Categorie: „Jurnal” pe sărite

Ce bine este fără televizor!

…Credeți, nu credeți, sunt șase zile de când n-am deschis televizorul! Și mă simt excelent, liniștit, destresat, dezinteresat, odihnit cerebral, parol dacă exagerez… Din 30 decembrie 2011 și până astăzi, în ajun de Bobotează, n-am privit micul-marele parșiv ecran decât trei ore, pe 1 ianuarie 2012, la prânz, când s-a transmis, pe TVR 1, Minunea de la Viena, sublimul Concert de Anul Nou, pe care nu-l ratez de peste un deceniu… Muzica aceea divină mi-a vindecat sufletul pentru zile bune, m-a purificat, mi-a înmugurit lacrimă de fericire și n-aș putea un timp să mai urmăresc altceva…

…Tot în vraja muzicii terminasem, absolut, întâmplător, și agitatul 2011, cu un musical de vis, la Opereta bucureșteană, „Rebecca”, spectacol de senzație, cu o primă parte de credeam că mă aflu pe Broadway, absolut fascinant show-ul, am să scriu mai multe despre el în „Taifasuri”, săptămânalul cu zeci de mii de cititori care-mi găzduiește cronica dramatică…

…Între cele două daruri de la Dumnezeu, pentru suflet și cuget, cum să mă mai prostituez cu TV-urile bolnave de rating și kitsch?!… Și ce să văd pe multele, prea multele canale de duzină?!… Aceleași moace posace, unele chiar prostănace, agramate și parașutate, același bâlci al deșertăciunilor, politic și sportiv, interminabila listă de maneliști și becaliști, tot crime, minciuni, silicoane și nesimțire, arestări de ochii fraierilor, gunoaie care ne-au asfixiat mai tot anul 2011, ca un replay pentru 2012?!

…Nu știu cât am să rezist fără tembelizor, pulverizator de adevăr, deocamdată îmi este atât de bine, îmi protejez ochii, ai minții și ai sufletului, încerc să rămân încărcat pozitiv de spiritul Sfintelor Sărbători, refuz să cred că va veni clipa blestemată când voi capitula, cât pot, oare, să amân revenirea la normalul nostru anormal?…

…Nu mă uit eu la televizor, însă umblu printre oameni, am reluat naveta zilnică la Giurgiu-mon amour și oamenii din microbuze, de pe străzile și de lângă Turnul Ceasornicului, „Farfuria” din Cetatea de la Dunăre, ca și cei din Capitală sunt abătuți, în taxiuri, tramvaie și în metrou, înțeleg că micul ecran le-a prezentat începutul de an cam în catran, căci, deși guvernanții o țin cu o ușoară creștere economică (?!?), se anunță noi disponibilizări, alte scumpiri, ploaie de biruri, un buget și mai mic… Aud că vine un an jalnic pentru cultură, cu vreo 40% mai mic bugetul în 2012, cui îi mai trebuie lumină pentru cuget și suflet, acolo sus, la Palatul Înfângerii, întreb revoltat, și nu doar pentru că m-am bucurat, pe 28 decembrie, de un Premiu pentru cultură la Gala „Zece pentru Giurgiu 2011”, ci pentru că unii vor să ne îngroape de vii!… La „telefonul fără fir” al străzii, am mai auzit că un laureat al Premiului Nobel în economie vede în austeritate o mare piedică pentru ieșirea din criza în care se scufundă planeta, ai noștri diriguitori-terminatori, însă, n-au nicio treabă, se vede, cu Nobel, cu cine și ce au, oare?!… Leul a luat-o iarăși la vale, forintul a ajuns în prăpastie în 24 de ore, căci Orban-ul ungurilor, care vrea să sfideze Westul, Estul, budapest-anul care ne dădea cu tifla, mai anul trecut, în Transilvania, n-ar prea avea treabă cu ce se întâmplă, astăzi, în lume. Lume, lume…

***

…Prin fotbalul nostru sub Burkina Faso, zice-se că-i același scenariu, milioane aruncate pe gloabe și epave, Becali și Badea se bat în transferuri de duzină, Pițurcă face eforturi să bată un liliputan numit Turkmenistan, în șușa din Antalya, presa aud că-l bate la cap cu un copil din flori, florile dalbe s-au cam ofilit pe la noi… Zic, optimist, că toate acestea sunt zvonuri, denaturări, cârcoteli, răutăți, n-am urmărit telenimicitorul de speranțe, așa încât nu pot da în scris că la noi 2012 a demarat cu un pas înapoi față de 2011…

…Ce bine îmi este fără tele (vizor, gondolă, comandă, conferință, scaun), cât mă mai lași să nu mă poluez iarăși, Doamne?

Ce caută o echipă străină în campionatul României?!

…Rușine este un eufemism. Nu știu dacă Mircea Sandu și Dumitru Dragomir se pricep la eufemisme, cum se pricep la…. Cert este că s-au acoperit din nou de rușine și ocări, sâmbătă, pe înserat, când, de cum a început partida de la Ploiești, Astra-CFR Cluj, 0-1, sute de mii de prieteni sinceri ai fotbalului autohton au înțeles o dată în plus că ne aflăm în România unde totul este posibil. Tot ce e mai rău, mai ilogic, mai imoral…

…Nu mă refer la arbitraje, catastrofale și în ultima etapă de toamnă-prima din retur (ca la noi la nimenea!). Că trupa lui Paszkany este ajutată sistematic nu mai miră pe nimeni. Diogo trebuia eliminat la început de meci pentru intrarea de samurai, dar iertarea lui e floare la ureche față de ce temeneli au făcut fluierașii față de barosanii echipei din Gruia, golul nevalidat de la Sibiu fiind de antologia umorului și hoției la drumul mare… Parcă Dinamo n-a câștigat și ea, aseară, cu 1-0, la Tg. Mureș, printr-un penalty inventat de Alexandru Tudor, și a rămas lider cenușiu până la primăvara din februarie… Parcă Steaua n-a obținut și ea trei puncte în fața Brașovului, la București, pe Național Arena, unde tușierul Nica (miop sau samsar de faze?) a inventat un penalty mai comic decât filmele cu Stan și Bran, în urma căruia băiatul cu fanion otrăvit din Ploiești n-ar mai trebui lăsat Nikagda pe un teren de fotbal… Și câte gafe vestite ale arbitrilor noștrii, sub oblăduirea conducătorilor lor minunați, n-ar putea fi invocate, acum, când se pune de-o pauză, spre cumpăna anilor, în deșertul banilor…

