Autor: mmi

Toate drumurile duc la… Giurgiu!

…La o săptămână după ce s-a terminat Festivalul Național de Teatru (FNT), toate drumurile Thaliei duc, acum, spre malul Dunării. Mai întâi, Festivalul de la Giurgiu (15-19 noiembrie), o Gală a teatrelor din orașe dunărene. După care, imediat, un Festival și la Brăila.

…Zăbovesc, evident interesat, la întâlnirea de la 60 de kilometri de Capitală. Giurgiu se află din nou în sărbătoare, în Festival, ceea ce reprezintă un triumf al teatrului asupra guvernanților găunoși și a crizei demente care au aruncat voal negru peste cultura română în ultimul an. Cum Gala de la Giurgiu a ajuns la Ediția a XIII-a, avem încă un semn tonic, ca un solid punct de sprijin în bătălia culturii cu impostorii și cei sărmani cu duhul.

…Sărbătoarea teatrală din această toamnă giurgiuveană înseamnă, practic, o mică gală a dramaturgiei române. De ieri și de astăzi. Semn că teatrul românesc are substanță și nu poate fi ;ters din istorie. Chiar dacă este un Festival în regim de criză financiară, bogăția lui morală este evidentă. Trei teatre românești (Brăila, Galați și Giurgiu) prezintă șase piese autohtone, pentru copii, tineri și maturi: de două ori nemuritorul Caragiale, una dintre comediile spumoase ale lui Mușatescu, inegalabilul Eugen Ionesco și un dramaturg actual (Doru Moțoc), montat în premieră absolută la Valahul giurgiuvean (care, din rigiditatea a doi-trei, își amână trecerea la numele nobil Tudor Vianu!). Inițial, trebuia să existe o a treia piesă a lui Nenea Iancu, „Năpasta”, montată, în primăvară, în bulgară, la Silistra, însă teatrul din vechiul Dorostol, peste drum de Călărași, s-a…desființat! Dovadă că nemiloasa criză a făcut ravagii nu doar prin România. Singurul teatru străin prezent la această ediție giurgiuveană, „Pygmalion” din Viena, va prezenta celebra piesă a suedezului Strindberg („Domnișoara Iulia”), dar are și el un element românesc: directorul este eruditul regizor Geirun Țino, năacut la Brăila și lansat temeinic pe scenele românești, unde am avut bucuria, acum peste un sfert de veac, să-mi monteze „Aventura unei femei cuminți”, la teatrul din Bacău, piesă de mare succes de public. care, insă, ne-a adus ambilor destule necazuri cu oficialitățile vremurilor trecute!

…Două debuturi notabile la această Gală dunăreană. La Giurgiu, Festivalul se va deschide în Cafeneaua Artiștilor, primul Stand-up Cafe din Cetate; și tot în briza Dunării se va prezenta podiumul întâiului Concurs „Dramaturgie în doi”. Suficiente motive ca drumurile multor oameni de teatru din țară și dintre vecini să ducă, săptămâna viitoare, la Giurgiu!

PROGRAMUL COMPLET AL FESTIVALULUI

Luni 15 noiembrie:
Ora 17,30 Inaugurarea Cafenelei Artiştilor
RECITAL extraaordinar MIRCEA ALBULESCU
Ora 19 „D’ale Carnavalului” de I.L.Caragiale, în regia lui  Dan Tudor. Spectacol al Teatrului Valah Giurgiu.

Marţi 16 noiembrie:
Ora 13 Colocviu. Starea dramaturgiei românești actuale.
Ora 18 „Feeling” de Doru Moţoc, cu Marius Bodochi în rolul principal. Regia: Dan Tudor. Spectacol al Teatrului Valah.
Ora 19 „Sosesc deseară” de Tudor Muşatescu, în regia lui Mihai Bisericanu. Spectacol prezentat de Teatrul „Maria Filotti” Brăila.

Miercuri 17 noiembrie:
Ora 11 „Domnul Goe”. Dramatizare după I.L. Caragiale. Regia: Florin Antoniu. Spectacol al Teatrului Valah Giurgiu.
Ora 18,30 „Lecţia” de Eugen Ionesco, în regia lui Geirun Ţino.Spectacol prezentat de Teatrul „Fani Tardini” Galaţi.

Joi 18 noiembrie:
Ora 11 „Ivan Turbincă”, dramatizare după Ion Creangă. Un spectacol semnat de Bogdan Ulmu şi prezentat de Teatrul Valah Giurgiu.
Ora 18,30 „Domnişoara Iulia” de August Strindberg. Regia; Philipp Kaplan. Spectacol prezentat de Teatrul Pygmalion Viena. Cu subtitrare în limba română.

Vineri 19 noiembrie:
Ora 17,30 Prezentarea laureaţilor Concursului „Dramaturgie în doi”, la Cafeneaua Artiştilor. Spectacol-lectură cu prima scenă din piesa „Tranka-Fleanka”, de Ion Bogdan Martin, câştigătorul ediţiei de debut a Concursului.
Ora 18,30 RECITAL extraordinar DOREL VIŞAN.

…Categoric, Giurgiu se află în frumoasă Sărbătoare!

„Dramaturgie în doi”, cu cinci laureați pe podium!

…Concursul „Dramaturgie în doi”, lansat în premieră națională de Teatrul Valah din Giurgiu, și-a desemnat, azi, laureații. Din cele 37 de texte primate la Concurs, din 17 orașe ale României, dar și din Germania, Franța și Elveția, juriul (format din regizorii Mihai Lungeanu, Vili Perveli Nikolov și dramaturgul Mircea M. Ionescu) s-a văzut nevoit să aleagă pentru podium nu mai puțin din 5 concurenți!

…Marele Premiu l-a primit, cu 26,5 puncte, piesa „Tranka-Fleanka”, de Ion Martin, din București. Poziția secundă a revenit textului „Eu sunt din România” (24 de puncte), de Carmen Dominte, tot din Capitală. Bătălia cea mare s-a dat pentru Premiul III, unde trei autori au totalizat același număr de puncte (22): Mirel Buzdugan (elev de 18 ani din Comănești!), pentru piesa „Visul mereu tânăr”; consacratul Dorul Moțoc, pentru textul „A 3-a bilă”, și cunoscuta scriitoare Ana-Maria Bamberger, din Hamburg (Germania), pentru piesa „Karstadt Blues”. Foarte aproape de podium, la 0,5 puncte, s-au aflat Petru Ionescu (autorul piesei „Repetiție cu dublură”), Valeriu Butulescu („Ediție specială”) și Bogdan Mihai Asaftei („Frații fără nume”).

