptățit, președintelui instituției și șefei serviciu „Resurse umane”, explicațiile pentru schimbarea peste noapte a datelor Concursului. Căci, prea mirosea a cacialma… În loc de explicații clare, mi s-a sugerat, cu capul plecat și ochii ascunși, că nu s-a putut alcătui o comisie de examinare (Sic!), ca, în fond, problema să fie că… am ceva probleme în privința condițiilor de înscriere la Concurs! Mai pe șleau, că nu am absolvit facultatea de teatru!?!
…Mi s-a părut ciudat să mi se comunice așa ceva, după 4 ani și 9 luni de directorat!… Ca atare, am recitit cu atenție Art. 3, litera C din Legea 185/2014, unde scrie textual:
„întrunește condițiile de studii universitare de licență absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă în domeniul de activitate al instituției”!

I. Care este domeniul de activitate al instituției numită Teatrul „Tudor Vianu”? În actele Consiliului Județean Giurgiu, inclusiv în Caietul de obiective pentru evaluarea Proiectului de management pentru Teatrul „Tudor Vianu”, scrie negru pe alb:
„Teatrul Tudor Vianu Giurgiu funcționează în subordinea Consiliului Județean Giurgiu ca instituție publică de cultură!”. Pentru Instituția publică de cultură consider că este absolut compatibilă Facultatea de Filosofie, absolvită de mine, cu licență, cu nota 10, cu examene date la un evantai de materii reprezentative pentru cultura lumii (Istoria filozofiei, Logică, Psihologie, Istoria artei și literaturii universale, Estetica, Etica, Fizică, Matematică etc.). Cum a fost și acum 4 ani și 9 luni, când am susținut Proiectul de management pentru întâiul mandat de manager-director al Teatrului „Tudor Vianu”!

II. NIMIC nu apare în cerințele legii despre Facultatea de teatru, în mod expres, eu nedând concurs pentru a fi actor sau regizor, ci director-manager la o instituție publică de cultură! Și, dacă ar fi fost precizat expres, cum au încercat să mă convingă cei de la C.J. Giurgiu, vin și întreb, cât se poate de lucid:
1. Există teatru fără dramaturgie?!? Întreb, pentru că eu sunt DRAMATURG, membru, de 25 de ani, al Filialei DRAMATURGIE a Uniunii Scriitorilor din România, cu 30 de premiere, în țară și în patru țări din Europa, cu 18 cărți de teatru (două distinse cu Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Dramaturgie; una nominalizată la Premiul Academiei pentru volum de teatru), trei Concursuri Naționale de Dramaturgie câștigate! Absolvent de Filosofie, cu examene la Istoria artei și literaturii universale (cu module: Shakespeare, Dramaturgia americană, franceză, italiană, rusă), Estetică (Cehov, Pirandello, Shaw, Strindberg, Ibsen, Teatrul absurdului, „Arta actorului” de Tudor Vianu, Critica literară și dramatică-drama criticii în România etc), Etică (Morală și moralitate în universul lui Caragiale; Dualitatea morală a personajelor lui Shakespeare etc.), Psihologie (Psihologia actului creator; Psihanaliza scriitorului modern; Inhibiția supraliminară în arta actorului etc)…

2. Timp de patru ani și nouă luni și două săptămâni, de când sunt director-manager al teatrului giurgiuvean (cu nota 10 la evaluări anuale și cea finală!) am avut rezultate notabile (4 Premii cu Teatrul „Tudor Vianu”; participarea la 13 Festivaluri; inițierea și susținerea a 3 ediții ale Proiectului Dunărean Giurgiu-Ruse, ultima, în data de 7 aprilie, în orașul bulgar; una Giurgiu-Silistra; susținerea cu succes a Festivalului Teatrelor Dunărene timp de cinci ediții!). Lucrul cel mai important a fost transformarea orașului de la Dunăre în Cetatea Dramaturgiei Românești (titlul Proiectului meu din 2010), montând numai piese autohtone (37 la număr, plus două bulgare), UNICAT în România, fapt pentru care revista „Teatrul azi” scria, anul trecut, pe trei pagini, despre „Fenomenul Giurgiu”! Îmi trebuia facultatea de teatru pentru aceste realizări cu care oricine, cred, s-ar mândri?!
3. Cel care a formulat o asemenea cerință a Legii amintite fie nu cunoaște, fie își bate joc de istoria teatrului românesc! Căci o minunată pleiadă de literați au fost directori de teatre, fără să fi absolvit… cursuri de artă dramatică: I.L.Caragiale, Camil Petrescu, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Fănuș Neagu etc (directori ai Teatrului Național București); Vasile Alecsandri, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mircea Radu Iacoban etc (la Naționalul ieșean), Horia Lovinescu (Teatrul Nottara) și alții!

4. Multe dintre teatrele românești poartă numele unor personalități marcante: I.L.Caragiale (TNB), Vasile Alecsandri (TB Iași), Mihai Eminescu (TN Timișoara), Lucian Blaga (TN Cluj), Marin Sorescu (TN Craiova), Tudor Vianu (Giurgiu), Ioan Slavici (Arad) și nobila listă a culturii române de valori care nu au absolvit Facultatea de teatru poate continua!

