Arhivă

Arhivă pentru ‘Necategorizat’ Categoria

Jurnal de iarnă (12). PENTRU CINE BAT CLOPOTELE, VĂRUL MEU CU ARIPI DE ÎNGER DIN ATÂTEA CULORI?!

ianuarie 12, 2017 Comments off

…Dimineața asta albă, albă, într-un București răvășit de viscol, a început pentru mine cu un telefon negru ca Moartea. M-a anunțat că, în miez de noapte, acolo, în umbra Ceahlăului… NU, eu nu cred!

…Ne văzusem ultima oară, acum vreo trei ani, la un vernisaj al feciorului lui, Luțu, în Capitală. Tot timpul l-am văzut ca Vărul cel mare, unicul meu Bade, suflet din picturi rare, coleg de facultate și prieten de nebunii literare cu Sorescu, maestru al șevaletului, cu expoziții, premii și laude, mai puține decât merita… Și-a făcut, la cumpăna ultimei nopții, aripi din culorile lui Rousseau „Vameșul”, Dali și Grigorescu și a zburat înalt cu ele, ca toată viața lui de poveste…
…De la cine mai primesc, Doamne, mai în fiecare zi, pe Facebook, aprecieri și sfaturi, în acele cuvinte calde, înțelepte, de Om cu gânduri bogate, sincere și profunde, scoase nu atât din miile de cărți citite, cât din Viață, viața lui ca o pictură, Viața lui ca o Memorie, „Persistența memoriei”, cum spunea marele Dali, unul dintre favoriții lui?!…Cui îi mai răspund, fermecat de slovele lui din icoane și datini?!
…Badea Mitică Bostan a zburat azi noapte pe aripile unui Înger fugit din Oceanul lui de culori fermecate… Culori pe care tocmai le mai combinase o dată, cu câteva minute, în camera lui, înainte să urce în Ceruri, sub dangăt de nemurire, înălțându-se peste Piatra…. Pentru cine bat clopotele, nebune, sub Viscol, Vărul meu cu aripi de înger din atâtea culori?!…
…NU! Nu-i adevărat!…Culorile Pictorului sunt nemuritoare…
…Eu simt ziua asta albă-albă, polară, neagră în mine! Sunt atât de sărac! Atât de singur, în lacrimă…Cu cine mai schimb eu mesaje pe Facebook, în scurte vorbiri la telefon, Vărul meu Cel Mare?!
…Știu că, în acest 11 ianuarie 2017, totul nu-i decât un pastel sumbru de iarnă, unul, însă, Uman!… Zbor liniștit, acolo, între Îngeri, minunatul meu Bade Dumitru Bostan! Restul este Lacrimă!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

COMENTATORUL SPORTIV, în fața Palatului Culturii din Bistrița, căutând Stadionul cu amintiri din Parc…

decembrie 1, 2016 Comments off

…A patra zi din excelentul Festival Internațional de Teatru și Literatură „Liviu Rebreanu” din Bistrița. Dimineață plină cu recitări și prezentări, de cărți și reviste literare. În prima pauză de cafea, îmi pun paltonul și pălăria și traversez Parcul din fața frumosului Palat al Culturii. Să revăd Stadionul Gloriei de altădată, cândva ajunsă și în cupele europene. Stadionul cu atâtea amintiri, pe care l-am vizitat ultima oară acum 30 de ani, înainte cu două luni să iau Drumul Americii, cu escala de cinci luni și o săptămână în Ialia-Grajdul de la Latina și Pensiunea din Roma. Ultima dată meciul comentat la Bistrița, pentru Telesport, a fost Gloria-Unirea Urziceni, 2-2, gazdele egalând în penultimul minut, prin Frăsinescu. Coechipierl mi-au fost, atunci, Dragos Borchină, la microfon, și Sorin Rondak, dirijorul camerelor de luat vederi. Ce echipă frumoasă, plină de pasiunea meseriei… Ziua noastră de atunci se reface incredibil. Ne pregăteam să mergem a doua zi la Piatra Neamț, să transmitem un meci al Ceahlăului! Nici Ceahlăul lui „Pinalty” nu mai e… Capitalismul sălbatic sau cam așa ceva?!

…Azi, marți 29 noiembrie, de cu dimineață, la Bistrița e ger. Natura poartă brumă rece pe ea, eu înaintez cu pași grei spre locul atâtor amintiri, cam 60 de partide trăite, aici, în Parc, pentru ziarul „Sportul” și pentru Telesport. De pe terasa Palatului Culturii se vede un colț din tribuna a II-a…Mă încearcă emoții rare. Văd un stâlp al nocturnei. Străduța ce trece prin spatele tribunei I are un semafor. E culoarea roșu, aștept să treacă mașina din fața mea, să traversez ultimul drum spre Stadion. Pe dreapta, la intrarea pe terenul de antrenament văd scris cu litere mari „Stadionul Jean Pădureanu”, și mă bucur, Lordul a dus Bistrița pe prima scenă și pe circuit european. Sâmbătă, m-am văzut în treacăt cu Ioan Horoba, ucenicul de nota 10 al lui Nea Jean. S-a întors și el acasă, suferă că Gloria nu mai există….
…Nu mai există nici Rapid, F.C.Argeș, Progresul, Sportul Studențesc, Oțelul Galați, Petrolul Ploiești, Bihorul, Sibiul, Ceahlăul… Foste campioane printre ele…Îi spun domnului Horoba că aș vrea să-l văd două minute pe Nea Jean. Tace. Nu forțez…

…Intru pe poarta deschisă larg a Stadionului. Bruma a început să se topească sub soarele cu dinți. Stadionul arată mult mai bine decât mă așteptam! Terenul de joc e bun, doar pe mijloc, de la o poartă la alta, pe alocuri, dâre de noroi. Urc în tribuna I. Treptele de la scări au început să aibe mici găuri. Scaunele din plastic, albe și albastre, în culorile Gloriei, sunt intacte. Doar murdărite de ploi și vântul dinspre munții din jur. Mă doare liniștea Stadionului, pe care au capitulat toate marile forțe ale campionatului românesc. Unde-i larma de altădată?!… Mă uit spre cabina de transmisie, pare înghețată, nu cutez să urc, nu vreau să las o lacrimă, două și pe acolo… E un Pustiu semi alb, cu amintiri de suflet voalate…
…Memoria își începe un dans nobil. Îi văd alergând, pe valul tinereții lor superbe, pe bistrițenii get-beget Gavril Pele Balint, cel care avea să figureze în echipa câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni-Steaua, Sevilla 1896, golgeterul inteligent Viorel Moldovan, zis și Mondo-Gol, și strategul Lucian Sânmărtean, îi zăresc cu ochii minții lansându-se pe bucureșteanul Tătărușanu, între bucurile Gloriei, ajuns, azi, portar de Națională, pe Sepsi, reintinerind pe regretatul Nae Manea, Tararache, Maier și câți alții, pe „Burebista” fără de vârstă-Costel Câmpeanu… Nu poți uita că la Bistrița a dansat doar o toamnă Ionel Ganea, dând 17 goluri, temelia titlului de golgheter câștigat la Rapid… Numai și pentru ei Gloria nu avea voie să moară!

