Etichetă: M.Lucescu

Mircea Lucescu

HAGI – 45

…Ziua lui Hagi! Ziua Regelui! Pe vremuri, Ziua Majestății Sale se sărbătorea la 10 mai. De vreo 15 ani, în fotbalul nostru ea se celebrează la început de Făurar, pe 5 februarie.

Se implinesc 45 de ierni-primăveri, de când, în Săcelele de lângă mare și nu de sub Postăvar, Zeii presărau pulbere magică pe ulițele satului pline de copilandri. Acolo, și, apoi, pe nisipul mirific al Tomisului, s-a zămilsit un Pescăruș cu zbor înalt și lung, ce l-a dus până pe tronul de Rege în imperiul fotbalului mare, alături de Pele, Maradona, Platini și atâția alții, încântați și ei de dansul fascinant al copilului Mării Negre și de „torpilele lui aerodinamice”, cum am zis la Telesport.

Este greu să găsești metafore pentru sărbătoritul de astăzi, din moment ce jocul lui înseamnă una dintre Metaforele „sportului-rege”, Platini decretând că „Hagi a dat o altă dimensiune legilor fizicii”. Un argument ar fi, cred, capodopera de la World Cup ’94, golul acela halucinant înscris în poarta Columbiei, suficient ca marele Pele să-l înnobileze drept „Cel mai bun de la Mondialul american”.

Țin de Legendă golul marcat de la centrul terenului, sub tricoul lui Real Madrid, cel din poarta Kievului, la Monte Corlo, în 24 februarie ’87, care așeza Supercupa Europei în vitrina de preț a Stelei, sau finalul de carieră, ca sultan divinizat pe Bosfor, la Galatasaray, unde, tot cu Lucescu-senior la timonă, a dus și o Cupă UEFA (4-1, cu Arsenal, la penalty-uri, în finala de la Copenhaga!) și altă Supercupă a Bătrânului Continent, după istoricul 2-1 cu „galacticii” Realului Madrid!

Peste „salba de aur” din Divizia A (două titluri de golgeter, cu Sportul Studențesc; 3 titluri de campion și 3 Cupe cu Steaua; 222 meciuri, 141 de goluri marcate, inclusiv pentru Farul, echipa în care a debutat pe prima scenă), dincolo de jocurile din arena spaniolă (două sezoane la Real și tot atâtea la Barcelona) și cea italiană (doi ani la Brescia), peste apoteoza de sub Semilună, se află cea mai dragă echipă a lui Hagi, Naționala!

…125 de jocuri sub tricolor! 35 de goluri marcate. 6 prezențe la turnee finale (3 la Mondiale, 3 la Europene). 18 ani ascultând Imnul, cu mâna la inimă. Cu debutul dintre fiorduri, în august ’83, 0-0, la Oslo, sub comanda lui Mircea Lucescu, și a doua retragere, definitivă, la Euro 2000, cu marea Italia adversar și Emeric Ienei pe bancă. Se mai retrăsese o dată, dar a revenit salutar să fericească milioane de români din lumea-ntreagă cu întâia victorie a „tricolorilor” în dauna Ungariei (2-0, la București)…

…Ca antrenor, a avut ghinion. A debutat în meserie direct la Națională, cu un 2-0 istoric, la Budapesta (întâia victorie românească oficială pe terenul ungurilor!). A urmat, din păcate, nefericitul „baraj sloven”, pentru Mondialul asiatic, 1-2, la Lubljana și 1-1, în Ghencea. Rezultate scrise și de doi arbitrii potrivnici, danezul Nielsen și germanul Krug. Dacă n-ar fi fost acei „cavaleri ai tristei figuri” și ghinionul ca Rudoanja să nimerească un gol, la București, cum n-ar mai izbuti în zece vieți, dacă Naționala ar fi mers la turneul final din Japonia și Coreea de Sud, astăzi, Hagi ar fi fost și un foarte mare antrenor. Așa, însă…

…A mai pregătit Bursaspor, Galatasaray, Poli Timișoara și Steaua. Succesele au fost câteva. A obținut Cupa Turciei, cu Cim-Bom-Bom, în mai 2005, după un 4-1 de senzație în finala cu eternul rival Fenerbahce. Și a calificat Steaua în grupele Ligii Campionilor, toamna trecută. Scârbit de „circul” patronului Gigi Becali, finul lui (!), s-a retras din antrenorat. N-a acceptat orice propunere. Nici Galata pentru câteva luni, nici o echipa oarecare din Spania, nici team-uri din Cipru, Rusia și Grecia, nici naționala Bulgariei. Ceea ce mă face să cred că antrenorul Gheorghe Hagi nu și-a spus ultima replică pe scena miracolelor…

