· Jurnal de Primăvară (14). ASTĂZI, 13 MAI 2017, ESTE ZIUA MEA. ÎMPLINESC…38 DE ANI!

…Nu-i glumă. E pură realitate. 13 mai 1979. Arad. Teatru de Stat (azi Teatrul Clasic „Ioan Slavici”). Ora 19. După lupte grele, ce au durat cam 20 de ore, cu jandarmii Culturii de la Județeana de Partid Arad, am debutat, ca dramaturg, pe scena arădeană, cu o comedioară-„Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”! Fotbalul m-a învățat să lupt și în prelungiri. Și am învins!…Vineri 11 mai 1979, la ora 19, primeam viza Județenei de partid, adică trecusem cu bine de temuta vizionare, iar la ora 20:30 zburam liniștit spre București. A doua zi, însă, pe la ora 19, când am ajuns cu mașina în orașul de pe Mureș, cu doi cronicari dramatici de top la vremea aceea-regretatul Bogdan Ulmu, de la „România literară”, și Antoaneta Iordache-venită pentru revista „Teatru”, am aflat că „spectacolul a fost interzis”!.. La o primă vedere pentru că denigram, printr-o scenă de câteva minute cu un tablagiu tâmpit, Miliția română!… La o privire profundă, însă, am descoprit (ca orice ziarist care se respectă!) perfide jocuri de culise împotriva regizorului Costin Marinescu., profesionist care nu accepta cabotinismul…

…Am, vedeți, cu dovezi, 38 de ani de când sunt jucat pe scene din 5 țări. 33 de premiere. Se pregătește a 34-a, „Taximetrist de noapte la New York”, la Teatrul Național Radiofonic, în regia profesionistului Gavriil Pinte, dar, se discută, și de o premieră cu textul vieții mele pe o scenă bucureșteană, în regia eminentului regizor Alexander Hausvater…
…În această zi de 13 mai 2017, Bunul Dumnezeu mi-a hărăzit două Evenimente rare. Spectacolul „Puștoaica de la etajul 13 sau Dragă Societate”, cu minunata Alexandrina Grecu, în regia de excepție a lui Sandu Grecu, producție a Teatrului Național „Satiricus I.L.Caragiale” Chișinău, la București, pe scena TES. Spectacol încununat cu Premiul Juriului UNITEM (UNITER-ul de peste Prut!), acum o lună!…Pe 13 mai, ziua mea de dramaturg, „Pușlamaua de la etajul 13” de la Chișinău, la a zecea montare, în cinci țări, spectacol cu…13 personaje durând o oră și…13 minute! 13-cifra mea norocoasă!
…Tot astăzi 13 mai 2017, lansarea volumului de teatru „Bărbatul cu trei picioare”, apărut în… noaptea ce a trecut la Editura Tracus Arte! Îi mulțumesc inimosului și fremetic susținător al cărții de teatru Ioan Cristescu pentru darul pe care mi l-a făcut! Lansarea, în Foaierul prețuitului Teatru Evreiesc de Stat București, cu 20 de minute înainte de a începe spectacolul „Puștoaica de la etajul 13”. Vor prezenta volumul -cu 6 piese și o prefață competentă semnată de cunoscutul teatrolog Zeno Fodor-în câteva onorante „cuvinte potrivite”, vorba lui Arghezi, regizorul Sandu Grecu, Ioan Cristescu-directorul Muzeului Național al LIteraturii Române și, logic, autorul, ajuns la al 30-lea volum publicat în carieră, dintre care 17 de teatru! Teatrul, boala mea fără leac…
…Azi, 13 mai 2017, când împlinesc 38 de ani de dramaturg jucat pe scenă, este și Ziua de naștere a minunatei mele surori Mona! …Ani mulți și fericiți, alături de cei dragi, într-o nesfărșită Odă a Bucuriei, scumpă surioară!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

AZI, 37 DE ANI, DEBUTUL ÎN TEATRU, LA ARAD, CA UN FILM DE AVENTURI, CU…UTA ÎN SALĂ!

…Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de un film de aventuri. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will…
…Piesa mea de debut, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții” ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu a fost internat în stare gravă. Congestie cerebrală!…

…Vizionarea viitoarei premiere s-a dat fără VTP-uri. Vineri 11 mai 1979… Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jivoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășu’ Ionescu!”…

…Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroportul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată Romănia!

…A doua zi, sâmbătă dimineața, plecam cu “Lada” mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru “România literară” și Revista “Teatru”. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi grea de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera!… Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu absolute pe scenă.

…La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună adevărul. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!…

… Ziaristul din mine a luat foc și a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, tipul fiind un mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul…

…Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor, să nu ne mai poarte pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…
…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit…

…Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat pe tovarășul Zăvoianu. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și cunoscutul teatrolog Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul „Sportul” de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul despre care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon.

…Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, autorul inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze trei cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză! Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Am pus receptorul în furcă și am chiuit de bucurie. Știam că premiera va avea loc…

…Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați.
…La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct, care se opunea ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!” am întrebat. „Vreo 80-100!” a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane… Eu, actorii…

…La toți cunoscuții, prietenii din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani…
…La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, excelentul regizor Florin Fătulescu și valorosul actor, regretatul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, cu scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții, început cu zece ore în urmă…

…Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi, împreună cu Domide. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: „Fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!”…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, într-un rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri…

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 31, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău,Novi Sad, Vârșeț, Vidin, Ruse și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!
…Am 37 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt, la 70 de ani, șase luni și două săptămâni…

                                                                                                                                                                                  13 mai 2016

*(Din volumul „Jurnalul unui trăznit”, în curs de corectură)

Jurnal de California (3). LA VENICE, M-AM LIPIT DE BBC…

…Știu, privind imaginea de mai jos, prietenii o să mi se împuțineze, clevetitorii vor ajunge la scenarii SF, iar dușmanii (care nu mă interesează demult!) vor face o criză de ficat sau de bilă…

…BBC Pop Up este o echipă britanică, of course, care a străbătut Canada și Statele Unite pentru a surprinde, prin jocul dragostei și al întâmplării, Evenimente aparte. Face reporaje pe șosele, în orașe, în baruri, pe plaje, în munți, în cartiere sărace și între nababi, forțând tot ce este…Surprise! Și nebunia asta a lor a prins…

…Eu am întâlnit team-ul BBC Pop Up, sâmbăta ce-a trecut, la Venice, în California, dacă mai era nevoie de precizare. Am realizat că, o vreme, am fost colegi. Pe vremea Mondialului american de soccer, World Cup ’94. Când eu eram corespondentul special a BBC-ului la marea Gală a fotbalului mondial! Cu reportofonul după mine alergam prin stadioane, hoteluri, restaurante, parcări, oriunde se afla Naționala noastră de fotbal (firește ROMÂNIA!), cu jucători, antrenori, conducători, ziariști și suporteri. A fost cea mai frumoasă pagină din Istoria Naționalei de fotbal a României! Dacă ar fi existat pe atunci BBC Pop Up, cu siguranță că m-ar fi însoțit, cel puțin după acea Victorie istorică, 3-2 cu Argentina!…

…Contaminat de stilul BBC Pop Up caut și eu surprize, lucruri neștiute, neașteptate, însoțindu-mi minunile de nepoțele, Celine și Genevieve, pentru care am trecut din nou Oceanul, după un drum de 25 de ore, cu tot „arsenalul” aferent. Iar feciorul meu cel mare, Ducu, îmi alimentează din plin această foame de nou.
…Umblu cu un carnețel după mine, oriunde aș merge. Ca și BBC Pop UP, cu două-trei camere de filmare pornite…

…N-am petrecut decât patru zile pline, aici, și, după 22 de ani, California mi se pare atât de necunoscută. Este drept, atunci, în luna Mondialului, petrecută cu prietenul de cinci stele, valorosul regizor de teatru Florin Fătulescu, timpul avea cinci viteze, nu-mi era gândul decât la fotbal, la transmisiile pentru BBC și „tolba” pentru cartea despre Mondial („Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”). Acum, e altă Viață, mult mai calmă, de Vacanță…

…Acum trei luni eram în Florida. Nu credeam că voi reveni atât de repede în State… Sublima Celine este de „vină”…

…Logic, fac comparații, reflex de ziarist, nu zic scriitor, să nu fiu acuzat că mă dau prea important…
…Clima, diferită. La Miami era prea cald în decembrie și ianuarie. Trebuia să suport și noaptea aerul condiționat, care nu prea mă lăsa să dorm, ba m-a și îmbolnăvit… Aici, în California, diminețile (mai ales) și serile sunt răcoroase, pentru mine, uneori, chiar friguroase… Să dormi ca un prunc!

…Dar, Adio, plajă! Chiar dacă am venit cu două slipuri. Noroc că, înaintea plecării din Bucureștiul iubit, Ducu mi-a spus să-mi iau și un pulovăr-două…
…Circulația pare mai civilizată, există atenție pentru colegii de trafic…

…Prețurile sunt mai scumpe în California, logic, din moment ce aici există o taxă în plus, cea de stat…

…Benzina e și ea ceva mai scumpă, nu cu mult, 2.50-2.90 $ galonul. Există și o explicație. În California, atenția pentru poluare este cea mai mare din SUA. Ca atare, și procesul de tratare al benzinei este îmbunătățit, iar mașinile sunt diferite față de cele din alte state. Mai mult, mașinile, mici și mari, pentru California sunt speciale față de cele fabricate pentru celelalte 49 de state!

…În dimineața asta, nora mea Karina mi-a spus că pe CBSN s-a anunțat că…”fotbalul românesc are probleme cu matematica”!?! Nu știam despre ce e vorba. Am aflat repede. Gafa de Gâgă a Federației Române de Fotbal, în a cărei matematică aberantă, Andone a marcat 9,5 goluri, iar Stancu 18,5 (!?!). Sau invers, nu mai contează… O vreme ar fi bine să nu spun pe aici că am fost comentator român de fotbal…

…Mă bucur de nepoțele, de copiii de aici, de California-cu multe alte frumoase nebunii care mă așteaptă să le descopăr!