…Nu petrec mai mult de un sfert de oră în tribuna Stadionului cu amintiri rănite, îmi simt sufletul greu… Gerul mă trimite spre Palatul Culturii, unde colegii mei de Festival recită versuri. Eu mă simt robul unei elegii… Aici, la Bistrița, cele două Patimi ale mele fără de sfârșit, Fotbalul și Teatrul, mă fac să fiu fericit, mă fac să plâng… Bistrița are, de trei zile, un Teatru profesionist, „Liviu Rebreanu”! Ce minune!… Bistrița nu mai are echipă de fotbal. Ce coșmar, tragedie!… Mai fiecare microbist care m-a întrebat dacă am venit pentru Gloria, nu poate înțelege de ce s-a ajuns aici… Există o ultimă Iluzie. Circulă vorba că Primăria ar cumpăra Stadionul și Gloria ar putea fi relansată…Așa să dea Bunul Dumnezeu!

..Prin Parc, brazi cu mici cutii din lemn cu mâncare pentru veverițe. „Ecoland”, citesc pe o scândură bătută-n cuie în tulpina seculară a copacului…

…În Palat, Cultura e la loc de cinste. La Stadion, Fotbalul a dispărut… Acum 30 de ani, era invers. Drumurile Vieții!…
…Dimineața de Festival s-a încheiat. Facem o fotografie de grup, în mijloc cu directorul Palatului Culturii, al noului Teatru profesionist, freneticul literat prof.dr. Dorel Cosma, noul meu prieten din Bistrița.
…Colegii de Festival merg fericiți spre autocar. Eu rămân o clipă, două, în fața Palatului Culturii. Ochii mei traversează Parcul… Unde ește Nea Jean?! Unde-i Gloria ?!…

Sufletul îmi cântă de Fericire, îmi plânge de amintiri ucise…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal mexican (1) În Ciudad, pe Compos Eliseos, cu Diego Rivera, Frida, Troțki și Dobrin!

decembrie 28, 2014 Comments off

…27 decembrie 2014. Ultima zi în Ciudad de Mexico. Liz Trujillo Valencia, cumnata lui Ducu, sora Karinei, stă de peste un deceniu în capitala mexicană. S-a născut la Orizaba, nu departe de Veracruz, dar foarte aproape de cel mai înalt vulcan din Mexic și de la granița Canadei în sud: Pico de Orizaba, între zăpezi la 5.687 m. Liza a făcut facultatea de turism la Puebla și pe cea de management la Ciudad de Mexico și cunoaște în amănunt uriașa Metropolă, care, cu Districtul Federal (aproape 9 milioane de oameni) și celelalte zone ale Ciudadului, bate spre 27-28 de milioane de locuitori; dar cine-i poate număra exact, printre stupii și ciorchinii de căsuțe aruncate pe colinele din jur pe o distanță de peste 50 de kilometrii?! Astăzi, în ultima zi petrecută în Ciudad de Mexico, Liz ne-a propus un breakfast deosebit…

…În Cartierul San Angel, cu străzi pietruite, curate, și case, parcă, dintr-o expoziție de arhitectură travesând istoria. Este o zonă a artiștilor de toate genurile, cu galerii și muzee, cu Teatrul Lopez Tasos, cu tot felul de cântăreți și picturi naive sprijinite de ziduri, printre palmieri, cu tarabele sărmanilor indieni care au venit cu noaptea pe umeri să-și expună produsele artizanale în culorile lor inimitabile, pe care le stilizat Diego Rivera, titan al picturii murale maxicane. E ceva din aerul Montmatre-ului parizian, aici, nu mă satur să privesc zona…

… Mașina lui Liz, ghidul nostru, cu părinții ei (cuscrii mei) și o mătușă din Ciudad, oprește în fața unei clădiri de epocă, vine un valet, îi ia cheile și îi dă un talon, operație se repetă și cu Ducu, driverul Renault-ului nou, dar rudimentar, închiriat lângă aeroport, cobor cu Prințesa Genevieve și Karina în fața Restaurantului „El Cardenal”, fondat în 1969, cu o intrare de muzeu. Vitralii pe tavanul prin care coboară soarele, și pe pereții laterali, la parter… Veritabil muzeu la subsol, cu trei încăperi cu pereții bătuți în pietre mari, ca în cramele domnești, unde mă întâmpină un autoportret inedit, incredibil,  Diego Rivera în tinerețe, unul dintre favoriții mei din pictura mondială, alături de Dali, Chagall, Picasso și Kandinsky, fără să-i omit pe Van Gogh, Monet și Manet, Gauguin, Munch, Rousseau Vameșul, Degas și Renoir, neuitând vreodată de Grigorescu al nostru. Diego Rivera, cel elogiat nu doar în Mexic, dar și în New York, San Francisco, Chicago. Liz și Ducu îmi fac câte o fotografie-cadou lângă autoportretul celebru, mie îmi fug ochii pe toți pereții, numai picturi moderne semnate de autori mexicani tineri și scoase la vânzare, între prețuri variind de la 6.000 la 9.000 pesos (1 dolar american=14,5 pesos, în general)… Nu-mi pot lua privirea de la autoportretul lui Diego Rivera, nu-i văzusem nicio fotografie din tinerețe, tabloul e un veritabil eseu psihologic, ochi inteligenți și pătrunzători, trăsături de forță, dar și căldură sufletească, furie și revoltă în chipul său cu păr rebel… Înțeleg că numai el se putea iubi și căsători cu Frida Kahlo…