…Peste șutul lui diabolic, peste ruperile de ritm paralizante, peste colecția de performanțe inegalabilă pe plan autohton, peste seriozitatea totală și dragostea-obsesie pentru acest veritabil Alter Ego, care a fost și rămâne Fotbalul, cel născut la început de Făurar, meșterul făurar al „Generației de aur” a urcat în Legendă prin Arta sa sublimă, suprinsă inegalabil de un senior al fotografiei artistice, Sorin Radu, din New York!  Cel  care l-a prezentat lumii pe Hagi în simbioză cu o minge vrăjită și cu arcușul fermecat al lui Stradivarius.

Dincolo de arenă, Hagi este, astăzi, Ctitorul Academiei de fotbal ce-i poartă numele, în briza mării care l-a zămislit, ca o continuare a Fabricii de valori „Luceafărul” (ce idee excelentă a anilor ’80, abandonată iresponsabil!).

Gică Hagi mai înseamnă sportivul român despre care s-au scris 3 cărți (una de către Grigore Cartianu, două de către Gheorghe Nicolaescu) și o piesă de teatru („La răscruce de Hagi”, în 2005, purtând semnătura mea). Numele lui mai figurează și pe coperților altor două volume: „Cu Hagi &. Com. de la Roma la New York, via Cardiff”, de Gheorghe Nicolaescu, și „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”, scrisă de mine, la cald, după Mondialul din Statele Unite, tulburat de bucuria de spectacol bun a yankeilor, care l-au urcat imediat pe Machedon într-un triptic magic pentru ei: Nadia-Ilie-Gică Hagi.

Ei sunt adevărații Ambasadori fără vârstă ai României în lume!

La început de februarie, când zările visează Primăvara, în fotbalul nostru se reaud acorduri din „Oda Bucuriei”.

La mulți ani, Gică Hagi!

Va prelua Mircea Lucescu Naționala?

…Mircea Lucescu rămâne exemplul clasic al condiției antrenorului de fotbal în România. A fost dat afară de la Națională, în 10 septembrie ’86, incredibil,  după o victorie la scor, 4-0 (1-0), cu Austria, în preliminariile europene! Motivul? Era selecționer, însă și antrenorul lui Dinamo! Ceea ce deranja pe unii. Mai exact, pe conducători ai marelui adversar (ca să nu folosesc și eu sintagma „de moarte”!) Steaua, ajunsă Regina Europei, după uluitoarea cucerire a Cupei Campionilor Europeni, la Sevilla, în 7 mai ’86. Calificarea Naționalei la Euro ’84 (după acel succes de ecou, 0-0, la Florența, și 1-0, la București, în fața campioanei maondiale en-titre, Italia!), crearea unei selecționate tinere (Mircea Lucescu i-a debutat în Națională, printre alții, pe Hagi, Rednic, Andone, Gino Iorgulescu, Gabor, Gabi Balint, Duckadam, Iovan, Coraș), n-au însemnat argumente pentru mai-marii de atunci ai fotbalului românesc!

…Căpitanul „tricolorilor” de la Guadalajara (cu 70 de selecții), antrenorul în 59 de meciuri al Naționalei s-a ridicat peste marea nedreptate și a rămas în fotbal, la Dinamo, reconstruind echipa și obținând, pâna la urmă, titlul, în dauna Stelei, în primăvara lui ’90. După care a urmat frumoasul lui zbor european. Debut în Seria A, la Pisa, apoi 5 sezoane la „Brescia Romena” (cu Hagi, Sabău, Răducioiu), cu promovări și retrogradări, Reggiana, înapoi acasă, două sezoane și un titlu la… Rapid, în ’99, după care saltul uluitor la Inter Milano, fie și pentru câteva luni. Încă un sezon la Rapid. Anul 2000 avea să însemne debutul în fotbalul turc, cu succese răsunătoare (un titlu, Cupa UEFA și Supercupa Europei, cu Galatasaray; un titlu și cu Beșiktaș). Nici aceste performanțe absolut remarcabile n-au reprezentat argumente pentru ca Mircea Sandu să-l cheme la timona Naționalei, nu doar ca o reparație morală, ci, în special, pentru revenirea la marea performanță.