Jurnal de California (2). Sâmbătă, la Venice, am fumat marijuana și l-am întâlnit pe Mao!

…Întâiul week-end în California 2016 a început sâmbătă 25 martie. Ducu m-a invitat la o plimbare prin Venice, alături de Karina și cele două minuni de nepoțele, Celine și Genevieve. Am mai fost în Veneția Americii, acum 22 de ani, în timpul Mondialului de Fotbal. M-a dus, în două seri, la un restaurant de lux pe unul dintre Canalele Veneției și la un amic doctor, vestitul regizor de teatru Florin Fătulescu, prietenul care mi-a montat, în anii ’80, cu mare succes de public și de presă o comedie („Pele și caii verzi” sau „Adio, Pele!”) la Petroșani și Brașov, cu turnee de ecou în București și pe Litoral.

…Acum, Venice pe timp de zi. Zi însorită, chiar dacă diminețile, în California, sunt friguroase. Venice este un fel de cartier în Los Angeles, deși, a fost fondat, la 4 iulie 1905, ca stațiune independentă pe plajă, de un milionar al tutunului, Abbot Kinney. În 1926, însă, teritoriul mărit de la 2 mile la 16 (23 de kilometri), cu destule canale trasate prin mlaștini drenate, cu clădiri având arcadele amintind de Palatul Dogilor din falnica Republică Italiană numită Venezia, această splendoare de la Pacific a fost anexată orașului Los Angeles, în subordinea lui aflându-se și astăzi. Despre Venice, cuibușor de nebunii, pentru artștii din lumea-ntreagă, casă a generației beat între 1960-1970, s-au scris cărți, s-au făcut filme…

…Eu plec la drum pentru un mic reportaj de suflet, capitol într-un Jurnal sentimental. Plec însoțit de un „ghid pentru un scriitor”, cum îmi numesc feciorul cel mare, Ducu, care știe să-mi ofere ceea ce nu se află pe Internet sau în pliantele turistice.

…Venice este și astăzi un magnet, pentru că a fost vitalizat nu de bogătani, ci de artiști, oameni cu gusturi estetice, sigur nici fără vreo lețcaie în cont. Aici, una dintre casele-baracă, cum mi-a venit prima definiție văzându-le, cele fără vreun etaj, joase, sărăcăcioare în splendoarea naturii dintre Munții Santa Monica și Oceanul Pacific, se vinde cu cel puțin un milion de dolari!… Sunt multe astfel de maghernițe cumpărate, iar pe locul lor se construiește zdravăn, e plin cartierul de noi clădiri, între palmierii înalți de vreo 30 de metri, specifici numai Californiei. Chiria într-un astfel de lăcaș, construit prin anii 40 pentru clasa muncitoare, era acum trei ani de 2.000$ pe lună. Azi, e 4000$! Dar, cei care au rămas din anii trecuți, plătesc chiria de atunci, o lege salutară îi apără pe chiriași de rapacitatea unor proprietari care vor să mărească mereu prețul…

…În drum spre Venice Beach, ajungem pe Main Street și Ducu, maestru în informatică, îmi atrage atenția la o clădire pe stânga, „Binoculars Building”. Două binocluri mari, negre, străjuiesc intrarea. Este sediul vestitei companii „Google” pentru Los Angeles și partea de Vest, sediul mondial fiind la San Francisco. Avansăm și trecem repede în Abbot Kinney Boulevard, ctitorul minunăției Venice. „Este considerat cel mai interesant bulevard din America”, mă atenționează Ducu, și privirea se înnobilează cu un șir rar de magazine, restaurante, Galerii de artă, între Palmierii uriași parcă purtând fulare de frunze la gât, sprijinind cerul. În zonă, străzi care te duc cu gândul la Andalusia (Sevilla noastră din 7 mai 1986, Steaua-Regina Europei la fotbal!), Valencia, Granada, Cadiz… La un moment dat, atenție mărită: o Gondolă într-un sens giratoriu, Windward Circle, centrul stațiunii, semn că s-a circulat cu gondolele și în Veneția Americii… Suntem la răscrucea lui Pacific Avenue cu o stradă și descopăr încă una dintre minunile lumii: strada se poate traversa normal, de la stânga la dreapta și invers, dar și… perpendicular! Fac întâia oară în viață un asemenea drum, depășim câțiva cerșetori și ajungem față în față cu Venice Beach!…

…Plaja asta e un regal rar. Ciorchini de oameni stau pe un dâmb de nisip și participă la unul dintre spectacolele publice. O trupă, „Olimpicii de ghetou”, pare a fi formată din campionii mondiali la gimnastică artistică și acrobatică, se rostogolesc de trei-patru ori în aer, înainte și înapoi, se aruncă pe caldarâm de parcă ar avea amortizoare în brațe, fac flotări uluitoare, ținând antrebrațele lipite de ciment, se cântă modern, se dansează, se râde, Viața e frumoasă, turiștii filmează, fotografiază… Văd un SegWay, nebunia pe două roți, cu un ghidon înalt până la nivelul pieptului, pe care te plimbi cât vrei, am descoperit distracția asta, care costă vreo 4.000 $, cu vreo cinci ani în urmă în South Beach Miami. În Venice, se închriază, cu 49,99 $ pe oră și 79,99$ pe două ore, dar mușterii s-au cam împuținat, mai ales că aici e și ținutul surferilor. Azi nu-s, însă, valuri, și distracția este pe faleză, chiar dacă, aproape de Ocean, se află Ringul skateboarderilor… Pe Esplanadă, tot felul de expoziții de ocazie, de nebunii, artă naivă, magazine cu souveniruri, numai culori vii, în combinații atât de diverse, un bătrîn cu doi șerpi mari, poți face o fotografie cu unul ei, unul alb, altul gri, un homeless cântă cu foc la un pian, adus la mal de plajă… Ducu mă face atent în fața Avenue-ului Westminster, la nr. 20, la 20 de pași de plajă, descopăr o casă din filme, din poveștile copilăriei, ctitorul ei a numit-o Casa Bordello. E din marmură neagră și albă, cu grilaje și uși aurite, un roccoco-barocul secolului 18 în stil american, cu personaje din filmele ultimului secol, parcă și doi-trei zei, pe acoperiș, pe pereții laterali… Ducu îmi arată și adevărate expoziții de picturi murale pe zidurile magazinelor, clădirilor oarecari, predomină roșul, galbenul și albastrul, liniile drepte, floră și faună marină, oameni stilizați, este arta acestui Mileniu, aici, unul dintre autori, Rip Cronk, este un cunoscut de-al lui Ducu…

…Pe un practicabil destul de ridicat, se face reclamă la un „spectacol rar”, i se spune „Freak Show”, în care, pentru cinci dolari, intri și vezi „60 dintre ciudățeniile de pe acest Pământ”! La intrare vor să ademenească publicul avid de senzații tari, oameni cu trei mâini, o femeie cu barbă, un pitic de vreo 30 de centimetri… Trec trist pe lângă acest Show și gândesc că cei mai ciudați am ajuns noi, cei așa-ziși normali, de afară, scoatem bani și din durerea umană din blestenații sorții, să ne bucurăm semenii bolnavi de „evenimente” sau să fim fericiți, cu cinism, că nu ne-au lovit pe noi asemenea blesteme! Dar, oare, suntem fericiți în această sărăcie morală?!…

…Trec pe lângă al treilea așa-zis cabinet „The Green Doctors”, o masă și un scaun într-un cort sau o cămăruță fără peretele din față. Ducu îmi înțelege nedumerirea și mă pune în temă. „Dacă vrei să fumezi marijuana, aici, o poți face liniștit, numai că trebuie să ți se dea de la aceste cabinete un certificat că ești apt să tragi marijuana. Costă 40 dolari certificatul!”…N-am fumat în viața mea, nici măcar o țigară din mătase de păpușoi, așa că nu-mi rămâne decât să rămân scriitor și să-mi imaginez…

…Sunt pe plajă, la Venice, și trag tacticos dintr-o țigară de marijuana, băi, ce liber sunt, băi, ce târșelos am fost, să nu-mi simt mintea luând foc, să visez, să mă simt… Cum naiba să mă simt?!… Negăsind răspuns, am mai tras o dată lung din marijuana cumpărată pe dracul știe cât, și am început să înjur cu patos sau ca la ușa cortului teroriștii, blatiștii, politicienii care distrug conșteint lumea și nu se mai satură de bani și putere, haosul din România și pseudo-liderii ei de rahat, mânăriile, noua dezordine a Europei… Deodată, o echipă specială a venit, m-au înhățat doi gardieni-jucători de fotbal american, mi-au dat două palme, mi-au făcut o injecție, și m-au trezit la realitate! Bine că n-am cedat în viața mea tutunului, o zic, în Venice, culmea ironiei, fondată de un miliordar al tabacco-ului, Aboot Kinney…

…Lunch cu totul și cu totul special. Într-una din clădirile cu arcadele de la Palatul Dogilor. La un restaurant chinezesc. „Bucătăria lui Mao!”, zâmbesc Ducu și Karina. Încăpere oarecare, cu 12 mese de patru locuri și una de 10 persoane. Dar pereții însă… În față, cum intri, figura lui Mao Tze Dun. Și multe fotografii și desene, cu tovarăși în jurul lui Mao, cu soldatul comunist apărătorul Patriei, iar deasupra tejghelei unde aduc bucătarii comenzile, un tablou cu chipul lui Mao în patru culori: roșu deschis, albastru, grena, negru!… Nu cred că vreunul dintre cei din restaurant știe care a fost adevărata față a lui Mao Tze Dun (1893-1976)… Liderul comunist al Chinei, poet, filozof, novator (!?!) al teoriei marxist-leniniste, al economiei politice, liderul partidului comunist chinez, strateg militar și politic, om care, se spune, a îmbunătățit educația, școala, sănătatea lângă Marele Zid, dar a avut pe conștiință și vreo 60 de milioane de morți, în perioada 1949-1976, cu acele campanii nebune numite „Saltul înainte” și „Revoluția culturală”. Ce înseamnă însă 60 de milioane de morți la un mega-popor care a atins întâiul miliard sub Mao?!.

