Etichetă: Anca Sigartău

Jurnal de California (15). ZIUA LUI CÉLINE, ULTIMA DUMINICĂ LA OCEAN, ÎNTÂIUL CONTACT CU PACIFICUL ȘI EU MĂ GÂNDESC LA…CHIȘINĂU!  

 

…Astăzi a fost primăvară plină la Los Angeles. Ca de Ziua minunatei luptătoare Céline, nepoțica mea de vis, care a împlinit două luni, cunună de ani fără număr, într-o Odă a bucuriei, după chinul din primele cinci zile de Viață, scumpa bunicului!…

…După atâta vânt și ploaie, trei zile la rând, California s-a luminat fascinant sub un soare plin, oferindu-mi cea mai frumoasă zi de când am venit la mal de Pacific. Nu puteam să nu plecăm, astăzi, toți cinci, cu Ducu driver ultra-experimentat, la Ocean…

…Am luat drumul pe Pacific Park, spre Santa Monica Bay, Paradis uman, unde s-au filmat multe pelicule, inclusiv „The Sting”, celebra „Cacealma”, din 1973, cu Paul Newman și Robert Redford, cu 7 (șapte!) Oscaruri câșigate, plus alte trei nominalizări!… Până să ajungem la țintă, am șerpuit pe câteva Avenue-uri și străzi, oamenii veseli peste tot, parcă și homeless-ul care trăiește de patru ani în autoturismul lui, de-un roșu decolorat de soare, vânt și ploi… La Santa Monica, într-o parte a celebrei localități, un țarc special amenajat pentru fermierii din zonă, cu tarabe pline de legume, fructe și produse ecologice, fără gluten. Vreo doăzeci de oameni stau pe scaune albe din metal, ca într-un amfiteatru improvizat, și ascultă o tânără cântând cu foc, în acompaniamentul ei de chitară și al unui băiat la tobă. Se servește la botul calului, fie felii de carne ecologică, fie doi cârnăciori, ecologici și ei, e o frumoasă zi de duminică, mi se face dor, deodată, de doi mici și-o bere, să pocnești de plăcere…

…Am ajuns pe plaja imensă de la Santa Monica, unde stoluri de bicicliști, pe tot felul de biciclete și cu atât de diferite căști în culori active au inundat aleile de pe faleză. Au apărut chiar și cete pe SegWay-uri, mijloacele de locomoție pe două roți și un ghidon drept până la mijlocul omului matur, destui roleri, atleți de circumstanță… Și țarcurile moderne pentru copii, pline ochi, Genevieve aleargă fericită în briza Oceanului… Văd, bucuros, mulți oameni pe plajă, în peisajul mirific cu crestele munților în zare și splendorile din Malibu atârnate între cer și apă, în dreapta, cu celebra Venice și canalele ei intuite, în stânga…. Patru cutezători s-au și aruncat în Pacific, le e dor de înot, câteva valuri au atras și trei surferi, unul mă uimește, când își desumflă surful, făcându-l un mic pachet… Frumoasa lor nebunie mă împinge spre Ocean, lăsând-o câteva minute pe Genevieve să se joace doar cu Ducu, după superba noastră dimineață în buza plajei, sub umbre de palmieri inegalabili… Testez în premieră apa Oceanului din Westul Americii, doar la mal, mai mult în spuma de valuri, posibil să fi fost rece, important a fost pentru mine că nu am ajuns aici fără să  mă spăl cu apă de Pacific!

…În această Zi de poveste trăită în California, gândul meu aleargă și spre… Chișinău! Azi dimineață, înainte să o luăm spre Santa Monica, am primit un mesaj, pe Facebook, de la remarcabilul regizor Sandu Grecu, directorul Teatrului „Satiricus” I.L.Caragiale din Chișinău. Mă întreabă dacă pot fi prezent la Chișinău, în data de 21 aprilie, la premiera cu piesa mea „Pușlamaua de la etajul 13”?… Cum să nu fiu?!… Tot într-un aprilie, pe data de 26, în 1995, descopeream frumosul Chișinău și mulți dintre oamenii lui minunați, cu ocazia premierei mele cu textul „Beethoven cântă din pistol”, regizat, cu farmec și curaj nebun, de Sandu Grecu. Spectacolul a făcut valuri și la New Yor și Bridgeport, unde am invitat eu Teatrul „Satiricus”, și sunt convins că acum este mai actual ca niciodată!…