…Ignorat în continuare de mai-marii de acasă, în „buna” tradiție românească, „Il Luce” și-a văzut de drumul lui…ucraienan. Patru titluri cu Șahtior Donețk, plus Cupa UEFA, anul trecut. Straniu, însă strict dâmbovițean, nici aceste performanțe unice pentru un antrenor român, după Piști Kovacs, n-au avut ecou la Casa Fotbalului din București!

…Și totuși, în acest final de ianuarie 2010, Mircea Lucescu trebuie să dea răspunsul: preia sau nu Naționala? Nu a României (aceasta reprezintă un subiect închis, mai ales că a fost numit  fiul Răzvan!), ci a Ucrainei! Personal, cred că Mircea Lucescu ar trebui să accepte postul de selecționer la Kiev. Cum Ucraina va găzdui Europenele, în 2012, împreună cu Polonia, constructorul de echipe care este Mircea Lucescu (nu se poate uita „fenomenul” Corvinul, Dinamo, reprezentativa României în perioada 1981-1986, Galata, Șahtior) ar avea timp pentru a forma o puternică selecționată ucraineană și participa (cu succes, opinez!) ca antrenor la al doilea turneu final din carieră, după Euro ’84!

…Emeric Ienei a fost un an antrenorul reprezentativei ungare. Puiu Iordănescu a condus șase luni naționala Greciei. Gabi Balint a preluat, zilele trecute, selecționata Moldovei. Dacă Lucescu-senior va accepta „cârma” Ucrainei, am sta bine în Balcani și cu… vecinii. Ar mai rămâne să avem un selecționer român în Bulgaria, Turcia (unde „Il Luce” a refuzat postul de selecționer!) și Serbia.  Morala: ne apreciază alții valorile, nu noi. Filozofie dâmbovițeană contemporană.

Nu doar în fotbal, aceasta-i drama!…

Unde ne sunt antrenorii români?

…O simplă constatare care spune multe. Antrenorii români care au câștigat ultimele patru titluri de campioni naționali la fotbal au… emigrat! Unde?… Cosmin Olăroiu (Steaua-2006, în Emiratele Arabe Unite), Mircea Rednic (Dinamo-2007, în divizia secundă din Rusia, la Alania Vladikavkaz!), Ioan Andone (CFR Cluj-2008, în Cipru, Emiratele Arabe și, de trei zile, la ȚSKA Sofia!), Dan Petrescu (Unirea Urziceni-2009, în liga a doua rusă, la Kuban Krasnodar)! Patru nume și patru direcții care vorbesc de la sine…

…Evadările din această iarnă, a lui Dan Petrescu, în „B”-ul estic, și a lui Ioan Andone la… Steaua bulgarilor (ȚSKA, echipă fără ștaif european, cu un punct în grupele Ligii Europei; locul 2 în campionatul de la sud de Dunăre, la 4 puncte de liderul Litex Loveci!) readuce în discuție o primă întrebare. De ce au ales „campionii” ultimilor patru ani din România să migreze într-un fotbal valoric sub cel al nostru, nici el prea răsărit? Cum am opinat și într-o recentă intervenție la Telesport, răspunsul meu nu se reduce doar la un cuvânt: banii! Mai intervin în discuție batjocora la care-s supuși antrenorii români de către patroni, nesiguranța și, deloc de ignorat, lipsa lor de imagine (ar fi fost mai corect să fi zis lipsa de valoare?!) în fotbalul mare.

…Scurtă (dar necesară) incursiune în memorie. Ce antrenori români au existat în fotbalul european de top? În Vest?… Lista este foarte scurtă. Regretatul Ștefan Kovacs, la marele Ajax și directorul tehnic al Federației Franceze de Fotbal!… Mircea Lucescu, câteva luni la Inter Milano…  Ladislau Boloni, la Sporting Lisabona, Monaco și, acum, la Standard Liege (ajunsă pe locul 8 în campionatul belgian)!… În rest?!