5. Cel mai grav prejudiciu pe care îl aduce interpretarea după bunul plac a noului amendament din Legea amintită îl reprezintă DESFIINȚAREA dramaturgilor români, miza pentru care m-au zbătut patru ani la Giurgiu!
RUȘINE, tovarăși, că domni nu pot să vă spun!

…Dincolo de alte exemple care definesc simbioza DRAMATURGIE-TEATRU, este timpul ca puținii oameni curați la suflet și la minte care mai sunt în România să repună în legalitate Dramaturgia Română, ignorată, marginalizată, ba chiar umilită. Și să oprească batjocorirea nobilei pleiade de literați-directori de teatre de-alungul Istoriei!

FOTBAL PESTRIȚ, jucat cu un deget la computer…

…DOUĂ zile n-am avut computer! De parcă nu-mi ajungea că, de joia trecută, din 9 aprilie, nu mai pot folosi mâna dreaptă, fracturată, după o cădere stupidă, sub soarele Bucureștilor, duminică am rămas și fără lap-top! S-a întors ecranul cu fundul în sus. Ca mai toată lumea, azi. Am revenit de la Giurgiu, fericit că pot scrie din nou! Fie doar cu arătătorul de la mâna stângă, de simt că mă pot pregăti de Revelion în ritmul de melc în care se adună literele-n cuvinte și idei…

…VIITORUL lui Hagi! Arată frumos, da’ frumos, domnule, nu glumă. Și echipa, și jocul dezvoltat, și ascensiunea spre piscurile clasamentului. Victoria flăcăilor lui Gică Hagi, acest 2-1, de la Ploiești, a însemnat o radiografie perfectă a fotbalului românesc la ora actuală.
…VIITORUL=echipă tânără, din 10 fotbaliști români și un singur străin între titularii care au început partida lângă sonde. Tinerețe, ambiție, dăruire, atitudine, pressing, obsesie ofensivă, valori în ascensiune. O echipă „pozitivă”, cum îi place lui Hagi să vadă fotbalul… Să mai reținem nebunia lui Gică Hagi: a renunțat la ultima ofertă de antrenor la Galatasaray pentru a crește mânjii lui și a-i duce în Europa. Ar fi meritat și minunat!

…LA POLUL OPUS, Petrolul, cândva în cursa pentru titlu, acum, o mediocră legiune străină, mercenari obosiți, îmbătrâniți în joc, fără reacție, fără idee… Oricum, din eșec în eșec, patru consecutive, acasă, Petrolul, cu numai trei jucători români, luni noapte, în 11-le titular (un progres, din moment ce au fost meciuri când în trupa găzarilor exista un singur autohton!), readuce în discuție ciurucurile din fotbalul nostru prezentate “fotbaliști nemaipomeniți” de samsarii vremurilor… De aceea, paralela Viitorul-Petrolul (doar un exemplu; Rapid e altul!) îi dă dreptate lui Gino Iorgulescu în ceea ce privește limitarea stranierilor în trupele românești!… Știu, unii îmi vor replica, acid, că “lupii galbeni” au învins Steaua, la București!

…VAI DE STEAUA, LOR, cum au arătat cei din Ghencea în ultimele partide, cu ploieștenii și la Giurgiu! După egalul norocos (pentru ocaziile Astrei din repriza secundă!) din briza Dunării, o remiză gri, nu albă, i-am auzit pe Gâlcă și alți colindători de ocazie explicând totul prin accidentarea lui Tănase puțin înainte de pauză!… Îmi spuneți și mie, băieți, când a făcut Tănase un meci aproape de (nu la!) valoarea lui?!… Iar, la Giurgiu, discuția trebuia începută cu Rusescu și Țucudean, care dormeau în front, cu Popa- dispărut pe stânga, costumat în figurant, în actul II, cu speranța Stanciu, care nu mai răsare odată, cu orbecăiala dură a lui Papp și Breeveld… Steaua nu mai are atitudine, agresivitate, parcă a uitat să joace. Sigur, și tensiunea din vestiar și din teren, când știi că Reghe stă la pândă, la fiecare colț de meci, contează. Fără a uita, cumva, de plecarea “la pachet” de bani frumoși a trioului irezistibil Keșeru-Sânmărtean-Szukala! Când vrei și money, money, money și performanțe, începe să-ți tremure nădragii simțind briza de pe Mureș, unde tot mai mulți vorbesc despre parale ciudate…

…AL 33-LEA antrenor schimbat pe prima noastră scenă șubredă: brazilianul Ze Maria, care a dansat prea puțin sub Pietricica, unde venise, după declarațiile lui (ca ale atâtora altora!), să facă din Ceahlăul un Everest european, măi să fie!?! Alt fâs!… Această a 33-a schimbare (pe bancă, nu la față), care nu-i ultima (Pustai și-a făcut bagajele în Giulești, se pare!) e de reținut prin motivul destituirii: italianul Massone, patronul plăieșilor de altădată ai lui Pinalty ajuns în spatele gratiilor, i-a reproșat brazilianului că nu l-a schimbat pe Stana, la pauză!?! Mirarea e mare, nu de alta, dar, în final, nesuferitul bancherului priceput la toate, Stana, of course, a ratat cea mai mare ocazie a moldovenilor dintr-un meci de cartier cu Gazul fără flacără al Mediașului!