…Joi 21 aprilie 2016, la „Satiricus” din Chișinău, „Pușlamaua de la etajul 13” va cunoaște a zecea montare!… De la Viena și Giurgiu, în remarcabile one-woman show-uri (cu Julia Proch-Schauer și, respectiv, Anca Sigartău), la musicalul de la Ruse, regizat de valorosul Orlin Diakov, și uluitorul spectacol de păpuși pentru oameni mari de la Silistra, în regia lui Săby Săbev, cu o fantastică Monika Ugrenova (realizare prezentă la șapte festivaluri din patru țări, cucerind nu mai puțin de șase Premii!), la tulburătoarea montare a regretatului regizor de elită Vili Perveli Nikolov, la Galați, cu nouă personaje și o remarcabilă Petronela Buda în rolul principal. Și a mai fost și o interesantă variantă de teatru radiofonic, realizată de regizorul Iulian Ursulescu, cu Otilia Pescariu, în Serbia, la Radio Novi Sad, și spectacolul pentru copii de la Piatra Neamț (regia Maria Hlibovski), și cele de la două teatre particulare din București și Chișinău. Ce-ar fi ca, într-o zi, cineva să adune la un teatru cel puțin cinci-șase din cele zece „Pușlamale”!?!

…Acum, regizorul Sandu Grecu face un Spectacol-protest, subintitulat, aluziv, și „Dragă societate”! Cu o încântătoare Alexandrina Grecu, pe care am apreciat-o, acum trei ani, în emoționantul spectacol „Cu bunelul, ce facem?”, de Constantin Cheianu, în regia lui Sandu Grecu, la Teatrul „Satiricus”, și cu 13 actori care vor cânta live, în stilul muzicii hip-hop, melodii special create pentru această Premieră! Mulțumesc, prețuite om te teatru Sandu Grecu!

…10 Aprilie 2016, o Zi fascinantă pentru mine, în California…

„DERBEDEUL DE NOTA 10” și sora lui mai mare- „PUȘLAMAUA de la etajul 13!”

…”Derbedeul de nota 10″, prima mea piesă de bunic, ultima din CV-ul de dramaturg (sau, dacă vreți, a 29-a montare!), a însemnat premiera unei dimineți de poveste, ieri, 20 martie, la Giurgiu, în vechea, dar intima Sală Studio a Teatrului „Tudor Vianu”! O premieră înnobilată de…

…harul și patosul debordant al celor patru actori (Giulia Ionescu, Gabi Munteanu, Georgeta Antoniu, Vasile Toma), într-un superb joc interactiv cu o sală de școlari inteligenți și civilizați!

…de regia profesionistă a lui Matei Varodi, atât de exigent și inventiv și cu piesele pentru elevi, cam „rara avis”, pe la noi, în ultima vreme!

… de frumoasa scenografie și spectaculoasele costume ale Mirunei Varodi, pentru ochiul și sufletul fericiților copilandri din sală!

…de pasiunea harnicei „echipe nevăzute” a teatrului giurgiuvean (ateliere, tehnic de scenă, luminist, sonorizator, croitoreasă, cabinieră etc)!

…de prezența in corpore a presei giurgiuvene, cum rar am întâlnit la premiere pentru elevi prin teatre din alte zări!

… de apariția la întâia reprezentație a ilustrului dramaturg Dinu Grigorescu, totodată și excelent cronicar dramatic al revistei literare „Luceafărul”! Mulțumesc din suflet, Prieteni!

…I-ați oferit „Derbedeului meu de nota 10” o fermecătoare ieșire în lume, sub nobil arc de aplauze pornite din sufletul pur al celor din sala electrizată, cântând, în final, împreună cu actorii, „Noi toți suntem prieteni, Mereu, mereu, mereu, Și la bine și la rău”!.

…Aseară, l-am căutat pe „Derbedeul de nota 10”. Plecase în lume, la fix trei luni, căci, pe 20 decembrie 2014, puneam ultimul punct al piesei, pe marginea unei piscine din Florida, sub privirile sublimei Genevieve, nepoțica mea de aur, muza mea de la finele anului trecut, acum, Curcubeu de poveste peste Ocean…

…”Derbedeul de nota 10″ a plecat să-și caute surioara, „Pușlamaua de la etajul 13”! Ea a hoinărit prin patru țări în afara României, prin Viena, Novi Sad, Ruse, Silistra și Chișinău, dar și prin Giurgiu, Galați, P.Neamț și București… A cunoscut nouă montări: de patru ori one-woman-show, o dată s-a trezit în încântător musical (la Teatrul „Sava Ognianov” din Ruse, în regia lui Orlin Diakov)), cu spectacolul de păpuși pentru oameni mari de la Silistra (regizor Săby Săbev) s-a umplut de premii și a fost la un evantai de Festivaluri, la Galați (patru premii!) și Giurgiu, în Bulgaria, la Stara Zagora, în Polonia și Belarus… S-a bucurat și de o splendidă montare la Teatrul radiofonic, în Serbia, la Novi Sad (în regia lui Iulian Ursulescu). „Pușlamaua” mea ce scumpă s-a bucurat și de câteva interpretări de senzație: Anca Sigartău (la Giurgiu, în regia lui Dan Tudor), Petronela Buda (la Galați, în regia regretatului prieten Vili Perveli Niiolov), Julia Prock-Schauer (la Viena, în regia lui Țino Geirun), Monika Ugrenova (la Silistra)…

…”Pușlamaua de la etajul 13″ face patru ani de scenă și încă se mai joacă, la Galați, Viena și Silistra!… „Derbedeul de nota 10″ abia a apărut pe scenă, Giulia Ionescu reușind un rol minunat în”Țâcă dintr-a V-a”! Cine o va urma și la ce teatru?