…Anghel Iordănescu, „cel mai bun antrenor român al secolului trecut”, n-a făcut mai nimic în Grecia. S-a impus, însă, în fotbalul arab, plini de bani, dar departe de „marea arenă”… Tot în lumea arabă (unde se află și acum!), Ilie Balaci s-a umplut de țechini și de trofee… Emerich Ienei, timonierul Stelei la unica, irepetabila „Sevilla ’86” și al calificării Naționalei la Coppa del Mondo ’90, n-a izbutit nimic la naționala Ungariei… Prin Balcani, și-au încercat norocul, fără a ieși din banal, Mihai Stoichiță (și în Bulgaria, la Litex Loveci, nu doar în Panama, Kuweit și Armenia!), Gigi Mulțescu, Țiți Dumitriu, Sorin Cârțu, Marian Bondrea, Ștefan Stoica, Ilie Dumitrescu și mulți alții. Șeful Școlii federale de antrenori, Mircea Rădulescu, a condus trei naționale africane (Algeria, Egipt, Siria, plus pe cea a României, pentru 10 partide, în perioada 1990-1991!)… Gabi Balint a antrenat prin Transnistria, după care a ajuns „secundul” lui Mircea Lucescu și, apoi, al lui Gică Hagi, în Turcia. Și, așa, am ajuns la excepțiile de la regula mediocrității în care se zbat tehnicienii români plecați peste hotare.

…Mircea Lucescu rămâne singurul antrenor român, după Ștefan Kovacs, cu performanțe notabile în afara României. A cucerit Cupa UEFA, atât cu Galatasaray (inclusiv Supercupa Europei), cât și cu ucrainenii de la Șahtior Donețk (unde se află și acum). Ladislau Boloni a dobândit titlul în Portugalia (cu Sporting) și Belgia (Standard), ba a jucat și în Cupa UEFA cu francezii de la Rennes, iar cu Standard s-a calificat în primăvara europeană 2010. Gică Hagi a reușit să câștige Cupa Turciei cu Galatasaray (4-1, cu eternul rival Fenerbahce, în finala din 2005). Rezultate demne de luat în seamă. Dar, cam asta-i tot!…

…La ora aceasta, cu excepția lui Boloni, antrenorii români sunt cantonați în Estul european și în Orientul Mijlociu. Doi dintre ei (D. Petrescu și Rednic!) chiar în divizia secundă a Rusiei!?! Presa europeană nu vorbește, însă, laudabil decât despre unul: Mircea Lucescu. Singurul care nu și-a umbrit numele de dragul banilor…

…Din punctul meu de vedere, cei patru ultimi antrenori-campioni ai României au făcut un pas înainte, sub aspect financiar, unul (dacă nu doi) înapoi, ca nivel al fotbalului în care au evadat. Ba, în cazul lui Ioan Andone, cred că au fost doi pași înapoi, și la bani, și la valoare.

Rămâne ca viitorul apropiat să confirme sau să infirme opinia mea!

Lobonț și Renașterea italiană

…La o primă vedere, am zis că Ianuarie este luna când se nasc numai fotbaliștii atacanți. Liță Dumitru, Gabi Balint, Ilie Dumitrescu, Adrian Mutu, Florentin Petre sunt câțiva care au văzut lumina Vieții, în prima lună din an.

…Astăzi, însă, își serbează ziua de naștere un portar: Bogdan Lobonț. Copilandrul plecat, acum două decenii, dintre furnalele Hunedoarei natale, în frumoasa aventură a fotbalului, este astăzi un bărbat în floarea vârstei. Ajuns la 32 de ani, vârsta ideală pentru un goal-keeper, poate privi cu bucurie la zborul lui spectaculos, care, anul trecut, părea frânt nedrept. într-o fază banală de campionat, pe când „Pisica” apăra cu succes buturile „câinilor roșii”…

…La 19 ani, sub bagheta lui Mircea Lucescu, a debutat pe prima scenă, în poarta Rapidului, cu o remiză albă, în Giulești, contra Ceahlăului. În glasul de legendă al roților de tren, s-a bucurat de primele trofee: un titlu și o Cupă a României.

…La 20 de ani, a primit botezul Naționalei, într-o partidă mai mult de décor, 7-0, acasă, cu piticii din Liechtenstein, aruncat în arenă de Pițurcă în ultimele opt minute, în locul lui Stelea! De atunci, 11 ani (deocamdată, zic!) cu 74 de prezențe în poarta tricoloră, dintre care 3 la Euro 2008! Mai are până la recordul lui Stelea, care a adunat 91 de selecții până la 38 de ani!