…A PATRA revenire pe banca brașoveană a lui Adrian Szabo, după ce patronul de sub Tâmpa l-a mazilit pe croatul Lokica, la finele eșcului (0-1) de acasă, cu trupa din Botoșani. Seriosul Adrian Szabo, “mantaua” gogoliană de intemperii a Brașovului, este la a patra înscăunare, la începutul anului fiind trimis pasager pe locul lui Țălnar. De aceea, am zâmbit amar, citind declarația patronului intrat în frigurile retrogradării: “Am mare încredere în Szabo!”. Mereu a avut. Și mereu l-a înlocuit, după puțin timp. Continuitate?! Noțiune străină în fotbalul nostru cam de trei parale…

…CHINTESENȚA campionatului nostru pestriț se află în superba declarație a lui Stoican, după ce dinamoviștii au câștigat derby-ul celor două jucării stricate, 2-0 cu Rapid-noua metaforă pentru marfar: “N-am jucat nimic, dar BRAVO!”… Orice alt cuvânt devine inutil!

…INUTIL să vă spun că joaca mea cu arătătorul de la mâna stângă pe tastele computerului, cronicheta aceasta, mi-a luat 93 de minute! Cu adiționale și fără pauză…
…Mă mut, peste puțin timp, la Madrid, în Europa fotbalului adevărat…

Vai de Franța noastră, dom’ General!

…Uraaaaa! I-am învins pe amatorii din Insulele Feroe, chiar dacă ne-au chinuit, după pauză, încât puteam să facem icter, nu alta! Mai ales în ultimele minute, când numai Pantilimon, până atunci înghețat, ca un șomer fără șuturi pe poartă, „englezul” lungan dintre buturile noastre, ziceam, a scos miraculos o minge pe care scria Dezastru, adică 1-1, acasă, între sonde, cu pescarii feroezi, mulți cu obligația de a semna condica, mâine dimineața, la serviciu… Am luat cele trei puncte, suntem liderul grupei, se văd luminile Parisului, în sfârșit și Naționala română de fotbal la un turneu final, Europeanul din Franța, de la anul…

…Dar, vai de Franța noastră, dom’ General! După pauză, am fost penibili! Probabil că nu întâmplător. Sincer, n-am prea înțeles ce căuta Grigore lângă Chiricheș, în centrul defensivei, având în vedere scenele comice ale ex-dinamovistului prin campionatul francez!… Tot sincer, dragă Puiule (că suntem vechi prieteni și te prețuiesc, știi prea bine!), n-am înțeles „premierea” lui Tănase cu încă un joc în Națională (fie și o jumătate de oră de cumplită submediocritate!), după ce a scuipat golănește, mai acum o săptămână, spre publicul din Ghencea, ceea ce suporterii de la Ploiești, Republică, vorba lui nenea Iancu, au „taxat” imediat, ca abandonarea disciplinei de către un General, lucru înțeles cu întârziere de către comentatori. Spectatorii pentre asta l-au huiduit (și, implicit, și pe tine, că ai trecut cu vederea  un abominabil fapt de maidan!), cei 13.000 de ploieșteni n-au avut nimic cu Steaua, ei au aplaudat sincer Naționala. Tănase însă îi scuipase, indirect, și pe ei…

…Câțiva dintre „actorii” din arenă, mulți figuranți fără minge în actul II, au bătut monedă pe alte două-trei ratări. Mă mir că nu l-au acuzat și pe fluierașul lusitan, cel care a închis ochii la câteva intrări dincolo de regulament ale jucătorilor noștri, inclusiv a lui Chiricheș, în careu, cu vreo trei-patru minute înaintea finalului fără acorduri alese!…

…De ce ne-am chinuit și am învins un adversar, totuși, de decor, cu 1-0 (gol norocos Keșeru, ajutat de bară!), cu emoții (ceea ce Raț a declarat că n-a avut, că am făcut un meci bun, de parcă ar fi fost plecat în Grecia, în ultimele zece minute!)?, aceasta-i singura întrebare.