…Alta-i, însă, Rușinea-Rușinilor. Aseară, la Ploiești, în prima ligă de fotbal a României (păstorită de Liga Profesionistă de Fotbal a lui Mitică Dragomir), echipa CFR Cluj, afiliată la Federația Română de Fotbal (fief-ul lui Mircea Sandu), a început meciul cu Astra cu următoarea formație: Beto-Lionn, Piccolo, Diogo, Camora-Peralta, Kivuvu, Renan- Sougou, Kapetanos, Bastos. Antrenor: Jorge Costa.

    Vă rog să mai citiți o dată, și încă o dată această formație! Știu, se vede din prima, dar n-am crezut și încă nu pot crede: NICIUN jucător român?!?!?!?!

    …Unde ne aflăm, domnilor?! Care să mai fie viitorul fotbalului românesc, dacă UN jucător român nu figurează în „11”-le de start al unei echipe din campionatul românesc?! Normal că pe domnul Arpad Paszkany, boss-ul isteț de la CFR Cluj, nu-l interesează fotbalul românesc și abisul în care se află, el n-are treabă cu, oare, cine joacă. Pentru el fotbalul e o afacere, vrea bani și iarăși bani. Dar pe Mircea Sandu o asemenea ANOMALIE fără egal în lume ar trebui să-l fi preocupat de mult. Ca și pe Corleone. Există o limită în toate, peste tot în lume tronează ca lege un echilibru între jucătorii străini și cei autohtoni dintr-o echipă. La noi este Estul Sălbatic, fără legi, doar o goană nebună după bani. Care a dus la distrugerea imaginii fotbalului românesc (vezi căderea Naționalei în grupul valoric Burkina Faso!) și, logic, la pierderea de bani în contul FRF! Am ajuns să ne delirăm de o victorie normală a Stelei (cândva de aur european!) în fața anonimilor de la AEK Larnaca, gata-gată să o decretăm sărbătoare națională!

    …Peștele de la cap se impute și fotbalul românesc de la conducătorii lui. Prin dezvoltarea sistematică a Anomaliei de a ne trezi fără un jucător român într-o echipă din campionatul României, Nașul și Corleone sunt mai vinovați decât tot ce caută DNA (sau doar le arată pisica?!) în dosarele lor. Vorbeam, aseară, despre Anomalia din Liga mercenarilor, cu marele scriitor român Dumitru Radu Popescu, bun cunoscător și al fotbalului. Concluzia dialogului nostru mâhnit nu poate fi decât una: DEMISIA! Nu cum strigă tribuna înșelată, ci așa cum o cere logica, etica, bunul simț. Mai există, însă, ele în România de astăzi?!

    Adamo, Anca Sigartău, „Pușlamaua de la 13”, Viena

    …Prima săptămână din ultima lună a agitatului 2011 mi-a oferit zile de neuitat. Patru zile într-o Vienă plină de culorile și cântecele Sărbătorilor înseamnă pentru oricine un dar divin. N-am fost, însă, în Țara Valsului, pentru turism, ci pentru teatru, invitat la Festivalul organizat de Geirun Țino, directorul de la Pygmalion. O mini-copie la Festivalul Teatrelor Dunărene, ținut la Giurgiu, între 14-17 noiembrie, cu trupe din Galați, Brăila, Silistra (Bulgaria), Viena și, firește, Giurgiu. Acum, în buricul capitalei Austriei, la Teatrul particular Pygmalion, Festivalul Teatrelor Dunărene Românești, între 2-9 decembrie. Două teatre din aval, pe Dunăre, „Fani Tardini”-Galați, cu „Woyzeck”-ul celebrului G. Buchner, și „Tudor Vianu”-Giurgiu, cu „Pușlamaua de la etajul 13” a semnatarului acestor rânduri. Ca excelenta Adriana Trandafir să deschidă balul cu recitalul „Pasărea măiastră-Maria Tănase”. Cum directorul teatrului gazdă este un cunoscut regizor româno-austriac, logic să existe și două piese în limba germană, oferite de organizatori, „Puff” („Bordelul”), de Barylli, pusă în scenă de Geo Țino (și prezentată și în Festivalul de la Giurgiu) și „Ein one-night-stand”, de Daniel Felsner, o recentă premieră (neașezată încă), montată de regizorul româno-austriac Dan Stoica. Lumea-ntreagă e o scenă, indiferent de dimensiuni și vârste…

    ***

    …”Pușlamaua mea de la etajul 13″ s-a jucat în două seri. Și a însemnat, fără exagerare, un triumf, care se datorează, în principal, formidabilei actrițe care este Anca Sigartău. Noul spațiu de joc, decorul schimbat din motive obiective, publicul diferit au reprezentat o provocare al cărui efect au fost aplauze și ovații de aproape nouă minute!!! Iar dacă sala plină a fost una mică, una mignon, ca la orice Studio, prezența a însumat nume mari ale scenei internaționale: valoroasa mezzosoprana Ruxandra Donose, fermecătoarea Ecaterina Coresi (noua Contesa Mariza a Vienei), ilustrul bas și profesor de canto în lumea-ntreagă, Theodore Coresi… Seara a doua a reprezentat un uluitor triumf al inteligenței actorului, în spectacolul interactiv, asupra a doi pseudo-spectatori aroganți sau nod-în-papură. Anca Sigartău a demonstrat nu doar că este o actriță de mare sensibilitate, dar și de-o inteligență rară. Cred că, joi seara, la Viena, în postura creată de cei doi români care, ajunși pe lângă Prater, au încercat să privească de sus o super-actriță, opt interprete din zece s-au fi pierdut cu firea. Forța argumentului rațiunii Ancăi Sigartău a triumfat în fața argumentului forței verbale de gang…