…Câștigătorul acestui inedit Concurs de texte dramatice cu două personaje va beneficia, dincolo de 1.500 de lei, de bucuria de a-și vedea scriitura pusă în scenă, repetițiile urmând să înceapă imediat după ce se va încheia Festivalul internațional al teatrelor din orașe dunărene (15-19 noiembrie, la Giurgiu), în cadrul căruia vor fi prezentați fericiții laureați!

…Teatrul giurgiuvean speră să pună în scenă, anul viitor, toate textele premiate la această ediție de debut a Concursului „Dramaturgie în doi”, dar se oferă să le trimită și altor teatre, interesate, textele jurizate cu multă exigență. Piese care, sincer, merită foarte multă atenție!

Până-n Albania, cu microbuzul…

…Ca să ajungi în Albania, spre capitala Tirana, cu mașina, trebuie să traversezi Bulgaria și Macedonia. Sigur, o poți lua de la Sofia și prin Grecia, însă drumul e ceva mai lung…

…Am plecat spre Albania din Giurgiu, cu trupa Teatrului Valah, pentru Festivalul de teatru de la Elbasan, ediție numită semnificativ „Universul teatrului”. Am plecat cu un microbus Mercedes, oferit cu generozitate de Primăria Giurgiului, semn că edilii iubesc și Teatrul Cetății. Pe hartă, adunasem cam 950 de kilometri până la Elbasan. Pe șosea, însă, drum ceva mai lung. Nu drumul ne-a deranjat, dimpotrivă, ci câteva relicve și unii oameni întâlniți pe traseul nostru spre Festival…

…După ce am plătit taxa de pod și am traversat Dunărea la înălțime, la vama bulgară am vrut să cumpărăm rovineta sau vinetka, cum zic vecinii noștri. La vama bulgară, însă, ne-au spus că nu au decât vinetkă pentru o zi, nu pentru o săptămână, cum ne trebuia. Am fost trimiși la prima benzinărie. La prima stație de gaz, aceeași placă: vinetka de o zi sau o lună. După patru opriri la benzinării din Ruse, am găsit o vinetkă pentru șapte zile. Au trecut 45 de minute de când am părăsit țara și n-am parcurs decât 17 kilometri! Până la 950 mai e cale lungă…

…Drumul spre Sofia (320 km. de la Ruse, pe hartă) e îngust, dar bun. Înainte de Biala, după nici 40 de kilometri, semn de ocolire. Podul de la Biala e din nou în reparații. Ca și acum doi ani… Cu vreo 80 de kilometri înainte de Sofia, intrăm pe autostradă. Fără plată. La un popas modern, poți cumpăra orice și în euro. La cursul oficial, primești 1,98 leva pentru un euro. La casele de schimb, 1,95. La benzinăria unde am oprit noi, vânzătorii au cursul lor. Cam 1,70 leva la un euro. Bine că poți bea o bere, o cafea… Că, potrivit normelor europene, șoferul Mercedesului nostru nu poate conduce decât 9 ore într-o zi și trebuie să facă două opriri de o jumătate de oră. Ceea ce se înregistrează în cartela care contabilizează tot. Mai puțin discuțiile noastre (deocamdată!)…

…Centura Sofiei, largă, se mișcă rapid, nu mai sunt blocajele de acum un an, când se lucra pe unele porțiuni. După ce ocolim Capitala bulgară, urcăm spre locul unde drumul se bifurcă, spre Kulata, către Grecia, și Pernik. Este aici un șantier de proporții, cu uriașe viaducte moderne, pentru o autostradă excelentă. Când vom avea și noi așa ceva?!… Până să primesc răspuns, îmi amintesc că bulgarii n-au niciun euro datorie externă, în timp ce noi numai… 87 de miliarde!?! Sume care spun foarte, foarte mult…

…Șoseaua spre Macedonia trece pe lângă Pernik, la 24 de kilometri de Sofia. Oraș cu blocuri vechi, stil socialist, unele cu fațadele murdare, oraș muncitoresc, cu o echipă de fotbal numită Minior, ceea ce-mi amintește de Jiul Petroșani…

…De la Pernik, drumul îngust, însă foarte bun, tot urcă prin munți. Și printre păduri, minunat pastel de toamnă. După o oră și zice minute trecem prin Kjustendil, târg de provincie, cu ieșirea plină de hârtoape. Încă 18 kilometri și ajungem la granița cu Macedonia. Șoferul ne-a arătat din timp, undeva, în vârf de munte, steagurile uriașe ale Bulgariei și Macedoniei. De jos, totul părea frumos. Ajunși, însă, acolo, sus, la graniță…

…La bulgari, se schimba tura grănicerilor. N-am așteptat decât 20 de minute. Trecem cu buletinul, nu e nevoie de pașaport, ca și la macedoneni și albanezi. Devenisem nervoși pentru cele 20 de minute. Nu știam ce ne așteaptă la macedoneni…

…O oră și zece minute ne-au ținut grănicerii și vameșii macedoneni!!! Multe figuri dubioase. Niciunul nu știa vreo limbă străină. Am rupt ceva bulgară și ne-am mai înțeles. Fiecare avea legea lui. Când, după 45 de minute de așteptare, am întrebat unde este o toaletă, unul cu moacă de tractorist m-a trimis înapoi în Bulgaria sau de unde am venit. I-am zis să-l văd curând în situația mea și i-am jurat că nu mă va mai prinde vreodată pe acolo, excluzând întoarcerea, că n-am de gând să rămîn nici în Macedonia, nici în Albania… În acele monente, mi-au revenit în memorie excursiile de-o zi de la Constanța la Varna, de care mă bucuram în perioada estivală, înainte de ‘86, când am evadat din „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Atunci, la întoarcere, la Durankulak, vama bulgară, și la Vama Veche, în vama noastră, eram controlați la piele, bagajele date jos, cotrobăite, umiliți. Uitasem acele răni ale memoriei… Blestemați fie acei vameși macedoneni din ziua de 20 octombrie 2010!!!

