Blog oficial al scriitorului Mircea M. Ionescu
O nouă rubrică de teatru, „Trubadur sub balconul Thaliei”.
Astăzi publicăm pentru prima oară online o scenă de teatru a lui Mircea M. Ionescu: Scena 1 din piesa Cum a devenit Marx comentator Sportiv, din volumul „Premiul Nobel pentru Fotbal”, apărut in 2008.
Intr-un viitor apropriat vom publica și restul scenelor, urmând să continuăm cu publicarea altor piese.
[Notă: apăsați aici pt. a citi prima scenă]
…Una dintre problemele grave ale teatrului românesc actual o reprezintă slaba reprezentare a dramaturgiei autohtone contemporane. Directorii și regizorii susțin că nu există piese demne de luat în seamă, ba unii (cazul celebrului Andrei Șerban) merg până într-acolo încât afirmă inconștient că „n-avem dramaturgie românească”!?! Drama cea mare este că până și Uniunea Scriitorilor n-a acordat premiul pentru dramaturgie anul trecut, pentru că respectivul juriu (fără vreun dramaturg sau critic de teatru!) nu s-a prea omorât cu firea să caute cărțile anului. Iar ele au fost! Nu capodopere (cum nici la proza sau poezie n-au existat volume de excepție), însă au existat!
…Culmea este că, an de an, se țin atâtea concursuri de dramaturgie, există câștigători, însă piesele laureate nu se joacă! Peste trei zile, pe 15 ianuarie, de Ziua lui Eminescu, se încheie perioada de primire a textelor pentru Concursul „Cea mai bună piesă românească a anului 2009”, la UNITER. Concursul acesta a devenit o tradiție. Nu discut, acum, felul în care s-au acordat mai toate premiile, de-a lungul ultimilor ani. (Imi este suficientă mărturisirea unui dramaturg valoros-Emil Mladin: „Am fost o dată nominalizat la UNITER, mai mult nu pot spera!”). Problema este câte dintre piesele premiate și tipărite de UNITER (cu finanțarea Casei Regale a României) s-au jucat?! Să se aștepte ctitorirea unui Teatru Regal pentru ca dramaturgii onorați la Concursul anual să-și vadă textele montate? Întrebarea aceasta îl vizează, în primul rând, pe creatorul și susținătorul (cu mari eforturi!) al minunatului eveniment care o reprezintă Gala UNITER, Ion Caramitru, remarcabil om de cultură (și nu doar pentru că a fost, cândva, ministrul culturii!), totodată și directorul Naționalului bucureștean…
…Concursul de dramaturgie de la UNITER nu-i singular. De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, are loc un Eveniment de ținută: Festivalul comediei românești, pe scurt „festCo”! Și aici, nelipsitul (și necesarul) concurs de dramaturgie, firește, la Teatrul de Comedie. Câte trei premii anual, ba și câte una-două Mențiuni. Normal, măcar piesa care a câștigat Premiul cel mare ar trebui să fie jucată de teatrul care patronează concursul. Normal nu-i, însă, un cuvânt în logica lucrurilor în România. Deci, nici în teatru. Nici la „Comedie”, unde nu s-au pus în scenă premianții!
…Cuprinși de lehamitea cu care este tratat în România de astăzi textul dramatic, dramaturgii autentici au început să cam refuze să mai piardă timpul cu aceste concursuri-alibi. Pe 15 ianuarie, odată cu încheierea înscrierilor, la UNITER, pentru competeția „cea mai bună piesă românească a lui 2009”, începe o nouă aventură a dramaturgilor români. Vor avea ei aceeași soartă și în 2010?!
…Mi-am exprimat de mai multe ori convingerea că, în România actuală, cărțile de teatru nu se prea citesc. În primul rând de către cei în drept, directori și regizori de teatru. Ba, nici de către unii cronicari care scriu despre volumele respective, bazându-se pe asociații facile, fără vreo legătură cu substanța cărților respective.