…Pentru că actuala Națională nu are Valoare! Pentru că mai nimeni dintre cei trimiși în arenă nu-i în formă!… Ceea ce s-a resimțit imediat în mentalitatea încă păguboasă a fotbalistului român, chiar dacă el joacă prin străinătățuri……

…Pentru că Sânmârtean și Keșeru, „salvatorii Patriei”, au demonstrat ce valoarea are campionatul dintre dunele cu miros de petrodolari, unde joacă ei, din moment ce, după pauză, au dispărut, ca să nu zic c-au devenit figuranți!…
…Pentru că am înțeles de ce Stuttgart-ul lui Maxim este „lanternă” în Bundesliga!
…Pentru că „blocul stelist” din Națională a confirmat eclipsa de formă a liderului obosit al campionatului nostru evidențiat mai mult prin insolvențe!
…Pentru că a devenit axiomă navigarea fără busolă, pe la echipe de mâna a doua, a unui talent ca Torje, acum la Konyaspor (trupă de locul 10 în Turcia!), el, cândva, un pretendent la statuia lui Hagi! Lăudabilă, totuși, obiectivitatea lui Torje, care nu a considerat starea terenului drept cauza jocului mediocru (susțin atâția, și deloc excelent cum a încurcat Keșeru realitățile!), mai ales din repriza secundă, alibi jenant căutat de unii…

…Eu am și uitat despre jena de fotbal oferită de aleșii Generalului pentru bătălia cu …Armada amatorilor (nu armatorilor!) feroezi, evident în progres față de acel 0-4, pe terenul lor, în ’93, echivalent cu debutul lui Iordănescu la timona Naționalei, în campania de calificare spre inegalabilul World Cup ’94!

..Mă gândesc la Euro 2016 din Franța, unde vom juca, pun pariu cu oricine, dar mă apucă durerile de cap!
…N-aveți un Nurofen extra-forte, dom’ General?

„DERBEDEUL DE NOTA 10” și sora lui mai mare- „PUȘLAMAUA de la etajul 13!”

…”Derbedeul de nota 10″, prima mea piesă de bunic, ultima din CV-ul de dramaturg (sau, dacă vreți, a 29-a montare!), a însemnat premiera unei dimineți de poveste, ieri, 20 martie, la Giurgiu, în vechea, dar intima Sală Studio a Teatrului „Tudor Vianu”! O premieră înnobilată de…

…harul și patosul debordant al celor patru actori (Giulia Ionescu, Gabi Munteanu, Georgeta Antoniu, Vasile Toma), într-un superb joc interactiv cu o sală de școlari inteligenți și civilizați!

…de regia profesionistă a lui Matei Varodi, atât de exigent și inventiv și cu piesele pentru elevi, cam „rara avis”, pe la noi, în ultima vreme!

… de frumoasa scenografie și spectaculoasele costume ale Mirunei Varodi, pentru ochiul și sufletul fericiților copilandri din sală!

…de pasiunea harnicei „echipe nevăzute” a teatrului giurgiuvean (ateliere, tehnic de scenă, luminist, sonorizator, croitoreasă, cabinieră etc)!

…de prezența in corpore a presei giurgiuvene, cum rar am întâlnit la premiere pentru elevi prin teatre din alte zări!

… de apariția la întâia reprezentație a ilustrului dramaturg Dinu Grigorescu, totodată și excelent cronicar dramatic al revistei literare „Luceafărul”! Mulțumesc din suflet, Prieteni!

…I-ați oferit „Derbedeului meu de nota 10” o fermecătoare ieșire în lume, sub nobil arc de aplauze pornite din sufletul pur al celor din sala electrizată, cântând, în final, împreună cu actorii, „Noi toți suntem prieteni, Mereu, mereu, mereu, Și la bine și la rău”!.

…Aseară, l-am căutat pe „Derbedeul de nota 10”. Plecase în lume, la fix trei luni, căci, pe 20 decembrie 2014, puneam ultimul punct al piesei, pe marginea unei piscine din Florida, sub privirile sublimei Genevieve, nepoțica mea de aur, muza mea de la finele anului trecut, acum, Curcubeu de poveste peste Ocean…

…”Derbedeul de nota 10″ a plecat să-și caute surioara, „Pușlamaua de la etajul 13”! Ea a hoinărit prin patru țări în afara României, prin Viena, Novi Sad, Ruse, Silistra și Chișinău, dar și prin Giurgiu, Galați, P.Neamț și București… A cunoscut nouă montări: de patru ori one-woman-show, o dată s-a trezit în încântător musical (la Teatrul „Sava Ognianov” din Ruse, în regia lui Orlin Diakov)), cu spectacolul de păpuși pentru oameni mari de la Silistra (regizor Săby Săbev) s-a umplut de premii și a fost la un evantai de Festivaluri, la Galați (patru premii!) și Giurgiu, în Bulgaria, la Stara Zagora, în Polonia și Belarus… S-a bucurat și de o splendidă montare la Teatrul radiofonic, în Serbia, la Novi Sad (în regia lui Iulian Ursulescu). „Pușlamaua” mea ce scumpă s-a bucurat și de câteva interpretări de senzație: Anca Sigartău (la Giurgiu, în regia lui Dan Tudor), Petronela Buda (la Galați, în regia regretatului prieten Vili Perveli Niiolov), Julia Prock-Schauer (la Viena, în regia lui Țino Geirun), Monika Ugrenova (la Silistra)…

…”Pușlamaua de la etajul 13″ face patru ani de scenă și încă se mai joacă, la Galați, Viena și Silistra!… „Derbedeul de nota 10″ abia a apărut pe scenă, Giulia Ionescu reușind un rol minunat în”Țâcă dintr-a V-a”! Cine o va urma și la ce teatru?