…Scăpați de coșmarul vamei macedonene, sub frumosul drapel, a început calvarul semnelor de circulație. Niciun indicator în primii zece kilometri, în plină noapte ploioasă. Iar când au apărut primele, erau șterse numele cătunelor! După 31 de kilometri, am oprit la o benzinărie, unde se afla motelul Krater. În sătucul Grinovțe. Am aflat repede cursul de schimb: 1 euro=61 dinari macedoneni. La motel, însă, cursul, firesc în favoarea gazdelor. Am îmbucat ceva, am băut un vin roșu bun (300 de dinari sticla; o cafea bună=60 de dinari; un ceai, cu două felii de brânză și o chiflă mare=110 dinari; 1 friptură din piept de pui=280 de dinari; 1 litru motorină=58 dinari). Somn bun, și la 8 dimineața, tot pe drum, pe drum…

…Am ocolit cinci kilometri, derutați de un indicator, dar, până la urmă am evitat orașul Kumanovo și am gonit spre Skopje, capitala Macedoniei. Am ales să trecem prin oraș, nu-l văzuse nimeni din echipajul nostru. Capitală reconstruită după un cutremur devastator, însă fără să-ți fure ochii cu ceva la prima vedere… Am gonit, când pe autostrăzi cu plată, unele din 10 în 10 kilometri (prețuri de 50, 70 și 90 dinari!), când pe drumuri normale, prin munți. Am trecut de Tetovo, de Izvor, am luat-o înspre Struga (vestită pentru Festivalul de poezie), am mers câțiva kilometri pe malul vestitului lac Ohrid (ce splendoare!), ca apoi, tot în vârf de munte, să ajungem la granița cu Albania. Formalități mult mai ușoare, într-o jumătate de oră am trecut de ambele granițe, înțesate de figure dubioase. Așteptând OK-ul albanezilor, în vamă, ochii ni s-au îndreptat imediat spre colinele cu cazemate din beton armat, ciuperci uriașe din vremea comunismului albanez al lui Enver Hodja, mort în ‘85. Am și vizitat una, câțiva kilometri mai departe de graniță. Toate cu poziție strategică, să poată fi ochit mortal „dușmanul de moarte al comunismului”! Câți căutători de libertate n-au pierit prin acești munți, secerați de rafalele din cazematele morții… Relicvele comunismului. Celebrul pictor Goya vorbea despre „Ororile războiului”. Există și „Ororile comunismului” sau ale a ceea ce a fost. Din păcate, uităm prea repede asta.…

…Pe primii doi kilometri din Albania, din cei 61 spre Elbasan, am numărat 19 spălătorii de mașini. Spălătorie este improrpiu spus. Un furtun țâșnind non-stop, cișmele ruginite, unele cu firmă „Lavatz” mai mare decât indicatoarele spre Perrenjas, primul orășel mai acătării. Voi afla că o spălare de mașină costă între 80 și 200 de leke, în funcție de cum te tocmești. Cursul fiind 138 de leke la un euro.

…Drum superb de munte, pe șosea îngustă, dar excelentă, făcută de italieni acum vreun deceniu. Măgăruși cu desagi urcă spre stânci, două viaducte imense îmi amintesc de Valea Jiului. Am văzut și un tren de persoane, trei vagoane, probabil goale… Albania n-are decât 3,5 milioane de locuitori, vreo 900.000 trăiesc la Tirana, cam 90.000 la Elbasan, al patrulea oraș al țării, aflat la 60 de kilometri de Capitală…

…Elbasan, punctul terminus al călătoriei noastre, nu-i un oraș mare, însă are un pitoresc aparte. Cetatea ctitorită în secolul XV, pe cursul râului Shkumbin, între munți, e plină de palmieri ce amintesc de clima mediteraneeană, de clădiri în stiluri medievale și estice, bazare la tot pasul, cu nimicuri de calitate îndoielnică, unde, în afara limbii albaneze, de origine indoeuropeană, se vorbește și italiana. Terase la tot pasul, puține pline, se taie timpul la o cafea și o bere, multe agenții de pariuri și Internet-cafe-uri, semn că lumea e săracă, dar se vorbește despre o evidentă îmbunătățire a vieții. Punctul de atracție îl reprezintă vechea Cetate Skampa, ocupată, prin istorie, de italieni, sârbi, bulgari și austrieci. Fortăreața are 26 de turnuri și 3 intrări. În interiorul ei s-au ridicat minunate peluze de iarbă, terase, restaurante, un splendid Amfiteatru, unde se produc spectacole de toate genurile. Iar în fața Cetății, Teatrul Skampa, gazda Festivalului „Universul teatrului” la care am fost invitați…

…Despre acest important eveniment din lumea Teatrului, zilele următoare…

Ai plecat în Nemurire, Mircea!

…Săptămâna aceasta a început sub șoc. Încă nu știu dacă e adevărat. Marele Cronicar dramatic Mircea Ghițulescu ne-ar fi părăsit. La două luni și trei zile după ce a împlinit, în briza mării, la Casa Scriitorilor din Neptun, 65 de veri minunate. Un prieten rar, intelect din scripturi rare, ar fi plecat, acolo, Sus, să-i răsfețe și pe îngeri sau pe zei cu sublimul teatrului! Așa cum ne-a îmbogățit mereu pe noi, cei din jur, înnobilându-ne decenii bune cu erudiția lui și patosul pentru dramaturgie. Deodată, mă simt sărac în lacrimă ce nu mai poate schimba nimic. Privesc pierdut biblioteca de acasă și Mircea este aici, cu mine, cum a fost mai mereu, de două decenii încoace. Mircea Ghițulescu și-a găsit cu har și trudă un loc lângă autorii care nu vor fi uitați vreodată în literatura română. Cum să uite cineva, vreodată, „Cartea cu Artiști” și fabulosul volum „Istoria Dramaturgiei Române Contemporane”?!

…Cum să uiți încântătoarele seri din fiecare zi de luni, din fiecare lună, de la Uniunea Scriitorilor, în Sala oglinzilor, unde s-a ținut, decenii bune, Clubul dramaturgilor, altă nestemată a lui Mircea, în stare să țină viu patosul pentru scris al dramaturgilor români, atât de marginalizați în propria țară?!

…Cum să uiți superbele lui cronici din „Luceafărul” și „Drama” (altă minune pentru lumea teatrului autohton), veritabile lecții de istoria teatrului și filozofie a culturii?! Dragul meu prieten, pe cine voi mai suna, de-acum, să-i mulțumesc, fascinat de lectură?!

…Cum să uit, prietene, prefețele de ținută, veritabile eseuri, prin care ai înnobilat cinci dintre volumele mele de teatru?