…Există, însă, și excepții fericite. Colegi de breaslă care se citesc între ei, care își schimbă opinii, sugestii, încercând să-și mențină reciproc Visul. Din acest punct de vedere, sunt un dramaturg fericit. Dramaturgi de calibru, ca Viorel Cacoveanu, Horia Gârbea, Doru Moțoc și Dinu Grigorescu, mi-au citit ultimul volum („Filozofia bășcăliei”), cu mare atenție, ca o replică rară la lectura de care și eu m-am bucurat în fața cărților lor de preț. Ultimul mesaj a venit de la minunatul Doru Moțoc…
…Dorul Moțoc, profesor universitar, este unul dintre dramaturgii redutabili ai României. Jucat și onorat cu premii, în țară (am reținut „Foca albastră”, laureată la Cenaclul de dramaturgie, în 2008) și în străinătate, cu un UNITER (pentru „Zborul-ce fericire!”), ca un frumos arpegiu la teatrul radiofonic, unde a avut bucuria rară de a-și asculta piesa ” Cam târziu, domnule Godot!” într-o interpretare de gală, cu Radu Beligan și Dan Puric! Dincolo de opera sa dramatică de excepție, Doru Moțoc a lansat, acum 8 ani, în revista „Transilvania”, sub forma unui Manifest, proiectul unui așa-zis „Teatru imaginativ”, pe care l-a dezbătut în două colocvii, la Târgoviște și la Elbasan, în Albania, dar, mai ales, l-a susținut printr-un text încântător („Provocare” sau „Zborul-ce fericire!”) într-un volum cu trei piese.
La ora actuală, suntem colegi de scenă, la „Alexandru Davila”, din Pitești. Lui i se joacă „Bust de femeie în lumina astrală”, în regia lui Matei Varodi, remarcabilul director de scenă care mi-a montat și mie, la același teatru, „Jucătorul de baseball”, premiată în final de noiembrie trecut. Generos ca întotdeauna, ca o „rara avis” în România de azi, Dan Moțoc vrea să propună „Jucătorul de baseball”, la Festivalul internațional de la Elbasan (Albania), unde este mereu invitat, fie cu spectacole, fie în juriu! Ș,i ca să-mi mai demonstreze, o dată, că este un suflet din scripturi alese, valorosul om de cultură Doru Moțoc mi-a luminat acest început de an cu un mesaj cuprinzând gândurile lui imediate după lectura ultimului meu volum.
…Îmi permit să public acest „E-mail”, după ce i-am cerut permisiunea autorului. Rămâi același gentleman, Dorule!
Mesajul care mi-a luminat începutul de an
Dragă Mircea,
…Azi am terminat cea de a doua lectură (de data asta – nefragmentată, ci cum se spune „cap-coada”) a piesei tale „Născuți să emigram”, din volumul „Filozofia bășcăliei”. Am vrut să-mi verific primele impresii.. Și trebuie să-ți spun, de la bun început, că sunt cât se poate de pozitive, ca să nu zici, ca de obicei, că exagerez. E vorba, mai întâi, de miza „înaltă”, serioasă a demersului tău dramaturgic.Te iei la trântă cu un subiect actual, sensibil, care stârnește pasiuni (uneori oarbe) și care este departe de a fi clasat de istorie.Tratezi acest subiect – globalizarea și efectele ei – cu dibăcie, într-o modalitate modernă (uneori post-modernă !), urcând spre rezolvarea finală pe spirale elegante, abil concepute și „desenate”, astfel că tensiunea dramatică se menține mereu intactă, incitând la reflecție. Conturezi caractere complexe, ofertante pentru actori.