    ***

    …După marele succes al „Pușlamalei de la 13” în capitala Austriei, un om de-al casei mi-a aruncat un compliment învăluit într-o deplasată superioritate vieneză: „Nu visai tu să ai un asemenea succes ca dramaturg în afara României!”… I-am replicat calm, în câteva cuvinte: „Bătrâne, mi s-au mai jucat piese și la Chișinău, New York, Bridgeport și Stockholm!”. Atât i-am spus… Să mă laud că, la New York, am avut o sală cu 450 de oameni în extaz la „Beethoven cântă din pistol”, piesa mea prezentată de Teatrul Satiricus din Chișinău, în regia excelentului Sandu Grecu?! Sau că la „Turnătorul și Actrița”, jucată nebun de teatrul giurgiuvean, a trebuit să plătesc amendă pentru că se depășise cu mult capacitatea (410 locuri) sălii?! Sau că, la premiera absolută a piesei „Beethoven cântă din pistol”, la Chișinău, în aprilie ’95, s-au adunat în fața teatrului peste 600 de oameni (dublul capacității sălii!), ceea ce a făcut să se programeze pe loc un al doilea spectacol peste 24 de ore?! Fiecare din cele trei spectacole jucate la New York, Chișinău și Viena a însemnat un mare succes pentru mine. Copiii nu se compară. Ei înseamnă acea combustie rară pentru suflet…

    ***

    …Viena, orașul unde, cândva, se spunea că românii mănâncă lebede, m-a făcut, în acest decembrie 2011, să fiu mândru că sunt român. Nu doar pentru că publicul de la Pygmalion a însemnat unul de elită. Ci și pentru că vienezii m-au tratat cu zâmbet cald aflând că sunt din România… Și pentru că în metrou sau în tramvai n-am mai întâlnit cerșetori sau șuți din Țara lui Dracula… Dimpotrivă, mulți tineri români, stilați, veniți în Țara Valsului să devină cineva… Am întâlnit un singur cerșetor, culmea, în campusul universitar de lângă superba Primărie. Alți doi de-ai mei, de-acasă, încercau să câștige cinstit un bănuț. Unul vindea reviste, altul cânta la vioară, nu departe de Catedrala Verit. „Trăiască fotbalul!”, a tresărit scripcarul bătrân, recunoscându-mă din lumea fotbalului… „Hai, Rapidul!”, i-am răspuns eu la salut, dar el a replicat sec: „Copos e un fâs!”… Și și-a vărsat oful în acordurile viorii, într-o „Rapsodie Română” interpretată cu fervoare și chin. L-am salutat cu drag și i-am strecurat un euro în șepcuța lui de rapidist necăjit…

    …Am fost și la un restaurant românesc din Viena. la „Delta Dunării”. Interior plăcut, personal, însă, jenant. Țipete peste capetele mesenilor, vorbe necontrolate, nepoliticoase, mâncare parcă neterminată… Când am cerut o carafă cu vinul casei, gândindu-mă la minunatele podgorii ale Dobrogei, mi s-a recomandat ceva de la o cramă… austriacă!?! Norocul nostru e că n-am zărit picior de austriac, pe acolo… Nu voi umbri, însă, imaginea cu ospătarul-gură-mare și cei doi spectatori-români-care-îi-privesc-de-sus-pe-cei-de-acasă. Pe ei, i-am și uitat…

    ***

    …Triumful (și) în Austria al Ruxandrei Donose, al soților Ecaterina și Theodore Coresi, mini-festivalul de teatru românesc de la Pygmalion, zămislit de Geo Țino, născut la Brăila, fantastica transfigurare a Ancăi Sigartău, dialogurile la un punch (băutura la modă, de Sărbători, de 3,90 euro, un fel de vin fiert cu tot felul de mirodenii) și la „Mozart”-ul (tot de 3,90 euro!) de la Cafeneaua celebrei Opere, mi-au spus că Viena ne privește, astăzi, altfel pe noi, românii. Patru zile, la Viena, am fost sincer mândru că sunt român…

    ***

    …Am revenit la București, fericit și trist, cu mijlocul în cârpe. Aproape 20 de ore nu m-am dat jos din pat. Cutezasem să urc din nou, după decenii, cele 343 de trepte de piatră și să le mai și cobor, în Stephansdom (Catedrala Sfântul Ștefan), ca să văd Viena de la înălțimea de 67 de metri. Este ea tinerețea o stare de spirit, dar trupul nu mai ține cont de metafora aceasta dragă mie. Și totuși, sâmbătă seară, mi-am cărat trupul la Sala Palatului, să-mi regăsesc adolescența. În sublimul concert susținut de Adamo, belgianul de origine italiană care a fascinat generații, nu doar pe cea a anilor ’60. Sala arhiplină a întinerit brusc sub vocea minunată a lui Salvatore Adamo, sub acordurile șansonetelor, tangourilor, ale hiturilor care nu vor să apună. Cum să nu simți viața renăscând în tine reascultând „Dolce Paola”, „Vous permettez Monsieur”, „La Nuit”, „Les filles du bord de mer” și câte alte bijuterii muzicale. La un moment dat, văzând că se fac două ore de când a început super-recitalul (care a ținut două ore și un sfert), un spectator a strigat din primele rânduri ale sălii: „Tombe la Neige!”, titlul celebrului hit. La care veșnic-tânărul Adamo a zâmbit și a replicat: „Credeați că Adamo putea veni la București fără să aducă zăpada?!”. Peste câteva clipe o mare de oameni era în extazul Căderii de Zăpadă. În momentul acela am început să plâng. Fericit de adolescența mea vrăjită de Adamo, de anii aceia când zăpada era roz și avea zbor fierbinte de pescăruși, ușor apăsat de anii de acum, când zăpada parcă vine neagră, rece și grea… Tombe la Neige, Doamne, ce cântec de viață!…

    A fost și a 17-a…

    …Altfel spus, ultima mea carte publicată. Încă una se află în manuscris. Nu i-a venit vremea, se vede… Mai șlefuiesc la ea, mai caut un sponsor generos pentru un pumn de lei… Ultimul meu volum este tot unul de teatru. Ca o sfidare a Uniunii Scriitorilor care în ultimii doi ani nu a acordat Premiul pentru cartea de teatru, deși ea există, nu doar cantitativ!?! Nu importă că am fost nominalizat în acești ultimi doi ani, pentru „Filozofia bășcăliei” și „Dresorul lui Casanova”. Contează titlul acestui volum, lansat în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene (14-17 noiembrie 2011, la Giurgiu, care a demonstrat excelent că înseamnă și Teatru): „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”. Pescărușii pot fi și puținii dramaturgi români care, deși marginalizați, ba chiar umiliți, tot scriu, scriu, ca într-un minunat zbor de viață… Porcii (mă rog, și mistreți) cine sunt, oare?!

