Giurgiu, Golgota mea…

…S-a schimbat mult viața mea. Nu mă mai scol la ora 9, ca boierii, să plec agale spre redacție. Acum, car zorile pe umeri, la 5 (ora cinci, Dumnezeule!) aș vrea să ascult cocoșii cântând, dar nu aud decât câinii (nu din Giurgiu, ci din Capitală!)… La 6, dușat, mic-dejunat pe fugă, iau primele ziare de la chioșcarul meu, fac trei stații cu tramvaiul sau autobuzul 323. „Mergeți zilnic la Giurgiu?”, m-a întreabat chioșcarul, a doua zi după ce Ovidiu Ioanițoaia m-a onorat cu acel minunat „MMI” din „Gazeta sporturilor”, unde am început fantastica aventură a gazetăriei… Cu geanta mea plină de legi-paralegi, dosare, contracte (fară antracte!), cărți și texte, Coduri și moduri, ba și cu laptop-ul personal (cel al teatrului s-a stricat exact în ziua când am preluat eu Valahul!?!), cu așa bagaj par un veritabil hamal…

…În microbuz, suntem trei navetiști care împărțim săptămâna în acest spațiu. „Doamna doctor”, cum îi zice șoferul, rezervându-i locul din spatele lui, un arab, ce ia drumul Călugărenilor de vreo șase-șapte zile, și eu… Eu citesc zilnic o piesă românească la dus, alta la întors. Dimineața, în timp ce mai tot microbuzul fură câteva minute de somn, eu lecturez teatru, ba mai fac și notițe pe texte. Ceea ce tovarășilor mei de drum li se pare ceva ciudat rău de tot, acolo, printre șacoșe, copii ținuți pe genunchi și locuri date ilegal în picioare, prin miros de mici bucăți de pâine sub o umbră de dulceață, așa, ca de mic dejun, printre câteva sforăituri…

…În ultima săptămână, am schimbat microbuzul. Cel de 7:30 era insuportabil, ceva din epoca de piatră, să-ți sară pietrele la rinichi și plombele, nu alta. Autocarul de ora 8 e OK, numai că ajunge pe mal de Dunăre agitată prea târziu pentru mine, director de teatru care are atâtea de rezolvat la început de mandat, și cu Ordonanța 63 pe cap … Așa am ajuns navetist convins la microbuzul de 7 trecute fix, cu sosirea la 8 fără cinci minute… Iau ziarul local, „Giurgiuveanul”, să știu tot ce se întâmplă în noul meu oraș de suflet, doamna de la chioșc mă întreabă când începe stagiunea, că n-a mai fost de mult timp la teatru… Cumpăr o banană, ce-o manânc pe drum, fac înviorarea de dimineață, aproape un jogging, cu geanta mea gata să crape, tăind colbul de pe Strada Gării… Pe traseul acesta, ca de maimuța lui Pavlov, nu-i dimineață să nu mă acosteze doi-trei „microbi” de fotbal. Le răspund la cele mai diverse întrebări, sunt încântați, după care îi invit la teatru, pe 15 și 16 septembrie, când se deschide Stagiunea. Culmea e că un pici de vreo 6-7 ani mă întreabă nonșalant: „Cu ce se reia teatrul?”. Când i-am replicat, mângâindu-l pe cap, „Cu D’ale Carnavalului și Domnul Goe!”, băiețelul și-a tras tatăl de mână, încântat: „Tati, mă duci la Domnul Goe?”. Sper să fi câștigat un nou spectator al Teatrului din Giurgiu…

…”Șantierul” s-a pornit la Teatrul Valah pe 16 august. Am reușit, în sfârșit, să dau jos acel banner, ca un fault grosolan la adresa limbii române: „Vin la teatru pentru că mă iubesc pe mine” (Sic!)… Am pornit cu patru piese în turație maximă. Toată lumea are de lucru. Urmăresc, printre reprizele mele de Codul Muncii în regim de urgență, câteva repetiții la „Domnul Goe”. E o frenezie în jocul fetelor, care-mi amintește de „Gaițele” lui Kirițescu și aplaud sincer. Mi-e dor de teatru…