…La 22 de ani, a ieșit în marea arenă a Bătrânului Continent, apărând poarta vestitului Ajax, după un debut cu stângul, 1-2, la Utrecht. În patru sezoane între lalele, doar un titlu!

…La 28 de ani, a făcut cunoștință cu Serie A, în frumoasa Florență, unde sirenele ascunse, parcă, pe râul Arno, sub Ponte Vecchio, l-au ținut mai mult pe banca suspinelor…

…A fost și „capitolul Dinamo”, în două episoade, ultimul, lung de trei ani, însemnând titlul din ediția trecută (după cel din 2002), însă și accidentul care l-a aruncat câteva luni în disperare…

… Cu siguranță că, acum, intrat în poarta Romei, în ultimele etape, gândește departe, la Națională, unde are de luat o revanșă. Căci despărțirea de buturile „tricolorilor” s-a făcut cu o „triplă” de tristă amintire: 1-2, cu Austria, de la Klagenfurt, venit ca o glumă proastă, de 1 aprilie, după alte două eșecuri, 1-2, la București, în fața Croației, și 2-3, la Constanță, cu sârbii.

…La 32 de ani, împliniți astăzi, poate vorbi încântat despre Renașterea italiană.

La Mulți Ani, Bogdan Lobonț!

„Circul” continuă

…Gata, este oficial! Chiar dacă a evitat cu încăpățânare nedemnă să recunoască, în ultima lui conferință de presă (sau de pește?!), de ce a evadat din Bărăgan, Dan Petrescu a luat-o pe drumul cu spini ai diviziei secunde din Rusia. Evadare de la Urziceni pe un vagon de bani, care se vor tripla, dacă, în noiembrie 2010, va promova pe Kuban Krasnodar. La banii care îi are mai-marele cazacilor, totul ar părea un marș triumfal, numai că, anul acesta, Kuban (nicio legătură cu Guban, fabrica de încălțăminte de la noi!) a retrogradat din Liga I cu tot bugetul ei de 18 milioane de dolari!!! Acestea fiind zise, drum bun, cale bătută la ruși, Dan Petrescu!…

…Cine vine în locul „Bursucului”, la echipa campioană, cea care pe final de februarie va da piept cu Liverpool chiar în orașul Beatlesilor? Circulă tot felul de variante. De la antrenori străini la Hagi, Andone, Ilie Dumitrescu etc. Cel mai mult (și mai contradictoriu) se discută, însă, despre aducerea lui Răzvan Lucescu, selecționerul! Înghesuit de ziariști, managerul ialomițenilor, Mihai Stoica, a recunoscut că a făcut demersuri să-l transfere la Urziceni pe antrenorul Naționalei, măcar pentru returul campionatului. Variantă care i-a surâs de minune Lucescului cel mic, din moment ce și Seniorul, aflat în vacanță prin țară, a ieșit pe mai multe posturi de televiziune și a susținut dedublarea fiului: echipa reprezentativă-Unirea Urziceni. Asta amintind și de excepționalul CV al lui Mircea Lucescu, care a fost dat afară nedrept de la Națională, în ’86, după un 4-0 sec, la București, cu Austria! Motivul? Antrena și echipa tricoloră și pe Dinamo! Iar cei de la Steaua nu prea agreau o asemenea dublă postură…

…Aducerea juniorului Lucescu la cârma campioanei en-titre a stârnit o avalanșă de discuții pro și contra. Brașovul, echipa de la care junele Răzvan a plecat la Națională, a sărit prima, dând de înțeles de un anume „gentleman agreement”. Timișoara a scos și ea sabia, prin Marian Iancu, patronul bănățenilor motivând cu subtilitate că l-ar dezamăgi un eventual accept al lui selecționerului, din moment ce și el l-a curtat insistent înainte de a începe aventura tricoloră. Nici în Federație opiniile nu-s clare. Ionuț Lupescu afirmă că Răzvan Lucescu are contract ferm cu FRF, iar un cumulul de funcții, cu Urziceniul, este exclus! „Nașul” nu are încă o  opinie clară. Numai că îl obligă „manevra” cu mutarea alegerilor din aprilie în final de ianuarie 2010, schimbare datorată, în argumentarea lui Mircea Sandu, „Naționalei, care trebuie să aibe un program bine pus la punct de echipa federală în vederea atacării preliminariilor pentru Euro 2012”! Dacă bossul federal va accepta ca Răzvan Lucescu să pregătească și Naționala (e drept cu numai două amicale în primăvară, înaintea debutului oficial din toamna preliminariilor CE) și Unirea Urziceni, atunci motivarea neașteptatei schimbări de calendar a „alegerilor presidențiale” devine nulă. Sau, în cel mai rău caz, rămânem în sofism, atât de drag tuturor conducătorilor (nu doar din sport!) României de azi!