…”Pușlamaua de la etajul 13″… „Derbedeul de nota 10″… Drum lung, sub soare, minunații mei Copii!

9 MARTIE, 8 ANI DE CANCER…

…Acum opt ani. În 9 martie 2007. Văd și astăzi umblându-mi prin memorie ceasul acela întâmplător negru fixat pe peretele alb, în fața mea, când eram răstignit pe masa de operație ce arăta ca o cruce orizontală. Era ora 10,12, dimineața, acolo, în clinica particulară de lângă stadionul Dinamo (ce ironie a sorții pentru un comentator sportiv!)… După aceea, conectat la fire, aparate, cu un ac pătrunzând adânc în mâna stângă, să mă anestezieze total, am dispărut din viață. M-am trezit după cinci ceasuri, pe o targă hidraulică, tremurând de frig, cu pântecele arzându-mi, în drum spre reanimare. „Gata, ai scăpat de cancer!”, a venit o voce ca de înger deasupra mea, era o nouă naștere. Eminentul Profesor Mihai Lucan și echipa lui de specialiști venită de la Cluj mă scăpaseră de un coșmar născut, întâmplător, când mi-era lumea mai dragă și viața mai fericită: cancer la prostată!… Niciun simptom, nicio durere, niciun medic care să mă întrebe cum stau cu PSA-ul, noțiune extraterestră pentru mine la 61 de ani!?! Noroc cu doctorul Nicolau, de la o clinică particulară din preajma Pieții Victoria, el m-a întrebat de PSA, când eu m-am dus de bună voie, ca la fiecare început de an, să-mi fac analizele clasice de sânge. Nu era medicul Nicolau, azi eram oale și ulcele… PSA-ul meu ajunsese exploziv la 10,6!!! Cel normal, la vârsta mea, 3,5-4… A urmat cea mai rapidă și cumplită cursă contracronometru din viața mea, mereu legat de un pai de Speranță… Pe 31 ianuarie 2007, m-a lovit acest trăznet negru ca moartea, pe 20 februarie, biopsia, ca o ghilotină, cancer-cancer, pe 1 martie, după scintigramă, era să-mi crape inima așteptând să aflu dacă pot fi operat, Dumnezeu m-a ținut în brațe și de data aceasta,da, tumoarea nu ieșișe din capsulă și puteam fi operat! Imediat, în acea zi de Mărțișor, am făcut un raliu de noapte la Cluj, la Profesorul Lucan, ca pe 9 martie să fiu convins că am scăpat de un blestem masculin…
…Pentru operație, am pendulat între Fundeni și echipa de sub Feleac, între brahotomie (sau cam așa ceva!) și criogenie. Am ales, pe riscul meu, așa m-a îndemnat, cred, Bunul Dumnezeu, ultima variantă, criogenia, înghețarea tumorii și apoi arderea ei. Nu m-a afectat deloc că eram al cincilea pacient român operat prin această metodă de ultimă generație.
…Nu mi-a fost o clipă frică. Experiența de taximetrist de noapte în jungla New York-ului, acel pistol pus la cap și cuțitul în dreptul bărbiei au transformat într-un om puternic moral trestia gânditoare care traversase Oceanul. Un singur gând ciudat m-a lovit o clipă, în noaptea din ajunul operației, internat, injectat, pregătit moral: „Doamne, voi mai fi eu, după operația asta?! Prețul ei nu va fi să-mi pierd minunea de familie?!”… Am aruncat repede apă peste focul ăsta cumplit venit din metafizică. Operația a durat cinci (!) ore și a fost foarte reușită!, mi-a spus Profesorul, acum opt ani…

…Scăpase, însă, un micron de tumoră neînghețat, nears. Și a crescut ca Balaurul din poveste. PSA-ul tot creștea, ajungând la 6!. Peste un an și opt luni, Profesorul a găsit „un iepure negru” alergând prin mine și m-a chemat urgent la Cluj să-l „împușcăm”. În noapte târzie, pe 7 noiembrie 2009! A doua operație parcă nici n-a fost…

…De atunci, lupt. De patru ani, la trei luni, uneori cu o scurtă pauză, analize și o injecție cu un ac cât mina de pix, din inox securizat, care-mi blochează hormonii și mă face un timp legumă. Cinic, îmi spun: ”Câți, oare, mai au șansa asta de a deveni legumă?!”… De a trăi Viața fie și din viteza a cincea într-a doua?!… Revin la Zoladexul meu salvator. Surplusul de hormoni alimentează celula canceroasă. Cam asta am înțeles eu, dramaturgul, din vorbele medicilor. Asta înseamnă pentru mine Zola…dex!
…De șapte ani nu mai mănânc carne de porc sau de vită, nu mai beau răcoritoare acidulate, nici vorbă de energizante, otravă curată. Se poate trăi bine și așa!
…Joia care vine fac din nou Zoladex-ul, durere și speranță în noua mea Viață!