    …Acest ultim volum a fost scos tot la Editura Play, tot cu o copertă semnată de marea artistă de origine română Lucia Trifan, stabilită în Antilele Olandeze. Un tom cu patru piese: cea care dă titlul cărții, „Sevilla, port la Dunăre”, „Pușlamaua de la etajul 13” și „Cănuță la Bacalaureat” (dramatizare după trei schițe ale inegalabilului I.L. Caragiale: „Cănuță, om sucit”, „Un pedagog de școală nouă”, „Bacalaureat”). Ultimele două se și joacă, „Pușlamaua de la etajul 13”, cu o formidabilă Anca Sigartău, face săli pline la Giurgiu, București (Teatrul „Nottara”) și se pregătește să cucerească Viena, în două repezentații, pe 7 și 8 decembrie 2011, alți patru directori de teatru anunțându-mă că vor să o monteze. Drama este că nu mai cred de mult în promisiuni…

    …La lansarea volumului, am fost atipic. L-am arătat asistenței și atât. De ce să constat că nu mi-au dispărut lăudătorii de circumstanță, de ce să se vorbească, iarăși, despre… fabuloasa mea experiență de „Taximetrist la New York” (cartea vieții mele!), de ce să aud opinii despre volum de la oameni care nici măcar nu l-au răsfoit?! „E o carte excelentă, chiar dacă nu am citit-o”, îmi sună și acum în memorie, după șase ani, cuvintele unui cunoscut actor la lansarea cărții mele (tot de teatru!) „La răscruce de Hagi”. Lansările de carte au devenit banale formalități, obligații protocolare, unele jenante. Mi-a întărit această idee și ultimul Târg de carte Gaudeamus, de săptămâna trecută…

    …În loc de comentariu despre acest al 17-lea volum al meu, am preferat cuvintele de pe ultima copertă, semnate de regizorul Geirun Țino, directorul Teatrului Pygmalion din Viena:

    „Pușlamua de la etajul 13” –una dintre piesele acestui volum aparte- este povestea tulburătoare a unei adolescente care face „greșeala” să năzuiască spre ceva, să-și plămădească vise existențiale într-o lume lipsită de coordonate umane, de înțelegere, de tandrețe, de apropiere sufletească sau întrajutorare. Și, astfel, asistăm la un autodafe. Căci micuța pușlama, coborâtă, parcă, din poezia unui Saint-Exupery, se biciuiește pe sine cu ironie, se pedepsește intransigent și cu sarcasm pentru îndrăzneala avută de a fi visat, de a fi crezut că în spectacolul lumii la care ia parte, ar chema-o „Alice”, iar țara ar fi „cea a minunilor”. Realitatea de zi cu zi întunecă cu cinism acest orizont. Răspunzători pentru eșecul unui vis suntem cu toții, chiar dacă el ar fi numai al ei. Pentru că noi țesem plasa în care visul ei s-a plămădit, pentru că noi acceptăm că în locul în care trăim s-ar putea aspira și tot noi suntem aceia care întoarcem capul și privim laș în altă parte atunci când ni se cere ajutorul. Povestea scrisă cu mână sigură, în tușe puternice, cu un conflict dinamitard, se așează hotărât, plumb greu și dureros, în conștiințe, cerându-ne reflecție și participare. Un text dramatic care ridică ștacheta mișcării teatrale românești periculos de sus.”

    Concursul „Dramaturgie în doi”, cu o singură medalie (de bronz)!

    …Dacă anul trecut, la debut, Concursul „Dramaturgie în doi”, organizat de Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, a avut 37 de texte acceptate la start și cinci medaliați, dintre care trei cu bronz, miercuri 16 noiembrie 2011, când şi-a anunţat medaliaţii la ediția a II-a, în cadrul Festivalului Teatrelor Dunărene, n-a urcat pe podium decât un concurent. Și numai pe ultima treaptă. Pentru că anul acesta s-a stabilit un barem (cel puţin 28 de puncte pentru locul I, 26-pentru poziţie a II-a, 24- locul III), ceea ce a făcut ca, în urma citirii celor 17 texte primite în limita regulamentului de către cei trei membrii ai juriului (actorul Vasile Toma, regizorul Vili Perveli Nikolov și dramaturgul Mircea M. Ionescu), să nu se acorde decât… medalia de bronz. Pentru piesa „Romeo şi Julieta reloaded”, scrisă de Gheorghe Truţă, din Lupeni. Unicul medaliat, profesor de matematică în viaţa de zi cu zi, este însă un dramaturg consacrat, cu piese jucate la Bacău, Bălţi (Basarabia), Craiova şi Deva și cu… trei texte trimise la Concursul de la Giurgiu. El a participat la Festivitatea anunţării rezultatelor finale ale Concursului „Dramaturgie în doi”, a primit un Trofeu al Festivalului şi 500 de lei pentru locul III. Regulamentul Concursului prevede că numai piesa de pe locul I va fi montată pe scena teatrului giurgiuvean, ceea ce înseamnă că „Romeo şi Julieta reloaded” a rămas doar cu bucuria medaliei de bronz. Poate că „reloaded” de autor, piesa va urca pe scenă într-un viitor nedefinit…

    CLASAMENT FINAL

    3. Romeo şi Julieta reloaded- 24 de puncte
    4. Fiecare zi e la fel- 23 de puncte
    5. X şi zero; Taci şi mori; – 21,5 puncte
    6. Corp ansamblu-21 p.; 7. Nişte Adami şi Eva; Cineva ca tine-19,5 p.; 8. Certitudine-19 p.; 9. Aşteptând-o pe Leila-17,5p.;10. Inainte de magnolii; Aprinde lumina, mamă!;Dumnezeu înlănţuit-17 p.; 11. Nimic despre Satana-15,5 p.; 12. Trei părinţi-15,5 p.; 13. Fără titlu-14 p.; 15. Lulu şi Meme-12 p.; 16. Răfuieli-O (zero) p. Un text a fost descalificat, venind cu adresa autorului pe plic.