…Unii consideră că Răzvan Lucescu este tentat de repetarea „istoriei celebrului lui tată” datorită unei căruțe de bani pe care barosanul din Bărăgan i-ar oferi-o selecționerului (250.000 euro până la vară; 500.000 euro, în eventualitatea eliminării Liverpool-ului). Bani, nu glumă, chiar dacă familia Lucescu nu duce lipsă de așa ceva. Seniorul Lucescu motivează decizia lui „și Națională și Urziceni” pentru nevoia de experiență a competentului său fiu. Argument valabil la o primă vedere, care ascunde, însă, vârful unui bumerang: dacă Razvan are nevoie de experiență, ce caută el la timona Naționalei?!

…În acest circ al declarațiilor contradictorii, se amintește și de exemple mai recente, când antrenori de Națională au condus și echipe de club. Doi olandezi. Hiddink, care a antrenat Naționala rusă și în paralel, pentru un sezon, pe Chelsea. Iar acum, alt olandez, Advocaat, și la timona lui AZ Alkmaar și la cea a reprezentativei Belgiei. Ambii, însă, cu o experiență triplă față de cea a lui Răzvan Lucescu și în contexte total diferite. În țări cu civilizație de secole. Pe când, la noi, ar fi suficient ca Urziceniul, cu Lucescu junior să piardă în fața Interului Curtea de Argeș și a Unirii Alba Iulia, să zic, ca numărul și virulența contestatarilor să se amplifice. Ceea ce n-ar face decât să amenințe și climatul Naționalei, și așa destul de șubrezit după încă o ratare (a patra în ultimii 12 ani!) a unui turneu final!

…Personal, consider că, dacă ar accepta „dubla ipostază”, tânărul, inteligentul și competentul (însă încă neexperimentatul la nivelul primei reprezentative) Răzvan Lucescu ar avea mai mult de pierdut decât de câștigat, pe termen lung (nu pe țechini de azi ai lui Bucșaru!). Căci, de regulă, „cine aleargă după doi iepuri, nu prinde niciunul”. E bine să ne aplecăm mintea și la înțelepciunea din popor!

Când vorbești de Anglia și ajungi în… Rusia!

…Nu se putea ca acest 2009 să nu se încheie cu încă o „bombă” mediatică, măsura exactă a mentalitații noastre despre marea performanță. A demisionat Dan Petrescu, antrenorul echipei campioane, cel mai bun coach român al anului (după ancheta „Gazetei”; în opinia mea în cel mai fericit caz la egalitate cu Mircea Lucescu, deținătorul Cupei UEFA în 2009!). Vestea nu mă surprinde, de vreo jumătate de an, mai exact înainte de a începe noul campionat, timonierul Unirii Urziceni anunțând sus și tare că s-a decis să plece, fiind sătul de cum e tratat în România, cu bătaie directă la arbitrii. (Argument nu tocmai implacabil, din moment ce, în campionatul trecut, cel când a detonat „bomba”, cucerind laurii cu modesta trupă din Bărăgan, fluierașii i-au făcut cadou cel puțin cinci puncte-victorie cu Dinamo și egal cu Rapid, ambele la Urziceni-, ca și succesul din ultima deplasare a actualului tur de campionat, la Piatra Neamț!). Lăudat de toată lumea pentru frumoasa toamnă europeană cu Unirea (adunând 8 puncte din grupa cu Sevilla, Stuttgart și Rangers, ceea ce l-a propulsat în „optimile” Europei League), Dan Petrescu și-a reafirmat dorința de a pleca „mai sus” sau „la mai bine”, vorbind entuziasmat despre Anglia, visul lui născut după frumoasa carieră de jucător la Chelsea. Cum, însă, perfidul Albion n-a vibrat la declalațiile de dragoste ale „Bursucului”, nici măcar după acel 4-1, de la Glasgow, în fața figuranților de la Rangers, creatorul de miracol din Bărăgan a trimis el un CV la federația scoțiană! Care ofertă, probabil, se află în studiu, și astăzi, când Dan Petrescu și-a reziliat contractul cu patronul Dumitru Bucșaru. Despărțire amiabilă, se spune. Ceea ce iarăși n-a surprins pe nimeni, ambele părți câștigând incredibil în mariajul de doi ani.