…”Pușlamaua de la etajul 13″… „Derbedeul de nota 10″… Drum lung, sub soare, minunații mei Copii!

MMI și cele șapte „Pușlamale”

…Între intimi, mi se spune MMI! Personajul acesta, bolnav de teatru și de fotbal, are o primăvară însorită, în pofida stării generale și particulare. Nu vorbesc, aici, despre fotbal (Mamă, mamă, ce dezastru, cu naționala!)… Mă refer la teatru…

…Sunt fericit, chiar dacă, în calitate de director al Teatrului “Tudor Vianu” Giurgiu, mă zbat cu o feroce criză materială, dar și morală: nu pot da încă premiera cu “Steaua fără nume”, un spectacol excelent (cu Eugen Cristian Motriuc, Cătălin Crișan-da, da, el, minunatul cântăreț, absolvent de teatru-, Marian Ghenea, Antonia Ionescu-Micu, Giulia Ionescu, Gabriela Munteanu, Mihaela Olar; regia Felix Crainicu), pentru că m-am lovit de litigii între organismele de colectare a drepturilor de autor și două, în ultimele luni de negăsit, nepoate moștenitoare ale scriitorului Mihail Sebastian, mort acum 68 de ani! Semn că mai avem de așteptat încă… doi ani (ciudată lege!) până vor dispărea interdicțiile ce țin de toanele rudelor, diferitelor organisme și de atâtea sofisme… Trăim o situație absolut aberantă în cazul dreptului de a juca sau publica fără probleme autorii decedați înainte de 70 de ani, ceea ce vine, în special, împotriva tinerelor generații, care au interzis la Eugen Ionescu, Mihail Sebastian și (aud, mai nou!) Marin Sorescu!?! Bunuri naționale, nu de familie, de societăți, avocați, orgolii și ambâțuri personale. Cum scriam în revista “Taifasuri” (ultimul număr!), situația aceasta tragicomică (să vrei să oferi drepturile de autor și să n-ai cui, fapt pentru care nu poți juca o piesă!?!) se poate rezolva numai printr-o intervenție imediată, prin legi clare, în numele culturii române, din partea… Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Comisiei senatoriale de cultură a Parlamentului și Guvernului României! Aude, oare, cineva, când este vorba despre cultură?!

…Dincolo de contextul general bolnav, bucuria de a fi scris un text, “Pușlamaua de la etajul 13”, care, în octombrie 2011, câștiga Concursul Național de Dramaturgie din cadrul Festivalului de teatru de la Galați. Nu aș fi bănuit, atunci, niciodată, că voi fi un dramaturg atât de norocos, care, culmea, să se bucure de o premieră, a 21-a din carieră, chiar de Ziua Mondială a Teatrului! Și, totuși, s-a întâmplat, miercuri 27 martie, când pe scena superbului Teatru „Sava Ognianov” din Ruse, a avut loc prima seară a spectacolului bulgar! Un minunat musical, în regia și scenografia valorosului Orlin Diakov, cu o trupă tânără, de mare talent și pasiune, într-o seară de teatru-total (dramă, comedie, dans modern, pantomimă, cântece de efect, ca versuri și muzică, create special pentru acest spectacol). Cu trei interprete admirabile, Maria Petkova (încântătoare în rolul titular, ea debutând superb pe o scenă profesionistă, după terminarea facultății din Sofia!), Evghenia Iavașeva, Țvetana Blagoeva și cu toți atâția actori pe măsură, Borislav Vejenov (fascinant), Iovko Kănev, Kadri Habil (cu umor irezistibil). Nota 10 cu felicitări și pentru coregrafia semnată de Marin Udvarev, minunata muzică a lui Plamen Mircev-Mirona și impecabila traducere a textului reușită de regizorul bulgaro-român Vili Perveli Nikolov. O seară rară, la Ruse, în ovațiile și buchetele de flori, într-o sală plină ochi, cu elevi, părinți, profesori, ziariști, oameni de teatru…