    ***

    Primele piese din acest Concurs şi autorii lor: 1. „Romeo şi Julieta reloaded”, de Gheorghe Truţă, Lupeni . 2. „Fiecare zi e la fel”, de. Cristina Cozma, Moldova Nouă, Caraş-Severin. 3. „X şi Zero”, de Gelu Brebenel, Giurgiu, și „Taci şi mori”, de Gheorghe Truţă-Lupeni.

    Poate, la anul, producția va fi mai bogată și, în special, mai bună de… scenă!

    „Pușlamaua”, FNT-ul, huliganii și crescătorul de capre

    …Ultima mea piesă de teatru scrisă, „Pușlamaua de la etajul 13”, aureolată cu Premiul I la Concursul Națion al de Dramaturgie, Galați 2011, a văzut lumina rampei, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Cu o Anca Sigartău minunată și cu regizorul Dan Tudor îmbrăcat în neașteptată metaforă. În 12 zile, trei reprezentații, ultimele două cu casa închisă, poate și pentru că se joacă la Sala Studio. Pe 17 noiembrie „Pușlamaua” va apare în Festivalul Teatrelor Dunărene, la Giurgiu, iar în 20 noiembrie va vizita Bucureștiul, mai exact Sala Studio de la Nottara. Bucurii sincere pentru dramaturgul care, deși cam moare de foame, azi, în România, este bogat sentimental…

    Pușlamaua banner

    …Am așteptat cu bucurie Festivalul Național de Teatru (FNT) unde, prin bunăvoința UNITER-ului, am avut invitații la multe spectacole rare. Cel mai mult mi-au priit, însă, ca microb de teatru, colocviile de la Teatrul Act, numite „Divane”, unde am traversat perioade, stiluri și idei din teatrul românesc cu un evantai de regizori minunați, ca Ducu Darie, Victor Ioan Frunză, Laszlo Bocsardi, Alexander Hausvater și tânărul Radu Alexandru Nica. N-am vibrat, în schimb, cum mă așteptam, la „Cehoviziunile” reputatului Andrei Șerban, cu trei spectacole Cehov în gală. Cele „Trei surori” montate la Budapesta, în spectacolul ce a deschis Festivalul (!), au lunecat în eclectism ideatic, iar în „Ivanov”-ul de la Bulandra s-a răcnit cam două ceasuri din cele trei ore și jumătate cât a durat reprezentația. Aș numi acest „Ivanov”, ca o alternativă la superbul „Țipete și șoapte” montat excelent de marele regizor la Cluj, drept „Răcnete, palme și pumni”. Altceva decât Cehov… Problema este alta. În pauza „surorilor budapestane”, când destui spectatori plecau acasă, doi cronicari cunoscuți vorbeau în șoaptă: „Dacă ar fi fost un regizor tânăr, praf îl făceam!”. Aceasta-i drama: dacă Andrei Șerban este un mit, de ce nu-i considerat om, cu firești perioade de eclipsă, și i se acceptă orice?! De ce nimeni nu-i șoptește discret despre ghiveciul de idei, țipete și lungimi nepermise?! Unde este inegalabilul critic dramatic Valentin Silvestru?…

    …Las una dintre patimile mele fără de sfârșit, teatrul (fericit, totuși, de acest FNT!) și trec la cealaltă pasiune, fotbalul. Barbarie în direct, acum o săptămână, la Ploiești, unde un descreierat numit greșit suporter petrolist a intrat în teren, neoprit de nimeni (!?!), și l-a lovit criminal pe Galamaz, de la Steaua. Până să fie huliganul mobilizat și trimis la arest, unde îi este locul, portarul Stanca și, mai ales, fundașul sârb Martinovici l-au lovit bestial cu picioarele. Culmea este că s-au găsit chiar doi-trei ziariști care să elogieze barbaria lui Martinovici, decretându-l erou!?! Jenante judecăți de valoare, penibilă confuzie de moralitate…

    …Caruselul antrenorilor trădează graba-strică-treaba din fotbalul românesc, cu cătușe zornăind la ușile Federației și Ligii. În ultima săptămână, Astra l-a pus pe liber pe Șumudică, la primul eșec din campionat, după o serie nesperată, și l-a readus, după aproape trei luni, pe Selymeș. Care fusese dat afară de la FCM Tg. Mureș. Iar Șumudică a ajuns la Brașov, ca la Tg. Mureș să fie uns (pentru cât timp, oare?!) italianul Trombeta, cel dat afară, anul trecut, de CFR Cluj, unde obținuse destule rezultate notabile!… Aceștia-s conducătorii din fotbalul nostru șchiop…

    …Apropos de CFR Cluj. Putea câștiga, sâmbătă seara, derby-ul cu Dinamo, după ce a întors rezultatul, de la 0-1. Cum „legiunea străină” de sub Feleac n-a fructificat sfertul de oră de foc de după pauză, se freacă și acum la ochi și se întreabă dacă-i adevărat? Da, Dinamo a câștigat, cu 3-2, prin „dubla” lui Marius Nicolae, din final, prin penalty-ul (regulamentar!) transformat și golul de mare atacant din ultimele 60 de secunde ale prelungirilor. Nu zic că Dinamo a fost mai bună, știu, doar, că echipa bucureșteană a învins după aproape patru decenii pe terenul CFR-ului clujean. Și mai susțin că penalty-ul prin care „câinii” au egalat a fost corect, așa încât patronul echipei cu doar doi jucători români titulari, Paszkany, se poate apuca de crescut capre, din moment ce a zis că va face așa ceva, dacă penalty-ul acordat de arbitrul Tudor pentru dinamoviști (că a dictat unul și pentru clujeni!) fost corect. A fost 100% corect, domnule Paszkany! Exista un oier în campionat, iată și un crescător de capre…