…După o masă chinezească de cinci stele, la care Genevieve a mâncat alături de noi, iar Celine a dormit liniștită în căruciorul ei, am întrebat-o pe una dintre cele două ospătărițe care ne-au servit (o chinezoaică și o afro-americană), firește pe asiatică, o femeie în jur de 55-60 de ani, dacă l-a văzut vreodată pe Mao?! A privit o clipă-două ca electrocutată, a dat tăcută din cap, ce o fi vrând să spună, oare, și a plecat!…
…Ce Mao, domnule?! Cine să fie ăsta?! Important e că unii mănâncă o pâine de pe urma lui…

…Am plecat din Palatul Dogilor californian ce adăpostește…”Bucătăria lui Mao”, cu gând de scriitor. M-am uitat la tabloul cu Mao în oatru culori și l-am provocat la dialog, ca în acele dialoguri de patru ani „Dacă am fi fost față în față”, publicate în ziarul meu „Lumea Noastră, Lumea Sporturilor” de la New York…
-Domnule Mao…
-Tovarășe!
-Tovarășe Mao, cum a fost cu liderul comunist al României, Ceaușescu?
.-Când, atunci de ne-am văzut ultima dată, la Beijing,în ’64?
-Atunci!
-Ce să fie, atunci?
-La vreun sfert de veac după executarea comunistă a lui Ceaușescu, s-a scris că v-a contrat, chiar la Beijing!
-Da, mi-a zis că ar trebui să mai îndulcesc relațiile cu tovarășii sovietici…
-Și l-ați pedepsit, nu?!
-Dacă-l pedepseam, nu mai pleca viu din China!… N-a fost obraznic, doar a vrut să arate că are și el idei…
-Se spune însă că…
-Tovarășe, tot ce s-a întâmplat a fost că nu m-am dus la dineul de adio! Atâta tot… Ca între comuniști!

…Zi de roman, astăzi, la Venice, Veneția Americii!

26 martie 2016, Mar Vista, California

„Fata care se joacă de-a pescărușii” sau… a 8-a Pușlama!

…O veste încântătoare, din briza Dunării, de peste drum de Călărași, din Silistra. Distinsa Zlatina Staneva, directoarea minunatei Case cu miracole numită Teatrul de Păpuși din vechiul Durostol, mă anunță, pe Facebook, că, astăzi, 4 iunie 2013, au început repetițiile la piesa mea „Pușlamaua de la etajul 13”, cu subtitlul „Fata care se joacă de-a pescărușii”. Premiera, pe 24 iunie! Sunt gata, vin, prieteni bulgari, (și) la Silistra!…

…După patru remarcabile One-woman-show-uri la Giurgiu, Chișinău, București și Viena, două dinamice montări cu mai multe personaje la Galați și Piatra Neamț, după super-musicall-ul de la Ruse (merg, joi, 6 iunie să-l revăd, cu drag!), acum, un spectacol de păpuși pentru Adolescenți! Superb! Emoții, bucurii, mari speranțe (regizorul Săby Săbev este unul de valoare!), curiozitate. Drum lung sub Soare, minunată Pușlama, ajunsă în fața celei de a 8-a (opta) Premiere! Mulțumesc, Silistra!

…Tot, astăzi, 4 iunie 2013, este și Ziua de naștere a trei prețuiți prieteni, nume nobile în istoria teatrului românesc contemporan, cărora le spun din inimă „La Mulți Ani”!…

…Remarcabilul regizor de teatru Florin Fătulescu, din California, care mi-a montat încântător, prin anii ’80, o comedie („scrisă cu pana înmuiată în călimara lui Aurel Baranga”, cum m-a gratulat, la vremea respectivă, marele teatrolog Valentin Silvestru, în „România literară”): „Pele și caii verzi”, la Teatrul din Petroșani (cu regretații Virgil Flonta și Mihai Clita, cu actorii de farmec Florin Plaur, Mircea Pânișoară, Mirela Cioabă și Miruna Birău); „Adio, Pele!”, la Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov (cu regretatul Andrei Ralea, cu minunații Mircea Andreescu, Doru Ana, Nina Zăinescu și Victoria Cociaș!), sub Tâmpa spectacolul, de un haz nebun, jucându-se de peste 150 de ori!…

…Dramaturgul veșnic tânăr și ferice, neliniștitul creator Dinu Grigorescu, ajuns la superba „cotă 75”!…

…Legenda Alexandru Arșinel, nu doar directorul Teatrului „Constantin Tănase”, ci și stâlp al revistei românești în ultimele decenii, alături de Stela Popescu, suporter de elită la Sevilla ’86, în „Noaptea generalilor” din 7 mai, când Steaua a cucerit incredibil, imposibil, însă perfect adevărat, Cupa Campionilor Europeni!