…A fost a șaptea montare a acestui text. Premiera absolută, în final de octombrie 2011, la Giurgiu, cu valoroasa Anca Sigartău, spectacolul participând la Gala Star Bacău, Festivalul de la Brăila și cel al Teatrelor dunărene de la Giurgiu.
Textul a ajuns pe scenă și la Chișinău (tot one-woman show), în regia lui Emil Gaju, singura “Pușlama” din cele șapte pe care nu am văzut-o, fiind invitat cu doar 20 de ore înaintea premierei, timp insuficient, având un program stabilit dinainte!…
În frumosul spectacol de la Galați, regizorul Vili Perveli Nikolov a optat pentru 10 personaje, cu o incântătoare Petronela Buda în rolul principal și un interesant contrapunct pe ideea sportului (tenisul de câmp în text) ca o morală activă, salvator…
La „Teatrul de joacă” din Piatra Neamț, regizoarea Maria Hibovski a ales varianta cu patru liceene care au împărțit textul foarte greu fie și pentru o singură actriță cu ani grei de scenă. Spectacol care a adus un Premiu I pentru o elevă interpretă la Festivalul de teatru al liceenilor, la Cluj…
“Pușlamaua” n-a ocolit nici Capitala țării natale a autorului, apărând pe scena Teatrulul particular „Tabu”, în regia freneticului Felix Crainicu, și el optând pentru mono-spectacol, cu Dana Stîngă.
Pe 14 februarie, anul acesta, la Teatrul „Pygmalion” din Viena, am fost îmbătat de Frumos cu un excelent spectacol semnat Geirun Țino și o fantastică actriță Julia Prock- Shauer, într-un decor de vis!
Iar, acum, în zi de primăvară învăluită în viforniță, minunata premieră de la Ruse! A șaptea montare, în patru țări! Șapte ”Pușlamale”, una și una. Pe un traseu nevisat de lung pentru autor. Și, totuși, acum, după primele… 7 (șapte) montări sper ca drumul minunatei mele „Pușlamale” să nu se fi oprit în frumosul Ruse, mon amour!
Doamne, că multe îți mai cerem, după ce ne-ai arătat, câteva clipe, Paradisul!

P.S. Știu, există și altfel de pușlamale. La tot pasul. Refuz să mă gândesc la ele. Măcar acum…

P.S. 1. Doi amici m-au întrebat, în plină dimineață, dacă titlul acestui material se referă la câțiva actori, cunoscuți comuni. Nu mon cher, am răspuns fiecăruia, dacă va fi să îi arăt cu pixul, le voi da numele, cu bold, nu voi umbla cu aluzii!

Adamo, Anca Sigartău, „Pușlamaua de la 13”, Viena

…Prima săptămână din ultima lună a agitatului 2011 mi-a oferit zile de neuitat. Patru zile într-o Vienă plină de culorile și cântecele Sărbătorilor înseamnă pentru oricine un dar divin. N-am fost, însă, în Țara Valsului, pentru turism, ci pentru teatru, invitat la Festivalul organizat de Geirun Țino, directorul de la Pygmalion. O mini-copie la Festivalul Teatrelor Dunărene, ținut la Giurgiu, între 14-17 noiembrie, cu trupe din Galați, Brăila, Silistra (Bulgaria), Viena și, firește, Giurgiu. Acum, în buricul capitalei Austriei, la Teatrul particular Pygmalion, Festivalul Teatrelor Dunărene Românești, între 2-9 decembrie. Două teatre din aval, pe Dunăre, „Fani Tardini”-Galați, cu „Woyzeck”-ul celebrului G. Buchner, și „Tudor Vianu”-Giurgiu, cu „Pușlamaua de la etajul 13” a semnatarului acestor rânduri. Ca excelenta Adriana Trandafir să deschidă balul cu recitalul „Pasărea măiastră-Maria Tănase”. Cum directorul teatrului gazdă este un cunoscut regizor româno-austriac, logic să existe și două piese în limba germană, oferite de organizatori, „Puff” („Bordelul”), de Barylli, pusă în scenă de Geo Țino (și prezentată și în Festivalul de la Giurgiu) și „Ein one-night-stand”, de Daniel Felsner, o recentă premieră (neașezată încă), montată de regizorul româno-austriac Dan Stoica. Lumea-ntreagă e o scenă, indiferent de dimensiuni și vârste…

***

…”Pușlamaua mea de la etajul 13″ s-a jucat în două seri. Și a însemnat, fără exagerare, un triumf, care se datorează, în principal, formidabilei actrițe care este Anca Sigartău. Noul spațiu de joc, decorul schimbat din motive obiective, publicul diferit au reprezentat o provocare al cărui efect au fost aplauze și ovații de aproape nouă minute!!! Iar dacă sala plină a fost una mică, una mignon, ca la orice Studio, prezența a însumat nume mari ale scenei internaționale: valoroasa mezzosoprana Ruxandra Donose, fermecătoarea Ecaterina Coresi (noua Contesa Mariza a Vienei), ilustrul bas și profesor de canto în lumea-ntreagă, Theodore Coresi… Seara a doua a reprezentat un uluitor triumf al inteligenței actorului, în spectacolul interactiv, asupra a doi pseudo-spectatori aroganți sau nod-în-papură. Anca Sigartău a demonstrat nu doar că este o actriță de mare sensibilitate, dar și de-o inteligență rară. Cred că, joi seara, la Viena, în postura creată de cei doi români care, ajunși pe lângă Prater, au încercat să privească de sus o super-actriță, opt interprete din zece s-au fi pierdut cu firea. Forța argumentului rațiunii Ancăi Sigartău a triumfat în fața argumentului forței verbale de gang…