…Marele scriitor rus Alexandr Soljenițin ne-a lăsat un remarcabil roman „Pavilionul canceroșilor”. L-am sorbit în două nopți, pe când nu eram de-al…Pavilionului. Un fantastic roman, mai mult politic… Anul trecut, plin de experiență naturalistă, am scris piesa Vieții mele „Monolog în doi cu moartea la ușă”, un veritabil Jurnal de canceros. Textul a câștigat Marele Premiu de monodramă la Gala Star, Bacău, și, conform regulamentului Concursului de dramaturgie și al promisiunilor, luna viitoare urma să merg la premiera piesei, pe scena moldavă. Trăiesc, însă, în România, unde promisiunile rar se prea respectă… Sau, cine știe, se așteaptă momentul să mă ridic în Ceruri, ca finalul „Monologului” meu să fie bătut în cuie, nu să tot continue… Uite, însă, că eu mă încăpățânez să Trăiesc! Încurajat de Bunul Dumnezeu…

…Sigur că va veni și ziua aceea Z! Mâine, săptămâna viitoare, la anul, peste… Numai că nu mă gândesc la „Finalul de partidă”, cum zice Beckett. Îmi fac cu precizie de robot analizele, iau medicamente de întreținere, suport Zoladexul-paradox, chin și iluzie, și-mi văd de ale mele. Cancerul nu există pentru mine! Deși evadarea din el mi-a costat enorm, familia. M-am echilibrat în trei-patru luni: decât singur în doi, mai bine singur-singur, chiar dacă sunt cu un picior în groapă (Noroc că mai am unul și o minte limpede, plină de vise.)… Eu nu sunt niciodată singur. Am scrisul, teatrul, fotbalul, fiecare zi trăită din plin, naveta la Giurgiu, iarna la Miami, premierele din fiecare săptămână, turneele, cronica dramatică „Amanta mea Thalia”, în fiecare zi de joi, în revista „Taifasuri”… Plus că, de un an și cinci luni, am primit și Certificatul de bunic, minunata Genevieve, acolo, în Florida mereu însorită… Nu, nu mă joc de-a „dublulgânditul” și „nouvorba” lui Orwell din celebrul romam „1984”…
…Eu m-am operat întîia oară de cancer, Azi, adică acum opt ani, sunt optimist și nu mă gândesc la acordul final. Nu o să-mi fie niciodată milă de mine, asta m-ar ucide, chiar dacă, uneori, mai ales de Sărbători, două-trei minute (slăbiciunea umană!) scapă, așa, un crivăț prin suflet și mă simt totul o rană… Renasc, însă, repede, mai am, doar, de făcut atâtea, de trăit alte și alte bucurii, dar și tristeți, încât nu mai am timp să meditez, decât în ziua analizelor, la boala asta parșivă care s-ar fi insinuat de nu știu când în viața mea…

…Capul meu este o bază de date sentimentale. 7 mai ’86, Sevilla, martor trimis de ziarul „Sportul”, cu regretatul meu profesor Ioan Chirilă, să participăm la „Noapte generalilor”, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, 2-0, la penalty-uri, cu Barcelona și cu Duckadam intrând în Cartea recordurilor, prin cele patru lovituri apărate, de l-a făcut pe Regele Juan Carlos al Spaniei, prezent la vreo doi metri deasupra mea, să monologheze sincer: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”… 4 iulie ’86, evadarea spre America, după purgatoriul italian (Latina și Roma) de 22 de săptămâni-calvar-iluzie, în Lagărul cerșetorilor de libertate… 14 februarie ’87, întâia zi de taximetrist la New York., „Academia Vieții” pentru mine.. 13 iunie ’87, prima ediție a ziarului meu de limbă română scos la New York, „Lumea Sporturilor”, care peste doi ani și-a îmbogățit titlul: „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”… Vara lui ’94, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, titlul volumului meu scris în timp record, cu sufletul, și dedicat Mondialului yankeu… 13 mai ’79, debut în dramaturgie, la Arad, cu piesa „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Toamna lui 2014: Volumul meu de teatru „Animalul, acest om ciudat” s-a aflat printre cele trei nominalizări la Premiile Academiei, care și-a bătut și ea joc de dramaturgie, neacordând niciun premiu!?! Nu-i prima oară când Dramaturgia devine cenușăreasa literaturii române! Câtă nedreptate, domnilor academicieni, care nu citiți și piese și nici nu v-am prea văzut pe la teatre!… 20 martie 2015, premieră cu întâia mea piesă scrisă în calitate de bunic (a 28-a din CV-ul personal)… 7 aprilie 2015, altă premieră, „o comedie neagră, dar vizibil politică”, la Ruse etc, etc. Doamne, cât mă mai răsfeți!
…Astăzi este pentru mine 9 martie 2007! Sărbătoresc Opt ani de învingător, chiar dacă o răceală la modă mă ține în pat…