La Fotbal, unde am ajuns să vedem naționala noastră jucând cu…Trinidad Tobago!?!

Am împlinit 33 de ani!

…Știu, în buletin am un număr dublu de ani. Și totuși, astăzi, 13 mai 2012, împlinesc 33 de ani! Era 13 mai 1979, când debutam ca dramaturg pe scena Teatrului de Stat din Arad. Cu o comedioară, „Centrul înaintaș s-a născut la miezul nopții”. Ca o replică la piesa argentinianului Cuzzani, „Centrul înaintaș a murit în zori”… Debutul meu în teatru îl datorez Fotbalului. Ca și Viața, în Lagărul din Latina. Dacă nu eram ziarist sportiv, cronicar de fotbal, nu l-aș fi cunoscut, la Cluj, pe formidabilul, pitorescul comentator sportiv de radio Victor Tudor Popa, remarcabil regizor și director de teatru. Nea Victor, Dumnezeu să-l odihnească în pace, mi-a citit întâia piesă de teatru. Și m-a stimulat să scriu teatru, trasându-mi câteva direcții absolut obligatorii. De la construcția dramatică la „carnea” personajelor și valoarea dialogului clar, cu trimitere…

…Debutul de la Arad a fost unul demn de o piesă de teatru. Freneticul Victor Tudor Popa luase directoratul Teatrului din Arad pentru doi ani, dar, după primul, a ajuns în spital. Viața printre artiști nu-i ușoară, a spus-o și marele Will… Piesa de debut ajunsese în pragul premierei, sub regia talentatului Costin Marinescu, exact când mentorul meu se internase în stare gravă. Congestie cerebrală sau așa ceva… Vizionarea s-a dat fără VTP. Vineri 11 mai 1979…  Ajunsesem cu avionul pe malul Mureșului, dimineața, și îmi luasem bilet pentru ultimul zbor de seară. La vizionare, trimisa secretarului de la Județeana de partid, responsabil de cultură, un anume tovarăș Zăvoianu, dacă-mi aduc bine aminte. Solul secretarului, o anume tovarășă Jivoi. S-a râs din plin la vizionare, interpreții s-au dovedit în mare vervă. La final, o recomandare, din partea atotștiutoarei tovarășe Jovoi, să scot o replică, pentru că „Face Miliția noastră de râs, toarășul Ionescu!”… Adevărul este că rolul Milițianului era unul spumos foc și arunca sala în aer, văzând un tablagiu de pe vremea aceea luat la mișto. Am acceptat să scoatem replica, nimic mai simplu. Am plecat liniștit la București, mi se dăduse unda verde pentru premiera de duminică 13 mai, toată ființa îmi cânta de fericire… De pe aeroporul din Arad, am sunat în redacție, la „Sportul”, și la Radio, la colegii mei de la secția sport, rugându-i să prezinte știrea cu premiera mea de duminică seara. A doua zi, știrea circula cu noaptea în cap prin toată România…

…A doua zi, dimineața, plecam cu Lada mea roșie, de la București la Arad, cu doi cronicari dramatici de calibru, Bogdan Ulmu și Antoneta Iordache, veniți să scrie pentru România literară și Revista Teatru. Soția mea urma să vină cu avionul de sâmbătă seara, căci avea zi de lucru. Când am intrat în centrul Aradului, spre 8 seara, avionul de București survola orașul…

…În Arad, pe drumul până la teatru, niciun afiș cu premiera. Nici pe clădirea teatrului n-am zărit panoul mare, cum se obișnuia la fiecare premieră. Un mic clopoțel mi-a zdruncinat bucuria și entuziasmul cu care așteptam debutul meu pe scenă. La poartă, tăcere mormântală. Omul de serviciu se codea să-mi spună. Doar atât: „Domnul Ionescu, duminică nu se ține premiera, atâta știu”!… La două trei-minute, a apărut interpretul rolului principal masculin, Dan Antoci. El mi-a servit adevărul de ultimă oră: „Premiera a fost interzisă!”… Tovarășul responsabil cu așa-zisa cultură județeană luase această decizie. Chiar dacă trimisa lui îmi dăduse OK-ul, cu 24 de ore în urmă!… Ziaristul din mine a început să caute fire care să ducă la adevăr. Un actoraș din teatru, îmbătrânit în „fitile”, prieten de chefuri cu tovarășul de la Județeană, nu-l agrea pe regizorul Costin Marinescu, pentru simplul motiv că nu-l prea folosea, în pofida „recomandărilor de la partid”, fiind mediocru. Și a încercat să se răzbune „săpând” spectacolul… Asta era prima variantă. Problema mea, însă, nu era Copacea-cârcotașul, ci interzicerea premierei. Am mers la aeroport să-mi iau soția. O anunțaseră, pe la 12, că premiera nu va mai avea loc, așa, ca un favor că nu ne mai poartă pe drumuri. Dar Cornelia nu mi-a zis nimic, chiar dacă am sunat-o de la un popas de lângă Deva. Și a venit să fie lângă mine, la greu…