…Ceea ce a surprins (cel puțin pe mine!) este direcția spre care o va lua filo-englezul, anglo-saxonul: spre Moscova, de parcă auzi replica aceea celebră din „Trei surori”, piesa de rezistență a lui Cehov: „La Moscova, la Moscova!”. Moscova era un vis… La Dan Petrescu este un calcul rece. Rușii, dispuși să investească masiv în fotbalul de top, i-ar oferi cam 1 (un) milion și 200 de mii $. Sumă frumoasă, nimic de zis. Când afli, însă, că echipa ce oferă acest dar financiar este una de locul 8 în campionatul rus, Dinamo Moscova mai exact, începi să te întrebi unde mai sunt visele de mărire ale tânărului și talentatului antrenor Dan Petrescu?! Și cum rămâne cu acea dragoste obsesivă față de fotbalul englez?!

…Mulți susțin că Dan Petrescu a acceptat fără să clipească aceasta ofertă de la Răsărit de teamă să nu rateze totul. Căci Unirea s-a cam uzat și lupta se anunță foarte grea în primăvară, cu CFR Cluj, Steaua, Timișoara (mai ales), Rapid și Vaslui, iar scoțienii ăia zgârciți n-au bani de aruncat pe experimente. Nu de alta, însă Dan Petrescu a venit la Urziceni tot din Est, de la Wisla Cracovia, unde n-a rupt gura Poloniei. Așa că, analizând pragmatic, a preferat banii în schimbul bătăliei pentru împlinirea visului britanic. Care vis, zic eu, ar fi avut o mare șansă după „dubla” cu Liverpool, căci un eventual succes (cu mult noroc!) ar fi deschis drumul spre mari bănci tehnice pentru fostul jucător al lui Chelsea. Ce să fie în opțiunea „Bursucului”: realism, mercantilism sau graba noastră oarbă  după bani care strică treaba?

…Deloc întâmplător, susțin, primii doi antrenori români ai anului 2009 ar putea antrena ambii, stagiunea, viitoare, în fostul spațiu sovietic: Mircea Lucescu pe Șahtior Donețk, în Ucraina, Dan Petrescu, pe Dinamo Moscova (de ce nu ȚSKA, Steaua moscovită?!), în Rusia. Asta să fie valoarea tehnicienilor noștri?! Întreb, pentru că, exceptându-l pe Ștefan Kovacs, triumfător în lume cu Ajax Amsterdam și ca director tehnic al Federației Franceze de Fotbal, n-avem niciun antrenor-fanion în West sau, dacă vreți, în galeria de aur a fotbalului mare. Lucescu a stat doar șase luni la marele Inter Milano, fără rezultate, Loți Boloni a dansat frumos doar o vară în Portugalia și a câștigat un titlu cu Standard Liege, în campionatul belgian, unul de mâna a doua. Trecerile repetate prin Balcani (tot Mircea Lucescu s-a impus și aici, câștigând titlul Turciei și Cupa UEFA, cu Galatasaray, „aurul” otomanilor și cu Beșiktas), prin Panama, Armenia, Emiratele Arabe și atâtea alte țări exotice, nu fac decât să amplifice criza. De aceea mă cam deranjează graba lui Dan Petrescu de a o lua spre Rusia. Vreau să cred că doar a amânat „marea debarcare” în Anglia. Sau a compromis-o?!

Premiu pentru contraperformanță!

…Cum se apropie finalul de an, cum febra premiilor cuprinde România. Criză, necriză, toată lumea premiază, cluburi, sectoare, primării, ziare, fundații, veritabile inundații scaldă finalul de an în ditirambi. Dacă ar fi și un triumf al Valorii, totul ar fi OK. Numai că, la noi, „ca la nimenea” (vorba din ’60, a lui Virgil Economu, important conducător în fotbalul românesc!), criteriul valoric a fost demult și în toate înlocuit cu cel al obligațiilor, relațiilor, prieteniilor, antipatiilor, al beneficiilor personale etc.