    Steaua 05! Ai noștrii- varză de Europa

    …Săptămână neagră, lamentabilă, caricaturală pentru echipele românești de fotbal în cupele europene. Patru figurante, Oțelul, așa-zisa campioană, (0-2, la București, cu Manchester United), în Liga bogaților; FC Vaslui (0-2 la Lisabona, cu Sporting), Rapid (0-1, pe Național Arena, cu Legia Varșovia) și Steaua 05-în Europa League. Patru meciuri, o (zero) puncte, 0 (zero) goluri marcate, 10 (zece) boabe primate. Dezastru!… Umilința totală, Steaua, 0-5 la Haifa, cu Maccabi, echipă de mâna a treia prin Europa!?!?!? Și scorul este mic!!! Sigur, Steaua mai are o amintire de genul acesta, dar din…Mileniul trecut, 0-5 sub Turnul Eiffel, cu Paris St.Germain, care, oricum, e un nume. Acum, însă, jale mare, prestație ca la Țăndărei sau Ciorogârla, în fața guralivului patron-parlamentar, cel care nu vrea să înțeleagă odată că Dumnezeu nu acceptă la infinit ca Gigi Becali să facă târg cu credința. Acum, oierul-șef (cum s-a autoproclamat, cândva, ironic, chipurile!) s-a lăudat, înaintea meciului de la Haifa, că s-a aruncat îmbrăcat în apa Iordanului și asta îi va purta noroc. Noroc că a fost doar 0-5?!? Drama este că patronul Becali nu poate pricepe că își bate joc de brand-ul Steaua, nu de azi, de ieri, că schimbările pe bandă ale antrenorilor și jucătorilor, ideile lui „savante” sunt letale pentru fotbal, că orgoliile lui infantile, plimbarea echipei pe toate stadioanele, gargara non-stop pe toate canalele TV nu puteau avea alt final, decât ratarea titlului în ultimii ani și acest 0-5 de rîsul curcilor. „Care-i problema?! Dacă nu mergeam în perelinaj scorul era mai mare!?”, se dă rotund latufundiarul fudul și inconștient și garantează (pentru a câta oară?!) că tot ai lui vor câștiga titlul, se vor califica în primăvara europeană etc,. etc. Mă tem că foarte curând vom fi anunțați că Steaua va cuceri și Europa League, că ea va deveni rapid Barcelona, cum o tot face verbal de ani buni… Borcea cere liniște de un deceniu să se pregătească pentru Liga Campionilor, Don Jiji pentru titlu șI Europa League! Iartă-i, Doamne!

    …Dincolo de comicul, cabotinismul circarului becalist-stelist, situația este foarte tristă. Echipele noastre de club, atât de lăudăroase și gălăgioase în campionatul autohton de trei parale găurite, sunt toate varză de Europa! Ca și Naționala, care a mai ratat o calificare la un turneu final. Mircea Sandu și Dumitru Dragomir, recte FRF și LPF sunt orbi la ce se întâmplă de ani buni. Cât îi mai rabdă lumea opinia publică în mocirla în care viermuiește fotbalul din România?!

    Și „visul românesc” poate fi ucis, nu-i așa?

    …De duminică seară, Dunărea nu mai este albastră, la Giurgiu. Este o Dunăre tragică ale cărei acorduri dureroase răsună-n întreaga Românie. A murit un tânăr baschetbalist american, bătut într-un night club din centrul Giurgiului!… Și, brusc, lumea-ntreagă a început să ne privească iarăși nedrept, să asimileze un accident cu un popor, cu o țară, căci, pentru mulți, Giurgiu, România au devenit locul cel mai dur de pe planetă, un Est Sălbatic. De n-ar fi existat, parcă, și Vesprem-ul cu moartea lui Marian Cozma, în Ungaria, acum doi ani… De n-ar ploua cu crime, în Bronx, Brooklyn și Napoli, în Soho-ul londonez, Tati-ul parizian și în California, în docurile Hamburgului, la Manila, București, Seul și Cape Town, fără ca asemenea drame să depășească, rareori, două rânduri de ziar. Drama este că Moartea apare tot mai des, peste tot, în vremuri tot mai violente. În cazul nostru, moartea care a monopolizat de două zile mass-media din România și a făcut rapid înconjorul lumii este a unui sportiv de performanță și, în special, a unui tânăr cetățean american.

    …Moartea lui Chauncey Hardy s-a născut din violență și incompetență. Din barbaria giurgiuveanului care l-a lovit cu pumnul (oare numai el?, se întreabă, oripilată, opinia publică) și nepriceperea polițiștilor, a medicilor de la spitalul județean din Giurgiu, care nu aveau aparatura necesară. Ghinionul lui Hardy s-a conjugat fatal cu sistemul putred românesc, de la absența bodyguarzilor obligatori și a supravegherii impusă prin lege în orice discotecă, la sistemul sanitar precar. Moartea a răsărit în noapte, spre crăpatul zorilor, lângă ringul de dans din discoteca de pe malul Dunării tragice și și-a aruncat năvodul asfixiant peste viața nefericitului yankeu, la București, pe înserat, pe masa de operație de la spitalul Arseni Bagdasar, unde inima celui ce vrăjise inelele n-a mai suportat al doilea stop!