…De la aeroport, am revenit buimac, în oraș. Eram un vulcan, când am urcat la Hotelul de pe malul Mureșului, unde rezervaserm de vineri seară două camere. Nu m-am acomodat cu situația anormală, dimpotrivă, am trecut la un atac prelungit. Telefon la Județeana de partid. M-am prezentat, am cerut numărul tovarășului Zăvoianu. Cu greu l-am obținut. Era 10 noaptea, când l-am deranjat. I-am spus că sunt surprins de interzicerea peste noapte a spectacolului. Mi-a replicat că nu are nimic cu textul, ci cu spectacolul, cu regizorul. „Bine, dar dumneavoastră n-ați fost la vizionare!”, am răspuns, catran de supărare. „Voi vedea spectacolul, tovarășul Ionescu, săptămâna viitoare!”… ”Vă rog să-l vedeți mâine dimineață, am venit cu doi cronicari, mai vine și Dumitru Chirilă de la Oradea”… „Mâine nu am timp!”… „Atunci, dacă premiera nu are loc mâine seară, înseamnă că Județeana de partid Arad este responsabilă de dezinformarea opiniei publice, din moment ca la Radio România Actualități și în ziarul Sportul de azi a fost anunțată ieșirea la rampă a „Centrului înaintaș s-a născut la miezul nopții”… Replica asta nu i-a căzut bine deloc tovarășului responsabil cu (in)cultura… După un timp de tăcere, mi-a zis: „Sunați-mă mâine dimineață, la 11!”…

…Duminică 13 mai 1979, la ora 10, după o noapte albă, eram în teatru. Urma un matineu cu o piesă a lui Titi Cubleșan. În fața cabinelor, am dat ochii cu omul care mi se spusese că „săpase” premiera, prietenul secretarului județean. Am monologat, special să audă și cei din jur: „Nu știu cine-i vrea răul tovarășului Zăvoianu!”… La 11 fix, tovarășul de la Județeană, n-a răspuns la telefon. Atunci, am plecat la spital, la minunatul Victor Tudor Popa, nepotul ilustrului dramaturg Victor Ion Popa, tatăl inegalabilei piese „Take, Ianke și Cadâr”… Pe nea Victor nu l-am putut privi în ochi, vorbea greu, dar a reușit să articuleze două cuvinte: „Succes la premieră!”… I-am mulțumit pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru că m-a învățat legile de bază ale scrisului dramatic. Cum să-i spun că premiera nu mai are loc?! Am plecat din spital în lacrimi…

…La ora 13, am sunat din nou la omul cu viza culturii!… Surpriză. Mi-a răspuns. Mai mult, mi-a spus calm: „La ora 15, va fi o nouă vizionare! Va veni tovarășa Jivoi. Sper să-i respectați obiecțiile, ca premiera să aibe loc în seara asta!”… Au început telefoanele la actori, care erau în program casnic de duminică, din moment ce premiera nu mai avea loc, doi tehnicieni erau chiar plecați din oraș, nu existau mobile să fie anunțați. La ora 15 fix, a venit și tovarășa de la Județeană, respira greu, primise telefonul șefului tocmai când pregătea masa de prânz… Vizionarea, cu două clase sub prima, de vineri. Bogdan Ulmu râdea, însă, în hohote, ca și soția mea și câțiva actori ai teatrului pe post de spectatori. „Așa, da!, a decis superioară tovarășa Jivoi. Spectacolul este excelent!… Succes la premieră!”…

…Fericit, ca și regizorul Costin Marinescu și actorii, că premiera va avea loc, a mai urmat un obstacol nebănuit: directorul adjunct care nu voia ca spectacolul să aibe loc peste două ore, pentru că sala va fi goală. „Câți oameni vă trebuie în sală, ca să se joace piesa în seara asta?!”, am întrebat. „Vreo 80-100!”, a replicat suplinitorul lui Victor Tudor Popa… „Bine, veți avea 100 de oameni în sală!”… Și am trecut pe telefoane. La toți cunoscuții mei din Arad, începând cu Tudor Gherlea, organizatorul de la UTA… O mână de actori care nu jucau în piesă au alergat după vin, promisesem, doar, un banchet pe cinste, după premieră, venisem și cu ceva bani… La ora 19 fix, ora ridicării cortinei, parterul era plin ochi, iar la balcon alți 20-30 de oameni. Jos, toată floarea cea vestită a fotbalului arădean, jucători, antrenori și conducători veniți la trei ace… Sus, doi prieteni de la Teatrul din Petroșani, regizorul Florin Fătulescu și actorul Șerban Ionescu, sosiți în ultimul moment, plini de noroi pe pantofi și haine, ca și scriitorul Dumitru Dem Ionașcu, după un drum cu peripeții început cu zece ore în urmă… Premiera a însemnat un mare succes de public. Și îl văd și acum, când lăcrimez, urcând, pe scenă, la finalul piesei, pe regretatul Broșovschi. cu un coș mare cu flori, din partea echipei mele de suflet UTA… La cabine, directorul ajunct vorbea de unul singur: „N-am crezut o clipă că premiera va avea loc!”… La care i-am replicat, puțin mândru: fotbalul m-a învățat că trebuie să crezi în victorie până în ultima secundă!…