Mi-a plăcut îndeosebi „haloul” suprarealist, aparent absurd (dar numai aparent, pentru că, altminteri totul e cât se poate de realist !) în care îti învălui personajele,ca și varietatea stărilor prin care le pui să treacă. M-a încântat umorul „subțire”, de mare finețe (de fapt, un brend MMI !), ca și stilul alert. Mi-a plăcut „trovaille-ul” de substanță al piesei: personaje cu identități și vârste intersanjabile, dar perfect credibile, în orice ipostază. Iar finalul, cu deschiderea lui metafizică, m-a încântat, pur și simplu.Te felicit, îți doresc în continuare sănătate și inspirație.
Ce fericit aș fi să văd piesa jucată pe o mare scena bucureșteană (sau, de ce nu, parisiană, londoneză sau new-yorkeză !) cu o distribuție de zile mari, sub o bagheta regizorală prestigioasă, care să pună în valoare lumina textului.
Te îmbrățișez cu drag, Doru
…Mulțumesc din suflet, Doru Moțoc! Din fericire, în România mai există și oameni ca tine…
…De ani buni, Teatrul de Comedie din Capitală nu oferă doar spectacole bune și foarte bune, ci și Evenimente. Cum este și „Casa Zoikăi”, spectacol de excepție, de la autor (Mihail Bulgakov), la regizor (Alexandru Tocilescu) și actori, care, pun rămășag, se va juca ani buni cu „casa închisă” și se va umple de premii la Festivaluri (firește, dacă se va respecta criteriul valorioc și nu „jocurile de culise”!).
…Bulgakov se întoarce pe cai mari pe scena românească, după „Maestrul și Margareta”, „Cabala bigoților” și „Fuga” (spectacol de mare ecou jucat la Comedie, acum 15 ani). Azi, cu un text din 1925 interzis în Rusia natală. Cum să treacă de ochiul vigilant al stalinismului o asemenea piesă atât de acidă cu societatea sovietelor?!
Pe scurt, în centrul Moscovei, într-un apartament cu 6 camere, ființează un atelier de croitorie și „o școală de croitorese pentru soții de funcționare și muncitoare”, în fapt un frecventat bordel. În „atelierul” Zoiei Denisova Pelț (extraordinar rol realizat de valoroasa actriță Virginia Mirea), ziua tronează un tablou cu Marx, care noaptea e întors să apară un lasciv nud de femeie, în ton cu seratele încântătoare, cu droguri, și „prezentările de modă”. Prin „Casa Zoikăi” circulă pe „dublu sens” mulți și multe. Verișorul patroanei, creierul afacerii, un bișnițar de viață care, scăpat de la „rece”, vinde conducători (portretele lui Lenin și Stalin), oferind un alt rol mare pentru George Mihăiță, după cel din „Revizorul”; un conte (Gelu Nițu, impecabil) care se acomodează cu perioada de tranziție drogându-se; Fata din casă (Mihaela Teleoacă, fantastică forță scenică pentru premianta de la ultimul Festival teatral Pitești, noiembrie 2009, cu piesa „Fitness”); un director comercial (Valentin Teodosiu, remarcabil și în acest spectacol), doi chinezi-traficanți de cocaină (Dragoș Huluba și Aurelian Barbieru, cu mult farmec); manechinul Alla (nu Pugaciova, ci Vadimovna), rol mic, frumos creat de Emilia Popescu; croitorese, trei „doamne iresponsabile”, doi tovarăși anchetatori etc. Cu toții vegheați de administratorul blocului, „subdezvoltat intelectual” și corupt (Gheorghe Dănilă, veșnic tânăr în umorul lui tonic). Ca tabloul societății rusești (de atunci, de azi?!) să fie complet, mai are loc și o crimă pentru bani. Unul e ucigașul (chinezul Heruvim), altul „făptașul” oficial (Zoika)!