    …S-a ridicat nedrept de repede la cer un june veșnic vesel, de 23 de ani, care părăsise sărăcia familiei din Connecticut, fericit că a descoperit”visul românesc”, la Giurgiu (unde voia să rămână pe viață!), acolo unde I s-a oferit casă, masă și… doar 1.500 de dolari pe lună! Dar s-a simțit imediat iubit în briza Dunării, din primul lui (și ultimul!!!) salariu a trimis o bună parte mamei și celor două surori de peste Ocean, și-a regăsit zâmbetul cald, poantele, și zborul lui măiastru sub panou i-a făcut, câteva clipe, atât de bogați sufletește pe fanii din cel mai sărac județ din România! Era unul dintre miile de tineri americani de talent care, neputând ajunge în elita NBA-ului, au luat drumul Europei de Est, în campionate modeste. Așa și cu Chauncey Hardy, care a pornit un nimeni talentat de peste Ocean și a ajuns star, după numai două etape, la mica, însă minunata echipă C.S.Ș. Giurgiu, promovată miraculos pe prima scenă. Team-ul Smarandei Iliescu, ctitorit în patru decenii de trudă și speranță, a căpătat alură neașteptată, aducând doi jucători americani și un sârb de soi (pentru noi!), plus un antrenor yankeu. Și echipa de la Dunăre a pornit ca din pușcă, cu victorie la Craiova, la debut, și, mai ales, cu succesul de ecou, 91-86, cu Dinamo București, sâmbătă, la Giurgiu. Succes nebun, care trebuia udat, cu bere și șampanie, cântat și dansat până-n zori. De la extaz la tragedie n-a fost, însă, decât un pumn de ore…

    …Din păcate, și de data aceasta unii nu respectă durerea, tragedia și adevărul. La Giurgiu, Dunărea parcă s-a oprit, sub cerul revărsat cu lacrimi, peste candele și flori de adio. De două nopți, în tăcere, i-am făcut coroană de lacrimi nefericitului Chauncey, urcat la îngeri atât de devreme. O parte din mass-media, însă, cea care nu vrea să înțeleagă că libertatea presei implică o mare responsabilitate, a făcut din nedreapta Moarte a lui Chauncey Hardy o mizerabilă bătălie pentru rating. Îngrozitor! Nu de rating avem nevoie, ci de umanitate, solidaritate și dreptate. Din această Tragedie, nu doar americană, ci și românească, trebuie să învățăm. Pentru a nu se mai fura viețile altor tineri, nicăieri în țară. Poliția, Justiția, Ministerul de Interne, Ministerul Sănătății sunt chemate la un proces de conștiință și de schimbare profundă. Jumătățile de măsură, cumetriile, șmecheriile, prieteniile au curmat nedrept atâtea vieți, dar mulți vinovați n-au pățit nimic. De data aceasta, când Ambasada SUA la București a declarat că va urmări atentă anchetarea cazului, avem șansa să arătăm lumii că suntem, totuși, în… Europa!

    …Moartea lui Chauncey Hardy i-a speriat pe cei doi americani din echipa giurgiuveană și familiile lor. S-ar putea ca ei să nu mai revină în România, după ce-și vor însoți concetățeanul la funerariile din America, pentru care Primăria din Giurgiu a alocat peste 11.000 de euro. Se vorbește, chiar, despre desființarea acestei mici echipe cu suflet mare, C.S.Ș. Giurgiu. Personal, cred că trebuie cu orice preț ca echipa giurgiuveană și careul ei de străini, cu antrenorul și jucătorul american, să meargă mai departe. Numai așa vor demonstra că totul a fost un accident, că team-ul de la Dunăre va găsi forța să joace mereu și pentru Chauncey Hardy, în sala care-i va purta numele. Că Giurgiu nu-i Vestul Sălbatic din cauza unui ticălos și a doi-trei mardeiași care pot fi izolați de o lege-lege, ci un oraș și cu oameni minunați, acolo unde Mihai Eminescu a scris, în 1867, versurile „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor”!…

    …Ne este atât de dor de tine, Românie, altfel decât îți sluțesc unii chipul!…

    „Pușlamaua” mea care a luat Premiul I

    …Festival de teatru (și) la Galați. Cel național de comedie. Între 2 și 9 octombrie, cu 10 teatre și 11 spectacole. „Odeon”, „Nottara”, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Mic, din București, Naționalul ieșean, „Tudor Vianu” din Giurgiu, „George Ciprian” din Buzău, basarabenii din Cahul, „George Bacovia” din Bacău și, firește, „Fani Tardini” din Galați. Din păcate, Teatrul „Jean Bart” din Tulcea și-a anunțat abandonul la jumătarea Festivalului! Între cele 11 spectacole, numai 4 (patru) cu texte românești: giurgiuvenii, cu „D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale, în regia lui Dan Tudor; gazdele, cu „Fiarele”, piesa lui Virgil Tănase, montată de autor, și „Conul Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale; „Odeonul” cu „Natură moartă cu nepot obez”, piesa ieșeanului Ion Sabdaru, montată de Eugen Făt.

    …Bucuria mea cea mare, la acest Festival, a venit miercuri 5 octombrie, când s-au decernat Premiile Concursului național de dramaturgie-comedie. Din cele 20 de texte primite la Concurs, piesa mea „Pușlamaua de la etajul 13” a obținut laurii supremi. Al doilea Premiu I din cariera mea de dramaturg, după cel câștigat anul trecut, la festCo, cu „Leopardul mistreț”, piesă nemontată încă. De data aceasta, Premiul I și fără bani, răsplătit cu o diplomă, un buchet de flori, o carte („Filmul American”!) și promisiunea că piesa va fi pusă în scenă de teatrul gazdă. Al doilea meu Premiu platonic (deocamdată) din acest an, după „Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, care a obținut medalia de argint la concursul „Goana după fluturi”, la Rm. Vâlcea. Nu sunt sigur dacă „Pușlamaua de la etajul 13” se va monta anul acesta (la anul?) la Galați, însă sper că el va fi lansat la public, până la finele lui octombrie, în briza Dunării, la…Giurgiu. Cu excelenta actriță Anca Sigartău într-un one woman show de zile mari și cu Dan Tudor la pupitrul de regie. Și nu uit că regizorul Geirun Țino m-a anunțat, acum vreo lună, că i-a plăcut foarte mult scriitura, vrea să o traducă în germană și să o monteze la teatrul său Pygmalion, din Viena. Cum am mai primit semnale, înainte ca piesa să fie aureolată de Marele Premiu de la Galați, și de la alți regizori din Arad, București, Chișinău, Iași și Vidin, interesați să pună piesa în scenă. O piesă actuală, pentru copii, părinți și profesori, despre singurătatea unei fete mutilată de certurile și orgoliile mamei și tatălui, despre dezinteresul celor din jur față de o elevă ajunsă în pragul sinuciderii, uitată de colegi și profesori, întrebări dure ale unei generații puse familiei, școlii și oficialităților. O piesă despre refuzul unei tinere de 15 ani de a-i acuza pe alții pentru a se scuza, despre forța morală a celei considerată superficial „pușlama” și colacul de salvare ce poate fi sportul (tenisul în piesă). O piesă veselă și tristă despre zilele noastre.