…Există și un Premiu de tradiție, al Gazetei Sporturilor, vechi de 43 de ani, când Galeria de viță nobilă se deschidea cu Nicolae Dobrin-ales Cel mai bun fotbalist român al anului 1966. Tot „Prințul din Trivale” avea să mai cucerească de două ori laurii (’67 și ’71). Două Trofee și pentru altă mare Legendă dispărută (Florea Dumitrache-’68, ’69). În Top-ul acesta al fotbaliștilor de vis, câte două Trofee și pentru Liță Dumitru (’73 și ‘ 75), Ilie Balaci (’81, ’82), Loți Boloni (’77, ’83). Trei trofee de cel mai bun fotbalist român pentru Cornel Dinu (’70, ’72, ’74), 4 pentru Mutu (2003, 2005, 2007, 2008!?!), 6 pentru Gică Popescu (’89, ’90, ’91, ’92, ’95, ’96) și 7 (șapte) pentru „Regele” Gică Hagi (’85, ’87, ’93, ’94, ’97, ’99, 2000).

…Studiezi acest tablou de preț și găsești motivație pentru mai toți. Mai puțin pentru… Trofeul de anul trecut (un an mediocru) și cel de anul acesta (submediocru!). Anul trecut, Cel mai bun fotbalist român a fost desemnat Mutu! Pentru ce?! Ce mare performanță a realizat el cu Naționala?! Poate aceea de a nu fi fost în trupa care a pierdut lamentabil, al Cluj, (0-3), cu Lituania, în startul preliminariilor Campionatului Mondial!

Anul acesta, alesul presei, cititorilor, al antrenorilor, conducătorilor de club, căpitanilor celor 18 echipe din modesta Ligă I a fost… Cristi Chivu! Îl respect pe Cristian Chivu, jucător serios, însă mă întreb și eu, ca tot omul lucid, fără vreun interes, ce mare performanță a avut Chivu în acest 2009 cu Naționala? Poate aceea de a fi fost căpitanul „11”-ului surclasat la Belgrad (0-5, cu Serbia!!!)!… „11” care avea să devină „10”, jucătorul cu banderolă (întâmplător Chivu?) fiind eliminat în min. 84, la 0-3, după unii cartonaș roșu căutat de fotbalistul lui Inter, ca să fie scutit de drumul obositor până la Piatra Neamț, pentru un meci oarecare, fără vreo miză (3-1 cu Insulele Feroe). Nu prea mă interesează și nici nu mă încălzește ce a făcut Chivu cu Inter Milano, când Naționala a ratat jenant, pentru a treia oară consecutiv, un Mondial! Așa încât, mi se pare un Trofeu acordat pentru contraperformanță! Paradox care, din păcate, în România (nu doar în sportul românesc!) a devenit un „modus vivendi”…

…Cum Academia sau Uniunea Scriitorilor din România consideră, uneori, că neexistând vreau candidat demn de Premiul anului respectiv, nu acordă Trofeul! De unde vin și zic: n-a fost un an în fotbalul românesc pentru care să deschidem șampania!

Mă bucur că  a gândit ca mine și confratele Cristian Geambașu, de la „Gazeta Sporturilor”, care nu a trecut vreun nume pe primele două locuri!

…De neînțeles plasarea lui Mircea Lucescu pe locul II în top-ul antrenorilor!?! Jos pălăria pentru ce minuni a reușit Dan Petrescu la timona Unirii din Bărăgan (titlul, locul 3 în grupa de Champions League, cu acces în primăvara de Liga Europei, pentru dubla cu Liverpool.) Numai că „Il Luce” a câștigat Cupa UEFA și a jucat finala Supercupei Europei (pierdută la mare l;uptă în fața Barcelonei!), la cârma Șahtiorului din Dombas. Care Cupă UEFA, vrem-nu vrem, înseamnă mai mult decât titlul în România și locul 3 într-o grupă (fie ea grea) din Liga Campionilor.

Poate, pe viitor, ar fi mai corect să alegem „antrenorul român” și jucătorul român” de acasă și cel de peste mări și țări! În numele Performanței, nu a unui an lamentabil al Naționalei și al celor 4 echipe (din 5!) pe plan extern!