…Astăzi, după ce mi-am sunat sora din București, pe Mona, să o felicit pentru ziua ei de naștere, am dat două telefoane și la Arad. Unul, actorului Dan Antoci, interpret de succes al „centrului înaintaș”, altul lui Doru Nica, rol mic, atunci, actor de calibru azi, când ambii îmi sunt prieteni dragi. N-am putut suna și la actrița care a jucat minunat rolul principal feminin, Maria Barboni Petrache, plecată prematur între îngeri.

…13 mai 1979 înseamnă punctul meu de pornire în teatru. Au urmat, după acea premieră, alte 15, toate dragi, unele superioare calitativ, jucate în toată țara, ba și la New York, Stockholm, Chișinău, Vidin și Viena. Dar niciuna ca aventura de la debut!

…Am 33 de ani, ca dramaturg! Ce tânăr sunt…

Trei americani la București!

…Totul s-a petrecut la începutul ultimei luni din acest agitat 2009. Cu lansarea volumului „Tennessee Williams. Memorii ale unui bătrân crocodil”, carte onorată la vremea respectivă cu Premiul Pulitzer pentru Dramă. Moment cu o uvertură inedită, două dintre sonetele ilustrului dramaturg american fiind auzite, pe bandă, în interpretarea autorului! După un asemenea distins prolog, evenimentul serii la Teatrul Mic: premiera europeană a ultimei piese scrise de Tennessee Williams, în ’82, cu nouă luni înaintea morții lui stupide, la New York, sufocat de căpăcelul unui tub de medicamente! Piesa (în original „Casa care nu poate sta în picioare”, la București titrată: „Doamna noastră din Pascagoula”!?!) s-a bucurat de excelenta traducere a Ioanei Ieronim și Rodicăi Fătulescu. Această ultimă scriitură a marelui dramaturg american (la noi i s-au jucat cu succes nebun „Un tramvai numit dorință”, „Menajeria de sticlă”, „Dulcea pasăre a tinereții” etc) a fost oferită în premieră Europei, la București. De un strălucit regizor americano-român, stabilit de decenii în California, Florin Fătulescu, onorat de un evantai de premii internaționale în toată lumea și mult aplaudat, acum doi ani, tot la Teatrul Mic, cu „Jacques sau supunerea”, de Eugen Ionescu(o).

…Piesa –se spune cea mai autobiografică a autorului- oferă, cu tristețe, dar și umor, povestea a doi bătrâni, rămași singuri într-o casă roasă de amintiri și de termite. Bătrânul caută banii ascunși de soție, cu gândul la campania electorală și suișul (plătit!) pe treptele politicii, prilej care conferă textului atâta actualitate. Vizita fiului, însoțit de logodnica sa (jucată cu farmec de Valentina Popa), ca și „raitele” vecinilor (excelent Avram Birău, în rolul lui Emerson Sykes) au dezvoltat tabloul unei societăți de acum aproape patru decenii roase de nevroze, depresii și obsesiile crizei financiare (!). Cadru valabil și pentru prezentul bolnav, palpitând în acest ultim spectacol semnat de Florin Fătulescu, fin șlefuitor al detaliilor, însă atent și la mesajul oferit de întreg. Spectacolul (scenografie: Ștefan Caragiu și Liliana Cenean; muzica originală-Rodica Fătulescu, al treilea american!) a avut și peripeții: cu o lună înainte de „prima cortină”, unul dintre titulari (Sebastian Papaiani) și-a anunțat abandonul! Tot răul spre bine, pentru că Mircea Andreescu (actor remarcabil, aplaudat și în filmul „A fost sau n-a fost?” și transferat pentru acest spectacol de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov) a reușit un rol de zile mari, în compania… colegei de școală, Valeria Seciu! Interpretări memorabile pentru „colegii de ieri”, aflați în premieră, după atâtea decenii de glorie, în aceeași distribuție. După acest spectacol (cu siguranță, se va mai așeza!), minunata Valeria Seciu ne rămâne în suflet, nu doar ca „Marea doamnă a scenei românești de la Mic”, ci și „Doamna noastră din Pascagoula” (ultimul titlu ales la noi!), iar Mircea Andreescu, același astru, veșnic tânăr și ferice sub harul său divin și zăpezile curate de sub Postăvar…