…În ultima vreme, în jurul meu, tot mai mulți oameni, prieteni, colegi, rude, sunt îngroziți de Cancer. „Ignoranța este putere” era o idee în acel celebru roman al lui Orwell. Nu-i adevărat!… Colegii mei de suferință, mă lupt de opt ani cu blestemul negru și rezist. Pentru că lupt, nu există altă scăpare!… Nu aveți decât această șansă: să fiți tari moral și să nu cedați! Cât despre „Restul este tăcere”, celebra replică a lui Hamlet, ducă-se în literatură… Noi mai avem multe să (ne) spunem, clipe de viață pe care suntem obligați, de „contratimpul” în care am fost înscriși fără consultare, să le trăim total…

Vai de liderul nostru și de piticul otrăvit!

…De mult n-am mai urmărit “cap-coadă”, fie și la televizor, un meci din campionatul nostru de trei parale. Mă refer la fotbal, deși aprecierea este valabilă și pentru alte sporturi (ieri, ne-au bătut rușii la rugby!?!) și domenii. Deci, în amintirea și numele Craiovei-Maxima, campioana unei mari iubiri, lângă care am trăit clipe rare, am văzut derby-ul dezechilibrat din Bănie. Un 0-0, remiză deloc albă, mai degrabă cenușie. Până la urmă, un punct de orgoliu pentru mai modesta trupă a excelentului antrenor Sorin Cârțu (secondat de Emil Săndoi). Steaua a dominat, dar cu frâna de mână trasă și fără o “minte limpede”, un strateg în asaltul ei prelungit, fără arsenal. Cu câțiva figuranți de lux (Chipciu, Rusescu, Stanciu, Guilherme, Țucudean-cât a jucat, deși verbul “a juca” este impropriu în cazul ex-arădeanului, ex-dinamovistului!), cu înlocuiri de neînțeles din partea lui Gâlcă (cred că l-a debutat pe Tamaș la Steaua, în ultimele zece minute, probabil să nu fugă la un birt din preajma stadionului și să mai pună de vreun caft!), fără idei, fără determinare. O echipă când  leșinată, când plictisită! Și-a pierdut sigla, și-a pierdut și galoanele de mai-marele campionatului nostru, lider autoritar până la începutul returului (0-1 cu Rapid, în Ghencea, deci, deloc întâmplător!; 0-0, la Craiova).

…Sunt convins că liderul de astăzi gâfâie de cum ne-a întinerit un dor nebun de Primăvara, numai și numai din cauza lui Gigi Becali, care, de după gratii, taie și desface, vinde fără măsură tot ce are mai bun, amenință, ține titulari pe tușă, plimbă umbra prăfuită-ntre dune a lui Reghecampf pe lângă stadionul din Ghencea etc, etc! Restul este tăcere, vorba lui Hamlet…

…Dezamăgit de trupa de pe primul loc (nu știu cum să-i mai zic, Steaua, FCSB,  FCetc?!), nu pot să trec sub tăcere arbitrajul șmecheresc al “piticului” Avram, care, după ce n-a acordat oaspeților un penalty clar în primul mitan (fault Brandan asupra lui Varela), a întors-o ca la Ploiești (unde Petrolul s-a apropiat la 5 puncte de bucureșteni, inutil, însă, îmi permit să zic, că nici „găzarii” nu mai sunt ce-au fost în toamnă!). Dacă al doilea “galben” acordat căpitanului juveților, Brandan (echivalent cu eliminarea!), la cinci minute după pauză, a fost sau nu corect, nu mai contează acum, căci, și în inferioritate numerică, tânăra, însă ambițioasa trupă a oltenilor a murit pe baricade și a scos miraculos un punct, în seria uluitoare (13 meciuri consecutive fără eșec!). Dar să-l vezi pe Țucudean lovindu-și un adversar fără să joace mingea și să nu-l taxezi cu un cartonaș galben, să-l ierți de culoarea “galbenă”, de două ori, pe bezmeticul (în ultima vreme!) Papp, când un jucător oltean scăpase spre careul părăsit, cu câteva minute înaintea finalului, este mai mult decât greșeală. Înseamnă sfidare crasă, ca să folosesc un eufemism! Sfidarea bunului simț elementar, ce să mai vorbim despre regulament!… Dar, cu siguranță, nu i se va întâmpla nimic încă unuia cu fluier ruginit. Trăim, doar, în epoca blatului general…

…Echipa lui Gâlcă (dacă nu-l schimbă Becali, în noaptea asta!) va câștiga și actuala ediție de campionat șchiop, mai curând de insolvențe decât de fotbal. Dar este o echipă care nu va mai speria pe nimeni. Domnule Gigi Becali, vedeți-vă de… scris, chiar dacă n-aveți treabă cu o asemenea îndeletnicire, acolo, la Poarta Albă, unde viața e cam neagră și unde nu mă bucur că ați ajuns! Dar, nu vă mai apropiați de fotbal, decât ca telespectator!… Nu mai puneți și dvs. presiune pe Gâlcă, părăsit, acum,de toți, chiar și de miss Fortuna! Și lepădați-vă, măcar până la vară, de un mic Iuda care țese intrigi otrăvite în umbra Ghencei! Nu de alta, dar v-ați bătut joc suficient de un Simbol! Nu distrugeți și o Echipă iubită de milioane de români, și la bine și la rău…

…Gata, mai trec două-trei luni până să mai pierd timpul cu un meci de trei parale din campionatul nostru de fotbal, oglinda societății prin care se târâie!