…La câteva ore după descoperirea autoportretului celebru al lui Diego Rivera aveam să-l găsesc pe bancnota mexicană de 500 de pesos! Pe reversul bancnotei, chipul Fridei!… O altă dovadă de prețuire a mexicanilor față de cei doi pictori de legendă am primit-o la standul de carte din renumitul magazin Stanborns, din Ciudad de Mexico. Am cerut un album Diego Rivera. Mi s-au oferit două albune, în aceeași țiplă: al lui Diego Rivera și al Fridei Kahlo. Mexicanii nu-i pot despărți!… Am mai înțeles cât de mult îl iubesc mexicanii pe Diego Rivera din felul în care îți povestesc cu mândrie cum a fost salvată o capodoperă a Maestrului, lucrarea murală „Visul unei după-amieze de duminică în Alameda”. Pictura a fost comandată și realizată,în 1948, pentru foaierul Hotelului de lux Prado. Numai că, deși imobilul a fost zguduit de cutremurul din 1985, „Visul” lui Diego a scăpat ca prin minune dintre mormanele de ruine. „Un semn de la Dumnezeu!”, mi-a zis un medic mexican. Un semn, zic eu, că Diego Rivera a fost un trimis al Celui de Sus să ne îmbogățească sufletește și rațional pe noi, muritorii de rând de pe Terra…

…Micul dejun este și el o desfătare. „Deschidere” cu 10-12 feluri de plăcinte, cu fructe, cu brânză, cu de toate, o ciocolată caldă alături, apoi un meniu-mic caiet de artă… Îi rog pe mexicanii de suflet din noua mea familie, Conchita, Carlos, Karina și Liz, să-mi recomande ceva deosebit, mă trezesc cu o „enfrijoladas El Cardenal”, un tacos special, cu pui, legume, felii de cactus și un delicios sos de fasole neagră mexicană, mi se pare că este lunch-ul, nu breakfast-ul sau „desayunar”, cum se spune în spaniolă, dacă am reținut bine!… O stare de armonie, de „alegria” domnește la masa noastră, o privesc pe încântătoarea Genevieve, nepoțica mea de aur, și pe Ducu, care o soarbe fericit din ochi, ca și Karina, nora mea de preț, și pe părinții ei minunați, și pe Liz, numai zâmbet, și simt lacrimi de fericire râurind pe obrajii mei…

…Curiozitatea de ziarist, ca să nu zic de scriitor, mă face să întreb, discret, cât a costat acest copios breakfast-lunch pentru 8 persoane? Nici o sută de dolari americani!… Fac rapid în gând o comparație cu un restaurant de lux din București, fără să mai fie și un veritabil muzeu. O asemenea masă se ridica la un preț aproape triplu… Da, dar, la nici două sute de metri, sărmanii indieni se chinuie o zi să obțină un pumn de posos pe piese din artizanatul lor minunat, iar alți mexicani de rând muncesc pentru vreo trei dolari pe zi!… Când ieșim din „El Cardenal”, prin lateral, pe sub o terasă plină și ea,pe scările de la intrare, număr 57 de persoane care așteaptă să servească un „desayunar”, înconjurate de picturi și vitralii, sub privirea magică a lui Diego Rivera…

…Este o zi a surprizelor. Liz oprește pe strada Londres, văd o mulțime de oameni, ca la demonstrație, și polițiști. Nu mă dumiresc decât în momentul când mă pomenesc în fața „Casei albastre” pe arcada căreia, la intrare, scrie „Muzeul Frida Kahlo”. Vin încă două autobuze pline, purtând chipurile lui Frida Kahlo și Diego Rivera, căsătoriți în 1929 (pe când noua stea feminină a picturii mexicane moderne avea 22 de ani) și despărțiți numai de moartea Fridei, în 1954, după care Diego a mai trăit 13 ani, plecând între îngeri tot din distinsul cartier Coyaocan… Sigur că aș vrea să văd muzeul, numai că este o coadă infernală, pe două rânduri, de cel puțin 600 de oameni, ar fi cel puțin peste un ceas de stat în picioare, nu cred că-mi rezistă coloana, iar micuța Genevieve așteaptă să adoarmă în mașină, supravegheată de Ducu și Karina… Renunț!… Rămân cu memorabilul spectacol despre viața Fridei Kahlo realizat de regizorul Alexandru Hausvater la Teatrul „I.D.Sârbu” din Petroșani, adaptat, apoi, și pentru televiziune…

…La nici trei minute, ajungem în fața Casei lui Troțki, „important revoluționar sovietic”, cum îi prezintă pliantele de pe aici. E un fel de „Pasajul Victoria” din București, mai elegant și mai curat, cu două balcoane lungi, deschise, la etaj… Nici țipenie de turist. Nu cobor din mașină, refuz să fac vreo poză sau să mă conving că se văd urmele gloanțelor care l-au asasinat pe Troțki, la 21 august 1940, în acest imobil… Pentru mine, Dumnezeu să-l ierte, rămâne un bolșevic, întemeietorul Armatei Roșii nimicitoare, membru fondator al Politburo-ului sovietic, marxist convins, cel care a dezvoltat teoria comunistă, întemeind troțkismul. Dacă nu se lupta cu fiara de Stalin pentru Puterea absolută în URSS, n-ar fi fost exclus din partidul comunist și nici deportat, exilul din Ciudad de Mexico a durat doar trei ani, lichidându-l gloanțele unui agent trimis de Kremlinul roșu. O fotografie în fața lui Troțki mi-ar fi pătat filozofia de viață și convingerile politice…
…Drama mea a însemnat că, în acest cartier distins, Coyoacan, unde au trăit Frida Kahlo și Diego Rivera, unde există și o casă a bolșevicului Troțki, nimeni din trei oameni întrebați n-a știut să-mi spună unde se află… Casa lui Gabriel Garcia Marquez, Premiul Nobel pentru Literatură în 1982!?! Un titan al liteturii mondiale care a trăit în Mexic, din 1981 până când l-au dus îngerii la Dumnezeu, în 17 aprilie, acest 2014, tot, aici, în Coyoacan…