***

…După marele succes al „Pușlamalei de la 13” în capitala Austriei, un om de-al casei mi-a aruncat un compliment învăluit într-o deplasată superioritate vieneză: „Nu visai tu să ai un asemenea succes ca dramaturg în afara României!”… I-am replicat calm, în câteva cuvinte: „Bătrâne, mi s-au mai jucat piese și la Chișinău, New York, Bridgeport și Stockholm!”. Atât i-am spus… Să mă laud că, la New York, am avut o sală cu 450 de oameni în extaz la „Beethoven cântă din pistol”, piesa mea prezentată de Teatrul Satiricus din Chișinău, în regia excelentului Sandu Grecu?! Sau că la „Turnătorul și Actrița”, jucată nebun de teatrul giurgiuvean, a trebuit să plătesc amendă pentru că se depășise cu mult capacitatea (410 locuri) sălii?! Sau că, la premiera absolută a piesei „Beethoven cântă din pistol”, la Chișinău, în aprilie ’95, s-au adunat în fața teatrului peste 600 de oameni (dublul capacității sălii!), ceea ce a făcut să se programeze pe loc un al doilea spectacol peste 24 de ore?! Fiecare din cele trei spectacole jucate la New York, Chișinău și Viena a însemnat un mare succes pentru mine. Copiii nu se compară. Ei înseamnă acea combustie rară pentru suflet…

***

…Viena, orașul unde, cândva, se spunea că românii mănâncă lebede, m-a făcut, în acest decembrie 2011, să fiu mândru că sunt român. Nu doar pentru că publicul de la Pygmalion a însemnat unul de elită. Ci și pentru că vienezii m-au tratat cu zâmbet cald aflând că sunt din România… Și pentru că în metrou sau în tramvai n-am mai întâlnit cerșetori sau șuți din Țara lui Dracula… Dimpotrivă, mulți tineri români, stilați, veniți în Țara Valsului să devină cineva… Am întâlnit un singur cerșetor, culmea, în campusul universitar de lângă superba Primărie. Alți doi de-ai mei, de-acasă, încercau să câștige cinstit un bănuț. Unul vindea reviste, altul cânta la vioară, nu departe de Catedrala Verit. „Trăiască fotbalul!”, a tresărit scripcarul bătrân, recunoscându-mă din lumea fotbalului… „Hai, Rapidul!”, i-am răspuns eu la salut, dar el a replicat sec: „Copos e un fâs!”… Și și-a vărsat oful în acordurile viorii, într-o „Rapsodie Română” interpretată cu fervoare și chin. L-am salutat cu drag și i-am strecurat un euro în șepcuța lui de rapidist necăjit…

…Am fost și la un restaurant românesc din Viena. la „Delta Dunării”. Interior plăcut, personal, însă, jenant. Țipete peste capetele mesenilor, vorbe necontrolate, nepoliticoase, mâncare parcă neterminată… Când am cerut o carafă cu vinul casei, gândindu-mă la minunatele podgorii ale Dobrogei, mi s-a recomandat ceva de la o cramă… austriacă!?! Norocul nostru e că n-am zărit picior de austriac, pe acolo… Nu voi umbri, însă, imaginea cu ospătarul-gură-mare și cei doi spectatori-români-care-îi-privesc-de-sus-pe-cei-de-acasă. Pe ei, i-am și uitat…

***

…Triumful (și) în Austria al Ruxandrei Donose, al soților Ecaterina și Theodore Coresi, mini-festivalul de teatru românesc de la Pygmalion, zămislit de Geo Țino, născut la Brăila, fantastica transfigurare a Ancăi Sigartău, dialogurile la un punch (băutura la modă, de Sărbători, de 3,90 euro, un fel de vin fiert cu tot felul de mirodenii) și la „Mozart”-ul (tot de 3,90 euro!) de la Cafeneaua celebrei Opere, mi-au spus că Viena ne privește, astăzi, altfel pe noi, românii. Patru zile, la Viena, am fost sincer mândru că sunt român…

***

…Am revenit la București, fericit și trist, cu mijlocul în cârpe. Aproape 20 de ore nu m-am dat jos din pat. Cutezasem să urc din nou, după decenii, cele 343 de trepte de piatră și să le mai și cobor, în Stephansdom (Catedrala Sfântul Ștefan), ca să văd Viena de la înălțimea de 67 de metri. Este ea tinerețea o stare de spirit, dar trupul nu mai ține cont de metafora aceasta dragă mie. Și totuși, sâmbătă seară, mi-am cărat trupul la Sala Palatului, să-mi regăsesc adolescența. În sublimul concert susținut de Adamo, belgianul de origine italiană care a fascinat generații, nu doar pe cea a anilor ’60. Sala arhiplină a întinerit brusc sub vocea minunată a lui Salvatore Adamo, sub acordurile șansonetelor, tangourilor, ale hiturilor care nu vor să apună. Cum să nu simți viața renăscând în tine reascultând „Dolce Paola”, „Vous permettez Monsieur”, „La Nuit”, „Les filles du bord de mer” și câte alte bijuterii muzicale. La un moment dat, văzând că se fac două ore de când a început super-recitalul (care a ținut două ore și un sfert), un spectator a strigat din primele rânduri ale sălii: „Tombe la Neige!”, titlul celebrului hit. La care veșnic-tânărul Adamo a zâmbit și a replicat: „Credeați că Adamo putea veni la București fără să aducă zăpada?!”. Peste câteva clipe o mare de oameni era în extazul Căderii de Zăpadă. În momentul acela am început să plâng. Fericit de adolescența mea vrăjită de Adamo, de anii aceia când zăpada era roz și avea zbor fierbinte de pescăruși, ușor apăsat de anii de acum, când zăpada parcă vine neagră, rece și grea… Tombe la Neige, Doamne, ce cântec de viață!…

A fost și a 17-a…

…Altfel spus, ultima mea carte publicată. Încă una se află în manuscris. Nu i-a venit vremea, se vede… Mai șlefuiesc la ea, mai caut un sponsor generos pentru un pumn de lei… Ultimul meu volum este tot unul de teatru. Ca o sfidare a Uniunii Scriitorilor care în ultimii doi ani nu a acordat Premiul pentru cartea de teatru, deși ea există, nu doar cantitativ!?! Nu importă că am fost nominalizat în acești ultimi doi ani, pentru „Filozofia bășcăliei” și „Dresorul lui Casanova”. Contează titlul acestui volum, lansat în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene (14-17 noiembrie 2011, la Giurgiu, care a demonstrat excelent că înseamnă și Teatru): „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Pescărușii pot fi și puținii dramaturgi români care, deși marginalizați, ba chiar umiliți, tot scriu, scriu, ca într-un minunat zbor de viață… Porcii (mă rog, și mistreți) cine sunt, oare?!

…Acest ultim volum a fost scos tot la Editura Play, tot cu o copertă semnată de marea artistă de origine română Lucia Trifan, stabilită în Antilele Olandeze. Un tom cu patru piese: cea care dă titlul cărții, „Sevilla, port la Dunăre”, „Pușlamaua de la etajul 13” și „Cănuță la Bacalaureat” (dramatizare după trei schițe ale inegalabilului I.L. Caragiale: „Cănuță, om sucit”, „Un pedagog de școală nouă”, „Bacalaureat”). Ultimele două se și joacă, „Pușlamaua de la etajul 13”, cu o formidabilă Anca Sigartău, face săli pline la Giurgiu, București (Teatrul „Nottara”) și se pregătește să cucerească Viena, în două repezentații, pe 7 și 8 decembrie 2011, alți patru directori de teatru anunțându-mă că vor să o monteze. Drama este că nu mai cred de mult în promisiuni…

…La lansarea volumului, am fost atipic. L-am arătat asistenței și atât. De ce să constat că nu mi-au dispărut lăudătorii de circumstanță, de ce să se vorbească, iarăși, despre… fabuloasa mea experiență de „Taximetrist la New York” (cartea vieții mele!), de ce să aud opinii despre volum de la oameni care nici măcar nu l-au răsfoit?! „E o carte excelentă, chiar dacă nu am citit-o”, îmi sună și acum în memorie, după șase ani, cuvintele unui cunoscut actor la lansarea cărții mele (tot de teatru!) „La răscruce de Hagi”. Lansările de carte au devenit banale formalități, obligații protocolare, unele jenante. Mi-a întărit această idee și ultimul Târg de carte Gaudeamus, de săptămâna trecută…

…În loc de comentariu despre acest al 17-lea volum al meu, am preferat cuvintele de pe ultima copertă, semnate de regizorul Geirun Țino, directorul Teatrului Pygmalion din Viena:

„Pușlamua de la etajul 13” –una dintre piesele acestui volum aparte- este povestea tulburătoare a unei adolescente care face „greșeala” să năzuiască spre ceva, să-și plămădească vise existențiale într-o lume lipsită de coordonate umane, de înțelegere, de tandrețe, de apropiere sufletească sau întrajutorare. Și, astfel, asistăm la un autodafe. Căci micuța pușlama, coborâtă, parcă, din poezia unui Saint-Exupery, se biciuiește pe sine cu ironie, se pedepsește intransigent și cu sarcasm pentru îndrăzneala avută de a fi visat, de a fi crezut că în spectacolul lumii la care ia parte, ar chema-o „Alice”, iar țara ar fi „cea a minunilor”. Realitatea de zi cu zi întunecă cu cinism acest orizont. Răspunzători pentru eșecul unui vis suntem cu toții, chiar dacă el ar fi numai al ei. Pentru că noi țesem plasa în care visul ei s-a plămădit, pentru că noi acceptăm că în locul în care trăim s-ar putea aspira și tot noi suntem aceia care întoarcem capul și privim laș în altă parte atunci când ni se cere ajutorul. Povestea scrisă cu mână sigură, în tușe puternice, cu un conflict dinamitard, se așează hotărât, plumb greu și dureros, în conștiințe, cerându-ne reflecție și participare. Un text dramatic care ridică ștacheta mișcării teatrale românești periculos de sus.”

„Pușlamaua”, FNT-ul, huliganii și crescătorul de capre

…Ultima mea piesă de teatru scrisă, „Pușlamaua de la etajul 13”, aureolată cu Premiul I la Concursul Națion al de Dramaturgie, Galați 2011, a văzut lumina rampei, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Cu o Anca Sigartău minunată și cu regizorul Dan Tudor îmbrăcat în neașteptată metaforă. În 12 zile, trei reprezentații, ultimele două cu casa închisă, poate și pentru că se joacă la Sala Studio. Pe 17 noiembrie „Pușlamaua” va apare în Festivalul Teatrelor Dunărene, la Giurgiu, iar în 20 noiembrie va vizita Bucureștiul, mai exact Sala Studio de la Nottara. Bucurii sincere pentru dramaturgul care, deși cam moare de foame, azi, în România, este bogat sentimental…

Pușlamaua banner

…Am așteptat cu bucurie Festivalul Național de Teatru (FNT) unde, prin bunăvoința UNITER-ului, am avut invitații la multe spectacole rare. Cel mai mult mi-au priit, însă, ca microb de teatru, colocviile de la Teatrul Act, numite „Divane”, unde am traversat perioade, stiluri și idei din teatrul românesc cu un evantai de regizori minunați, ca Ducu Darie, Victor Ioan Frunză, Laszlo Bocsardi, Alexander Hausvater și tânărul Radu Alexandru Nica. N-am vibrat, în schimb, cum mă așteptam, la „Cehoviziunile” reputatului Andrei Șerban, cu trei spectacole Cehov în gală. Cele „Trei surori” montate la Budapesta, în spectacolul ce a deschis Festivalul (!), au lunecat în eclectism ideatic, iar în „Ivanov”-ul de la Bulandra s-a răcnit cam două ceasuri din cele trei ore și jumătate cât a durat reprezentația. Aș numi acest „Ivanov”, ca o alternativă la superbul „Țipete și șoapte” montat excelent de marele regizor la Cluj, drept „Răcnete, palme și pumni”. Altceva decât Cehov… Problema este alta. În pauza „surorilor budapestane”, când destui spectatori plecau acasă, doi cronicari cunoscuți vorbeau în șoaptă: „Dacă ar fi fost un regizor tânăr, praf îl făceam!”. Aceasta-i drama: dacă Andrei Șerban este un mit, de ce nu-i considerat om, cu firești perioade de eclipsă, și i se acceptă orice?! De ce nimeni nu-i șoptește discret despre ghiveciul de idei, țipete și lungimi nepermise?! Unde este inegalabilul critic dramatic Valentin Silvestru?…

…Las una dintre patimile mele fără de sfârșit, teatrul (fericit, totuși, de acest FNT!) și trec la cealaltă pasiune, fotbalul. Barbarie în direct, acum o săptămână, la Ploiești, unde un descreierat numit greșit suporter petrolist a intrat în teren, neoprit de nimeni (!?!), și l-a lovit criminal pe Galamaz, de la Steaua. Până să fie huliganul mobilizat și trimis la arest, unde îi este locul, portarul Stanca și, mai ales, fundașul sârb Martinovici l-au lovit bestial cu picioarele. Culmea este că s-au găsit chiar doi-trei ziariști care să elogieze barbaria lui Martinovici, decretându-l erou!?! Jenante judecăți de valoare, penibilă confuzie de moralitate…

…Caruselul antrenorilor trădează graba-strică-treaba din fotbalul românesc, cu cătușe zornăind la ușile Federației și Ligii. În ultima săptămână, Astra l-a pus pe liber pe Șumudică, la primul eșec din campionat, după o serie nesperată, și l-a readus, după aproape trei luni, pe Selymeș. Care fusese dat afară de la FCM Tg. Mureș. Iar Șumudică a ajuns la Brașov, ca la Tg. Mureș să fie uns (pentru cât timp, oare?!) italianul Trombeta, cel dat afară, anul trecut, de CFR Cluj, unde obținuse destule rezultate notabile!… Aceștia-s conducătorii din fotbalul nostru șchiop…