…Alexandru Tocilescu realizează o montare cu ritm seducător, în decorul funcțional al Vandei Maria Sturdza, cu muzică fericit aleasă (Gabriel Basarabescu) și viză coreografică (Păstorel Ionescu). Cu vervă nestăvilită, inventivitate structurală, atent la detalii și la întreg, lordul regiei românești oferă un spectacol de zile mari. Nu-i doar comedie, minunat gândită și jucată, ci și o tulburătoare felie de etică a istoriei, cu final trist, amar, cum este și acel sistem care a ucis milioane de oameni și a mutilat generații de suflete. Ceea ce Alexandru Tocilescu și-a propus să nu uite, de dragul ignoranței Prezentului, care are și el atâtea bordeluri!
…Totul s-a petrecut la începutul ultimei luni din acest agitat 2009. Cu lansarea volumului „Tennessee Williams. Memorii ale unui bătrân crocodil”, carte onorată la vremea respectivă cu Premiul Pulitzer pentru Dramă. Moment cu o uvertură inedită, două dintre sonetele ilustrului dramaturg american fiind auzite, pe bandă, în interpretarea autorului! După un asemenea distins prolog, evenimentul serii la Teatrul Mic: premiera europeană a ultimei piese scrise de Tennessee Williams, în ’82, cu nouă luni înaintea morții lui stupide, la New York, sufocat de căpăcelul unui tub de medicamente! Piesa (în original „Casa care nu poate sta în picioare”, la București titrată: „Doamna noastră din Pascagoula”!?!) s-a bucurat de excelenta traducere a Ioanei Ieronim și Rodicăi Fătulescu. Această ultimă scriitură a marelui dramaturg american (la noi i s-au jucat cu succes nebun „Un tramvai numit dorință”, „Menajeria de sticlă”, „Dulcea pasăre a tinereții” etc) a fost oferită în premieră Europei, la București. De un strălucit regizor americano-român, stabilit de decenii în California, Florin Fătulescu, onorat de un evantai de premii internaționale în toată lumea și mult aplaudat, acum doi ani, tot la Teatrul Mic, cu „Jacques sau supunerea”, de Eugen Ionescu(o).
…Piesa –se spune cea mai autobiografică a autorului- oferă, cu tristețe, dar și umor, povestea a doi bătrâni, rămași singuri într-o casă roasă de amintiri și de termite. Bătrânul caută banii ascunși de soție, cu gândul la campania electorală și suișul (plătit!) pe treptele politicii, prilej care conferă textului atâta actualitate. Vizita fiului, însoțit de logodnica sa (jucată cu farmec de Valentina Popa), ca și „raitele” vecinilor (excelent Avram Birău, în rolul lui Emerson Sykes) au dezvoltat tabloul unei societăți de acum aproape patru decenii roase de nevroze, depresii și obsesiile crizei financiare (!). Cadru valabil și pentru prezentul bolnav, palpitând în acest ultim spectacol semnat de Florin Fătulescu, fin șlefuitor al detaliilor, însă atent și la mesajul oferit de întreg. Spectacolul (scenografie: Ștefan Caragiu și Liliana Cenean; muzica originală-Rodica Fătulescu, al treilea american!) a avut și peripeții: cu o lună înainte de „prima cortină”, unul dintre titulari (Sebastian Papaiani) și-a anunțat abandonul! Tot răul spre bine, pentru că Mircea Andreescu (actor remarcabil, aplaudat și în filmul „A fost sau n-a fost?” și transferat pentru acest spectacol de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov) a reușit un rol de zile mari, în compania… colegei de școală, Valeria Seciu! Interpretări memorabile pentru „colegii de ieri”, aflați în premieră, după atâtea decenii de glorie, în aceeași distribuție. După acest spectacol (cu siguranță, se va mai așeza!), minunata Valeria Seciu ne rămâne în suflet, nu doar ca „Marea doamnă a scenei românești de la Mic”, ci și „Doamna noastră din Pascagoula” (ultimul titlu ales la noi!), iar Mircea Andreescu, același astru, veșnic tânăr și ferice sub harul său divin și zăpezile curate de sub Postăvar…