…Ajungem pe Avenida Reforma, trecem pe lângă atâtea muzee (se spune despre Ciudad de Mexico, se și scrie, că este capitala cu cele mai multe muzee din lume, care  și sunt vizitate în număr record!). Dintr-un parc uriaș, un șir de vreo șase-șapte sute de metri se termină pe Avenida… Sunt cei care vor să viziteze Muzeul de Artă Modernă. Aceeași imagine și la Castelul Chapultepec, din parcul cu același nume, cu lacul ce mi-a amintit de cel din parcul Clujului, doar că are o rocă mare în mijloc, ca o cetate pe lângă se leagănă zeci de bărci… După un urcuș greu, de aproape un kilometru, am dat de o coadă, pe trei rânduri, de vreo trei sute de metri. Am simțit că picioarele și mijlocul mi-au cedat, după ce am luat Colina în piept, și, chiar dacă am aflat că turiștii trecuți de 60 de ani nu mai trebuie să stea la coadă (uite că mai sunt și țări care au grijă de bătrâni!), am renunțat să mai intru-n castel, chiar dacă Liz și Karina programaseră urcușul acesta pentru „setea mea de cultură”,  cărând-o și pe scumpetea de Genevieve până la poarta Castelului. Mi-am tras sufletul la umbră, vreo douăzeci de minute, și am coborât toți cei opt cu un trenuleț trăgând numai două vagoane, amintind de Titicarul nostru de la Mamaia…

…Ultima mea zi în Ciudad de Mexico s-a terminat după un rond prin superbissima zonă „Polanco”, plină de Zgârie Nori și Ambasade, de palmieri, verdeață și veverițe urcând în copaci, exact ca la New York. Este unul dintre cele mai elegante cartiere văzute de un „turist al lumii”, cum mi-au zis unii pentru câte țări am bătut (aproape 50!)… În „Polanco”, unul dintre indicatoarele de la răscrucea a două străzi de high-life ne-a anunțat că suntem pe… Campos Eliseos! Nu mai este nevoie să traduc numele spaniol al celebrului și cunoscutului bulevard parizian…

…Acordul final al ultimei zile în Ciudad de Mexico, la un restaurant uluitor: „Mi gusto es”, adică „Gustul meu e”… Nu există perete la intrare, sunt vreo 60 de mese, pline toate, doi bucătari s-au îmbrăcat în Santa Clause (așa i se spune lui Moș Crăciun și în Mexic), gătesc și cântă. Meniul e teribil, caracatiță la grătar, „Ceviche” (creveți, bucăți de caracatiță și pește ținute ore bune în suc de lămâie!), tot felul de mâncăruri mexicane, gătite în stilul Pacificului, cum îmi spune Liz, văzând cât de încântat sunt. Costul unui asemenea dezmăț gastronomic, cu patra caracatițe mari și bine întoarse pe grătar, trei Ceviche, cinci Tacos, tot atâtea salate bogate, trei beri Pacific light, patru cafele,cinci Coca-Cola, tot o sută de dolari! Sumă pe care am aflat-o împreună cu vreo 16 bomboane nemaintâlnite, dulci și iuți foc, în același timp.

…Și, cum nu ajungea un asemenea festin, a mai venit și o trupă de Mariachis (fără sombrere!), două viori, două trompete, două ghitare și un tenor de clasă. Mariachis au pornit să cânte cu foc în plină stradă, la nici un metru de meselor neascunse de vreun perete, și, instinctiv, peste o sutădouăzeci de oameni au început să cânte și ei, să aplaude frenetic, inclusiv micuța Genevieve, m-am trezit luat de valul entuziasmului și fredonând melodia de deschidere, numai la instrumente. După care s-a dezlănțuit întregul restaurant, când atmosfera trepida sub vocea frenetică a tenorului și acordurile de viață „Guadalajara, Guadalajara”…

…Eu am lăcrimat în acel moment, discret, Guadalajara, ratată de mine, în 1970, la Mundialul mexican de fotbal, pentru că nu am putut face rost de 22.000 de lei, rămâne o efigie sentimentală, veselă și tristă, a cronicarului… Revăd cele două meciuri-șoc, cu Anglia și Brazilia, pierdute greu, la un gol diferență, revăd victoria, cu 2-1, în fața Cehoslovaciei, și golul de poveste al lui Sandu Neagu, revăd fentele năucitoare din faza de antologie a lui Dumitrache, care i-a amețit pe cerberii englezi, cu Boby Moore în frunte, bijuterie fotbalistică dată, la vreme respectivă, de televiziunea mexicană, de… 26 de ori în reluare!… Nu mi se închide (nici mie!) „rana Dobrin”, care n-a jucat măcar o repriză, din cauza unei „cabale”, din care aveam să aflu șocat au făcut parte și doi ziariști, ale căror nume nu le voi da niciodată! Pentru că Dobrin mi s-a destăinuit mie și lui Ștefan Iordache, după emisiunea de excepție de la „Idoli și Legente”, la Telesport, acum șase ani, numai și numai după ce m-am închinat, ca și marele actor, jurând să nu spunem sau să scriem vreodată numele blestemate fără voia lui… „Eu i-am iertat, mai rămâne să-i ierte și Dumnezeu”, a îngropat subiectul unicul Prinț al fotbalului românesc, cel din Trivale…

Și mai lăcrimez pentru că din acea „primă generație de aur din fotbalul românesc”, cum a decretat Hagi, cu fair-play, nu mai există printre noi Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Sandu Neagu, Mihai Mocanu, Stere Adamache, Gigi Tătaru, odihnește-i, Doamne, în pace! Guadalajara, Guadalajara…

…Mâine dimineață, plecăm, cu avionul, la vreo 2.500 de kilometri, la Cancun, unde vom petrece Revelionul pe plajă. M-am îndrăgostit lulea la prima vedere de Ciudad de Mexic și simt zbătându-se-n sufet lacrimă de despărțire. Nu zic „Adios, Ciudad de Mexico!”… Mi se pare mai potrivit „Hasta luego”. Adică, la revedere, semn că sper să revin la ultima mea iubire, Ciudad de Mexico…

„CIELITO LINDO” răsună la București, să se audă la Miami și în Veracruz!