…Apropos de CFR Cluj. Putea câștiga, sâmbătă seara, derby-ul cu Dinamo, după ce a întors rezultatul, de la 0-1. Cum „legiunea străină” de sub Feleac n-a fructificat sfertul de oră de foc de după pauză, se freacă și acum la ochi și se întreabă dacă-i adevărat? Da, Dinamo a câștigat, cu 3-2, prin „dubla” lui Marius Nicolae, din final, prin penalty-ul (regulamentar!) transformat și golul de mare atacant din ultimele 60 de secunde ale prelungirilor. Nu zic că Dinamo a fost mai bună, știu, doar, că echipa bucureșteană a învins după aproape patru decenii pe terenul CFR-ului clujean. Și mai susțin că penalty-ul prin care „câinii” au egalat a fost corect, așa încât patronul echipei cu doar doi jucători români titulari, Paszkany, se poate apuca de crescut capre, din moment ce a zis că va face așa ceva, dacă penalty-ul acordat de arbitrul Tudor pentru dinamoviști (că a dictat unul și pentru clujeni!) fost corect. A fost 100% corect, domnule Paszkany! Exista un oier în campionat, iată și un crescător de capre…

„Pușlamaua” mea care a luat Premiul I

…Festival de teatru (și) la Galați. Cel național de comedie. Între 2 și 9 octombrie, cu 10 teatre și 11 spectacole. „Odeon”, „Nottara”, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Mic, din București, Naționalul ieșean, „Tudor Vianu” din Giurgiu, „George Ciprian” din Buzău, basarabenii din Cahul, „George Bacovia” din Bacău și, firește, „Fani Tardini” din Galați. Din păcate, Teatrul „Jean Bart” din Tulcea și-a anunțat abandonul la jumătarea Festivalului! Între cele 11 spectacole, numai 4 (patru) cu texte românești: giurgiuvenii, cu „D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale, în regia lui Dan Tudor; gazdele, cu „Fiarele”, piesa lui Virgil Tănase, montată de autor, și „Conul Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale; „Odeonul” cu „Natură moartă cu nepot obez”, piesa ieșeanului Ion Sabdaru, montată de Eugen Făt.

…Bucuria mea cea mare, la acest Festival, a venit miercuri 5 octombrie, când s-au decernat Premiile Concursului național de dramaturgie-comedie. Din cele 20 de texte primite la Concurs, piesa mea „Pușlamaua de la etajul 13” a obținut laurii supremi. Al doilea Premiu I din cariera mea de dramaturg, după cel câștigat anul trecut, la festCo, cu „Leopardul mistreț”, piesă nemontată încă. De data aceasta, Premiul I și fără bani, răsplătit cu o diplomă, un buchet de flori, o carte („Filmul American”!) și promisiunea că piesa va fi pusă în scenă de teatrul gazdă. Al doilea meu Premiu platonic (deocamdată) din acest an, după „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, care a obținut medalia de argint la concursul „Goana după fluturi”, la Rm. Vâlcea. Nu sunt sigur dacă „Pușlamaua de la etajul 13” se va monta anul acesta (la anul?) la Galați, însă sper că el va fi lansat la public, până la finele lui octombrie, în briza Dunării, la…Giurgiu. Cu excelenta actriță Anca Sigartău într-un one woman show de zile mari și cu Dan Tudor la pupitrul de regie. Și nu uit că regizorul Geirun Țino m-a anunțat, acum vreo lună, că i-a plăcut foarte mult scriitura, vrea să o traducă în germană și să o monteze la teatrul său Pygmalion, din Viena. Cum am mai primit semnale, înainte ca piesa să fie aureolată de Marele Premiu de la Galați, și de la alți regizori din Arad, București, Chișinău, Iași și Vidin, interesați să pună piesa în scenă. O piesă actuală, pentru copii, părinți și profesori, despre singurătatea unei fete mutilată de certurile și orgoliile mamei și tatălui, despre dezinteresul celor din jur față de o elevă ajunsă în pragul sinuciderii, uitată de colegi și profesori, întrebări dure ale unei generații puse familiei, școlii și oficialităților. O piesă despre refuzul unei tinere de 15 ani de a-i acuza pe alții pentru a se scuza, despre forța morală a celei considerată superficial „pușlama” și colacul de salvare ce poate fi sportul (tenisul în piesă). O piesă veselă și tristă despre zilele noastre.

…Mi-am permis o mărturisire la decernarea Premiului de la Galați. Pentru mine Concursurile de dramaturgie înseamnă stimulente morale serioase, metoda de a-mi exploata la maximum puținul timp liber pentru a mai și scrie. Anul acesta, spre exemplu, am comis trei texte pentru Concursuri de dramaturgie (la cel de la Timișoara truda mea n-a obținut nicio recunoaștere!). Piese care, după trimiterea la data fixată spre jurizare, au fost rescrise și șlefuite de cel puțin trei ori. Dincolo de onorantele premii, vizate firește, știu că mi-am asigurat material primă pentru o nouă carte de teatru…