…Cum să te uite Teatrul românesc, pe tine, călător sentimental în fiecare săptămână, nelipsit de la mai nicio premieră, fie că era vorba de Iași sau Reșița, Cluj sau Craiova, Timișoara sau Pitești, Sibiu sau Giurgiu…

…La Giurgiu ai fost, onorându-mă nespus, pe 15 septembrie, toamna asta, când deschiderea stagiunii pe malul Dunării coincidea cu debutul meu ca director la Teatrul Valah. La ora aceea știai. Aflasei. Dar erai foarte tare. Arătai foarte bine. Am ciocnit pahare cu vin și șampanie. Ca și cum blestemul acela care îngrozește lumea nu ne atinsese pe ambii… Te-am încurajat, convins că ești un Luptător, amintindu-ți că eu mă bat cu boala asta cumplită de peste trei ani, de când m-a operat întâia oară profesorul Lucan, din Clujul tinereții tale minunate… Mă încurajasei și tu, în februarie 2007, când mă lovise năpasta: „O să fie bine!”, mi-ai repetat, atunci… La fel te-am îmbărbătat și eu. Ți-am spus, în plus, că boala noastră ține în primul rând de cap. Și că eu nu mă gândesc la ea, ci doar la Frumosul din viață. Mi-ai replicat că n-ai timp de gânduri negre, că ești în febra scrisului, zămislind o nouă carte rară. Ceea ce era important. Zilele ți se scurgeau senine… După Giurgiu, ai luat și drumul Argeșului natal, firește că tot la teatru, era o premieră și la Pitești…

…Ai girat debutul meu de director de teatru cu o cronică-document în „Luceafărul”. Am pus-o fericit la vizierul Teatrului Valah. Și în biroul meu. De unde să știu că va fi ultima cronică?!…

…La două zile, te sunam. Eram mai mult decât vechi prieteni. Eram, acum, doi noi oameni legați de o umbră neagră-neagră ce umba prin noi. Erai fericit că scrii cu sârg… Eram sigur că și în cazul tău se va produce o minune…

…Exact acum o săptămână, te-am sunat. Dan Tudor voia să te invite la Clubul Prometeus, din Capitală, unde Teatrul Valah urma să joace, seara, „Feeling”-ul lui Doru Moțoc, cu remarcabilul Marius Bodochi-cap de afiș. Când ai răspuns, nu te-am recunoscut. Din telefon se insinua o voce cavernoasă, de departe, nemaiauzită. „Nu mi-e bine deloc! Îmi fac tare rău citostaticele”, ai articulat vizibil suferind… Sigur că nu ți-am mai zis de niciun „Feeling”…

…Se spune că a fost ultimul nostru dialog. Mai mult monologul tău luptând cu boala dementă. De ieri dimineață, de când am aflat ceea ce nu vreau să cred că am aflat, tot vorbesc cu tine. Mângâi cele două cărți de căpătâi pentru dramaturgia română și te aud cum spui că vrei să mai scoți una…

…Aseară, am trecut pe la Uniunea Scriitorilor. Am intrat în Sala oglinzilor să pun câțiva trandafiri albi între alte flori. Sala în care, ca ieri, s-a ținut ultimul Club al dramaturgilor, era goală. Patru-cinci oameni, afară. Așteptam dintr-o clipă în alta să apari și să ne inviți la discuții pe marginea spectacolului-lectură…

…Tu, însă, nu ai mai apărut. Ai rămas acolo, între cele patru scânduri ale lui Eminescu. Nu te-am văzut, pentru că nu am putut să mă uit la sicriul înconjurat cu flori. Nu voiam să văd că ai plecat. Mai avem atâtea, Mircea, de discutat despre teatru. Vreau să te rog să-mi scrii câteva rânduri în prefața de la volumul „Dresorul lui Casanova”, ca și gata de tipar… Am nevoie de sfaturile tale în lumea asta ciudată, dacă nu ticăloasă, din teatre… Nu te superi că n-am dat ochii cu tine. Nici la mama mea nu m-am uitat, când era între ultimele flori. Ea a rămas vie pentru mine, să-i fie țărâna ușoară…

…Miercuri, vom face câteva sute de metri pe același drum. Prin preajma casei tale, la Polivalentă, unde suntem vecini. Pe drumul ce-l iau zilnic, cu noaptea pe umeri, spre Giurgiu. Tu vei duce noaptea veșnică, acolo, la răspântia Șoseaua Giurgiului-Șoseaua Olteniței, la Bellu. Eu voi porni, dis-de-dimineață, la drum lung, până în Albania, la un Festival de teatru. Mi-a fost greu să le spun cunoscuților noștri că, miercuri, nu vin să te văd.”Mircea e bucuros că nu dați un Festival de teatru pentru o înmormântare”, mi-a zis Cristiana, omul care a stat lângă tine până la ultima respirație… Cred că Destinul le-a aranjat așa…

…În „Jurnalul Național”, un confrate a găsit cuvinte potrivite și a scris despre tine, amintind de titlul unei piese a lui Horia Lovinescu: „Moartea unui artist”. Pentru mine, Mircea, tu nu ai murit!…

…Doar ai plecat în Nemurire, Mircea!… Pe noi, muritorii de pe pământul ăsta blestemat, ne-ai lăsat în lacrimă…

Românie minunată, cine să te mai înțeleagă?!

…Pe zi ce trece (tot mai greu), înțeleg (tot mai ușor) că România este de neînțeles. Nu ea, țara… Știți, doar, sintagma ajunsă axiomă: „Ce țară minunată, păcat de cei care o locuiesc”!…

…Sâmbătă seara, Naționala noastră de fotbal și-a mai dat un brânci spre abisul din care nu pare să o mai poată scăpa cineva. Echipa-experiment a junelui Lucescu a cedat cu 0-2 (0-0), la Paris, în preliminariile lui Euro 2012, de unde, mai mult ca sigur, vom lipsi. Și de aici… „Echipa de zgomote”, de la FRF șI LPF, a și găsit „țapul ispățitor” pentru (și) acest eșec: arbitrul! Căci francezii au deschis scorul dintr-o fază pornită dintr-un ofsaid „la mustață” și nicidecum „uriaș” cum s-a vrut patriot un comentator ProTV. Ca să încheiem capitolul arbitraj: la 0-0, „cocoșul galic” ar fi reclamat just un penalty nedat și neeliminarea lui Săpunaru, pentru un al doilea cartonaș galben. Să trecem, însă, peste arbitraj, dacă tot ne-am uitat la meci, și să le amintim multora replica lui Caragiale: „Zoe, fii bărbat!”…

…Zoe (sau care ți-o fi numele masculin cel mai întâlnit după acest joc de la Paris!), Răzvănel a dovedit lipsă de maturitate și de data aceasta. Să începi tot cu Florescu (singurul lui șut periculos din repriza secundă nu salvează evoluția mediocră!) și Cociș, să nu vezi după prima jumătate de oră eclipsa evidentă a lui Zicu (omul momentului în campionatul intern!?!), Raț, D.Niculae și Stancu, să te încăpățânezi ținându-l pe Marcica rezervă mai bine de o oră sunt dovezi care alimentează vocile neîncrederii în selecționer!

…Bărbătește, recunoaștem că noua echipă a Franței nu are defensivă. Dar, parcă, noi, cum ne-am prezentat pe flancurile laterale, unde Raț și Săpunaru au amintit de Bulevardele Libertății?! Problema gravă este că în fața unei apărări mediocre, aleșii junelui Lucescu n-au existat în prima repriză (când putea fi ușor 3-0 pentru cei din Hexagon!) și n-au cutezat decât sporadic după pauză. Să vezi că se poate, că reușești și o bară, și să nu insiști este un efect clar al neîncrederii! Sau al valorii limitate…

…Bărbătește, trebuie să recunoaștem că în privința mijlocașilor și atacanților, tinerii lui Blanc au avut trei clase și două viteze în plus peste ai noștri! Fără minunile lui Pantelimon (salvatorul a patru goluri ca și făcute!) și Chivu, fără ghinionul gazdelor (au avut și ei o bară, nu doar noi prin Săpunaru!), scorul putea fi cel de la Belgrad (0-5, pentru cei care au uitat!)…

…2010 s-a încheiat jenant pentru Naționala noastră. Cu numai 2 (două) puncte din 3 (trei) meciuri. Viitorul se anunță gri…

…În loc să vedem marile noastre greșeli, îi tot dăm, românește, cu arbitrajul care ne-a învins! Cu așa mentalitate, mă tem că nu vom bate nici Bosnia și Luxemburg în grupa în care am pornit mizerabil. Cam cum e totul pe la noi…

***

…Dis-de-dimineață, vineri, când am cumpărat „Gazeta sporturilor”, înainte să iau microbuzul de Giurgiu, chioșcarul mi-a înmânat și o cutie de bere „Noroc”. Văzâdu-mi uimirea, bătrânul care vinde tot mai puține ziare a replicat imediat: „Intră în prețul Gazetei!”. Altfel spus, nu doar sportivii, ci întreaga Românie este invitată cu noaptea-n cap să bea. Fie și bere. Gratis. Să fie asta un „Noroc”?!…

***

…Afaceristul (sau mogulul; sau „țeparul”) SOV, insolventul miliardar care a nenorocit câteva sute de mii de români naivi cu escrocheria FNI (a nu se confinda cu FMI!), cel care mai are de dat ceva „mărunțiș” unor ziariști de la Realitatea TV și Telesport (post îngropat, zilele trecute!), Sorin Ovidiu Vântu cu nume și prenume complete, a fost eliberat pentru că (țineți-vă bine!): „Nu a fost arestat mai devreme!”. Așa au comunicat magistrații care au mai făcut scăpat un „rechin”! Întrebare logică într-o țară ilogică: cei care nu l-au arestat pe SOV, când trebuia, sunt liberi?! Nu cumva și premiați cu vile, automobile, kile (de bani, bijuterii etc.)?!…

***

…Luni 4 octombrie, în familia președintelui Băsescu a fost zi de doliu. I-a murit mama, femeie de toată isprava, care locuia într-un apartament modest în Constanța. Fiul, primul bărbat al României, se afla peste munți și țări, la Bruxelles, la Summit-ul Asia-Europa. Unde, la vreo două ore după ce a aflat cumplita veste că și-a pierdut mama, șeful statului român („domnul hă-hă” pentru mulți!) s-a ținut de glume și a hohotit sănătos, făcând-o pe doamna Angela Merkel (cancelarul german) să hohotească molipsitor, cu gura căscată, de putea înghiți și un avion. Pozele publicate de Agenția Reuters au făcut înconjorul lumii și singura întrebare care se pune, acum, este dacă, acolo, sus, mai-marii (trecători!) ai planetei nu au nici mamă, nici tată?!…În România se vede că nu mai au pe nimeni… Interogație absolut umană ce-l ocolește, însă, pe președintele american Barack Obama, care, acum doi ani, în plină cursă pentru Casa Albă, și-a interupt brusc campania electorală, timp de o zi și jumătate. Îi murise bunica și s-a purtat ca un Om. Nu ca un președinte, azi ești, mâine…

***

…Așa-zișii politicieni români joacă ping-pong cu pensiile. Deși s-a dovedit că frumoasa Roberta Anastase a fraudat votarea „aleșilor”, Curtea Constituțională (care se vede că nu are oameni în prag de pensie!) a aprobat un proiect de lege inumană. Acum, a intervenit Cotroceniul care a cerut la loc comanda…

***

…Revin în Hexagon, de unde am plecat în acest „Jurnal pe sărite”. Dar nu pentru fotbal. În țara lui Moliere, spuneam, după ce oamenii lui Sarkozy au decis majorarea vârstei de pensionare de la 60 la 62 de ani, trei milioane de francezi au protestat în marile orașe. La noi, nici sindicatele nu mai luptă pentru supraviețuirea celor sărăciți din zi în zi. Să fie de vină spiritul nostru mioritic, al ciobanului care, gândind că va fi ucis, a început să se lamenteze, în loc să încerce salvarea?!

…Pe plaiuri mioritice, în toamna lui 2010, milioane de pensionari necăjiți, și alte milioane de disponibilizați, și altele de aduși în pragul disperării nu mai înțeleg nimic. Dar, cine mai înțelege ceva în România de astăzi?!

Steaua și Bunica Semedo

…Unii nu vor să învețe din lecțiile Vieții și pace. Nu trag nicio concluzie, nici din eșecuri, nici din succese datorate norocului. Ei lasă totul la jocul întâmplării și jubilează jenant, arogându-și merite demiurgice. În mai toate domeniile de activitate. Astăzi, mă voi referi doar la un episod bolnav (unul dintre cele multe!) din fotbalul românesc…

…Uitând ce rușine națională a pățit, acum doi ani, când Steluța II, altfel zis Gloria Buzău, demult retrogradată, i-a egalat, în Crâng, trupa de milionari în ultimul minut, prin „vameșul-pensionar” Bunica, fotbalist de plăcere, megalomanul patron al Stelei, cine altul decât Gigi Becali, a promis toată săptămâna ce abia a trecut, că va spulbera Unirea Urziceni, că îi va da câte goluri vor mușchii lui, chiar un 75-0, dacă se înfurie. Mulți l-au și crezut, că doar aproape că a și deființat trupa din Bărăgan, luându-i cei mai buni șase jucători, pe bani grei, prin care patronul cam de doi-bani găuriți, un neicanimeni în fotbal zis Bucșaru, și-a mai acoperit din datoriile față de Palat (era să zic Poatră). Numai că Dumnezeu nu doarme și, mai ales, nu iartă lăudăroșenia deșartă. Și uite așa, auto-proclamatul „războinic al luminii”, Jiji, of course (era să zic Gigi Amoroso, spectacolul de la Masca, de la care abia am venit!), europarlamentarul, mai pe scurt, a plecat cu coada-ntre picioare de la Urziceni, umilit rău de tot de puștii aceia care nici nu știau cum se numesc coechipierii, ba nici antrenorul, cu toții adunați peste noapte să încropească o echipă de sacrificiu pentru latifundiar. Steaua-Barcelona din mintea patronului guraliv- nu a reușit nici măcar un egal nenorocit, darămite să mai facă scor. A pierdut lamentabil, golul, din min. 61, al noii bunici numită Semedo (alungat din Ghencea!) detonând una dintre „bombele” cu cel mai mare efect tragicomic din istoria campionatului nostru de bambilici.

…Sub aspectul moralității fiecărui jucător al ruinatei Unirea Urziceni, acest 1-0 trebuie să candideze la Trofeul sportivității din 2010.

…Sub celelate aspecte, însă, de la valoarea milionarilor la pălăvrăgeala patronului, vai învinșilor! Dacă ar fi vorba doar de fotbal…

Fotbaliștii tricolori, Al Bano și… Albania

…Cum sunt mai toate în România acestor vremuri, așa și fotbalul nostru. Nu-i deloc o scuză pentru acest neverosimil 1-1 (0-0), cu Albania, la Piatra Neamț, în debutul preliminariilor pentru Euro 2012. Dimpotrivă! Fotbaliștii chemați sub tricolor se numără printre privilegiații sorții, milionari pripășiți norocos prin toată Europa. În contrast, înainte de ’90, când cunoșteau din plin chinurile „societății socialiste multilateral dezvoltate”, fotbaliștii noștri au adus la București Cupa Campionilor Europeni (Steaua-Sevilla 1986), s-au calificat la Euro ’84 (eliminând campioana mondială de atunci, Italia!) și la Coppa del Mondo ‘90. Acum, din păcate…

…Acum, nu mai batem nici modesta reprezentativă a Albaniei. Din 1949, când a fost tot 1-1, fotbaliștii români au învins pe unde au întâlnit (ultima oară, cu 6-1, la București) trupa de la Tirana, „tirana” ultimilor nostre visuri de mărire. Ne-am dus sub falnicul Ceahlău, visând la acea frumoasă melodie „Felicita” interpretată de Al Bano (mama i-a dat viitorului celebru cântăreț italian numele de Albano, pentru că, la naștere, tatăl lui lupta în Albania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). Dar, în loc de Al Bano, am dat peste ambițioasa Albania, care ne-a transformat Fericirea visată în Tristețe…

…Sigur, dacă Franța a capotat, tot vineri seara, în fața Belarusului, la Paris, 0-1 (Kislyak-min.86!!!!!!!!!!!), parcă, ar zice federalii noștri, mai treacă-meargă acest 1-1 al României. Rămâne, însă, să vedem ce vor face aleșii lui Lucescu-junior, marțea care vine, pe terenul „rușilor albi”, la Minsk. Deocamdată este cert că, la Piatra Neamț, cu tot publicul minunat, Naționala română s-a comportat lamentabil. Fără vreo idee de joc (în teren și pe banca antrenorilor), fără vână, fără determinare. O mână de milionari norocoși care și-a bătut iarăși joc de milioane de nenorociți ai sorții pentru care fotbalul reprezintă drogul moral ce ar putea să le mai aline, o noapte, necazurile în cascadă de peste zile, săptămâni, luni, ani… Iar când, pe final de meci, în min. 88, Muzaka ne-a făcut musaca iluziile, egalând din mijlocul unei defensive de figuranți (Bogdan Stancu, introdus abia pe final de partidă, a deschis scorul, în min. 80!), era firesc ca amărăciunea tribunelor visătoare să convertească brusc și în voci potrivnice, unele cerând chiar demisia junelui antrenor cu tată celebru, pentru care banca Naționalei pare cam mare…

…În loc să fie supărați și autocritici pentru parodia oferită milioanelor de fani, din lumea-ntreagă, Lucescu-junior și destui jucători s-au dovedit activi abia la cabine, după meci, atacând publicul și presa. Ba, selecționerul ne-a povestit despre o „echipă motivată, care a muncit mult pentru o victorie importantă”, formație ce i-a apărut, probabil, în visele lui, căci noi am văzut cu totul altceva. Un haos general, a apatie condamnabilă și un antrenor care n-a ieșit în evidență decât de două ori: când l-a retras, total neinspirat, în min. 56, pe activul atacant Torje ca fundaș dreapta, în locul lui Contra (înlocuit cu Gabi Mureșan), ceea ce a slăbit forța ofensivă (și așa mediocră) și, mai ales, cea defensivă, pe flancul drept nascându-se cele mai periculoase acțiuni ale albanezilor din ultimul sfert de oră; juniorul s-a mai remarcat, când a ieșit de sub copertina băncii tehnice, imediat după ce Stancu a deschis scorul, vrându-se prin gesturi un dirijor neînțeles. Avea să se retragă în adăpostul mediocrității, însă, după numai opt minute, când băieții de la Tirana au egalat, fixând pe tabelă acest 1-1 istoric (pentru ei!), „un rezultat nedrept” după selecționerul român!

…Sigur, fotbalul nostru de trei parale din ultimii ani a cunoscut starturi preliminare și mai rele. Să ne amintim numai de acel 0-3, cu Lituania, la Cluj, în ultima „epocă Pițurcă”. Din acest punct de vedere, putem spune că remiza (1-1) de la P.Neamț, cu Albania, este un pas înainte, nu-i așa?! Nu ne mai trebuie decât să ne bată Belarusul și Bosnia, ca să terminăm odată cu circul din fotbalul românesc și să trecem la reconstrucția adevărată a Naționalei. Dar, suntem, oare, în stare de așa ceva, planuri de construcții serioase, în România acestor vremuri?!