iunie 24, 2014 Comments off

…Mexic a jucat eroic și inteligent, în stil de mare echipă, derby-ul pentru „optimi”, deși îi era suficient și un egal: 3-1 (0-0), în fața unei Croații puternice, cu valori, decisă să moară în teren, la a patra sa prezență în turneul final. Europenii s-au trezit, însă, pe final de meci, pur și simplu năuciți de iureșul aztec, care, acum doi ani, a dus la un aur olimpic la fotbal! „Șerpașii verzi” n-au fost doar rezistenți și prudenți pe meterezele lor, unde un egal însemna viza pentru saltul din grupe, dar și uluitori în raidurile decisive, pe finiș de meci, când în zece minute au marcat 3 (trei) goluri și au aruncat stadionul în aer, iar Mexicul în Sărbătoare! 3 (trei) goluri, unul mai frumos ca altu, semnate del: Rafa Marquez, cel fost în echipa mare a Barcelonei, căpitanul naționalei mexicane -min. 72; „Micul Prinț” Andres Guardado (de la Bayer Leverkusen) -min. 75, la capătul unui contraatac supersonic; giuvaierul Javier Hernandez, Chicharito cel de aur, de la… Manchester United, în min. 82! Est-europenii aveau să reușească doar un gol de consolare, în min. 87, prin Perisici, și o intrare criminală a lui Rebici, taxată cu „roșu” (în min.. 89), când minunata echipă a lui Miguel Herrera era de minute bune pe culmile bucuriei și cânta cu zeci de miloane de fani sublimul „Ay, ay, ay, Cielito liendo los corazones”, cântă și nu plânge, sau plângi de fericire, cânt și eu, acum, în plină noapte, să mă audă Ducu, Genevieve și Karina la Miami și cei dragi din Veracruz!

…La a 15-a participare la un turneu final, naționala de fotbal a Mexicului a încântat, în grupa cu Regina Brazilia (în fața căreia a obținut remiză albă!), câștigând două partide, cu Camerun (1-0, după ce un scandalos columbian samsar nu i-a validat două goluri valabile!!!) și Croația, unde a fost furată ca în codru. Da, furt și în această noapte, când omul de casă al lui Blatter, uzbekul Irmatov, în min. 64, la un 0-0 periculos, n-a acordat aztecilor cel mai clar penalty din lume, fundașul Srna, cel de la Șahtiorul lui Mircea Lucescu, s-a aruncat după minge, în careu, cu ambele mâini, ca un portar, împiedicând deschiderea scorului! Să fi decretat Blatter-bla-bla-bla o revanșă mincinoasă pentru croați, în numele jafuirii lor din meciul de deschidere în întâlnirea cu Brazilia, care trebuie să câștige acest Mondial, ca să nu cadă guvernul și președinta?!… Poate că mexicanii au trebuit să lupte și împotriva borfașilor de arbitrii (o palmă pe obrazul acestui Mondial spectaculos!), ca bucuria lor să fie mai mare…

…Cercetând puțin istoria Cupei Mondiale, vom mai găsi o victorie mexicană în fața croaților, tot în grupe, la Mondialul asiatic, din 2002, când, în primul meci, Blanco a transformat un penalty, în min. 60, semnând un 1-0 ce a deschis drumul unei calificări fără înfrângere în „optimi”, ba și în hainele câștigătoarei seriei, înaintea Italiei (1-1) și Ecuadorului (2-1)!… Fără înfrângere s-au calificat aztecii și acum, însă de pe locul II, la golaveraj, semn că în „optimi” vor da piept cu „Olandezii zburători”, cei care, luni, la prânz, la Sao Paulo, și fără van Persie (odihnit!), au făcut din nou spectacol în cel mai greu joc din grupă, împotriva încântătorilor chilieni, într-un meci cu o frumoasă repriză secundă, învingând cu 2-0 (Fer-min.77, Deplay-min. 90). Trupa întinerită a lui van Gaal a terminnat nu doar lider de grupă, dar și recordmana ofensivei în primul tur de scrutin al celor 32 de participante, cu 10 goluri marcate: 5-1 cu Spania, 3-2 cu Australia, 2-0 cu Chile… Că tot am amintit de spanioli, ultimii campioni mondiali, s-au consolat și ei, luni, în meciul prematur de adio, 3-0 (1-0), cu Australia, marcând marele absent din primele două întâlniri, Villa-min. 39, Torres-min. 69 și Mata-min.82. Prea târziu, muchachios!…

…Tot istoria Cupei Mondiale ne amintește că fotbaliștii din Zagreb n-au mai repetat debutul lor la un turneu final, cel din 1998, din Franța, când ne-au scos pe noi, deveniți blonzi, din „optimi”, cu 1-0 (1-0), prin penalty-ul transformat de Suker în finalul primei reprize. După care a urmat meciul-bombă, capodoperă a lor, 3-0 (!!!), cu Germania, în „sferturi”, un 1-2 cu echipa gazdă, Franța, în semifinale, ca „finala mică” să le aducă bronzul, după 2-1 cu Olanda! Toate acestea se petreceau irepetabil pentru croați la Coupe du Monde, acum 16 ani, de când tricolorii noștrii au rămas în fața micilor ecrane!…

…Conform așteptărilor și jocurilor de culise, Selecao, adică echipa gazdă, a câștigat la pas meciul în fața Camerunului, cu 4-1 (2-1), existând doar 9 minute de incredibil suspans (când prindeau formă zvonurile cu pariuri de milioane măsluite cu acest joc!), între golul egalizator al africanului Matip și golul al doilea al lui Neymar (min.35)! Brazilienii au scăpat (deocamdată?) de coșmarul olandez, urmând să dea piept, sâmbătă, cu formația chiliană, iute și ambițioasă! Să se mai bată între ei și sud-americanii, că europenii s-au tot eliminat între ei!

…Fericit de calificarea Mexicului, cântând în noapte plină „Ay, ay,ay, Canta y no llores, porque cantando se alegran, Cielito liendo los corazones”, mă pregătesc pentru marele meci al zilei de marți (trei ceasuri rele, trei ceasuri bune?), când Italia și Uruguay se vor duela pentru ca una dintre ele să meargă mai departe, în trena marii revelații Costa Rica, echipa privită până să înceapă Mondo-Samba doar de decor, dar care a speriat Uruguay, Italia, ba și…FIFA! Să vibrez, mâine noapte, sub acele acorduri inegalabile, „Canta Napoli”?!

Ușor cu Pițurcă pe scări!

septembrie 12, 2012 Comments off

…Știu, Marin Sorescu spunea “Ușor cu pianul pe scări”. Or, Pițurcă, antrenorul Naționalei noastre de fotbal, nu are nicio legătură cu pianul sorescian, dar nici cu speranța noastră de Rio 2014. Ceea ce înseamnă că selecționerul poate cădea și fără pian pe treptele dezastrului…

…M-am chinuit să urmăresc trupa aleasă cam anapoda de Piturcă (fără Sânmărtean, curată încăpățânare; cu Grozav, alt semn de întrebare!), în primele două meciuri din preliminariile pentru Brazilia. Jocuri cu doi adversari șchiopi rău de tot, ceea ce a făcut și mai jalnică, și mai fără perspectivă, evoluția aleșilor unui selecționer tot mai puțin înțeles. Cel puțin prima repriză din Estonia, unde “ai lu’ Piți” au câștigat, tern, cu 2-0, după pauză, și mitanul secund de aseară, cu andorrezi de decor, mă fac să nu simt că renaște nici măcar iluzia calificării. Îi și aud “pițurciști” jubilând penibil că naționala asta dalmațiană este liderul grupei (dar pe locul 57 în lume!?!), la golaveraj, cu un gol peste Olanda, după cele trei minute de prelungiri salvatoare, cu două goluri (superb al pandurului Maxim!) care au făcut tabela să mintă la 4-0, în fața liliputanilor de lângă granzii Spaniei. Ușor, băieți, pot să vă spun, cu muzica de bâlci pe care o dezvoltă selecționerul îmbătrânit în frică și lipsă de idei…

…Urmează “dubla” cu turcii, la Istanbul (nu la Rovine!), și fuga printre lalelele Olandei, la București, în amintirea acelui 1-0, de la Constanța, cu tulipanii și golul din ofsaid al lui Goian. Dacă facem două puncte din aceste meciuri, atunci, îmi voi schimba atitudinea față de o Națională-cobay, în care se cam calcă pe picioare impresari (pe tăcute) și patroni (Gigi Becali a spus-o verde-n față că-i dă sfaturi selecționerului!), criteriul valoric fiind aruncat de mult și vizibil peste bord…

…Lamentabilă încercarea unor așa-ziși comentatori în stare să laude „demonstrațiile de virtuozitate oferite de ai noștri” (Sic!) sau „construcția matură a tricolorilor”, în partida necăjită cu Andorra, ba unul să se compromită în alb-negru, scriind cu verzale „Bravo, nea Piți”!?! Și, atunci, să ne mai mirăm că…nea Piți în laudă pe Tănase (ca și Gigi Becali!), figurantul fluierat de tribune, ca și pe Grozav, viitorul ginere al lui Mircea Rednic, alt absent titular?! Cred că respectivii s-au molipsit de la talk-show-urile politice, unde oponenții vor să ne convingă, pueril, că la miezul nopții răsare soarele…

…Singura rază de soare, acest Alexandru Maxim (22 de ani, născut la Piatra Neamț, junior la Cluj!) care, după primul lui gol la națională, dat la 13 minute de la trimiterea în arenă, readuce în discuție un mare antrenor român: Petre Grigoraș, cel care face minuni, la „Masa Tăcerii” din Tg. Jiu. Cursa a la Barcelona, încheiată cu gol, i-a crescut cota blondului Maxim, în 13 minute, cât altora în 13 ani! Sigur, Gigi Becali îl vrea imediat în curtea Stelei, dar un asemenea giuvaier merită o echipă cu firmă europeană și un patron adevărat, nu circari care să-l distrugă imediat cu toanele lor. Dacă aș fi în locul pandurului-boss Condeescu, om serios, nu l-aș vinde pe Alexandru Maxim decât după ce gorjenii (liderul neînvins al așa-zisei Ligi I) vor câștiga întâiul lor titlu. Și numai la o echipă din top-ul Europei!

P.S. La puțin timp după ce am postat aceste gânduri, citesc o afirmație a lui pițurcă (da, cu p mic, nu-i greșeală!) care îi definește ticăloșia: îi spune lui Adrian Porumboiu să-l convingă pe Sânmărtean să renunțe public la Națională!?!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!? După ce a îngropat Campioana unei mari iubiri, Universitatea Craiova, pițurcă vrea să distrugă și unul dintre cei mai în formă jucărori români din ultimii doi ani. Fapt recunoscut de presă, antrenori, oameni de fotbal. Orgoliul și răutatea selecționerului meschin au atins cote aberante. Cu asemenea personaj acceptat în continuare la echipa tuturor românilor, Naționala, este limpede că pentru fotbalul românesc treptele scării nu urcă, ci coboară dureros. Pe când vom cădea și sub poziția 60 din lume?!… Va trebui să atingem și o asemenea umilință încât pițurcă să-și ceară public renunțarea la națională? 

Ce a căutat Caragiale la Ruse?

iunie 26, 2012 2 comentarii

…Nu intenționez să vă duc spre replica aceea de haz “Ce să caute, domnule, un neamț în Bulgaria?”, din “D’ale Carnavalului”. Nu, la mine lucrurile sunt mult mai simple. De vreo cinci ani mă bătea gândul să pun la cale un spectacol comis de teatrul din Giurgiu (unde aveam prieteni) și cel din Ruse, primul oraș din afara României pe care l-am văzut pe cele cinci continente unde Bunul Dumnezeu mi-a purtat pașii prin viață. Niciuna dintre părți n-a marșat, însă, la ideea mea. Până în această iarnă, când, ajungând întâmplător în frumosul oraș de peste drum de Giurgiu, am aflat că s-a schimbat directorul modernului Teatru “Sava Ognianov”, ba mai mult pe noul manager îl și cunoscusem cu vreun an în urmă, la puțin timp după ce preluasem timona teatrului giurgiuvean. Lui Orlin Dyakov, noul director, altfel actor, regizor și dramaturg, ființă deschisă, entuziastă, i-am făcut propunerea colaborării, pe la început de aprilie. Am găsit, după două-trei nopți albe, și piesa nimerită, “Conu Leonida față cu reacțiunea”, în română și bulgară, în două variante regizorale, în aceeași seară, pe aceeași scenă, cu micul rol al Saftei interpretat în spectacolul românesc de o actriță bulgară, care să vorbească românește, ca în producția trupei din Ruse să joace o actriță româncă, firește în limba vecinilor de peste Dunăre. L-am simțit pe Orlin Dyakov ezitând, inițial, poate nu credea suficient într-un asemenea proiect nemaiîntâlnit pe niciunul din malurile Dunării. Până la urmă a acceptat provocarea, ba, pe 3 mai, a și început repetițiile la Giurgiu, cu actorii Ioan Isaiu și Ionela Nedelea, după o fugară audiție. Cu traducător româno-bulgar, la început regizorul Vili Perveli Nikolov, apoi doamna profesoară Anca Staneva, din Ruse, pe care o luam și o duceam în aceeași zi, în orașul de reședință, trecând Dunărea cu mașina teatrului. Pe 3 mai, când au demarat repetițiile, telenovela blocării bugetului Consiliului Județean Giurgiu se afla în plin toi, iar Teatrul “Tudor Vianu” nu avea un leu în cont! M-a bătut gândul unui împrumut personal la bancă, doar pentru premiera de la Ruse și cea de la Giurgiu, vreo 18.000 lei (180 de milioane vechi!), asta, ca să nu moară proiectul, nebunia mea, înainte de a se naște cu adevărat. Entuziasmul era mare, chiar dacă emoțiile și obstacolele nu puteau lipsi… Din fericire, peste nici o săptămână, Bunul Dumnezeu a deblocat bugetul județean și, efectiv, am simțit cum întineresc… La 14 mai, start în repetițiile de la Ruse, cu regizorul Sorin Misirianțu, de la Naționalul clujean, actorii Krum Berkov și Yasena Gospodinova. Cum regizorul român și actorul bulgar vorbeau bine… limba engleză, n-a mai fost nevoie de traducător bulgar…

…Pe 14 iunie, așa cum se programase la data când bătusem palma cu Orlin Dyakov, a avut loc premiera bulgară. În cadrul Festivalului de trei zile de la Ruse, un Atelier European de Teatru, cu spectacole, un Simpozion european și o incredibilă lansare a primei mele cărți de teatru în limba bulgară (“Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, patru piese traduse de Vili Perveli Nikolov, una de Anca Staneva!) susținută cu un minunat spectacol-lectură. Spectacolele văzute în Festival?… “Stăpâna” după Cehov, prezentat de teatrul gazdă, în frumoasa regie a lui Orlin Dyakov, o modernă “Intrigă și iubire” de Schiller, în montarea îndrăzneață a tânărului Staiko Murdjev la Teatrul “Sofia”, și dezlănțuitul spectacol oferit de Teatrul Odeon, “Pyramus & Thisbe 4 you”, nebunia regizorului Alexandru Dabija pornind de la Shakespeare…

…Nebunia mea numită “Conu Leonida” sau “Gospodin Leonida”, cum îi zic bulgarii, a impresionat, chiar a șocat spectatorii și cei 12 ziariști români invitați de mine la Ruse. Mai ales că varianta lui Sorin Misirianțu a fost una tragică, Leonida ajungând în spitalul de nebuni!?!… În premiera de la Giurgiu, din 15 iunie, Sala Mare pur și simplu a erupt, dovada unui public modern!… Ca peste nici o săptămână de la lansarea la Dunăre, spectacolul bilingv să trezească interes și în Festivalul Teatrelor de Proiecte de la Câmpina (creația lui Dan Tudor și Adrian Dochia), în fața unui juriu de elită: Mircea Albulescu, Florina Cercel, Monica Davidescu, George Mihăiță, Eusebiu Ștefănescu. Într-o companie selectă, cu regizorii Victor Ioan Frunză (care a și câștigat Premiul pentru cel mai bun spectacol, cu “Familia Toth”, montat la Centrul cultural pentru UNESCO București), Mircea Cornișteanu, Dan Tudor, Diana Lupescu, dar și cu actori de calibru ca Virgil Ogășanu, Cerasela Iosifescu (Premiul “Cea mai bună actriță” pentru rolurile din “Două povești de amor” după Cehov, montat de M. Cornișteanu, la Arcub), Mihaela Teleoacă (deținătoarea “Coroniței” Juriului pentru “Moștenitoarea” de Lucia Verona, regizată de Dan Tudor), Anca Sigartău. Această galerie de viță nobilă a teatrului românesc sporește, negreșit, valoarea Premiului de regie obținut de Orlin Dyakov pentru “Conu Leonida față cu reacțiunea”, montat la Teatrul “Tudor Vianu” Giurgiu, cu minunații actori Ioan Isaiu, Ionela Nedelea și…Yasena Gospodinova. Un Premiu care aureolează un Proiect nebun și care înseamnă un mare punct de sprijin pentru altele din viitorul apropiat…
Acum este cert: Caragiale n-a ajuns întâmplător la Ruse!

…În umbra lui Nenea Iancu (nu doar ”Anul Caragiale”!), Euro 2012, la fotbal. Meciuri urmărite, pe micul ecran, când la Ruse, după repetiții, când la Giurgiu, când la București (unde am și fost invitat în Studioul de la TVR, la masacrarea zeilor, Germania-Grecia 4-2!), când la Câmpina. M-am bucurat pentru Italia și Portugalia, m-au întristat Anglia și Franța, care n-au jucat nimic (campioană a neputinței-Olanda, zero puncte!?!), mi-a părut rău pentru frumosul nebun Slaven Bilici, antrenorul Croației ieșită prematur (sau nedrept?!) din cursă. Jos pălăria în fața Germaniei și Spaniei, care, împreună cu uluitorul Cristiano Ronaldo, contrazic teoria că echipele au venit obosite la acest turneu final. Cei mai mulți văd o finală Spania-Germania, revanșa nemților pentru cea pierdută (0-1, gol Torres, min. 32), acum patru ani, la Viena. Eu aș vrea, ca ultim duel, Italia-Portugalia! Pentru că îmi plac nebuniile. Caragiale îmi este martor…

De Sfintele Sărbători

decembrie 24, 2010 2 comentarii

De Sfintele Sărbători,

Un buchet de gânduri minunate
Pentru un Crăciun de Poveste
Și un An Nou
Cu 2011 bucurii de ecou.

La Mulți Ani!

Ai plecat în Nemurire, Mircea!

octombrie 20, 2010 2 comentarii

…Săptămâna aceasta a început sub șoc. Încă nu știu dacă e adevărat. Marele Cronicar dramatic Mircea Ghițulescu ne-ar fi părăsit. La două luni și trei zile după ce a împlinit, în briza mării, la Casa Scriitorilor din Neptun, 65 de veri minunate. Un prieten rar, intelect din scripturi rare, ar fi plecat, acolo, Sus, să-i răsfețe și pe îngeri sau pe zei cu sublimul teatrului! Așa cum ne-a îmbogățit mereu pe noi, cei din jur, înnobilându-ne decenii bune cu erudiția lui și patosul pentru dramaturgie. Deodată, mă simt sărac în lacrimă ce nu mai poate schimba nimic. Privesc pierdut biblioteca de acasă și Mircea este aici, cu mine, cum a fost mai mereu, de două decenii încoace. Mircea Ghițulescu și-a găsit cu har și trudă un loc lângă autorii care nu vor fi uitați vreodată în literatura română. Cum să uite cineva, vreodată, „Cartea cu Artiști” și fabulosul volum „Istoria Dramaturgiei Române Contemporane”?!