    …Mi-am permis o mărturisire la decernarea Premiului de la Galați. Pentru mine Concursurile de dramaturgie înseamnă stimulente morale serioase, metoda de a-mi exploata la maximum puținul timp liber pentru a mai și scrie. Anul acesta, spre exemplu, am comis trei texte pentru Concursuri de dramaturgie (la cel de la Timișoara truda mea n-a obținut nicio recunoaștere!). Piese care, după trimiterea la data fixată spre jurizare, au fost rescrise și șlefuite de cel puțin trei ori. Dincolo de onorantele premii, vizate firește, știu că mi-am asigurat material primă pentru o nouă carte de teatru…

    Vai de Europa noastră și de cătușele lui Avram!

    …Știu, titlul acesta se potrivește așa-zișilor noștri politicieni, cei mai mulți de doi bani găuriți, economiei, justiției, autostrăzilor atât de puține și tuturor cozilor (de topor, ce n-au dispărut, dimpotrivă!), bișnițarilor din toate domeniile (inclusiv cultură și mass-media), mârlanilor din toate județelor, sistemului sanitar și celui școlar, și câte domenii n-ar mai fi pe la noi dincolo de Europa și de civilizație. Astăzi, însă, mă refer la fotbalul românesc, din nou în cătușe, tot cu arbitrii, nu ajungeau Lică și Costică-Vâlcea, a mai picat în borcan un barosan, securistul uns tot de Nașul Mircea Sandu drept mai-marele fluierașilor, sigur că e vorba despre Vasile Avram, ajuns după gratii, pentru 19.000 de euro (deocamdată!), sigur, sumă mică în raport cu „tunurile” altora, rămași imaculați, deși sunt 100% dalmațieni, și nu mă refer doar la fotbal și la nababii din această nișă a României 2011. Poate măcar acum se va sparge buboiul, se va elimina puroiul, se va însănătoși sistemul, cred mulți naivi, aiurea, ăi mari sunt legați de lanțul relațiilor, obligațiilor, nu cade niciun rechin, DNA-ul știe el ce trebuie să facă, impresie și puțină sperietură, oleacă de chemare la ordine a celor care au amenințat sistemul corupt pe orizontală și verticală. Mai vorbim noi despre acest subiect, în aceiași termeni, nu credeți?!

    …Vai de Europa noastră!, mi-am zis în ultima săptămână, când patru echipe românești de club s-au pomenit condamnate la cupele continentului, unde nimeni n-a avut milă de ele. Pseudo-campioana Oțelul Galați a semnat întâia înfrângere pe Național Arena (cu un gazon adevărat, dar nu de top!), un 0-1 mincinos (căci putea fi 0-3, 0-4) cu Benfica, în Liga Campionilor, unde, după primele două meciuri din grupă, băieții de la Dunăre au 0 (zero) puncte. Și vine, tot la București, Manchester United. Pe ăștia, sigur îi batem (pe umăr)…

    …Steluța căzătoare a lui Gigi Becali s-a mai făcut o dată de râsul lumii, după un 1-1 de pomină, în Cipru, cu anonima AEK Larnaca (nume ce-mi amintește de AEK liru, liru Bragadiru!) care, culmea, a deschis scorul și a mai ratat spre final victoria!?! Mirosind dezastrul, gălăgiosul patron n-a dat o fugă-n Insula Afroditei, privind rușinea la TV, unde a anunțat și demisia (sau demiterea?) antrenorului israelian Levy, înlocuit cu Ilie Stan, cel ce-a promovat Brăneștiul în A. Culmea ironiei este că în ajunul bășcăliei steliste (și) de la Nicosia, Gigi Becali spunea că a făcut o alergie. Care, deși n-a întrebat nimeni de la ce i s-a tras, a ținut să ne lămurească el: de la proși! Ca să vedeți, chestie, am întâlnit primul om care să facă alergie de la persoana sa…

    …Rapidulețul cel lăudat, după victoria de la Tel Aviv, cu Hapoel, ne-a demonstrat că are galerie de nota 10, dar nu și forță europeană. Singura bucurie platonică de joi noapte, faptul de a fi marcat întâiul gol românesc pe Național Arena, prin Dan Alexa, în poarta olandezilor de la PSV Eindhoven, care tulipani, însă, au egalat repede și ne-au lovit letal cu două goluri în ultimele două minute, un 1-3 sec, așa, ca să revenim cu picioarele în Europa noastră virtuală, nu în cea reală…

    …Careu de neputință încheiat de FC Vaslui (pe care o văd campioană în campionatul desculților!), și ea atât de lăudată după remiza (2-2) de la Roma, cu Lazio, n-a reușit decât același scor, dar pe terenul din Piatra Neamț (considerat acasă!), în dauna modestei FC Zurich. Culmea e că elvețienii au deschis scorul, dar mercenarii lui Porumboiu (prezent și el în stenogramele lui Avram-cel-în-cătușe!) au egalat, au condus cu 2-1, scor la care au avut un om în plus, însă s-au trezit egalați în final. Exact ca la Roma. N-am zis ca la Roman…

    …Cam asta este Europa noastră la fotbal. Oricum, mai bine ca la rugby, unde, la Cupa Mondială, de la Antipozi, Naționala a pierdut toate meciurile jucate, inclusiv cu Georgia! Și, uite așa, schimbăm canalul sportiv și ne oprim pe cele unde e mare iarmaroc politic, veritabil bâlci al deșertăciunilor, atât de departe de Europa, care, zice-se, nu prea ne mai vrea, cât este și ea în criză. Nici măcar în fotbal, domnule?!