…Unica rază de speranță, strălucitul 3-0 (2-0) al Naționalei noastre de tineret, la Botoșani, în fața Rusiei! Fără Torje (luat de Răzvan Lucescu la „ăi mari”), trupa lui Emil Săndoi a reușit un rezultat formidabil (goluri: Bicfalvi-26’, Sburlea-36’, Hora-85’) și o calificare, după 12 ani, în play-off-ul Europei! Semn cert că valori avem. În toate domeniile din România. Din păcate, le strică rapid sistemul. Sistemul…

Giurgiu, Golgota mea…

…S-a schimbat mult viața mea. Nu mă mai scol la ora 9, ca boierii, să plec agale spre redacție. Acum, car zorile pe umeri, la 5 (ora cinci, Dumnezeule!) aș vrea să ascult cocoșii cântând, dar nu aud decât câinii (nu din Giurgiu, ci din Capitală!)… La 6, dușat, mic-dejunat pe fugă, iau primele ziare de la chioșcarul meu, fac trei stații cu tramvaiul sau autobuzul 323. „Mergeți zilnic la Giurgiu?”, m-a întreabat chioșcarul, a doua zi după ce Ovidiu Ioanițoaia m-a onorat cu acel minunat „MMI” din „Gazeta sporturilor”, unde am început fantastica aventură a gazetăriei… Cu geanta mea plină de legi-paralegi, dosare, contracte (fară antracte!), cărți și texte, Coduri și moduri, ba și cu laptop-ul personal (cel al teatrului s-a stricat exact în ziua când am preluat eu Valahul!?!), cu așa bagaj par un veritabil hamal…

…În microbuz, suntem trei navetiști care împărțim săptămâna în acest spațiu. „Doamna doctor”, cum îi zice șoferul, rezervându-i locul din spatele lui, un arab, ce ia drumul Călugărenilor de vreo șase-șapte zile, și eu… Eu citesc zilnic o piesă românească la dus, alta la întors. Dimineața, în timp ce mai tot microbuzul fură câteva minute de somn, eu lecturez teatru, ba mai fac și notițe pe texte. Ceea ce tovarășilor mei de drum li se pare ceva ciudat rău de tot, acolo, printre șacoșe, copii ținuți pe genunchi și locuri date ilegal în picioare, prin miros de mici bucăți de pâine sub o umbră de dulceață, așa, ca de mic dejun, printre câteva sforăituri…

…În ultima săptămână, am schimbat microbuzul. Cel de 7:30 era insuportabil, ceva din epoca de piatră, să-ți sară pietrele la rinichi și plombele, nu alta. Autocarul de ora 8 e OK, numai că ajunge pe mal de Dunăre agitată prea târziu pentru mine, director de teatru care are atâtea de rezolvat la început de mandat, și cu Ordonanța 63 pe cap … Așa am ajuns navetist convins la microbuzul de 7 trecute fix, cu sosirea la 8 fără cinci minute… Iau ziarul local, „Giurgiuveanul”, să știu tot ce se întâmplă în noul meu oraș de suflet, doamna de la chioșc mă întreabă când începe stagiunea, că n-a mai fost de mult timp la teatru… Cumpăr o banană, ce-o manânc pe drum, fac înviorarea de dimineață, aproape un jogging, cu geanta mea gata să crape, tăind colbul de pe Strada Gării… Pe traseul acesta, ca de maimuța lui Pavlov, nu-i dimineață să nu mă acosteze doi-trei „microbi” de fotbal. Le răspund la cele mai diverse întrebări, sunt încântați, după care îi invit la teatru, pe 15 și 16 septembrie, când se deschide Stagiunea. Culmea e că un pici de vreo 6-7 ani mă întreabă nonșalant: „Cu ce se reia teatrul?”. Când i-am replicat, mângâindu-l pe cap, „Cu D’ale Carnavalului și Domnul Goe!”, băiețelul și-a tras tatăl de mână, încântat: „Tati, mă duci la Domnul Goe?”. Sper să fi câștigat un nou spectator al Teatrului din Giurgiu…

…”Șantierul” s-a pornit la Teatrul Valah pe 16 august. Am reușit, în sfârșit, să dau jos acel banner, ca un fault grosolan la adresa limbii române: „Vin la teatru pentru că mă iubesc pe mine” (Sic!)… Am pornit cu patru piese în turație maximă. Toată lumea are de lucru. Urmăresc, printre reprizele mele de Codul Muncii în regim de urgență, câteva repetiții la „Domnul Goe”. E o frenezie în jocul fetelor, care-mi amintește de „Gaițele” lui Kirițescu și aplaud sincer. Mi-e dor de teatru…

…O actriță nemulțumită că n-au luat-o în distribuțiile lor nici Olga Delia Mateescu și nici Dan Tudor, mă jignește, mai mult sau mai puțin conștient: „Distribuțiile se fac în biroul directorului!” . O asigur că nu mă voi băga niciodată în munca regizorilor, mai puțin când va fi vorba despre piesele mele. Deocamdată, am decis ca stagiunea aceasta să nu accept să mi se monteze vreo piesă la Giurgiu…

…Am luat legătura cu două minunate profesoare de la cele mai bune clase de artă. Le surâde ideea să angrenăm tinerii artiști plastici ai Giurgiului în schimbarea feței Teatrului Valah. Vreau să ne coloreze coloanele de la intrare, să întinerească fațada Templului Thaliei folosind numai trei culori, alb-negru-roșu. Vom pune numele tinerilor artiști la baza stâlpilor, ceea ce va însemna, practic, expoziția cu cei mai mulți vizitatori din cariera lor. Și vom oferi fiecăruia câte un abonament pentru întreaga stagiune. Creatorii de Frumos trebuie respectați…

…”Tehnicul” de la teatru a început cu entuziasm zugrăvirea holului de sus, fie și în regim de criză. Sunt formidabili acești oamenii devotați și sufăr că legea nu-mi permite să onorez truda lor cu o sumă simbolică. Prin contrast, lipsa de entuziasm a altora, dacă nu cumva chiar mici răutăți, întârzie transformarea cabinelor artișilor, relicve ale secolului trecut. Oricum, Festivalul din noiembrie ne va prinde în haine noi. Cabinele, Foaierul, Stand-up Café… Sper să iasă și aprobarea pentru Teatrul „Tudor Vianu”. Cu întârziere, am primit prima „undă verde”…

…În aceste timpuri bolnave, repet cu voce tare, de mai multe ori, un gând: dacă într-o sticlă goală văd un deget de apă, eu zic că acolo-i Oceanul și merită să visăm că vom ajunge departe.

Altfel, fără Teatru, chiar că nu vom mai avea unde să cădem…

Campionii plânsului

…Nu mă refer la învinșii de la Palatul Victoria (care victorie?!), care au declanșat un veritabil seism printre nevinovații bugetari care nu s-au nărăvit la comisioane, șmecherii și bișniță cum numai în România poate exista. În cazul acesta este Jale mare, cum nu s-a văzut, parcă, nici pe vremea aia de care nu putem uita…

…Nu mă joc cu vorbele nici în privința Tragediei de la Maternitatea Giulești, căci Lacrimile brăzdează încă suflete, după ce un Popor află cum îi ardeau pruncii, în timp ce așa-zisele cadre medicale chefuiau pentru Mării și Mărioare, atunci, în ziua sfântă de 15 august, devenită dată de coșmar. Jalea și mai mare este că adevărații vinovați caută scăpare, bizuindu-se că în România numai cei cinstiți și fraieri plătesc!…

…Nu-mi ascund Lacrima ce mi-a încolțit în suflet, ieri, când, oferindu-i marelui Actor Dorel Vișan o colaborare la Teatrul din Giurgiu, m-a împietrit cu răspunsul: „Eu am hotărât să nu mai joc teatru!”!?! La câte nedreptăți i s-a făcut (și) acestui uriaș comediant, de câte obtuzități și meschini s-a lovit și Dorel Vișan în ultimii ani, Durerea din lumea Culturii române este uriașă. Medicii, arhitecții și inginerii ne pleacă în lumea largă, artiștii își abandonează scârbiți crezul și harul divin, profesorii (și așa puțini!) se văd decimați de tot felul de Ordonanțe! Încotro, dulce Românie?!…

…Probabil că unii s-au așteptat să mă refer și la ultimii campionii ai fotbalului nostru de trei parale, mercenarii străini de la CFR Cluj care, sâmbătă, în Regia studenților bucureșteni, s-au dovedit veritabili campioni ai plânsului. Nu doar că au pierdut la un scor de forfait, dar au stabilit și un record de violențe, cu doi eliminați (trebuia trimis și portarul Nuno Craro în concediu în Portugalia natală!). Nu deranjează atât de mult acest 0-3, cât mai ales declinul evident al unei trupe scăldate în țechini care, curând, va reprezenta România într-o grupă a Ligii Campionilor. După ultimul 1-4, al Urziceniului, la Split (unde Dinamo se oprise la 0-3!), în Europa League, ne pregătim de un nou coșmar?! Neliniște motivată, chiar dacă echipa de sub Feleac, CFR Cluj, nu se va desființa, cum se anunță viitorul Unirii Urziceni, campioana de acum doi ani, rămasă fără manager, fără antrenor (demisionat după Split!) și gata să-și scoată nestematele la mezat.

…Exemplul Urziceniului este emblematic pentru România de astăzi. După ce a izbutit un miracol în Bărăgan, titlul național la fotbal într-un târgușor de 17.000 de suflete, patronul Bucșaru s-a trezit bântuit de faliment, chiar dacă de la UEFA a plouat cu milioane de euro! Dacă a uitat (oare a știut vreodată?) vorba veche din străbuni „Există o măsură în toate”…

…Privind lucid la toate fără necesara măsură, este evident că, în România tuturor posibilităților nefaste de astăzi, există prea mulți campioni ai plânsului. Este Jale mare, domnilor! Cred că suntem Poporul care plânge cel mai mult în ultima vreme…

Thalia este tristă, Melpomena surâde…

…Teatrele au început să-și redeschidă porțile. Este drept, deocamdată, doar în curtea interioară, acolo pe unde intră actorii, gata de repetiții pentru o nouă stagiune. Va fi una în regim de criză. Mai ales că seismul numit Ordonanța 63 a lovit nemilos (și) în teatrele românești. Cred, însă, că, la ora actuală, cel mai important lucru pentru supraviețuire este ieșirea din criza morală. Refugiul pe scenă oferă această șansă. Logic, până la un anumit punct. Pentru că Măria Sa Actorul este și el om și nu poate trăi doar cu aer și promisiuni…

…Primul semn bun în ieșirea din criza morală declanșată de „cutremurul” Ordonanța 63 este că evantaiul de Festivaluri nu a subcombat. La Mangalia, Arad (Festivalul de teatru clasic), Galați (comedie), Oradea (unde se va relua Festivalul teatrului scurt!), Giurgiu (Festivalul Teatrelor din Orașele Dunărene), Pitești (teatru de studio), București (Festivalul Național de Teatru, 30 octombrie-8 noiembrie) s-au și deschis șantierele unor Gale internaționale. Învinșii de la Palatul Victoria, cabotinii noștri politicieni, n-au putut ucide Teatrul, cu măsurile lor aberante, cu sărăcia culturală care-i caracterizează pe mulți, care habar n-au că Thalia este Zeița Comediei, iar Melpomena, cea a tragediei…

…Unii susțin cu vădit cinism, însă nu departe de subiect, că nu poate exista mai mare tragicomedie decât cea care se joacă astăzi pe scena României. Nu-i, însă, Teatrul nobil, comedie sau dramă, este un „circ” vulgar, scârbos, păgubos, distrugător pentru viitorul acestui popor. Cumplit de adevărat scrie remarcabilul literat Viorel Cacoveanu în ultimul său volum de epigrame: „Dacă ar fi să mor, Mai am un singur dor, Să se nască, Și un nou Popor”!… La ora aceasta, o mână de așa-ziși politicieni distrug un brav, cândva, Popor…

…Am deschis „șantierul de teatru” și la Giurgiu, la început de săptămână. Sfidând criza, materială și morală, „Valahul” (doi-trei tot amână schimbarea numelui în „Tudor Vianu”, literat de talie europeană, director de Thalia, la Naționalul bucureștean!), Teatrul de la Dunăre, spuneam, și-a propus o foarte ambițioasă deschidere de stagiune. Cu nu mai puțin de patru spectacole: „D-ale Carnavalului”, de Ion Luca Caragiele, în regia lui Dan Tudor, cu un evantai de staruri (Adriana Trandafir, Magda Catone, Mihai Ciucă, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, cărora li se vor adăuga și giurgiuvenii Livius Rus și Vasile Toma); „Arta de a fi hoț” (Eugen Cristea, Ani Crețu, Violeta Teașcă, Gheorghe Țoropoc), textul cunoscutei actrițe și scriitoare Olga Delia Mateescu, care va inaugura Studioul Experimental, unde, premieră națională, dramaturgii își vor monta propriile piese; „Domnul Goe”, firește al lui Nenea Iancu, în regia lui Florin Antoniu, cu un travesti (Giulia Ionescu) și un trio feminin de farmec (Katy Balca, Delia Hriscu și Gabi Munteanu); ” Feeling” (cu Marius Bodochi în rol principal, și cu Dan Tudor director de scenă), o frumoasă piesă a lui Doru Moțoc, care va inaugura Cafeneaua Artiștilor, altfel spus „Stand-ul Café”.

…Pe Dunăre, în aval și în amonte, unii cu Thalia, alții cu Melpomena. Ca, dealtfel, în întreaga Românie din vara acestui cumplit 2010, când Thalia plânge, iar Melpomena surâde…