COMENTATORUL DE FOTBAL a descoperit trei noi sporturi!

…Prima descoperire am făcut-o în umbra Templului Maya de la Chichen Itza, la 170 de kilometri de celebra stațiune Cancun. Un joc din anul 600 al erei noastre, practicat de mayași: poc ta poc! Se joacă cu o minge de două echipe de șase oameni fiecare, plus câte un căpitan. Numai că mingiuța nu poate fi lovită decât cu…coapsa!… La final, căpitanul echipei învingătoare va beneficia de marea onoare de a fi sacrificat pentru Zeii Maya. Va comite decapitarea căpitanul echipei învinse, ca o umilință!… (Fac o paranteză și încep să înțeleg de ce nicio echipă românească de fotbal nu a ajuns în primăvara europeană 2015!)…

…Am avut șansa să văd un asemenea joc, pe uriașa scenă a Teatrului cu 8.000 de locuri din Parcul de distracții și istorie de la Xcaret, în spectacolul unic „Mexico spectacular”!. Numai așa am înțeles cum se poate lovi mica minge cu coapsa și când e jos, jucătorul aruncându-se cu o dexteritate rară!…

…Tot pe Arena magică de la Xcaret (60 km. de Cancun, 9 km. de minunata stațiune Playa del Carmen), cu o șampanie în față, în tribune, și un cocktail de creveți (ce făceau parte din prețul intrării-aproape 100 de dolari!) un alt sport mayaș: „Mingea în flăcări”. În întuneric, pe scena mai mare decât un stadion de handbal, înconjurată cu o plasă protectroare, în mega-show-ul „Mexic spectacular”, jucătorii a două echipe loveau, cu un fel de crose, o minge care ardea tot timpul, tăind întunericul. Pase, fente (un jucător uluitor, amintindu-mi de magia lui Dobrin, în ovațiile publicului!), aruncarea balonului arzând spre o cupă cu un diametru de peste un metru!…

…În dimineața când am mers la Xcaret, am fost în splendoarea de resort „Reef’, din Playa del Carmen. Hotel magic, cu circuit închis, cu vile în crâmpeie de junglă urcând spre balcoane și cu susur de izvor unduind sub ferestre. Și cu două nivele de terase, fiecare cu câte o piscină și iatacuri cu vedere spre Caraibe. La piscina apropiată de mare, lungă de vreo 30 de metri, la fiecare capăt, deasupra apei, câte un panou de baschet! N-am avut șansa unui meci, el urma, am înțeles, să se dispute după-amiaza între două echipe alcătuite din turiști. Oricum, am prins o jumătate de oră de antrenamente-divertisment ale unor tineri italieni, care fascinau asistența prin aruncările cu mingea la panoul de pe margine, din apă, de la 8-10 metri! Baschet pe apă, așa se cheamă noua distracție, noul sport de vacanță la Cancun și pe Riviera de Maya!… Polo pe apă, acum, baschet pe apă! Ce urmează?

…Ducu m-a surpins (Mulțumesc, dragul meu flăcău!), în acea zi de 1 ianuarie 2015, cu pălăria mea de sheriff de vacanță, încântat, pe marginea unei piscine devenită teren de baschet pe apă! Frumos, interesant, dar eu rămân la fotbalul căruia îi datorez Viața. Dacă nu eram un cunoscut comentator de fotbal în România, aș fi fost omorât, de „îmbârligații Securității”, în Lagărul de la Latina, în iulie 1986, când am găsit nebunia, nu curajul, să evadez din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. M-au salvat de la moarte, la Latina, fanii mei, trubadurii sportului-rege! Mulțumesc, împărate Fotbal!…

…La ruinele de la Tulum, pe 2 ianuarie, ghidul ne-a spus că Cetatea înconjurată cu zid de pe malul Caraibelor, cu „ecluze” de recife în față, a fost asemănată de conchistadorii spanioli, când au cuicerit-0, cu… Sevilla! „Și eu am fost la Sevilla!”, am strigat fericit în gând, amintindu-mi de magica noapte din 7 mai 1986, când Steaua a devenit Regina Europei la Fotbal, cucerind Cupa Campionilor,  după un 2-0, la penalty-uri, cu marea Barcelona! Atunci, la Sevilla, a fost un Zeu în poarta română. Nu era vreun zeu mayaș, ci Duckadam al nostru! Sevilla, Sevilla…