…O actriță nemulțumită că n-au luat-o în distribuțiile lor nici Olga Delia Mateescu și nici Dan Tudor, mă jignește, mai mult sau mai puțin conștient: „Distribuțiile se fac în biroul directorului!” . O asigur că nu mă voi băga niciodată în munca regizorilor, mai puțin când va fi vorba despre piesele mele. Deocamdată, am decis ca stagiunea aceasta să nu accept să mi se monteze vreo piesă la Giurgiu…

…Am luat legătura cu două minunate profesoare de la cele mai bune clase de artă. Le surâde ideea să angrenăm tinerii artiști plastici ai Giurgiului în schimbarea feței Teatrului Valah. Vreau să ne coloreze coloanele de la intrare, să întinerească fațada Templului Thaliei folosind numai trei culori, alb-negru-roșu. Vom pune numele tinerilor artiști la baza stâlpilor, ceea ce va însemna, practic, expoziția cu cei mai mulți vizitatori din cariera lor. Și vom oferi fiecăruia câte un abonament pentru întreaga stagiune. Creatorii de Frumos trebuie respectați…

…”Tehnicul” de la teatru a început cu entuziasm zugrăvirea holului de sus, fie și în regim de criză. Sunt formidabili acești oamenii devotați și sufăr că legea nu-mi permite să onorez truda lor cu o sumă simbolică. Prin contrast, lipsa de entuziasm a altora, dacă nu cumva chiar mici răutăți, întârzie transformarea cabinelor artișilor, relicve ale secolului trecut. Oricum, Festivalul din noiembrie ne va prinde în haine noi. Cabinele, Foaierul, Stand-up Café… Sper să iasă și aprobarea pentru Teatrul „Tudor Vianu”. Cu întârziere, am primit prima „undă verde”…

…În aceste timpuri bolnave, repet cu voce tare, de mai multe ori, un gând: dacă într-o sticlă goală văd un deget de apă, eu zic că acolo-i Oceanul și merită să visăm că vom ajunge departe.

Altfel, fără Teatru, chiar că nu vom mai avea unde să cădem…

6 comentarii

  1. Vă citeam cu interes articolele despre sport. Ultima d-stră postare cu drumul la Giurgiu mi se pare extraordinară. Credeam că entuziasmul din teatru a dispărut. Iată-l că a apărut în persoana d-stră Vă felicit pentru ce ați scris și mai ales pentru ce urmează să faceți și vă urez mult succes
    Cu stima si considerație,
    Candid Stoica

  2. Succes, maestre! La Giurgiu trebuie sa fii de cursa lunga, mai ales ca Bucurestiul e asa aproape.
    Sa nu fie cu suparare, dar intreb: ce iubiti mai mult- fotbalul sau teatrul? Pentru ca, din doua, doar una conteaza. Asa, ca-n treatru, nu ca pe stadion!
    Apropos: in Giurgiu, oras cu 2 televiziuni, cu post de radio care nu da nici temperatura de la noi, astia de la Dunare, pe langa Giurgiuveanul, unde e drept, mai afli vreo 3-4 stiri locale incomplete, restu’ maine!, mai sunt inca 8 publicatii. Intr-o zi, o sa le zic pe nume, mai ales ca vreo doua chiar conteaza. E drept ca nu avem inca o toaleta publica, dar… mai rar!

  3. Intr-adevar, un material extraordinar, cum spune si Maestrul Candid Stoica.
    Speram sa se vada sacrificiul dvs. laudabil in viata Teatrului Valah (total de acord si eu cu noua denumire propusa, Tudor Vianu). Primul mare pas, pentru care va felicit dinsuflet: ati dat jos de pe cladirea teatrului acea rusine la adresa limbii romane: vin la teatru pentru ca ma iubesc pe mine!!!!!!!!!!! Am citit si in Giurgiu Express ca albastrul pus in schimb simbolizeaza cerul linistit si Dunarea lui Johann Strauss si Ivanovici. Foarte frumos!

  4. mă alutăr impresiilor lui Candid!
    succes şi putere de a trece peste mizeriile inerente ale vieţii unui teatru mic…
    vreau să-ţi amintesc că,azi, cele mai apreciate teatre româneşti sunt în provincie!sper ca peste un an să li se alăture şi teatrul Tudor Vianu!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *