Arhivă

Arhivă pentru ‘Necategorizat’ Categoria

Un capitol din căutatul volum “Jurnalul unui trăsnit”, apărut la Editura LIBRIS. ȘI EU AM FOST LA SEVILLA!

mai 7, 2019 Fără comentarii

…Luni, 5 mai 1986. Mă frec la ochi și nu-mi vine să cred. Sunt în avionul special al Stelei pentru Finala de la Sevilla, din 7 mai. Este cea mai tare deplasare din cariera mea de cronicar și comentator sportiv. Cred că m-a ales Maestrul meu, Nea Vanea Chirilă. E drept, nici nu s-au înghesuit colegii de la „Sportul”, Steaua fiind privită ca o victimă sigură în fața Barcelonei. Unii se gândeau chiar la un dezastru, și cum să-l relatezi în ziar, ca să nu superi Mausoleul din Ghencea?!
…Am plecat la 10, dimineața, cu un charter, un IL sovietic. Cu escală la Timișoara, unde s-au servit întregii delegații pișcoturi și șampanie, închinându-se pocale fine pentru triumful României în Finala Cupei Campionilor Europeni…

…În avion, după decolarea de pe Bega, șuete, plimbări pe culoarul avionului, mai ales jucătorii, să se dezmorțească. La un moment dat, Ion Alecsandrescu, ctitorul acestei echipe, îmi șoptește: „Dom’ MMI, am o surpriză! Va juca și Puiu!… Te rog să nu scrii, însă!”… Veste șoc. Merg la Ioan Chirilă și îi spun la ureche „bomba”, Puiu Iordănescu figura doar ca antrenorul secund al lui Emeric Ienei. Nea Vanea îl cheamă pe Imi Ienei, vecinul meu de la „Polivalentă”. Nu știm cum să-l luăm. Vine și Valentin Ceaușescu… Nea Vanea atacă: „Imi, e adevărat că va juca și Puiu?!”… Distinsul antrenor confirmă din cap. „Dar e bine să nu scrieți!”… Valentin Ceaușescu întărește: „Asta va fi surpriza noastră! Dacă apare în „Sportul”, află spaniolii și nu mai e surpriză!”… Nu mă miră atitudinea civilizată a fiului cel mare al Dictatorului. În serile rare de la TVR, unde Cristian Țopescu ne invita să vedem meciuri internaționale pe „circuit închis”, alături de Nea Vanea, Nea Mache, alias Eftimie Ionescu, Ion Bocioacă, Ion Ghițulescu, Radu Urziceanu, Ion Caramitru, Moculescu, Arșinel și alții era nelipsit Valentin Ceaușescu. Eu scrisesem, cu o săptămână în urmă, într-o cronică, că la un gol al Stelei a fost ofsaid, iar când l-am văzut pe Valentin în studioul strâmt de la Televiziune mă așteptam să mă facă efectiv cu ouă și oțet. El m-a lăsat, însă, mască: „Nu cred că a fost ofsaid, cum ați scris, dar e părerea dvs.!”… Alți neica-nimeni cu funcții de conducere mi-ar fi luat pixul pe câteva luni, recent prim-secretarul de la Timiș ceruse (și obținuse!) ca excelentul crainic radio Nicolae Secoșan să nu mai transmită câteva luni la radio, pentru că, deși era timișorean get-beget (nu ca prim-secretarul navetist!), a afirmat obiectiv că Poli a câștigat cu un gol neregulamentar!…
…Nici Nea Vanea, nici eu n-am scris că va juca Puiu Iordănescu! Nu ne-au obligat, ne-au convins civilizat…

…Aterizați în capitala Andaluziei, am mers cu echipa, noi singurii ziariști români prezenți la un asemenea meci, la Hotel Macarena. Un loc într-o cameră dublă era 55 de dolari pe noapte. Noi nu aveam, însă, decât 20 de dolari pentru toate cele trei zile! Și banii ăști după mari intervenții… Pentru mine, era o premieră, întâia oară când aveam diurnă… Conducătorii Stelei ne-au liniștit că două nopți vom putea dormi în camera maseorului, dar, miercuri dimineață, în ziua meciului, vor veni soțiile fotbaliștilor și va trebui să ne căutăm un adăpost…
…Și eu și Nea Vanea luasem, fiecare, câte șase cutii de Gerovital. Auzisem că se caută… Ne era, însă, rușine să intrăm în farmacii și să căutăm clienți. Norocul nostru a fost un mare microbist stelist venit, pe banii lui, de la New York, Costică Mijaica, fotoreporter pasionat, care obținuse o acreditare de la „Universul” lui Aristide Buhoiu din Big Apple. Băiat descurcăreț, Costică Mijaica, purtând tricoul Stelei, ne-a vândut Gerovitalul, ba ne-a invitat și la o bere. Cu el aveam să plec, a doua zi, spre Gibraltar, după ce ieșisem pe scara de serviciu, din spatele hotelului, să nu mă vadă securistul delegației… La granița dintre Spania și Gibraltar, însă, nu ne-au dat voie să trecem. Costică n-avea decât Green Card, eu, pașaport românesc!… Ne-am întors, prin Malaga. Costică a cumpărat un vin bun, să-l bem la Sevilla… Am ajuns pe la 9 seara, la doi pași de hotel. A scos butelca de Malaga, a desfăcut-o, am tras câte un gât fiecare, și a pus-o pe botul mașinii închiriate de el. A scos și două sandvișuri, eram fericiți, ba chiar optimiști pentru meciul de a doua zi, când s-a auzit un tunet de voci. Era galeria Barcelonei în delir, la vreo sută de metri de noi!… Aproape că i-am urlat lui Costică: „Scoate tricoul!”. El a deschis o ușă a mașinii, s-a făcut mic după ea și a scos tricoul. „Să moară mama, ne omorau ăștia, dacă mă vedeam îmbrăcat în tricoul adversarului!”… În nici zece secunde, entuziasmul și furia fanilor Barcelonei păreau să pârjolească totul… „Ei, lasă, că v-o tragem, mâine, să ne țineți minte!” l-am auzit prinzând curaj pe noul meu prieten, care era palid la față, ca și mine, cred…

…Costică Mijaica avea să ne ducă, pe Nea Vanea Chirilă și pe mine, în preziua partidei, la cantonamentul Barcelonei, la vreo 20 de kilometri în afara orașului, într-un castel. Am ajuns spre finalul conferinței de presă, dar n-am pierdut prea mult timp. Discuțiile aveau același numitor comun, scorul la care va câștiga Barca, Schuster și antrenorul Venables erau mesagerii optimismului absolut… „Asta s-ar putea să vă coste, dragilor!” a zis Nea Vanea, dar cred că se gândea numai la vreo minune… La „Macarena”, am transmis ultima avancronică, în doi, și i-am spus lui Imi Ienei ce siguri pe ei sunt spaniolii… „Vom vedea!”, atât a replicat Imi, îngândurat, parcă, și mai mult…

…În dimineața meciului, Emeric Ienei și-a scos oastea la o plimbare printr-un parc mare și liniștit, „Maria Luisa”, în splendida Piazza Spania. La puțin timp după întoarcerea lotului stelist de la relaxare, s-a și aflat caterinca pe care i-a făcut-o Lăcătuș băiatului în sandale, securistul lotului. Cică Marius ar fi vorbit tare, după ce a făcut cu ochiul: „Nea Imi, să n-avem vorbe, după meci, îi batem p-ăștia, dar eu nu mă mai întorc la București! Rămân să joc aici!”… Imi, știind poanta, i-ar fi zis lui Lăcătuș doar atât: „Marius, mai întâi joci diseară, îi batem și apoi faci ce vrei!”… Băiatul în sandale gata-gata să facă infarct… Imediat au hohotit cu toții…

…În ziua meciului, la prânz, au venit trei avioane speciale cu turiști aleși pe sprânceană și relații, printre care și o mini-armată de gazetari români: Coca Cozma Teohari (care avea să transmită meciul la TV, Cristian Țopescu fiind, din nou, suspendat pentru că a mai spus și alte adevăruri ce au supărat!), Dan Voicilă (care a comentat pentru Radio România, din tribună, alături de mine!), Eftimie Ionescu, Gheorghe Nicolaescu, Horia Alexandrescu, Octavian Vintilă, Ion Bocioacă, ca și actorul Alexandru Arșinel, mare microb de fotbal!… O mână de ziariști am făcut o poză de grup,în hol la „Macarena”, astăzi, amintire de Arhivă sentimentală…
…Cu vreo două ore înainte de meci, am plecat cu jucătorii spre stadion. În autocar, liniște de Catedrală, parcă se auzeau și inimile bătând, toți priveau afară, undeva, fără vreun punct de sprijin. Eu și Nea Vanea Chirilă, pe ultimul rând, simțeam presiunea ce apăsa aerul, parcă nu mai aveam nici noi respirație… Șoferul pornise motorul, ușa mașinii era deschisă, nu știam pe cine mai așteptăm… A apărut Valentin Ceaușescu. În dreptul ușii deschise a urat echipei mult succes și calm: „Le dăm 2-0, nu vă fie teamă!”… „Ăsta-i nebun!” mi-a șoptit Nea Vanea… Gândeam la fel… Așa am plecat spre stadion, printr-un oraș îmbrăcat în hainele Barcelonei… Când am ajuns la Stadionul „Ramon Sanchez Pizjuan”, plin ochi, timpul a devenit o flacără în noi. 50.000 de spanioli în delir, câteva sute de români…
…Meciul l-am trăit din tribună, lângă Dan Voicilă, la vreo opt-zece metri mai jos de loja Regelui Juan Carlos al Spaniei… Cred că a fost cel mai lung meci din viața mea. Nu pentru că a avut prelungiri și penalty-uri de departajare… În fiecare minut, muream și înviam… La penalty-uri, nu cred că am mai gândit. Uitasem că în spate se află ditamai Regele Spaniei! Urlam de fericire, și când ratau catalanii și când apăra Duckadam!… După primul penalty transformat, al lui Lăcătuș, l-am îmbrățișat ca un nebun pe Dan Voicilă, care era în transmisie directă. Și el devenise un tenor de neoprit… La fel și cu penalty-ul lui Gabi Balint care a deschis clar drumul spre a 8-a minune a Lumii!… Când Duckadam a apărat ultima lovitură de la 11 metri, trasă de Marcos, și a fugit dezlănțuit spre centrul terenului, iar Ilie Bărbulescu spre masa pe care se afla Cupa Campionilor Europeni, am avut senzația că plutesc… În spate, Regele Juan Carlos bâiguia, fără să înțeleagă: „N-am văzut în viața mea așa ceva!”…
…Nici eu, nici Nea Vanea n-am văzut așa ceva: de la București ni s-a transmis că nu transmitem nicio cronică, la telefon, e prea târziu!?! „La o asemenea Minune e prea târziu?!”, a urlat Ioan Chirilă în receptorul din cabina de lângă recepție… Adevărul este că exista, de cum s-a terminat meciul, o cronichetă, peste câteva zeci de minute, doar, la București începea 8 mai, ziua partidului…

…La banchetul de la „Macarena”, cu Trofeul pus la intrare, fiecare cânta, parcă, „Oda Bucuriei”… Am stat la masă cu Duckadam, cu regretatul Lucică Bălan, cu Weissenbacher și Pistol, însoțiți de soții sau prietene. Eu aveam de făcut interviul cu „Eroul de la Sevilla” pentru Revista „Fotbal”… La intrarea în restaurant, doi polițiști încercau să oprească intrușii să ajungă la Fiesta Stelei… Oricum, mesajele pentru Duckadam circulau cu viteză amețitoare. Mulți îi propuneau să rămână în Spania, să joace la una dintre marile echipe. Neamțul a refuzat categoric! „Pentru mine, Steaua este cea mai mare echipă!”… Steaua era Regina Europei, într-o Noapte a Generalilor fără egal… Eram cu un carnețel în față, mai mult îl ascultam pe Duckadam, i-am spus că voi face un interviu cu el, și voi nota multe idei interesante, am întrebat atent printre clinchete de pahare și felicitări, era Interviul vieții mele, trebuia notat totul…

…Pe la ora 3, a început să se spargă cheful, în care mai mult s-a vorbit decât s-a băut. Eu și cu Nea Vanea nu aveam unde dormi, așa că am rămas până a plecat și ultimul stelist. Era în jur de ora 4, când ne-am întins pe fotoliile de piele din fața recepției… Eu am început să scriu interviul pentru revista „Fotbal”, la 8, ora Sevilliei, urma să mă sune Bucureștiul, să-l transmit… Nea Vanea transmitea totul direct, era fantastic, lua notițele și începea să vorbească la tefelon sau în fața dactilografei… După vreo oră și jumătate, mi-am înghesuit și eu trupul într-un fotoliu, n-am închis ochii decât vreo jumătate de ceas… Era 6 și 45 de minute, când am auzit o voce românească, vorbind la telefonul de la Recepție: „Tovarășul Ienei, veniți repede, doi jucători au cerut azil politic!”… Eu și Nea Vanea, buimăciți de nesomn, am rămas interziși… În nici două minute, a coborât Imi, în pijama, foarte furios: „N-a rămas nimeni, cum vă permiteți să mă sculați pentru prostii?!… N-a rămas niciunul, toți băieții dorm!… Vă rog să nu mai deranjați pe nimeni!”… Și a plecat, bodogănind, cu liftul, spre camera lui…
…Povestea securiștilor români nedocumentați plecase de la un titlu mare, apărut pe prima pagină din “Gazetei de Andalusia”. În stânga, declarația Regelui Spaniei, peste poza lui Duckadam „N-am văzut în viața mea așa ceva!”, iar în dreapta „39 de români au cerut azil politic”!… Erau câțiva turiști din cele trei avioane…

…La 7:10, nu mai știu cine ne-a chemat pe Ioan Chrilă și pe mine și ne-a oferit un pat single într-o garsonieră din hotel, pe etaj cu echipa. Firesc, l-am lăsat pe Nea Vanea să-și odihnească trupul, eu m-am trântit pe jos, pe mochetă. N-am moțăit nici treisferturi de oră că a sunat Bucureștiul. Rugasem la Recepție să ne mute convorbirea sus, când va veni ea… Chior de nesomn, abia îmi mai înțelegeam scrisul chinuit, dar radiam de fericire, sub un extaz nemaiîntâinit. Eu transmiteam interviul, la București nea Johny, stenograful, nota în fugă, nu aveam la redacție reportofoane, Nea Vanea moțăia la un metru și îmi mai arunca câte un cuvânt să întărească vreo idee din interviu. Am terminat, în cam 25 de minute… „Bravo, Mirceo, ești în formă!… Hai, dă-mi telefonul!”… A luat receptorul, a rămas întins în pat, iar primele vorbe au avut bătaie lungă, de-am făcut ochii mari: „Acum, ne lasă tovarășii să spuneam ce am văzut noi, aici, aseară?!”… Privindu-și trei-patru hârtiuțe, a început să transmită un fantastic comentariu-lecție de gazetărie…
…După magica noapte albă, pe la 10:30, am plecat cu Emeric Ienei, Majearu, Balint și alți câțiva prin oraș. Duckadam nu era cu noi… Ei voiau să cumpere câte ceva pentru familii, eu, lefter-Ionescu, să nu stau singur în holul hotelului. Lumea îi felicita pe Învingători, pe stradă, în magazine. „Ați fost magnifici!”, a zis o casieriță… „Chiar am câștigat Cupa Campionilor Europeni?!”, a reînceput frumosa tachinare dintre mine și antrenorul Reginei Europei, iscată noaptea în restaurantul de la „Macarena”… Parcă nu credem, nici astăzi, acest Adevăr ce pare poveste. Este doar o Legendă…
…Steaua, Regina Europei, a trebuit să-și amâne plecarea de la Sevilla cu câteva ore. Se aștepta să fie recuperat măcar unul dintre cei 39 de evadați…
…La București, se serba Ziua Partidului, dar lumea n-a mai ținut cont de asta, și mii de oameni au venit la Otopeni. Pentru o Noapte nemaiîntâlnită în fotbalul nostru. „Noaptea Generalilor”… „Noaptea Miracolelor”…

…12 mai 1986. La ora 9, sunt în redacție la „Sportul”. Trebuie să finisăm numărul de joi al revistei „Fotbal”. Pe la 10, ne cheamă redactorul șef, pe Nea Vanea și pe mine. La ora 13, la Palat, Ceaușescu a invitat Steaua, să ciocnească o cupă cu șampanie cu Regina Europei. Steaua ne-a invitat și pe noi, singurii doi ziariști români care am însoțit-o de la plecare la întoarcere. Sigur că ne onorează enorm. Numai că redactorul șef Cornel Popescu, colonel de securitate, spune că Ioan Chirilă nu poate merge!? „Ai cioc, Nea Vania, vrei să facă tovarășu’ o criză?!”… „Chiar așa, tov colonel”?!… Eu aveam doar mustață, a(m) mers…

…La Palat, așteptăm cam treisferturi de oră până vine secretarul general al partidului. Jucătorii se cam irită. Ilie Bărbulescu și Ștefan Iovan, netreziți din euforia Minunii, o țin, gălăgios, numai în „poante”… „Civilii” cu sarcini țin legătura între ei, prin aparate speciale. „Vezi ce are în sacoșă baba care traversează în față la Ateneu!”… „Supravegheați atent mașina care a venit în fața hotelului!”… Și numai din astea, „strategii” pentru apărarea Șefului…
…A venit Nicolae Ceaușescu! Toți au luat poziție de drepți. Generali și civili. Fotbaliștii. Felicitări în limbă de lemn… Ilie Bărbulescu și Fane Iovan, tot gălăgioși. „Mulțumim, Șefu’!” zice Fane Iovan, căpitanul de la Sevilla… Dictatorul pare obosit, are pete pe față, n-a mai trecut, se vede, pe la machiaj… Parcă-i un om obișnuit, ieșit dintr-o fabrică. Vine cu o cupă cu șampanie, din care nu va bea un strop, să ciocnească, rapid, cu toți…to’arășii fotbaliști. Îl critică puțin pe Emeric Ienei, „De ce ați mai jucat și prelungirile?!”, apoi vine în dreptul lui Lăcătuș, aproape că îl ceartă: „Și tu, trebuia să dai mingea a…cooolo sus, de era să-mi sară iinima că ratezi?”… Ilie Bărbulescu, poreclit și „Balamuc”, scapă inconștient: „Ia uite, bă, ne ceartă!?”… Un fior a împietrit o clipă toți muritorii din jurul „tovarășului iubit”…
…Acesta a fost Acordul final al Minunii de la Sevilla. Irepetabilă, de 30 de ani, de când tot „Apără Duckadam”!

Categories: Necategorizat Tags:

LATINA, LUNGUL, INFERNALUL DRUM AL TATĂLUI CĂTRE LIBERTATEA FIULUI

aprilie 29, 2019 Fără comentarii

…O fotografie din vara lui ‘92. Cu Feciorul meu cel mare Ducu, în fața unui Zid istoric: Lagărul de refugiați politici din Latina, Italia. Am petrecut în barăcile și Iadul de la 80 de kilometri sud de Roma numai două săptămâni! Cât o Viață!… Bine că am scăpat cu viață, ba am avut norocul să nu fiu mutilat de două “cârtițe” ale Securității comuniste. Fotbalul m-a salvat! Dacă nu aș fi fost un cunoscut comentator de fotbal, fanii mei din Lagărul Cerșetorilor de Libertate nu m-ar fi apărat ca pe un frate! Mulțumesc, și astăzi, Prieteni cu suflet nobil, Colegi rari de Suferință și Speranță, aruncați de Destin pe toate fusele orare ale Lumii!

…Pe aici, prin Grajdurile din Latina, trecuseră mai înainte Regizorul Tarkovski și Filosoful de geniu Ioan Petru Culianu. Nu știu cât au stat ei, aici, unde, astăzi, ca o ironie a sorții, se află o Universitate!… Mai știu că, după două săptămâni, am avut norocul să ajung la Roma, în Pensiunea Claudia, a profughilor, altfel spus a Cerșetorilor de Libertate din tot Estul Europei, unde la Recepție lucra un peruan pe nume Pedro, care făcuse o facultate la Timișoara și era o Cârtiță a Securității române! La Roma și nu într-un hotel de lux de pe malul mării, în Latina, cum aranjase, cum mi s-a comunicat, un… Cumnat de-al meu din Cetatea Eternă, care Nu a existat vreodată!?!… “Domnu’ Mircea, nu vă duceți in hotelul de pe malul mării! E ușor, acolo, să vă amețească, să vă lege un bolovan de picioare și să vă facă dispărut pe vecie în adâncul mării!”, îl aud și acum pe Cornel Lucescu, băiatul roșcovan din Suceava, întâiul român pe care îl întâlnisem, speriat, în fața Lagărului, în acel 11 Iulie 1986, încercând să cer azil politic!
…Mi-e greu să mai scriu, aud, parcă, în întunericul nopții, în curtea Lagărului, ţipete de femei împinse spre viol, noaptea e tăiată de un zgomot sinistru de sticle sparte gata să caute beregata vreunui profug care nu dă banii, inelul, ceasul sau îşi apără iubita, soţia, în faţa unor bestii care fac legea nescrisă, aici, nu, Doamne, nu mai pot înainta prin picături de memorie, Amintirile dor, uneori, taie pe suflet, mă îneacă lacrimile… Mulţumesc, Bunule Dumnezeu că ai avut grijă de mine!

…După calvarul de cinci luni și două Săptămâni, în 19 Decembrie 1986, mai slab cu 10 kilograme, dar fortificat moral ca niciodată, zburam spre New York, cu Viza pentru Libertate a Feciorului meu Ducu! Misiune de tată Îndeplinită!

… Am ținut să îl duc pe Ducu în Latina să-i arăt unde a devenit el Liber!… Pe zidul de la intrarea in fostul Infern, o Placă amintea prin litere dăltuite-n marmoră că, aici, și-au cerșit unii curajoși Libertatea! Placa era Ideea minunată a emigranților maghiari trecuți prin Lagărul, Iadul de profughi din Latina!… Atunci, în ‘92, când m-am întors la New York cu flăcăul meu care împlinise 16 ani, am încercat să adun, prin ziarul ce îl editam, “Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, UNA MIE DE SEMNĂTURI de la Conaționalii mei ca să punem și noi Românii o placă comemorativă pe Zidul din Latina! Iluzie eșuată…

…Ridicându-mă in Lacrimă peste Amintirile din Iadul de la Latina, astăzi, mă pregătesc Fericit să aniversez, fie și separat de Ocean, ZIUA LUI DUCU! Care este în 28 Aprilie! De Înviere!
… LA MULȚI ANI, încă de astăzi, survolând Destinul, MINUNATUL MEU FECIOR DUCU!

Categories: Necategorizat Tags:

Jurnal de telespectator (1) “UVERTURA” SAU “COMEDIA ERORILOR”!

februarie 3, 2019 Fără comentarii

u

…N-am avut ce face și am pierdut, astăzi, 2 februarie, la prânz, cam două ceasuri în fața televizorului! Să văd reluarea Campionatului nostru de trei parale la fotbal, mai exact startul în returul Diviziei A, una cam desculță, chiar de-i zice în scris Liga I. FCSBecali nu părea să aibă emoții în meciul din briza Dunării, la Călărași. În ajun, câte-n lună și în stele, prin ziare și pe la unele microfoane TV, nu cu Mălăele, ci cu Teja, cel mai mare, cel mai tare antrenor din parcare… Echipa gazdă, Dunărea Călărași, cu numai 17 puncte, părea fără scăpare pe locul 12, cel de baraj. Numai că acest meci, “uvertura” returului, a fost o veritabilă Comedie a Erorilor! A figuranților lui Becali, fie și cu noile achiziții (Stoian, Fl.Matei), cu primele găselnițe ale noului antrenor (Rusescu-titular, ca și Morais) și trâmbițata teorie în care se descurcă bine. Ne omoară, însă, practica!…

…FCSB-iștii n-au reușit decât un egal (1-1), scor scris la pauză pe tabelă (goluri: Man-min.16, Mediop-30, care s-a simțit minunat pe „Bulevardul Nimănui”, cel al fundașilor centrali bucureșteni!), iar cu un arbitru mai puțin narcisist și mult mai atent, gazdele trebuiau să beneficieze de un penalty clar, pe final de meci (min.89!), la genunchiul plasat în rinichiul sau coloana lui Dobrosavlevici de către portarul bucureștenilor, Bălgrădean (vinovat la golul egalării, împreună cu sărmanul Planici!). Mai grav, arbitrul Hațegan a uitat că e medic de profesie, și la accidentarea gravă a călărășeanului (care avea să plece cu salvarea din stadion!), n-a oprit meciul din rațiuni numai de el știute (oricum, inumane!), dar l-a trimis imediat în tribună pe antrenorul Dan Alexa, îngrozit de accident și de nepăsarea arădeanului!…
…Faza respectivă avea să continuie “Comedia erorilor” (întâia comedie jucată din opera lui Shakespeare!), de data aceasta la microfonul celor doi comentatori care tot încercau să reinventeze Regulamentul clar al jocului de fotbal, repetând sus și tare că meciul nu trebuia oprit la accidentarea numărului 17 al „Dunării”, pentru că nu a fost lovit la…cap (!?!). Poate trebuia lovit doar în…sternocleidomastoidian, ca să nu mai existe vorbe, „Parole, parole”…Adică, nu conta genunchiul acela plasat de Bălgrădean în rinichiul sau coloana lui Dobrosavlevici, de îl putea lăsa paralizat, fără să fie lovit la…cap (Sic!)… Băieții de la microfon au văzut abia la reluare că portarul oaspeților a lovit cu genunchiul, dar ne-au liniștit că nu se știe dacă se putea acorda penalty, că era foarte greu! Categoric, la popice sau la billiard se vede mai ușor…

…Egalul acesta neașteptat se datorează, în primul rând, nu atât gafei lui Bălgrădan la golul egalizator al dunărenilor (felicitări pentru fair-play-ul asumării greșelii!), cât jocului jenant de haotic, moale, după primele 30 de minute (când Man a deschis scorul cu un șut de colecție, după care a cam dispărut și el în repriza secundă), al echipei ce schimbase antrenorul între sezoane, Teja cu Dică, patru litere fiecare! 
…Am zâmbit amar, la comentariile din studioul Digi, în timpul pauzei! Dacă Balint nu se declara, logic, prea mulțumit, Ilie Dumitrescu era încântat de FCSB care, ne-a lămurit, “Arată altfel!”… Adică, mai bine, față de cum a încheiat turul sub bagheta hulitului Dică!?! Aiurea, prețuite Iliuță!… Joc mediocru, fără idei, fără determinare… Pe final, a arătat chiar mai rău, cu toată ratarea lui Gnohere, în ultimele secunde din cele 5 minute de prelungiri!… Dar, nu-i așa, a fost doar “uvertura”, să nu ne grăbim!… Poate fi chiar mai rău… Numai să medităm cât de corecți au fost unii în teren și alții dincolo de el… 
…Dincolo de Comedii și Tragicomedii, pentru patronul FCSB-ului, “Morala” este foarte clară: astăzi i-a pus piedică antrenorul pe care nu l-a vrut în iarnă, preferându-l, la insistențele din anturajul său, pe Mihăiță Teja! Semn cert (a câta oară?!) că Dumnezeu nu doarme!
P.S.Sâmbăta viitoare, nu mă mai ține niciun meci de trei parale două ore în fața…tembelizorului!

71
Categories: Necategorizat Tags:

Jurnal de iarnă (12). PENTRU CINE BAT CLOPOTELE, VĂRUL MEU CU ARIPI DE ÎNGER DIN ATÂTEA CULORI?!

ianuarie 12, 2017 Comments off

…Dimineața asta albă, albă, într-un București răvășit de viscol, a început pentru mine cu un telefon negru ca Moartea. M-a anunțat că, în miez de noapte, acolo, în umbra Ceahlăului… NU, eu nu cred!

…Ne văzusem ultima oară, acum vreo trei ani, la un vernisaj al feciorului lui, Luțu, în Capitală. Tot timpul l-am văzut ca Vărul cel mare, unicul meu Bade, suflet din picturi rare, coleg de facultate și prieten de nebunii literare cu Sorescu, maestru al șevaletului, cu expoziții, premii și laude, mai puține decât merita… Și-a făcut, la cumpăna ultimei nopții, aripi din culorile lui Rousseau „Vameșul”, Dali și Grigorescu și a zburat înalt cu ele, ca toată viața lui de poveste…
…De la cine mai primesc, Doamne, mai în fiecare zi, pe Facebook, aprecieri și sfaturi, în acele cuvinte calde, înțelepte, de Om cu gânduri bogate, sincere și profunde, scoase nu atât din miile de cărți citite, cât din Viață, viața lui ca o pictură, Viața lui ca o Memorie, „Persistența memoriei”, cum spunea marele Dali, unul dintre favoriții lui?!…Cui îi mai răspund, fermecat de slovele lui din icoane și datini?!
…Badea Mitică Bostan a zburat azi noapte pe aripile unui Înger fugit din Oceanul lui de culori fermecate… Culori pe care tocmai le mai combinase o dată, cu câteva minute, în camera lui, înainte să urce în Ceruri, sub dangăt de nemurire, înălțându-se peste Piatra…. Pentru cine bat clopotele, nebune, sub Viscol, Vărul meu cu aripi de înger din atâtea culori?!…
…NU! Nu-i adevărat!…Culorile Pictorului sunt nemuritoare…
…Eu simt ziua asta albă-albă, polară, neagră în mine! Sunt atât de sărac! Atât de singur, în lacrimă…Cu cine mai schimb eu mesaje pe Facebook, în scurte vorbiri la telefon, Vărul meu Cel Mare?!
…Știu că, în acest 11 ianuarie 2017, totul nu-i decât un pastel sumbru de iarnă, unul, însă, Uman!… Zbor liniștit, acolo, între Îngeri, minunatul meu Bade Dumitru Bostan! Restul este Lacrimă!

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.
Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

COMENTATORUL SPORTIV, în fața Palatului Culturii din Bistrița, căutând Stadionul cu amintiri din Parc…

decembrie 1, 2016 Comments off

…A patra zi din excelentul Festival Internațional de Teatru și Literatură „Liviu Rebreanu” din Bistrița. Dimineață plină cu recitări și prezentări, de cărți și reviste literare. În prima pauză de cafea, îmi pun paltonul și pălăria și traversez Parcul din fața frumosului Palat al Culturii. Să revăd Stadionul Gloriei de altădată, cândva ajunsă și în cupele europene. Stadionul cu atâtea amintiri, pe care l-am vizitat ultima oară acum 30 de ani, înainte cu două luni să iau Drumul Americii, cu escala de cinci luni și o săptămână în Ialia-Grajdul de la Latina și Pensiunea din Roma. Ultima dată meciul comentat la Bistrița, pentru Telesport, a fost Gloria-Unirea Urziceni, 2-2, gazdele egalând în penultimul minut, prin Frăsinescu. Coechipierl mi-au fost, atunci, Dragos Borchină, la microfon, și Sorin Rondak, dirijorul camerelor de luat vederi. Ce echipă frumoasă, plină de pasiunea meseriei… Ziua noastră de atunci se reface incredibil. Ne pregăteam să mergem a doua zi la Piatra Neamț, să transmitem un meci al Ceahlăului! Nici Ceahlăul lui „Pinalty” nu mai e… Capitalismul sălbatic sau cam așa ceva?!

…Azi, marți 29 noiembrie, de cu dimineață, la Bistrița e ger. Natura poartă brumă rece pe ea, eu înaintez cu pași grei spre locul atâtor amintiri, cam 60 de partide trăite, aici, în Parc, pentru ziarul „Sportul” și pentru Telesport. De pe terasa Palatului Culturii se vede un colț din tribuna a II-a…Mă încearcă emoții rare. Văd un stâlp al nocturnei. Străduța ce trece prin spatele tribunei I are un semafor. E culoarea roșu, aștept să treacă mașina din fața mea, să traversez ultimul drum spre Stadion. Pe dreapta, la intrarea pe terenul de antrenament văd scris cu litere mari „Stadionul Jean Pădureanu”, și mă bucur, Lordul a dus Bistrița pe prima scenă și pe circuit european. Sâmbătă, m-am văzut în treacăt cu Ioan Horoba, ucenicul de nota 10 al lui Nea Jean. S-a întors și el acasă, suferă că Gloria nu mai există….
…Nu mai există nici Rapid, F.C.Argeș, Progresul, Sportul Studențesc, Oțelul Galați, Petrolul Ploiești, Bihorul, Sibiul, Ceahlăul… Foste campioane printre ele…Îi spun domnului Horoba că aș vrea să-l văd două minute pe Nea Jean. Tace. Nu forțez…

…Intru pe poarta deschisă larg a Stadionului. Bruma a început să se topească sub soarele cu dinți. Stadionul arată mult mai bine decât mă așteptam! Terenul de joc e bun, doar pe mijloc, de la o poartă la alta, pe alocuri, dâre de noroi. Urc în tribuna I. Treptele de la scări au început să aibe mici găuri. Scaunele din plastic, albe și albastre, în culorile Gloriei, sunt intacte. Doar murdărite de ploi și vântul dinspre munții din jur. Mă doare liniștea Stadionului, pe care au capitulat toate marile forțe ale campionatului românesc. Unde-i larma de altădată?!… Mă uit spre cabina de transmisie, pare înghețată, nu cutez să urc, nu vreau să las o lacrimă, două și pe acolo… E un Pustiu semi alb, cu amintiri de suflet voalate…
…Memoria își începe un dans nobil. Îi văd alergând, pe valul tinereții lor superbe, pe bistrițenii get-beget Gavril Pele Balint, cel care avea să figureze în echipa câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni-Steaua, Sevilla 1896, golgeterul inteligent Viorel Moldovan, zis și Mondo-Gol, și strategul Lucian Sânmărtean, îi zăresc cu ochii minții lansându-se pe bucureșteanul Tătărușanu, între bucurile Gloriei, ajuns, azi, portar de Națională, pe Sepsi, reintinerind pe regretatul Nae Manea, Tararache, Maier și câți alții, pe „Burebista” fără de vârstă-Costel Câmpeanu… Nu poți uita că la Bistrița a dansat doar o toamnă Ionel Ganea, dând 17 goluri, temelia titlului de golgheter câștigat la Rapid… Numai și pentru ei Gloria nu avea voie să moară!

…Nu petrec mai mult de un sfert de oră în tribuna Stadionului cu amintiri rănite, îmi simt sufletul greu… Gerul mă trimite spre Palatul Culturii, unde colegii mei de Festival recită versuri. Eu mă simt robul unei elegii… Aici, la Bistrița, cele două Patimi ale mele fără de sfârșit, Fotbalul și Teatrul, mă fac să fiu fericit, mă fac să plâng… Bistrița are, de trei zile, un Teatru profesionist, „Liviu Rebreanu”! Ce minune!… Bistrița nu mai are echipă de fotbal. Ce coșmar, tragedie!… Mai fiecare microbist care m-a întrebat dacă am venit pentru Gloria, nu poate înțelege de ce s-a ajuns aici… Există o ultimă Iluzie. Circulă vorba că Primăria ar cumpăra Stadionul și Gloria ar putea fi relansată…Așa să dea Bunul Dumnezeu!

..Prin Parc, brazi cu mici cutii din lemn cu mâncare pentru veverițe. „Ecoland”, citesc pe o scândură bătută-n cuie în tulpina seculară a copacului…

…În Palat, Cultura e la loc de cinste. La Stadion, Fotbalul a dispărut… Acum 30 de ani, era invers. Drumurile Vieții!…
…Dimineața de Festival s-a încheiat. Facem o fotografie de grup, în mijloc cu directorul Palatului Culturii, al noului Teatru profesionist, freneticul literat prof.dr. Dorel Cosma, noul meu prieten din Bistrița.
…Colegii de Festival merg fericiți spre autocar. Eu rămân o clipă, două, în fața Palatului Culturii. Ochii mei traversează Parcul… Unde ește Nea Jean?! Unde-i Gloria ?!…

Sufletul îmi cântă de Fericire, îmi plânge de amintiri ucise…

Fotografia postată de Mircea M. Ionescu.

Jurnal mexican (1) În Ciudad, pe Compos Eliseos, cu Diego Rivera, Frida, Troțki și Dobrin!

decembrie 28, 2014 Comments off

…27 decembrie 2014. Ultima zi în Ciudad de Mexico. Liz Trujillo Valencia, cumnata lui Ducu, sora Karinei, stă de peste un deceniu în capitala mexicană. S-a născut la Orizaba, nu departe de Veracruz, dar foarte aproape de cel mai înalt vulcan din Mexic și de la granița Canadei în sud: Pico de Orizaba, între zăpezi la 5.687 m. Liza a făcut facultatea de turism la Puebla și pe cea de management la Ciudad de Mexico și cunoaște în amănunt uriașa Metropolă, care, cu Districtul Federal (aproape 9 milioane de oameni) și celelalte zone ale Ciudadului, bate spre 27-28 de milioane de locuitori; dar cine-i poate număra exact, printre stupii și ciorchinii de căsuțe aruncate pe colinele din jur pe o distanță de peste 50 de kilometrii?! Astăzi, în ultima zi petrecută în Ciudad de Mexico, Liz ne-a propus un breakfast deosebit…

…În Cartierul San Angel, cu străzi pietruite, curate, și case, parcă, dintr-o expoziție de arhitectură travesând istoria. Este o zonă a artiștilor de toate genurile, cu galerii și muzee, cu Teatrul Lopez Tasos, cu tot felul de cântăreți și picturi naive sprijinite de ziduri, printre palmieri, cu tarabele sărmanilor indieni care au venit cu noaptea pe umeri să-și expună produsele artizanale în culorile lor inimitabile, pe care le stilizat Diego Rivera, titan al picturii murale maxicane. E ceva din aerul Montmatre-ului parizian, aici, nu mă satur să privesc zona…

… Mașina lui Liz, ghidul nostru, cu părinții ei (cuscrii mei) și o mătușă din Ciudad, oprește în fața unei clădiri de epocă, vine un valet, îi ia cheile și îi dă un talon, operație se repetă și cu Ducu, driverul Renault-ului nou, dar rudimentar, închiriat lângă aeroport, cobor cu Prințesa Genevieve și Karina în fața Restaurantului „El Cardenal”, fondat în 1969, cu o intrare de muzeu. Vitralii pe tavanul prin care coboară soarele, și pe pereții laterali, la parter… Veritabil muzeu la subsol, cu trei încăperi cu pereții bătuți în pietre mari, ca în cramele domnești, unde mă întâmpină un autoportret inedit, incredibil,  Diego Rivera în tinerețe, unul dintre favoriții mei din pictura mondială, alături de Dali, Chagall, Picasso și Kandinsky, fără să-i omit pe Van Gogh, Monet și Manet, Gauguin, Munch, Rousseau Vameșul, Degas și Renoir, neuitând vreodată de Grigorescu al nostru. Diego Rivera, cel elogiat nu doar în Mexic, dar și în New York, San Francisco, Chicago. Liz și Ducu îmi fac câte o fotografie-cadou lângă autoportretul celebru, mie îmi fug ochii pe toți pereții, numai picturi moderne semnate de autori mexicani tineri și scoase la vânzare, între prețuri variind de la 6.000 la 9.000 pesos (1 dolar american=14,5 pesos, în general)… Nu-mi pot lua privirea de la autoportretul lui Diego Rivera, nu-i văzusem nicio fotografie din tinerețe, tabloul e un veritabil eseu psihologic, ochi inteligenți și pătrunzători, trăsături de forță, dar și căldură sufletească, furie și revoltă în chipul său cu păr rebel… Înțeleg că numai el se putea iubi și căsători cu Frida Kahlo…

…La câteva ore după descoperirea autoportretului celebru al lui Diego Rivera aveam să-l găsesc pe bancnota mexicană de 500 de pesos! Pe reversul bancnotei, chipul Fridei!… O altă dovadă de prețuire a mexicanilor față de cei doi pictori de legendă am primit-o la standul de carte din renumitul magazin Stanborns, din Ciudad de Mexico. Am cerut un album Diego Rivera. Mi s-au oferit două albune, în aceeași țiplă: al lui Diego Rivera și al Fridei Kahlo. Mexicanii nu-i pot despărți!… Am mai înțeles cât de mult îl iubesc mexicanii pe Diego Rivera din felul în care îți povestesc cu mândrie cum a fost salvată o capodoperă a Maestrului, lucrarea murală „Visul unei după-amieze de duminică în Alameda”. Pictura a fost comandată și realizată,în 1948, pentru foaierul Hotelului de lux Prado. Numai că, deși imobilul a fost zguduit de cutremurul din 1985, „Visul” lui Diego a scăpat ca prin minune dintre mormanele de ruine. „Un semn de la Dumnezeu!”, mi-a zis un medic mexican. Un semn, zic eu, că Diego Rivera a fost un trimis al Celui de Sus să ne îmbogățească sufletește și rațional pe noi, muritorii de rând de pe Terra…

…Micul dejun este și el o desfătare. „Deschidere” cu 10-12 feluri de plăcinte, cu fructe, cu brânză, cu de toate, o ciocolată caldă alături, apoi un meniu-mic caiet de artă… Îi rog pe mexicanii de suflet din noua mea familie, Conchita, Carlos, Karina și Liz, să-mi recomande ceva deosebit, mă trezesc cu o „enfrijoladas El Cardenal”, un tacos special, cu pui, legume, felii de cactus și un delicios sos de fasole neagră mexicană, mi se pare că este lunch-ul, nu breakfast-ul sau „desayunar”, cum se spune în spaniolă, dacă am reținut bine!… O stare de armonie, de „alegria” domnește la masa noastră, o privesc pe încântătoarea Genevieve, nepoțica mea de aur, și pe Ducu, care o soarbe fericit din ochi, ca și Karina, nora mea de preț, și pe părinții ei minunați, și pe Liz, numai zâmbet, și simt lacrimi de fericire râurind pe obrajii mei…

…Curiozitatea de ziarist, ca să nu zic de scriitor, mă face să întreb, discret, cât a costat acest copios breakfast-lunch pentru 8 persoane? Nici o sută de dolari americani!… Fac rapid în gând o comparație cu un restaurant de lux din București, fără să mai fie și un veritabil muzeu. O asemenea masă se ridica la un preț aproape triplu… Da, dar, la nici două sute de metri, sărmanii indieni se chinuie o zi să obțină un pumn de posos pe piese din artizanatul lor minunat, iar alți mexicani de rând muncesc pentru vreo trei dolari pe zi!… Când ieșim din „El Cardenal”, prin lateral, pe sub o terasă plină și ea,pe scările de la intrare, număr 57 de persoane care așteaptă să servească un „desayunar”, înconjurate de picturi și vitralii, sub privirea magică a lui Diego Rivera…

…Este o zi a surprizelor. Liz oprește pe strada Londres, văd o mulțime de oameni, ca la demonstrație, și polițiști. Nu mă dumiresc decât în momentul când mă pomenesc în fața „Casei albastre” pe arcada căreia, la intrare, scrie „Muzeul Frida Kahlo”. Vin încă două autobuze pline, purtând chipurile lui Frida Kahlo și Diego Rivera, căsătoriți în 1929 (pe când noua stea feminină a picturii mexicane moderne avea 22 de ani) și despărțiți numai de moartea Fridei, în 1954, după care Diego a mai trăit 13 ani, plecând între îngeri tot din distinsul cartier Coyaocan… Sigur că aș vrea să văd muzeul, numai că este o coadă infernală, pe două rânduri, de cel puțin 600 de oameni, ar fi cel puțin peste un ceas de stat în picioare, nu cred că-mi rezistă coloana, iar micuța Genevieve așteaptă să adoarmă în mașină, supravegheată de Ducu și Karina… Renunț!… Rămân cu memorabilul spectacol despre viața Fridei Kahlo realizat de regizorul Alexandru Hausvater la Teatrul „I.D.Sârbu” din Petroșani, adaptat, apoi, și pentru televiziune…

…La nici trei minute, ajungem în fața Casei lui Troțki, „important revoluționar sovietic”, cum îi prezintă pliantele de pe aici. E un fel de „Pasajul Victoria” din București, mai elegant și mai curat, cu două balcoane lungi, deschise, la etaj… Nici țipenie de turist. Nu cobor din mașină, refuz să fac vreo poză sau să mă conving că se văd urmele gloanțelor care l-au asasinat pe Troțki, la 21 august 1940, în acest imobil… Pentru mine, Dumnezeu să-l ierte, rămâne un bolșevic, întemeietorul Armatei Roșii nimicitoare, membru fondator al Politburo-ului sovietic, marxist convins, cel care a dezvoltat teoria comunistă, întemeind troțkismul. Dacă nu se lupta cu fiara de Stalin pentru Puterea absolută în URSS, n-ar fi fost exclus din partidul comunist și nici deportat, exilul din Ciudad de Mexico a durat doar trei ani, lichidându-l gloanțele unui agent trimis de Kremlinul roșu. O fotografie în fața lui Troțki mi-ar fi pătat filozofia de viață și convingerile politice…
…Drama mea a însemnat că, în acest cartier distins, Coyoacan, unde au trăit Frida Kahlo și Diego Rivera, unde există și o casă a bolșevicului Troțki, nimeni din trei oameni întrebați n-a știut să-mi spună unde se află… Casa lui Gabriel Garcia Marquez, Premiul Nobel pentru Literatură în 1982!?! Un titan al liteturii mondiale care a trăit în Mexic, din 1981 până când l-au dus îngerii la Dumnezeu, în 17 aprilie, acest 2014, tot, aici, în Coyoacan…

…Ajungem pe Avenida Reforma, trecem pe lângă atâtea muzee (se spune despre Ciudad de Mexico, se și scrie, că este capitala cu cele mai multe muzee din lume, care  și sunt vizitate în număr record!). Dintr-un parc uriaș, un șir de vreo șase-șapte sute de metri se termină pe Avenida… Sunt cei care vor să viziteze Muzeul de Artă Modernă. Aceeași imagine și la Castelul Chapultepec, din parcul cu același nume, cu lacul ce mi-a amintit de cel din parcul Clujului, doar că are o rocă mare în mijloc, ca o cetate pe lângă se leagănă zeci de bărci… După un urcuș greu, de aproape un kilometru, am dat de o coadă, pe trei rânduri, de vreo trei sute de metri. Am simțit că picioarele și mijlocul mi-au cedat, după ce am luat Colina în piept, și, chiar dacă am aflat că turiștii trecuți de 60 de ani nu mai trebuie să stea la coadă (uite că mai sunt și țări care au grijă de bătrâni!), am renunțat să mai intru-n castel, chiar dacă Liz și Karina programaseră urcușul acesta pentru „setea mea de cultură”,  cărând-o și pe scumpetea de Genevieve până la poarta Castelului. Mi-am tras sufletul la umbră, vreo douăzeci de minute, și am coborât toți cei opt cu un trenuleț trăgând numai două vagoane, amintind de Titicarul nostru de la Mamaia…

…Ultima mea zi în Ciudad de Mexico s-a terminat după un rond prin superbissima zonă „Polanco”, plină de Zgârie Nori și Ambasade, de palmieri, verdeață și veverițe urcând în copaci, exact ca la New York. Este unul dintre cele mai elegante cartiere văzute de un „turist al lumii”, cum mi-au zis unii pentru câte țări am bătut (aproape 50!)… În „Polanco”, unul dintre indicatoarele de la răscrucea a două străzi de high-life ne-a anunțat că suntem pe… Campos Eliseos! Nu mai este nevoie să traduc numele spaniol al celebrului și cunoscutului bulevard parizian…

…Acordul final al ultimei zile în Ciudad de Mexico, la un restaurant uluitor: „Mi gusto es”, adică „Gustul meu e”… Nu există perete la intrare, sunt vreo 60 de mese, pline toate, doi bucătari s-au îmbrăcat în Santa Clause (așa i se spune lui Moș Crăciun și în Mexic), gătesc și cântă. Meniul e teribil, caracatiță la grătar, „Ceviche” (creveți, bucăți de caracatiță și pește ținute ore bune în suc de lămâie!), tot felul de mâncăruri mexicane, gătite în stilul Pacificului, cum îmi spune Liz, văzând cât de încântat sunt. Costul unui asemenea dezmăț gastronomic, cu patra caracatițe mari și bine întoarse pe grătar, trei Ceviche, cinci Tacos, tot atâtea salate bogate, trei beri Pacific light, patru cafele,cinci Coca-Cola, tot o sută de dolari! Sumă pe care am aflat-o împreună cu vreo 16 bomboane nemaintâlnite, dulci și iuți foc, în același timp.

…Și, cum nu ajungea un asemenea festin, a mai venit și o trupă de Mariachis (fără sombrere!), două viori, două trompete, două ghitare și un tenor de clasă. Mariachis au pornit să cânte cu foc în plină stradă, la nici un metru de meselor neascunse de vreun perete, și, instinctiv, peste o sutădouăzeci de oameni au început să cânte și ei, să aplaude frenetic, inclusiv micuța Genevieve, m-am trezit luat de valul entuziasmului și fredonând melodia de deschidere, numai la instrumente. După care s-a dezlănțuit întregul restaurant, când atmosfera trepida sub vocea frenetică a tenorului și acordurile de viață „Guadalajara, Guadalajara”…

…Eu am lăcrimat în acel moment, discret, Guadalajara, ratată de mine, în 1970, la Mundialul mexican de fotbal, pentru că nu am putut face rost de 22.000 de lei, rămâne o efigie sentimentală, veselă și tristă, a cronicarului… Revăd cele două meciuri-șoc, cu Anglia și Brazilia, pierdute greu, la un gol diferență, revăd victoria, cu 2-1, în fața Cehoslovaciei, și golul de poveste al lui Sandu Neagu, revăd fentele năucitoare din faza de antologie a lui Dumitrache, care i-a amețit pe cerberii englezi, cu Boby Moore în frunte, bijuterie fotbalistică dată, la vreme respectivă, de televiziunea mexicană, de… 26 de ori în reluare!… Nu mi se închide (nici mie!) „rana Dobrin”, care n-a jucat măcar o repriză, din cauza unei „cabale”, din care aveam să aflu șocat au făcut parte și doi ziariști, ale căror nume nu le voi da niciodată! Pentru că Dobrin mi s-a destăinuit mie și lui Ștefan Iordache, după emisiunea de excepție de la „Idoli și Legente”, la Telesport, acum șase ani, numai și numai după ce m-am închinat, ca și marele actor, jurând să nu spunem sau să scriem vreodată numele blestemate fără voia lui… „Eu i-am iertat, mai rămâne să-i ierte și Dumnezeu”, a îngropat subiectul unicul Prinț al fotbalului românesc, cel din Trivale…

Și mai lăcrimez pentru că din acea „primă generație de aur din fotbalul românesc”, cum a decretat Hagi, cu fair-play, nu mai există printre noi Gicu Dobrin, Florea Dumitrache, Sandu Neagu, Mihai Mocanu, Stere Adamache, Gigi Tătaru, odihnește-i, Doamne, în pace! Guadalajara, Guadalajara…

…Mâine dimineață, plecăm, cu avionul, la vreo 2.500 de kilometri, la Cancun, unde vom petrece Revelionul pe plajă. M-am îndrăgostit lulea la prima vedere de Ciudad de Mexic și simt zbătându-se-n sufet lacrimă de despărțire. Nu zic „Adios, Ciudad de Mexico!”… Mi se pare mai potrivit „Hasta luego”. Adică, la revedere, semn că sper să revin la ultima mea iubire, Ciudad de Mexico…

„CIELITO LINDO” răsună la București, să se audă la Miami și în Veracruz!

iunie 24, 2014 Comments off

…Mexic a jucat eroic și inteligent, în stil de mare echipă, derby-ul pentru „optimi”, deși îi era suficient și un egal: 3-1 (0-0), în fața unei Croații puternice, cu valori, decisă să moară în teren, la a patra sa prezență în turneul final. Europenii s-au trezit, însă, pe final de meci, pur și simplu năuciți de iureșul aztec, care, acum doi ani, a dus la un aur olimpic la fotbal! „Șerpașii verzi” n-au fost doar rezistenți și prudenți pe meterezele lor, unde un egal însemna viza pentru saltul din grupe, dar și uluitori în raidurile decisive, pe finiș de meci, când în zece minute au marcat 3 (trei) goluri și au aruncat stadionul în aer, iar Mexicul în Sărbătoare! 3 (trei) goluri, unul mai frumos ca altu, semnate del: Rafa Marquez, cel fost în echipa mare a Barcelonei, căpitanul naționalei mexicane -min. 72; „Micul Prinț” Andres Guardado (de la Bayer Leverkusen) -min. 75, la capătul unui contraatac supersonic; giuvaierul Javier Hernandez, Chicharito cel de aur, de la… Manchester United, în min. 82! Est-europenii aveau să reușească doar un gol de consolare, în min. 87, prin Perisici, și o intrare criminală a lui Rebici, taxată cu „roșu” (în min.. 89), când minunata echipă a lui Miguel Herrera era de minute bune pe culmile bucuriei și cânta cu zeci de miloane de fani sublimul „Ay, ay, ay, Cielito liendo los corazones”, cântă și nu plânge, sau plângi de fericire, cânt și eu, acum, în plină noapte, să mă audă Ducu, Genevieve și Karina la Miami și cei dragi din Veracruz!

…La a 15-a participare la un turneu final, naționala de fotbal a Mexicului a încântat, în grupa cu Regina Brazilia (în fața căreia a obținut remiză albă!), câștigând două partide, cu Camerun (1-0, după ce un scandalos columbian samsar nu i-a validat două goluri valabile!!!) și Croația, unde a fost furată ca în codru. Da, furt și în această noapte, când omul de casă al lui Blatter, uzbekul Irmatov, în min. 64, la un 0-0 periculos, n-a acordat aztecilor cel mai clar penalty din lume, fundașul Srna, cel de la Șahtiorul lui Mircea Lucescu, s-a aruncat după minge, în careu, cu ambele mâini, ca un portar, împiedicând deschiderea scorului! Să fi decretat Blatter-bla-bla-bla o revanșă mincinoasă pentru croați, în numele jafuirii lor din meciul de deschidere în întâlnirea cu Brazilia, care trebuie să câștige acest Mondial, ca să nu cadă guvernul și președinta?!… Poate că mexicanii au trebuit să lupte și împotriva borfașilor de arbitrii (o palmă pe obrazul acestui Mondial spectaculos!), ca bucuria lor să fie mai mare…

…Cercetând puțin istoria Cupei Mondiale, vom mai găsi o victorie mexicană în fața croaților, tot în grupe, la Mondialul asiatic, din 2002, când, în primul meci, Blanco a transformat un penalty, în min. 60, semnând un 1-0 ce a deschis drumul unei calificări fără înfrângere în „optimi”, ba și în hainele câștigătoarei seriei, înaintea Italiei (1-1) și Ecuadorului (2-1)!… Fără înfrângere s-au calificat aztecii și acum, însă de pe locul II, la golaveraj, semn că în „optimi” vor da piept cu „Olandezii zburători”, cei care, luni, la prânz, la Sao Paulo, și fără van Persie (odihnit!), au făcut din nou spectacol în cel mai greu joc din grupă, împotriva încântătorilor chilieni, într-un meci cu o frumoasă repriză secundă, învingând cu 2-0 (Fer-min.77, Deplay-min. 90). Trupa întinerită a lui van Gaal a terminnat nu doar lider de grupă, dar și recordmana ofensivei în primul tur de scrutin al celor 32 de participante, cu 10 goluri marcate: 5-1 cu Spania, 3-2 cu Australia, 2-0 cu Chile… Că tot am amintit de spanioli, ultimii campioni mondiali, s-au consolat și ei, luni, în meciul prematur de adio, 3-0 (1-0), cu Australia, marcând marele absent din primele două întâlniri, Villa-min. 39, Torres-min. 69 și Mata-min.82. Prea târziu, muchachios!…

…Tot istoria Cupei Mondiale ne amintește că fotbaliștii din Zagreb n-au mai repetat debutul lor la un turneu final, cel din 1998, din Franța, când ne-au scos pe noi, deveniți blonzi, din „optimi”, cu 1-0 (1-0), prin penalty-ul transformat de Suker în finalul primei reprize. După care a urmat meciul-bombă, capodoperă a lor, 3-0 (!!!), cu Germania, în „sferturi”, un 1-2 cu echipa gazdă, Franța, în semifinale, ca „finala mică” să le aducă bronzul, după 2-1 cu Olanda! Toate acestea se petreceau irepetabil pentru croați la Coupe du Monde, acum 16 ani, de când tricolorii noștrii au rămas în fața micilor ecrane!…

…Conform așteptărilor și jocurilor de culise, Selecao, adică echipa gazdă, a câștigat la pas meciul în fața Camerunului, cu 4-1 (2-1), existând doar 9 minute de incredibil suspans (când prindeau formă zvonurile cu pariuri de milioane măsluite cu acest joc!), între golul egalizator al africanului Matip și golul al doilea al lui Neymar (min.35)! Brazilienii au scăpat (deocamdată?) de coșmarul olandez, urmând să dea piept, sâmbătă, cu formația chiliană, iute și ambițioasă! Să se mai bată între ei și sud-americanii, că europenii s-au tot eliminat între ei!

…Fericit de calificarea Mexicului, cântând în noapte plină „Ay, ay,ay, Canta y no llores, porque cantando se alegran, Cielito liendo los corazones”, mă pregătesc pentru marele meci al zilei de marți (trei ceasuri rele, trei ceasuri bune?), când Italia și Uruguay se vor duela pentru ca una dintre ele să meargă mai departe, în trena marii revelații Costa Rica, echipa privită până să înceapă Mondo-Samba doar de decor, dar care a speriat Uruguay, Italia, ba și…FIFA! Să vibrez, mâine noapte, sub acele acorduri inegalabile, „Canta Napoli”?!

Ușor cu Pițurcă pe scări!

septembrie 12, 2012 Comments off

…Știu, Marin Sorescu spunea “Ușor cu pianul pe scări”. Or, Pițurcă, antrenorul Naționalei noastre de fotbal, nu are nicio legătură cu pianul sorescian, dar nici cu speranța noastră de Rio 2014. Ceea ce înseamnă că selecționerul poate cădea și fără pian pe treptele dezastrului…

…M-am chinuit să urmăresc trupa aleasă cam anapoda de Piturcă (fără Sânmărtean, curată încăpățânare; cu Grozav, alt semn de întrebare!), în primele două meciuri din preliminariile pentru Brazilia. Jocuri cu doi adversari șchiopi rău de tot, ceea ce a făcut și mai jalnică, și mai fără perspectivă, evoluția aleșilor unui selecționer tot mai puțin înțeles. Cel puțin prima repriză din Estonia, unde “ai lu’ Piți” au câștigat, tern, cu 2-0, după pauză, și mitanul secund de aseară, cu andorrezi de decor, mă fac să nu simt că renaște nici măcar iluzia calificării. Îi și aud “pițurciști” jubilând penibil că naționala asta dalmațiană este liderul grupei (dar pe locul 57 în lume!?!), la golaveraj, cu un gol peste Olanda, după cele trei minute de prelungiri salvatoare, cu două goluri (superb al pandurului Maxim!) care au făcut tabela să mintă la 4-0, în fața liliputanilor de lângă granzii Spaniei. Ușor, băieți, pot să vă spun, cu muzica de bâlci pe care o dezvoltă selecționerul îmbătrânit în frică și lipsă de idei…

…Urmează “dubla” cu turcii, la Istanbul (nu la Rovine!), și fuga printre lalelele Olandei, la București, în amintirea acelui 1-0, de la Constanța, cu tulipanii și golul din ofsaid al lui Goian. Dacă facem două puncte din aceste meciuri, atunci, îmi voi schimba atitudinea față de o Națională-cobay, în care se cam calcă pe picioare impresari (pe tăcute) și patroni (Gigi Becali a spus-o verde-n față că-i dă sfaturi selecționerului!), criteriul valoric fiind aruncat de mult și vizibil peste bord…

…Lamentabilă încercarea unor așa-ziși comentatori în stare să laude „demonstrațiile de virtuozitate oferite de ai noștri” (Sic!) sau „construcția matură a tricolorilor”, în partida necăjită cu Andorra, ba unul să se compromită în alb-negru, scriind cu verzale „Bravo, nea Piți”!?! Și, atunci, să ne mai mirăm că…nea Piți în laudă pe Tănase (ca și Gigi Becali!), figurantul fluierat de tribune, ca și pe Grozav, viitorul ginere al lui Mircea Rednic, alt absent titular?! Cred că respectivii s-au molipsit de la talk-show-urile politice, unde oponenții vor să ne convingă, pueril, că la miezul nopții răsare soarele…

…Singura rază de soare, acest Alexandru Maxim (22 de ani, născut la Piatra Neamț, junior la Cluj!) care, după primul lui gol la națională, dat la 13 minute de la trimiterea în arenă, readuce în discuție un mare antrenor român: Petre Grigoraș, cel care face minuni, la „Masa Tăcerii” din Tg. Jiu. Cursa a la Barcelona, încheiată cu gol, i-a crescut cota blondului Maxim, în 13 minute, cât altora în 13 ani! Sigur, Gigi Becali îl vrea imediat în curtea Stelei, dar un asemenea giuvaier merită o echipă cu firmă europeană și un patron adevărat, nu circari care să-l distrugă imediat cu toanele lor. Dacă aș fi în locul pandurului-boss Condeescu, om serios, nu l-aș vinde pe Alexandru Maxim decât după ce gorjenii (liderul neînvins al așa-zisei Ligi I) vor câștiga întâiul lor titlu. Și numai la o echipă din top-ul Europei!

P.S. La puțin timp după ce am postat aceste gânduri, citesc o afirmație a lui pițurcă (da, cu p mic, nu-i greșeală!) care îi definește ticăloșia: îi spune lui Adrian Porumboiu să-l convingă pe Sânmărtean să renunțe public la Națională!?!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!? După ce a îngropat Campioana unei mari iubiri, Universitatea Craiova, pițurcă vrea să distrugă și unul dintre cei mai în formă jucărori români din ultimii doi ani. Fapt recunoscut de presă, antrenori, oameni de fotbal. Orgoliul și răutatea selecționerului meschin au atins cote aberante. Cu asemenea personaj acceptat în continuare la echipa tuturor românilor, Naționala, este limpede că pentru fotbalul românesc treptele scării nu urcă, ci coboară dureros. Pe când vom cădea și sub poziția 60 din lume?!… Va trebui să atingem și o asemenea umilință încât pițurcă să-și ceară public renunțarea la națională? 

Ce a căutat Caragiale la Ruse?

iunie 26, 2012 2 comentarii

…Nu intenționez să vă duc spre replica aceea de haz “Ce să caute, domnule, un neamț în Bulgaria?”, din “D’ale Carnavalului”. Nu, la mine lucrurile sunt mult mai simple. De vreo cinci ani mă bătea gândul să pun la cale un spectacol comis de teatrul din Giurgiu (unde aveam prieteni) și cel din Ruse, primul oraș din afara României pe care l-am văzut pe cele cinci continente unde Bunul Dumnezeu mi-a purtat pașii prin viață. Niciuna dintre părți n-a marșat, însă, la ideea mea. Până în această iarnă, când, ajungând întâmplător în frumosul oraș de peste drum de Giurgiu, am aflat că s-a schimbat directorul modernului Teatru “Sava Ognianov”, ba mai mult pe noul manager îl și cunoscusem cu vreun an în urmă, la puțin timp după ce preluasem timona teatrului giurgiuvean. Lui Orlin Dyakov, noul director, altfel actor, regizor și dramaturg, ființă deschisă, entuziastă, i-am făcut propunerea colaborării, pe la început de aprilie. Am găsit, după două-trei nopți albe, și piesa nimerită, “Conu Leonida față cu reacțiunea”, în română și bulgară, în două variante regizorale, în aceeași seară, pe aceeași scenă, cu micul rol al Saftei interpretat în spectacolul românesc de o actriță bulgară, care să vorbească românește, ca în producția trupei din Ruse să joace o actriță româncă, firește în limba vecinilor de peste Dunăre. L-am simțit pe Orlin Dyakov ezitând, inițial, poate nu credea suficient într-un asemenea proiect nemaiîntâlnit pe niciunul din malurile Dunării. Până la urmă a acceptat provocarea, ba, pe 3 mai, a și început repetițiile la Giurgiu, cu actorii Ioan Isaiu și Ionela Nedelea, după o fugară audiție. Cu traducător româno-bulgar, la început regizorul Vili Perveli Nikolov, apoi doamna profesoară Anca Staneva, din Ruse, pe care o luam și o duceam în aceeași zi, în orașul de reședință, trecând Dunărea cu mașina teatrului. Pe 3 mai, când au demarat repetițiile, telenovela blocării bugetului Consiliului Județean Giurgiu se afla în plin toi, iar Teatrul “Tudor Vianu” nu avea un leu în cont! M-a bătut gândul unui împrumut personal la bancă, doar pentru premiera de la Ruse și cea de la Giurgiu, vreo 18.000 lei (180 de milioane vechi!), asta, ca să nu moară proiectul, nebunia mea, înainte de a se naște cu adevărat. Entuziasmul era mare, chiar dacă emoțiile și obstacolele nu puteau lipsi… Din fericire, peste nici o săptămână, Bunul Dumnezeu a deblocat bugetul județean și, efectiv, am simțit cum întineresc… La 14 mai, start în repetițiile de la Ruse, cu regizorul Sorin Misirianțu, de la Naționalul clujean, actorii Krum Berkov și Yasena Gospodinova. Cum regizorul român și actorul bulgar vorbeau bine… limba engleză, n-a mai fost nevoie de traducător bulgar…

…Pe 14 iunie, așa cum se programase la data când bătusem palma cu Orlin Dyakov, a avut loc premiera bulgară. În cadrul Festivalului de trei zile de la Ruse, un Atelier European de Teatru, cu spectacole, un Simpozion european și o incredibilă lansare a primei mele cărți de teatru în limba bulgară (“Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”, patru piese traduse de Vili Perveli Nikolov, una de Anca Staneva!) susținută cu un minunat spectacol-lectură. Spectacolele văzute în Festival?… “Stăpâna” după Cehov, prezentat de teatrul gazdă, în frumoasa regie a lui Orlin Dyakov, o modernă “Intrigă și iubire” de Schiller, în montarea îndrăzneață a tânărului Staiko Murdjev la Teatrul “Sofia”, și dezlănțuitul spectacol oferit de Teatrul Odeon, “Pyramus & Thisbe 4 you”, nebunia regizorului Alexandru Dabija pornind de la Shakespeare…

…Nebunia mea numită “Conu Leonida” sau “Gospodin Leonida”, cum îi zic bulgarii, a impresionat, chiar a șocat spectatorii și cei 12 ziariști români invitați de mine la Ruse. Mai ales că varianta lui Sorin Misirianțu a fost una tragică, Leonida ajungând în spitalul de nebuni!?!… În premiera de la Giurgiu, din 15 iunie, Sala Mare pur și simplu a erupt, dovada unui public modern!… Ca peste nici o săptămână de la lansarea la Dunăre, spectacolul bilingv să trezească interes și în Festivalul Teatrelor de Proiecte de la Câmpina (creația lui Dan Tudor și Adrian Dochia), în fața unui juriu de elită: Mircea Albulescu, Florina Cercel, Monica Davidescu, George Mihăiță, Eusebiu Ștefănescu. Într-o companie selectă, cu regizorii Victor Ioan Frunză (care a și câștigat Premiul pentru cel mai bun spectacol, cu “Familia Toth”, montat la Centrul cultural pentru UNESCO București), Mircea Cornișteanu, Dan Tudor, Diana Lupescu, dar și cu actori de calibru ca Virgil Ogășanu, Cerasela Iosifescu (Premiul “Cea mai bună actriță” pentru rolurile din “Două povești de amor” după Cehov, montat de M. Cornișteanu, la Arcub), Mihaela Teleoacă (deținătoarea “Coroniței” Juriului pentru “Moștenitoarea” de Lucia Verona, regizată de Dan Tudor), Anca Sigartău. Această galerie de viță nobilă a teatrului românesc sporește, negreșit, valoarea Premiului de regie obținut de Orlin Dyakov pentru “Conu Leonida față cu reacțiunea”, montat la Teatrul “Tudor Vianu” Giurgiu, cu minunații actori Ioan Isaiu, Ionela Nedelea și…Yasena Gospodinova. Un Premiu care aureolează un Proiect nebun și care înseamnă un mare punct de sprijin pentru altele din viitorul apropiat…
Acum este cert: Caragiale n-a ajuns întâmplător la Ruse!

…În umbra lui Nenea Iancu (nu doar ”Anul Caragiale”!), Euro 2012, la fotbal. Meciuri urmărite, pe micul ecran, când la Ruse, după repetiții, când la Giurgiu, când la București (unde am și fost invitat în Studioul de la TVR, la masacrarea zeilor, Germania-Grecia 4-2!), când la Câmpina. M-am bucurat pentru Italia și Portugalia, m-au întristat Anglia și Franța, care n-au jucat nimic (campioană a neputinței-Olanda, zero puncte!?!), mi-a părut rău pentru frumosul nebun Slaven Bilici, antrenorul Croației ieșită prematur (sau nedrept?!) din cursă. Jos pălăria în fața Germaniei și Spaniei, care, împreună cu uluitorul Cristiano Ronaldo, contrazic teoria că echipele au venit obosite la acest turneu final. Cei mai mulți văd o finală Spania-Germania, revanșa nemților pentru cea pierdută (0-1, gol Torres, min. 32), acum patru ani, la Viena. Eu aș vrea, ca ultim duel, Italia-Portugalia! Pentru că îmi plac nebuniile. Caragiale îmi este martor…

De Sfintele Sărbători

decembrie 24, 2010 2 comentarii

De Sfintele Sărbători,

Un buchet de gânduri minunate
Pentru un Crăciun de Poveste
Și un An Nou
Cu 2011 bucurii de ecou.

La Mulți Ani!