…Cum să uiți încântătoarele seri din fiecare zi de luni, din fiecare lună, de la Uniunea Scriitorilor, în Sala oglinzilor, unde s-a ținut, decenii bune, Clubul dramaturgilor, altă nestemată a lui Mircea, în stare să țină viu patosul pentru scris al dramaturgilor români, atât de marginalizați în propria țară?!

…Cum să uiți superbele lui cronici din „Luceafărul” și „Drama” (altă minune pentru lumea teatrului autohton), veritabile lecții de istoria teatrului și filozofie a culturii?! Dragul meu prieten, pe cine voi mai suna, de-acum, să-i mulțumesc, fascinat de lectură?!

…Cum să uit, prietene, prefețele de ținută, veritabile eseuri, prin care ai înnobilat cinci dintre volumele mele de teatru?

…Cum să te uite Teatrul românesc, pe tine, călător sentimental în fiecare săptămână, nelipsit de la mai nicio premieră, fie că era vorba de Iași sau Reșița, Cluj sau Craiova, Timișoara sau Pitești, Sibiu sau Giurgiu…

…La Giurgiu ai fost, onorându-mă nespus, pe 15 septembrie, toamna asta, când deschiderea stagiunii pe malul Dunării coincidea cu debutul meu ca director la Teatrul Valah. La ora aceea știai. Aflasei. Dar erai foarte tare. Arătai foarte bine. Am ciocnit pahare cu vin și șampanie. Ca și cum blestemul acela care îngrozește lumea nu ne atinsese pe ambii… Te-am încurajat, convins că ești un Luptător, amintindu-ți că eu mă bat cu boala asta cumplită de peste trei ani, de când m-a operat întâia oară profesorul Lucan, din Clujul tinereții tale minunate… Mă încurajasei și tu, în februarie 2007, când mă lovise năpasta: „O să fie bine!”, mi-ai repetat, atunci… La fel te-am îmbărbătat și eu. Ți-am spus, în plus, că boala noastră ține în primul rând de cap. Și că eu nu mă gândesc la ea, ci doar la Frumosul din viață. Mi-ai replicat că n-ai timp de gânduri negre, că ești în febra scrisului, zămislind o nouă carte rară. Ceea ce era important. Zilele ți se scurgeau senine… După Giurgiu, ai luat și drumul Argeșului natal, firește că tot la teatru, era o premieră și la Pitești…

…Ai girat debutul meu de director de teatru cu o cronică-document în „Luceafărul”. Am pus-o fericit la vizierul Teatrului Valah. Și în biroul meu. De unde să știu că va fi ultima cronică?!…

…La două zile, te sunam. Eram mai mult decât vechi prieteni. Eram, acum, doi noi oameni legați de o umbră neagră-neagră ce umba prin noi. Erai fericit că scrii cu sârg… Eram sigur că și în cazul tău se va produce o minune…

…Exact acum o săptămână, te-am sunat. Dan Tudor voia să te invite la Clubul Prometeus, din Capitală, unde Teatrul Valah urma să joace, seara, „Feeling”-ul lui Doru Moțoc, cu remarcabilul Marius Bodochi-cap de afiș. Când ai răspuns, nu te-am recunoscut. Din telefon se insinua o voce cavernoasă, de departe, nemaiauzită. „Nu mi-e bine deloc! Îmi fac tare rău citostaticele”, ai articulat vizibil suferind… Sigur că nu ți-am mai zis de niciun „Feeling”…

…Se spune că a fost ultimul nostru dialog. Mai mult monologul tău luptând cu boala dementă. De ieri dimineață, de când am aflat ceea ce nu vreau să cred că am aflat, tot vorbesc cu tine. Mângâi cele două cărți de căpătâi pentru dramaturgia română și te aud cum spui că vrei să mai scoți una…

…Aseară, am trecut pe la Uniunea Scriitorilor. Am intrat în Sala oglinzilor să pun câțiva trandafiri albi între alte flori. Sala în care, ca ieri, s-a ținut ultimul Club al dramaturgilor, era goală. Patru-cinci oameni, afară. Așteptam dintr-o clipă în alta să apari și să ne inviți la discuții pe marginea spectacolului-lectură…

…Tu, însă, nu ai mai apărut. Ai rămas acolo, între cele patru scânduri ale lui Eminescu. Nu te-am văzut, pentru că nu am putut să mă uit la sicriul înconjurat cu flori. Nu voiam să văd că ai plecat. Mai avem atâtea, Mircea, de discutat despre teatru. Vreau să te rog să-mi scrii câteva rânduri în prefața de la volumul „Dresorul lui Casanova”, ca și gata de tipar… Am nevoie de sfaturile tale în lumea asta ciudată, dacă nu ticăloasă, din teatre… Nu te superi că n-am dat ochii cu tine. Nici la mama mea nu m-am uitat, când era între ultimele flori. Ea a rămas vie pentru mine, să-i fie țărâna ușoară…

…Miercuri, vom face câteva sute de metri pe același drum. Prin preajma casei tale, la Polivalentă, unde suntem vecini. Pe drumul ce-l iau zilnic, cu noaptea pe umeri, spre Giurgiu. Tu vei duce noaptea veșnică, acolo, la răspântia Șoseaua Giurgiului-Șoseaua Olteniței, la Bellu. Eu voi porni, dis-de-dimineață, la drum lung, până în Albania, la un Festival de teatru. Mi-a fost greu să le spun cunoscuților noștri că, miercuri, nu vin să te văd.”Mircea e bucuros că nu dați un Festival de teatru pentru o înmormântare”, mi-a zis Cristiana, omul care a stat lângă tine până la ultima respirație… Cred că Destinul le-a aranjat așa…

…În „Jurnalul Național”, un confrate a găsit cuvinte potrivite și a scris despre tine, amintind de titlul unei piese a lui Horia Lovinescu: „Moartea unui artist”. Pentru mine, Mircea, tu nu ai murit!…

…Doar ai plecat în Nemurire, Mircea!… Pe noi, muritorii de pe pământul ăsta blestemat, ne-ai lăsat în lacrimă…